Hristos, mărturia mea > 28. Necazurile din lungul drumului (1972 - 1976)

<<< Cuprins

CAPITOLUL 28

Necazurile din lungul drumului (1972 - 1976)

Alege bine ţinta spre care te îndrepţi

C-ai să-ţi primeşti răsplata când nici n-ai să te-aştepţi

Şi vei răspunde veşnic în faţa lui Cristos

De toţi cei ce-ţi urmează pe drumul ce i-ai scos.

Să mă întorc iarăşi la altceva, mai înainte.

După un an de zile de la trimiterea, în 1971, a memoriului la Patriarh, am fost chemat la Protopopiatul Beiuş în ziua de 14 martie 1972 pentru o întâlnire cu episcopul Oradei care avea să-mi comunice ceva din partea Patriarhului. M-am bucurat de această ocazie. Voi căuta să le înfăţişez din nou, cu toată durerea, situaţia grea în care ne găsim şi să le pun pe inimă marea răspundere pe care o au pentru soarta Bisericii ameninţată de-o parte de dezbinările din afară care se adâncesc cu fiecare zi, iar pe de altă parte de necredinţa şi de căderea clerului ei, care creştea la fel.

Lucrarea Oastei Domnului, care ar fi cel mai mare ajutor în redresarea lucrurilor, continuă să fie privită cu duşmănie şi lovită în toate felurile.

În ziua fixată, când am intrat în biroul protopopului, mă aşteptau amândoi, episcopul şi protopopul. Îndată a intrat acolo şi inspectorul cultelor.

— Frate Dorz, începu episcopul, eu te cunosc pe dumneata din 1945-1946, când veneai pe la Săsciori cu fr. Marini; şi eu sunt de pe acolo... Te-am chemat acum ca să-ţi spun că Patriarhul vrea să stea de vorbă cu dumneata în problema Oastei Domnului, aşa că ai să-i scrii la Patriarhie cerându-i o audienţă şi veţi discuta amândoi.

În al doilea rând, am vrut să te cunosc şi eu personal, fiindcă am auzit despre tot ce ai suferit din cauza activităţii dumitale. Aş vrea să te sfătuiesc să te încadrezi şi dumneata şi să-i sfătuieşti şi pe ceilalţi din Oastea Domnului să se încadreze şi ei mai deplin în viaţa Bisericii noastre. De ce lucraţi separaţi de noi, preoţii?

— Prea Sfinţite, i-am răspuns eu, Vă mulţumesc respectuos pentru interesul pe care ni-l arătaţi, dar cred că nu este greu să se vadă că noi ne-am dat mereu şi ne dăm toate silinţele să ne îndeplinim din îndemnul conştiinţei cinstite toată datoria de credinţă şi de ascultare faţă de Biserică. Numai că nu am fost înţeleşi de către preoţime, în loc să fim priviţi cu dragoste şi încredere, suntem mereu respinşi şi suspectaţi. În multe părţi am mai rămas doar noi cei care mergem la biserică şi purtăm greutăţile şi sarcinile ei. Şi cu toate acestea suntem priviţi cu ură ca nişte vrăjmaşi. De ce?

— Ei, acum te duci la Patriarhul - sări batjocoritor inspectorul. Şi acolo voi, "cei mari", veţi tranşa toată problema "la nivel înalt". Ne veţi scăpa astfel şi pe noi de neplăcerile pe care le avem mereu din pricina dumneavoastră.

— Credeam că noi nu am dat niciodată ocazie la neplăceri nimănui. Noi suntem cei ce le suferim.

— Ehei, câte ne produceţi! Şi mai ales dumneata, care nu vrei să te cuminţeşti odată şi să te laşi de activitatea asta provocatoare. Nu ţi-a ajuns? Mai vrei? S-ar putea să mai primeşti! Te sfătuiesc şi eu să te linişteşti. Ai acum ocazia să vorbeşti cu Patriarhul. Dacă nici de el nu vrei să asculţi, ce să se mai încerce cu dumneata?

— Frate Dorz, interveni împăciuitor episcopul, te sfătuiesc şi eu părinteşte să faci totul ca autoritatea bisericească şi cea de Stat să-şi schimbe părerea pe care o au acum despre dumneata. Dă dovadă de ascultare şi nu te mai ocupa dumneata de problemele credincioşilor Bisericii noastre. Are cine să se ocupe de asta. Dumneata încadrează-te frumos în viaţa parohiei de acolo şi fii şi dumneata ca şi ceilalţi credincioşi din satul dumneavoastră. Acum vremile s-au schimbat şi lucrurile stau altfel. Trebuie să dăm dovadă de supunere şi de ascultare faţă de mai-marii noştri. Aşa că asta am vrut să-ţi spun. Nu scrii direct Patriarhului, ci scrisoarea către el mi-o trimiţi mie şi eu o voi trimite însoţită de câteva cuvinte şi din partea mea.

I-am salutat şi am ieşit.

În ziua următoare duceam la protopopiat două scrisori cu acelaşi plic pentru episcop şi pentru Patriarh. În amândouă recunoşteam că în lume au loc mari. Într-adevăr mari transformări şi mutaţii şi că în toate domeniile de activitate se caută şi se întreprind căi noi şi metode noi pentru stăvilirea poluării morale şi pentru însănătoşirea climatului vieţii. Dar tot atât de adevărat este şi că ne găsim în faţa unei mari prăbuşiri şi în ce priveşte credinţa şi morala lumii de azi. În toate părţile marile Biserici creştine fac mari eforturi pentru stăvilirea şi îndreptarea răului, iniţiind metode cândva respinse, dar azi, înţelept diriguite, dau roadele cele mai surprinzătoare şi mai fericite. De ce numai în Biserica noastră se lucrează aşa de puţin pentru însănătoşirea morală şi a climatului social? Oastea Domnului cu voluntariatul ei duhovnicesc şi cu misionarismul ei laic, cu toată zestrea şi experienţa ei minunată, ar fi un puternic factor de luptă şi de izbândă a Bisericii împotriva răului. Ea este o forţă spirituală de cea mai mare valoare şi importanţă... Dar Biserica a abandonat-o şi s-a lepădat de ea cu o ciudată nepăsare, ca de o povară neplăcută, învinuind-o, cu vinovată necunoaştere, că este o primejdie pentru ea. În felul acesta continuă să o privească şi azi. Cu toate evidentele ei dovezi de credincioşie şi sinceritate faţă de învăţătura şi ţelurile Bisericii lui Cristos, ca şi de ridicarea morală a poporului. Noi însă dorim să avertizăm din nou asupra celor două pericole care ameninţă Biserica şi poporul nostru: rătăcirea de la credinţă şi decăderea morală. Dorim din tot sufletul să înştiinţăm asupra acestora mai ales în rândurile tineretului - şi să oferim tot ajutorul nostru în combaterea răului.

Înştiinţăm însă cu hotărâre că dacă nu se vor schimba grabnic anumite atitudini şi nu se vor adopta anumite metode, în curând regretele se vor trezi prea târziu. Constatările amare nu vor mai putea salva nimic.

Desigur, decizia nu poate veni decât de la forul suprem, dar la găsirea unei soluţii grabnice şi eficiente este nevoie de aportul nostru al fiecăruia care este în stare să îl dea...

Precizam că nu vorbesc în numele nimănui, decât al meu personal. Spe­cificam asta intenţionat, pentru a nu mai angaja pe nimeni alţii în problema asta. Dacă va trebui din nou să sufăr pentru asta - să sufăr eu singur.

Dar abia după 8 luni de la trimiterea acestor scrisori am fost chemat la episcopie în Oradea, unde episcopul mi-a spus că Patriarhul şi Sinodul Bisericii au spus că dacă nu pot vorbi în numele Oastei Domnului, ci numai în numele meu personal - instituţiile bisericeşti nu au ce discuta cu mine.

— Mi s-a spus numai - zise episcopul - să-ţi cer şi să văd care ar fi propunerile dumneatale în rezolvarea problemei Oastei Domnului în situaţia de acum.

Atunci m-am gândit la trei lucruri esenţiale:

1. Să putem participa la hotărârile bisericii locale;

2. Să putem obţine adunarea frăţească în biserică;

3. Să putem introduce cântarea Oastei în biserici, ca un mijloc puternic de antrenare a cântării în comun.

Am propus aceste soluţii practice, demonstrând că acolo unde acestea au fost aplicate, viaţa parohială înfloreşte şi toate acţiunile folositoare capătă viaţă. După părerea noastră, acestea erau minimum de condiţii neapărat necesare pentru oprirea pustiirii sufleteşti. Cuvântul liber, cântarea liberă şi rugăciunea liberă sunt mijloacele prin care a trăit şi a biruit Oastea Domnului peste tot, însănătoşind pretutindeni climatul social şi bisericesc. De acestea credeam că este neapărată nevoie în acţiunea de combatere a răului şi de propagare a binelui. Noi le supuneam verificării oricui, din punctul de vedere al doctrinei şi al disciplinei duhovniceşti a Bisericii. Dar fără acestea nu trăieşte nici Oastea Domnului - şi nu va rezista nici Biserica.

— Să ne propuneţi ca început un număr de 20-30 cântări mai potrivite pentru a fi cântate la diferitele momente bisericeşti, iar eu le voi recomanda comisiei de redactare a unui catehism bisericesc care este în curs de pregătire, întrucât şi eu fac parte din această comisie. Şi cu aceasta ne-am despărţit.

Am înaintat îndată cele 30 de cântări dintre cele mai frumoase şi îndrăgite peste tot, care se cântau în multe biserici.

Dar nici până astăzi după ani de atunci, nu s-a mai ales nimic de nici una din promisiunile lor şi din recomandările noastre.

Nimeni dintre mai-marii bisericii n-a mai dat nici un semn că şi-ar fi plecat măcar cât de puţin urechea şi inima spre arzătoarele probleme asupra cărora noi trăgeam cu mâinile zdrobite clopotul de alarmă şi de durere. O somnolenţă vinovată şi comodă se lăsase ca un blestem peste toate conştiinţele şi minţile răspunzătoare de acest mare şi dumnezeiesc patrimoniu. Zeii aceştia au adormit într-un Olimp inconştient din care se vor trezi izolaţi şi vor vrea să mai coboare - dar nu vor mai avea unde.

Dumnezeul nostru să Se îndure şi de ei până când vremea harului Său încă n-a trecut. Până când cei care i-ar putea primi încă îi aşteaptă.

Este mereu nevoie să ne întoarcem amintirea înspre înaintaşii noştri, pentru ca să le avem noi neîncetat înaintea ochilor noştri pilda vieţii lor şi credincioşia umblării lor în adevăr şi în dragoste. Adică în învăţătura şi în părtăşia frăţească.

Oricine va veni în Lucrarea Oastei Domnului dar nu va preţui şi nu va urma în cel mai curat fel pe părintele nostru duhovnicesc, pe părintele Iosif şi îndrumările lui, acela nu va fi niciodată un frate, ci va fi un străin. Pe acela fraţii nu trebuie nici să-l primească şi nici să-l urmeze niciodată. După cum spune şi sf. apostol Pavel: ...Şi cine nu ascultă ceea ce vă spunem noi, însemnaţi-vi-l şi să n-aveţi nici o legătură cu el, ca să-i fie ruşine (dacă mai poate simţi ruşinea)...

Pe un astfel de om care nu mai poate avea nici un respect de înaintaşi şi nici de fraţi, e păcat să-l primeşti. E păcat să-l asculţi. E păcat să-l urmezi, fiindcă îl încurajezi la rău şi-l ajuţi să fie şi mai îndărătnic. Cine îl primeşte şi îl urmează va fi osândit împreună cu dezbinătorul şi întocmai ca şi el (2 Ioan 10).

Părintele nostru în Evanghelie, care ne-a născut pe noi în Cristos, nu numai prin felul cum ne-a înfăţişat el adevărul Evangheliei şi ne-a îndrumat el - ci şi mai mult prin felul cum a trăit cu fapta el însuşi acest adevăr - ne va fi nouă o veşnică şi luminoasă pildă de urmare a Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Adevăratul ostaş al Domnului nu poate avea alt duh şi o altă învăţătură deosebită de a părintelui Iosif, cel pe care Dumnezeu l-a învrednicit să înceapă lucrarea aceasta cerească a Oastei Domnului. El a iubit Biserica şi credinţa noastră străbună nu numai ca ostaş, ci şi ca preot şi slujitor al ei.

A ţinut totul - şi n-a lepădat nimic. A cinstit totul şi n-a dispreţuit nimic. A apărat totul - şi n-a înfruntat nimic decât păcatul. Căci păcatul nu era al Bisericii, păcatul era al oamenilor celor slabi din ea. Şi păcatul trebuia scos afară, împotriva păcatului trebuia luptat cu toate puterile şi mijloacele. Şi aşa a luptat el, nu contra învăţăturii, nici contra oamenilor, ci contra păcatului. De aceea puterea lui Dumnezeu a fost cu el şi l-a înzestrat cu o mare capacitate de a munci, dar şi cu un atât de hotărât curaj de a lupta.

Oamenii simpli trupeşte sunt de obicei nişte fricoşi şi retraşi ca şi animalele slabe. În faţa primejdiei fug, în faţa mai-marilor se târăsc, se milogesc, se prefac ori se ascund. Dar părintele Iosif, cu un curaj unic şi o putere unică s-a împotrivit tuturor munţilor lumeşti care îl ameninţau, tuturor fiarelor care îl încolţeau, tuturor nefericirilor care l-au încercat.

În suferinţe a muncii, în primejdii a luptat, în ispitiri a fost treaz şi biruitor. În răscrucile hotărârilor grabnice şi grele nu s-a rătăcit de la drumul drept şi sănătos - şi nu s-a pripit în luarea nici unei hotărâri, căci întotdeauna a avut, strălucită şi puternică în el, lumina clară şi sfântă a lui Dumnezeu care îl conducea nemijlocit în toate.

S-a putut despărţi de toate pe pământ, dar nu s-a putut despărţi niciodată de Cristos şi de porunca pe care i-a dat-o El, în felul cum trebuia dusă şi păstrată Lucrarea Oastei pe care i-o inspirase Duhul Sfânt.

Oricine a contat şi s-a bizuit pe el ca pe un prieten şi ca pe un păstor, n-a fost amăgit niciodată - dar pe câţi a contat el aproape toţi l-au amăgit.

De obicei marii conducători ai oamenilor îşi consumă toată energia lor în a vorbi - nu le ajunge puterea să şi facă. Vorbesc altora atât despre muncă, încât lor nu le mai rămâne deloc timp să şi muncească. Vorbesc atâta despre dragoste, încât nu le mai rămâne puterea s-o şi trăiască. Vorbesc atâta despre voia lui Dumnezeu, încât nu le mai rămâne nici un strop de voinţă spre a o şi împlini ei înşişi.

Dar la părintele Iosif, puterea trăirii acestora rămâne întreagă. Şi se dovedeşte încă şi mai întreagă şi mai mare decât puterea vorbelor lui despre acestea. Aceasta se vede şi din faptul că nici unii din contemporanii şi urmaşii săi n-au mai putut realiza o muncă, un rod, o trăire atât de înaltă şi de limpede a ideilor sale, ca el.

Pe când în cazul altor înaintaşi, abia urmaşii lor au fost la înălţimea ideilor enunţate de ei - la el a fost tocmai dimpotrivă. Tocmai el a fost acela mai mare ca toţi. Şi va continua să rămână aşa, în realizarea tuturor celor pe care le-a iniţiat. Astfel că el ne va putea fi mereu nu numai nouă, ci tuturor celor ce vor mai veni după el încă până la capăt, o pildă vie şi un model în ascultarea şi trăirea cu statornicie şi frumuseţe a voii lui Dumnezeu, pe care ne-a arătat-o.

Dar unii dintre noi, neputând fi mari prin fapte, prin smerenie şi prin jertfă, prin ascultare şi prin luptă, prin muncă şi prin înfrânare - au căutat şi caută să devină "mari" prin trufie, prin neascultare, prin reforme prosteşti, prin ambiţii zadarnice, prin dărâmarea a ceea ce a zidit el şi alţii, prin împrăştierea a ceea ce a strâns el. Orbia şi micimea lor sufletească nu i-a lăsat să-şi dea seama că importanţa pe care şi-au dat-o i-a depăşit şi, crezându-se nişte uriaşi, s-au înecat în propria lor murdărie care i-a acoperit fără a mai putea ieşi din ea. Ce mici şi ce nimicuri s-au dovedit. Cum de-au putut totuşi să-şi facă loc până în vârf? Numai furtunile şi viclenia i-au ridicat.

Dacă puterea operei cuiva se măsoară după tăria şi lărgimea ecoului pe care îl trezeşte imediat în suflete, atunci lucrarea acestui uriaş profet al lui Dumnezeu rămâne şi prin aceasta neîntrecută în Biserica noastră, de la Sf. Ioan Gură de Aur până astăzi.

Încă din răstimpul scurtei sale vieţi - şi anume doar în câţiva ani din acest răstimp - lucrarea sa a cuprins şi cutremurat nu numai toată ţara Românească, ci se răspândise în toate cele 5 continente până la marginile lumii. Iar această lucrare vie şi puternică n-a creat numai suflete noi, ci a făcut să înflorească o literatură nouă, o muzică nouă, o viaţă nouă, o preoţime nouă, o practică nouă în tot ce cuprindeau obiceiurile tradiţionale, o tinerime nouă, un mod nou şi sfânt de viaţă nu numai în Biserică, ci şi în Popor. Toate acestea au început la iniţiativa lui şi au făcut un salt calitativ duhovnicesc uriaş, datorită lui.

Oriunde a fost nevoie de o dăruire deplină pentru o cauză bună şi nobilă - el a fost acolo. Încă din şcolile sale, a fost un conducător al colegilor săi şi un animator entuziast spre orice cauză religioasă şi naţională. De la slujba sa de învăţător şi preot într-un sat şi într-o regiune de moţi săraci, în anii de mari primejdii şi lipsuri a primului mare război - şi până la rugul său de martir de pe altarul renaşterii noastre duhovniceşti, pe toată aria Pământului şi a Bisericii, el a fost cel dintâi gata de a se dărui fără rezervă şi fără a socoti preţul dăruirii sale pentru cauza mântuirii semenilor săi. Şi pentru slujirea cinstită şi demnă a lui Cristos. Făptura lui a fost alcătuită din acel aluat ceresc din care sunt frământaţi martirii şi sfinţii lui Dumnezeu.

El n-a şovăit niciodată în faţa marilor hotărâri şi datorii. Nici nu s-a târguit pentru preţul jertfei care trebuia să fie dată. Dacă a pus un legământ în faţa lui Cristos - nici o putere din lume, nici o ademenire şi nici o ameninţare, nu l-a putut clinti din legământul său, nici nu l-a putut face să şi-l calce sau să şi-l schimbe...

Dacă a pornit pe drumul lui Cristos - nici o ispită şi nici o lovitură nu l-au putut abate sau speria de la urmarea drumului său sfânt, până la moarte.

Dacă i-a fost încredinţată o lucrare, un adevăr, o solie mare şi unică - el n-a pus nimic mai presus decât conştiinţa ducerii şi păstrării acestei lucrări în toată lumina voii lui Cristos - Cel care i-a încredinţat-o.

Pornind în Biserica noastră mişcarea evanghelică a Oastei Domnului, oricâte împotriviri i-a opus oficialitatea bisericească, el n-a ieşit din Biserică spre stânga sau spre dreapta, cum au făcut alţii. Ci a rămas acolo unde a fost pus de Duhul lui Dumnezeu, astfel că la venirea chemării morţii el a fost găsit tot acolo unde l-a aşezat Stăpânul şi Mântuitorul său la început; ca adevărat ispravnic bun, în orice vreme credincios în lucrul şi la postul încredinţat lui.

Trupul său n-a cunoscut odihna niciodată, ci numai febra credinţei sfinte şi înflăcărate. Din copilărie şi până în ziua, ba chiar până în ceasul morţii sale, el a muncit cu aceeaşi dragoste şi putere minunată, atât cu cuvântul cât şi cu scrisul său, pentru cauza lui Cristos şi a Oastei Lui, desăvârşindu-şi mereu uneltele sale şi iscodind mereu mai noi şi mai bune metode şi idei spre un cât mai mare şi mai frumos rod în slujba lui Cristos, pentru care lucra. Toată puterea şi căldura din inima lui s-au prefăcut lumină şi forţă pentru noi, cei care aveam atâta nevoie de ele. Fără de acestea mulţimea nenumărată a sufletelor noastre cred că n-am fi ajuns niciodată să fim atraşi la Cristos.

A fost un pitic în trupul său pământesc - dar a fost un uriaş în statura sa duhovnicească, în sufletul său, în superioritatea sa. A fost şubred în carnea sa, dar de o putere şi sănătate fără margini în caracterul său. Nu dormea decât 2-3 ore din 24. Celelalte le muncea cu o grabă, cu o pricepere şi cu o voinţă atât de mare încât o jumătate din viaţa sa atât de scurtă, târâtă şi aceea mereu prin operaţii şi tribunale - a realizat pentru Dumnezeu şi pentru semeni cu n-au putut alţii în sute şi poate mii de ani.

Scria în pat, scria pe drum, scria pe banca din parc, în tren, în tramvai - totdeauna inspirat, ca şi cum ar fi fost o albie de fluviu pe care apele revărsate de pe toţi munţii cei mai înalţi abia mai încăpeau.

Ca şi cum ar fi avut o sută de orizonturi - cunoştea totul. Ca şi cum ar fi avut o sută de ochi, vedea totul. Ca şi cum ar fi avut o sută de inimi - simţea cu toţi. Ca şi cum ar fi avut o sută de creiere, limpezea orice problemă.

Era totdeauna cu un cap mai mare decât toţi cei din jurul lui. Cu un pas înainte decât toţi cei cu care alerga împreună. Cu un ceas mai devreme decât cei mai din frunte.

Toate profeţiile făcute de el s-au împlinit şi nici o prevestire a lui n-a fost dezminţită. Cu o putere de pătrundere unică, el a limpezit orice adevăr şi a găsit totdeauna cuvântul cel mai inspirat pentru a-l înfăţişa înţeles de toţi, la simplitatea divină a Evangheliei.

Ca un medic desăvârşit şi experimentat, el prescria precis leacul cel vindecător la fiecare boală sufletească. În anii lui de gazetărie, nici o problemă de nici un fel nu i-a scăpat nerezolvată. Pana lui ascuţită a ţintit drept, ca o săgeată ageră, în mijlocul şi în miezul lucrurilor.

În păstorire sau în educaţie el a fost şi va rămâne în toate privinţele un înalt model, atât pentru preoţime cât şi pentru educatorii de orice fel. Un instinct şi un har ceresc şi limpede îl călăuzea drept şi sigur în tot ce trebuia făcut. Acolo unde noi toţi ceilalţi din preajma lui nu vedeam nimic, el găsea comori şi scotea aur.

Ceea ce am admirat mai mult la el era puterea şi voinţa de a face întâi el însuşi, ceea ce îi îndemna pe alţii să facă, putere care ne lipseşte nouă aproape de tot.

De aceea noi toţi trebuie totdeauna să ne uităm cu cea mai mare băgare de seamă la felul lui de vieţuire şi să-i urmăm credinţa, învăţătura, pilda lui, călcând după Cristos exact pe urmele lui, care strălucesc atât de limpede, de luminos şi de adânci înaintea noastră. Şi să nu ne lăsăm amăgiţi de nici unii dintre mărunţii actoraşi religioşi depăşiţi de micimea şi de gura lor, care nu fac altceva decât să sugă ca nişte paraziţi şi astăzi din sângele şi sudoarea acestei sfinte Lucrări începute de el, dar în care ei n-au făcut altceva decât carieră şi păcate şi grăsime nevrednică.

...Însufleţit de astfel de gânduri îndurerate pentru paraziţii noştri - şi de o sfântă recunoştinţă pentru părintele nostru Iosif, călcam prin 1973 pe aleea cimitirului din Sibiu, spre mormântul lui.

Vedeam încă de la intrare, atât de o parte cât şi de alta, tot felul de monumente şi de cruci care de care mai frumoase, ridicate de recunoştinţa urmaşilor acelora care odihneau acolo în aşteptarea învierii.

Admiram dragostea recunoscătoare a celor care putuseră ridica pentru ai lor asemenea cruci şi, ajuns lângă mormântul părintelui nostru, care abia se mai vedea dintre ele, inima mea se umplu de un simţământ de ruşine, gândindu-mă că noi, o ţară întreagă de fii sufleteşti ai lui, nu ne-am învrednicit până astăzi să ne împlinim faţă de memoria lui, nici măcar modesta datorie de a-i ridica o cruce mai aleasă la mormântul său, în locul aceleia ce se ridicase atunci în marea sărăcie şi-n marea grabă de la moartea lui.

De fapt gândul unei astfel de cruci-monument îl aveam încă de mult, am mai spus-o - dar condiţiile şi împrejurările nu ne-au lăsat nici timpul şi nici puterea necesară.

În 1954, când eram în D.O. pe Bărăgan, după cum am mai spus, am cunoscut printre tovarăşii mei de suferinţă pe bădiţa Dani, un cunoscut sculptor în marmură - şi el tot din Bihor - care lucrase tocmai la astfel de monumente... Cu el am vorbit adeseori şi ne-am înţeles că îndată ce vom ajunge acasă şi ne vom putea relua viaţa normală - vom avea de lucrat împreună trei cruci pe care trebuia să le aşezăm la trei morminte ale Oastei. Şi anume: una la mormântul fr. Eftimiu Horea din cimitirul de la Beiuş, a doua la fr. Ioan Marini, înmormântat la Săsciori şi a treia la al părintelui Iosif în Sibiu. Dar cea de-a treia trebuia să fie cu totul deosebită, aşa cum a fost şi el mai deosebit decât toţi.

Am conceput singur câte un model pentru fiecare şi, când Bunul Dumnezeu a adus vremea să ajungem acasă şi să putem, am început să facem ceea ce ne-am propus atunci. Când gândul e bun, Dumnezeu ajută totdeauna la realizarea lui.

A fratelui Horea am aşezat-o în 1967. A fratelui Ioan Marini în 1969.

Dar când urma să o facem pe a părintelui Iosif, au intervenit piedicile şi necazurile mele de alţi 5 ani.

Tatăl meu, Constantin, trecuse la Domnul, copiii se mutaseră fiecare la rosturile lor, iar eu cu mama şi soţia bolnave ajunsesem într-un hal de sărăcie că abia aveam pâinea goală de pe o zi pe alta. După 5 ani abia reuşisem să ne cumpărăm o capră slabă care să ne dea câte puţin lapte în casă, neavând cum să ni-l procurăm în alt fel.

După un timp biata capră nu ne-a mai putut da nici un strop de lapte. A trebuit s-o vindem şi să ne cumpărăm alta. Am mers atunci cu ea în câteva joi cu mama la târgul din Beiuş pentru a găsi un om şi mai sărac ca noi ca să ne-o cumpere. Eu mergeam înainte pe jos cei şase km, trăgând capra de aţă după mine iar mama o mâna din urmă... Nu voi uita niciodată cum se uitau trecătorii care ne ştiau cândva printre cei mai bogaţi din sat, cu 10 capete de vite mari ieşind atunci din curtea noastră, iar acum rămăsesem cu această capră.

Stăteam în târg până ce rămâneam singuri în tot târgul, sub soarele dogoritor numai noi trei: eu cu mama şi cu capra cea parcă şi mai amărâtă şi mai de ruşine ca noi. Cerusem preţul cel mai mic din tot târgul, dar oricine ne întreba cât cerem pe capră, se uita la ea, strâmba din nas, râdea în altă parte şi pleca fără să se mai uite înapoi... De-abia am vândut-o în a treia joi, singurului om mai sărac decât noi, cu 150 lei, preţul a două găini. Am vândut-o numai să n-o mai ducem înapoi acasă, că toată lumea privea şi râdea după noi. Şi ne săturasem de drum la târguri cu ea.

O, Dumnezeul nostru, ce bine ai făcut că ne-ai umilit mai prejos ca toţi, poate că eram cândva prea mândri şi noi de avuţiile noastre nedrepte... Şi poate că aşa am râs şi noi vreodată de cineva...

Totuşi Domnul iarăşi ne-a ajutat şi după cei câţiva ani de capre slabe, au venit şi anii să avem o vacă albă şi frumoasă.

Am vândut atunci vaca noastră cea frumoasă şi albă şi am mers la prietenul meu Dani, sculptorul şi i-am dat planul şi avansul pentru marmura din care trebuia să iasă monumentul părintelui Iosif. Dragostea câtorva fraţi din ţară a contribuit cu ceva şi ea - astfel că în câteva luni lucrul era aproape gata.

Dar dintr-o dată am fost înştiinţat de o primejdie. Cineva ne pârâse că în devizul lucrării era trecută o sumă mai mică, iar la lucrători am dat mai mult. Într-adevăr, sculptorul îmi ceruse un plus de preţ pentru imaginile Mântuitorului şi a părintelui Iosif pe care le sculptase în afara devizului. Eram în primejdie ca lucrarea să fie confiscată, iar eu dat în judecată pentru mită şi evaziune făcută, deşi nu eram întru nimic vinovat. Sculptorul plătea separat limpezit pentru lucrul său.

Printr-o minune am scăpat.

Dar a trebuit să iau totul chiar în noaptea aceea şi, încă nefinisat, să duc monumentul în două maşini de la Beiuş la Sibiu. Acolo, cu câţiva fraţi buni, în ziua următoare am aşezat-o unde este şi astăzi. După aceea am mai mers cu meşterul care a lucrat alte zile acolo ce mai trebuia, pentru a finisa crucea pe locul de unde nu ne mai temeam că o va mai lua nimeni. Vechea cruce am luat-o atunci şi am dus-o acasă la mine unde am aşezat-o împreună cu celelalte câteva lucruri şi amintiri rămase după părintele Iosif - şi pe care le-am putut salva şi păstra, până ce se va găsi un loc definitiv pentru ele cândva.

Abia dusesem în 8 februarie 1974 monumentul de la Beiuş şi-l aşezasem pentru 12 februarie la mormântul părintelui de la Sibiu, când, peste 4 zile - chiar în 12 februarie - am fost luat şi dus de un miliţian din nou la Securitatea din Oradea. Mă gândeam: desigur pentru crucea părintelui Iosif!...

Mi-am luat din nou traista mea cea permanent gata de 10 ani pentru drumul acesta - şi am plecat.

Am fost dus din nou în faţa căpitanului cel cunoscut - dur şi încruntat. M-a întâmpinat de la început întunecat şi tăios.

— Iar ai venit cu traista?

— Dar cum era să vin când mă aduceţi sub escortă ca pe un condamnat?

— Pentru câteva minute, domnule?

— Am mai fost eu luat "pentru câteva minute" şi am stat câţiva ani!

— Nu vrei să te mai astâmperi deloc? Ce mijloace vrei să mai întrebuinţăm faţă de tine? Să ştii că noi suntem români şi ştim să batem româneşte.

L-am privit în ochi, cu durere şi cu mustrare şi i-am spus:

— Da, până acum m-au bătut străinii... De zeci de ani de când sunt bătut mereu, cei ce mă loveau cel puţin nu spuneau că mă bat româneşte. Acum am ajuns bătrân - acum să mă bateţi româneşte, în ţara în care am făcut 7 ani militărie şi front pentru apărarea şi independenţa ei...

În sfârşit mi s-a părut că se ruşinează.

— De ce nu te ocupi cu nimic? De ce stai zi şi noapte şi numai scrii la prostii pe care le răspândeşti prin ţară, zăpăcind minţile oamenilor? De ce nu te angajezi undeva să munceşti ceva folositor?

— Cum, domnule, nu muncesc?

— Bine, altceva!

— Cine mă mai angajează pe mine acum, la 60 de ani, bătrân şi bolnav - şi mai ales cu trecutul meu?

— Ai vreo pensie, ceva?

— N-am! Şi nici nu pot primi. Toţi anii când aş fi putut munci, am fost pe front sau închis.

— Vezi ce ai făcut?

— Văd!

— Eşti ortodox, ori eşti sectar?

— Dumneavoastră ştiţi bine ce sunt.

— Atunci hai la episcopul. Mergi?

— Merg!

Credeam că glumeşte, dar într-adevăr nu glumea. Sculându-se de pe scaun îmi făcu semn să ies, zicându-mi hotărât.

— Hai la episcopie.

M-am dus pe jos cu el la episcopie, cei câteva sute de metri, fără să înţeleg nimic din ceea ce voia să facă. Mă gândeam că acolo, în faţa episcopului vrea să-mi facă adevărata anchetă şi să-mi smulgă cine ştie ce declaraţii, sub mărturia autorităţii bisericeşti.

La episcopie parcă totul fusese mai dinainte aranjat. Episcopul era la biroul său, secretarul episcopiei gata. Am intrat şi eu şi m-am aşezat cel din urmă pe al patrulea scaun.

— Prea Sfinţite, începu cel ce mă adusese - despre care eu ştiam că este căpitan - vedeţi pe omul acesta? Nu are nimic de lucru, se ţine numai de fleacuri şi ne dă nouă neîncetat de furcă. Scrie la verzi şi uscate şi le împrăştie prin ţară, zăpăcind minţile oamenilor şi nelăsându-i în pace să-şi vadă de treaba lor. Deşi i-am pus categoric în vedere să nu mai meargă nicăieri - tot nu se mai astâmpără. Umblă prin toată ţara şi face tot felul de adunări, cu ostaşii din Oastea Domnului, aşa că avem mereu tot felul de rapoarte şi de necazuri din cauza lui.

— Da, domnule maior, zise episcopul, mi-a spus şi mie mitropolitul din Timişoara că nu demult a fost şi acolo.

— Nu-i adevărat, Prea Sfinţite, am răspuns eu întristat. De când mi s-a pus categoric în vedere că n-am voie să mai merg nicăieri, nici n-am mai fost. La Timişoara, cel puţin nici n-am fost într-adevăr din 1969. Iată aşa se inventează tot felul de învinuiri împotriva mea, apoi sunt judecat pentru aceste învinuiri care sunt numai minciuni - şi împotriva cărora n-am cum să mă apăr.

— Ei, bine - zise ofiţerul - acum vrem să punem capăt acestei situaţii. Să-i daţi de lucru. Să-l angajaţi la orice muncă pe care este în stare s-o presteze. Numai să-i daţi de lucru ceva în aşa fel ca să nu mai aibă timp şi nici chef să mai facă altceva.

Şi privi stăruitor spre episcop, apoi spre secretar. Iar mie îmi spuse:

— Nu vei pleca de aici până ce nu faci cererea de angajare şi o pui aici în faţa domnului episcop. Ai înţeles? Sau nu vrei să munceşti nimic?

— Cum să nu vreau să muncesc, dacă mi se va da o muncă pe care să o pot face?

— Ce fel de muncă ai putea să faci? mă întrebară deodată cu toţii.

— Vreo muncă mai modestă de birou. La vreo arhivă, de exemplu.

— Bine, te angajăm funcţionar, dar la episcopie n-avem locuinţă. Cum facem?

— Nici n-aş vrea aici la Oradea, am familia la Beiuş. Dacă aţi avea acolo un loc...

— Locul se face! Bine, să te angajăm funcţionar de gradul trei la Protopopiatul din Beiuş. Dar nici acolo nu avea locuinţă.

— Nu-i nimic, voi merge pe jos de acasă. Sunt numai vreo 5-6 km. Cred că voi putea astfel.

— Atunci s-a făcut - zise ofiţerul. Faci cererea aici pe loc imediat şi o dai spre aprobare. Altfel nu pleci acasă de aici, ai înţeles?

— Bine, am răspuns eu ridicându-mă.

— Vino dincolo în biroul meu, zise secretarul. Acolo avem loc mai potrivit să scrii.

Mi-au dat cu toţii mâna şi am ieşit cu secretarul, iar cei doi au mai rămas acolo discutând.

Ce neaşteptate şi neprevăzute vin uneori căile Domnului în viaţa noastră! Eu mă pregătisem din nou pentru una - şi când colo iarăşi alta. Slavă Ţie, Doamne, pentru toate. Eu sunt al Tău şi nu mai întreb niciodată pe ce cale iarăşi mă duci Tu. Merg liniştit pe oriunde mă chemi şi mă trimiţi, orice ar fi să mă aştepte.

Se împliniseră cei 10 ani de interdicţie, când nu avusesem voie să muncesc decât la sapă.

După câtva timp primeam de la episcopie înştiinţarea că Departamentul Cultelor aprobase înfiinţarea postului pentru mine cu jumătate de normă şi 535 lei salar lunar. Eram numit în acest post cu începere din 1 mai 1974.

Ştiind unde sunt pus şi între cine va trebui să lucrez, m-am rugat Domnului să fie cu mine şi acolo şi să mă ajute să fac o slujbă pentru El.

A şi fost un loc foarte greu în toate privinţele, trebuind să înfrunt cu răbdare tot felul de împotriviri mai pe faţă, mai în coastă, de priviri suspecte, de duhuri ostile. Dar încet-încet ne-am obişnuit unii cu alţii şi, trebuind să muncim împreună, au început să mă suporte aşa cum eram. Eu îmi dam toate silinţele să-i fac să mă poată uşor suporta, ştiind bine care este situaţia mea în locul care mi se crease.

Trecuseră câteva luni, când, într-o dimineaţă mă pomenesc că intră în biroul unde lucram, ofiţerul de care mă despărţisem în faţa episcopului în luna februarie.

— Vii cu mine până la miliţie!

M-am suit cu el în maşina care aştepta afară.

Într-un birou de miliţie ne aştepta un necunoscut înalt şi elegant. Mă întrebă scurt:

— La ce lucrezi acum?

— La de toate câte este nevoie - răspunsei ei vorbind despre serviciu, făcându-mă că nu înţeleg ce voia să întrebe.

— Nu la serviciu, acasă!

— Nu înţeleg la ce vă referiţi.

— Ce lucrare faci dumneata acum pentru Oastea Domnului? O istorie, ceva? Hai spune, că şi aşa noi avem dovezi precise despre asta - şi dacă vrei ţi le arătăm. Aşa că n-are nici un rost să mai ascunzi nimic. Noi după lucrarea asta am venit până aici. Dacă nu vrei să ne-o dai de bună voie, ştii că noi când vrem să aflăm ceva - aflăm! Oriunde ar fi ascuns acel ceva. O vom afla şi pe asta dacă nu vrei s-o dai.

— Eu n-am nimic ascuns. Tot ce am lucrat este acolo la îndemână. Cred că vă referiţi la nişte însemnări pe care mi le-am făcut mai demult ca un jurnal al vieţii mele, în care vorbesc şi despre evenimentele din Oastea Domnului, căci viaţa mea din copilărie s-a împletit cu a Oastei Domnului. Asta este totul ce am referitor la întrebarea dumneavoastră.

— Bine, zise străinul. Şi uitându-se spre ofiţerul de la Oradea care mă adusese, îi zise:

— Vă duceţi cu tovarăşul (...) ajutorul dumitale, la dânsul acasă, luaţi tot ce are şi veniţi înapoi cât mai repede. Ne grăbim.

— Ei, domnule Dorz - zise maiorul în maşină, ce ţi-am tot spus eu? Vezi dacă nu te astâmperi, iar ne întâlnim! Nu vrei dumneata să ne laşi pe noi în pace, vrei mereu să te întâlneşti cu mine!

— Tot eu nu vă las în pace pe dumneavoastră? Dar nu-i nimic - poate este ultima dată domnule maior, nu se ştie. Şi după aceea ne vom mai întâlni apoi doar o singură dată, înaintea Judecăţii lui Dumnezeu, ca să ne primim plata fiecare după ce am lucrat altora. Eu pentru cât rău v-am făcut dumneavoastră. Iar dumneavoastră după cât bine mi-aţi făcut mie.

— Prostii! Dumneata chiar mai crezi asta?

— Şi dumneavoastră veţi crede mâine - dacă nu credeţi astăzi.

— Mâine nu va mai crede nimeni în Dumnezeu. Educaţia, cultura, tehnica, civilizaţia, progresul modern - vor spulbera toate aceste superstiţii aşa încât nimeni nu va mai da un ban pe ele. Nici pe Dumnezeul tău.

— Da, i-am zis privindu-l în ochi, câtă vreme va fi pe pământ suferinţă, boală, bătrâneţe şi moarte - oamenii vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu, şi dacă sunt unii astăzi care pot trăi fără El - nu este nimeni care să poată muri fără Dumnezeu. Când veţi putea desfiinţa suferinţa, boala şi moartea, atunci poate. Dar până atunci nu! Şi dumneavoastră veţi avea nevoie de Dumnezeu....

— Cei care văd acum filme, citesc, aud conferinţe, se bucură de confortul civilizaţiei - nu mai au nici o nevoie de Dumnezeu. Şi pe măsură ce trece timpul, toţi vor fi aşa.

— Acum dumneavoastră vorbiţi aşa fiindcă vă simţiţi tare şi sănătos şi sus. Va veni însă vremea când nu veţi mai fi nici puternic, nici sus. Veţi ajunge slab, bolnav şi jos. Şi atunci când veţi aştepta moartea pe un pat de spital, ori altundeva singur şi părăsit, o, ce nevoie veţi simţi şi dumneavoastră după Dumnezeu. La ce vă va ajuta atunci dacă cineva vă va spune despre filme frumoase, despre aventuri, ori despre conferinţe sau festivaluri?

— Asta n-o ştii dumneata.

Am ajuns cu ei acasă... M-am dus în podul şopronului, unde aveam cutia cu manuscrisele care îmi rămăseseră de la primul volum al acestei istorii şi pe care hotărâsem să le sacrific la nevoie. Aflasem despre un frate apropiat care ştia la ce lucrasem eu şi le vorbise prea slobod despre asta undeva. Apoi fusese luat şi dăduse declaraţie despre mine, despre lucrarea mea cu Istoria Oastei.

Aflând eu asta, mă aşteptam şi îi aşteptam.

Mi-am luat deci caietele cu însemnări şi încă altele care mai erau acolo cu ele. Sacrificam ceea ce puteam înlocui, pentru a salva ceea ce nu aş mai fi putut reface niciodată.

— Numai astea le ai amândoi? mă întrebară

— Vedeţi bine că da!

— Să mai căutăm şi noi?

— Poftiţi şi căutaţi - le-am răspuns liniştit.

— Bine, zise şeful renunţând, mulţumit cu ceea ce prinsese. Sunt aici toate cele după care am venit?

— Aici.

— Toate?

— Toate.

— Vom vedea. Hai la maşină.

Peste câteva minute eram din nou unde ne aştepta străinul. Au inventariat tot ce-mi luaseră. Cinci caiete cu Istoria Oastei, zece caiete cu poezii, altele cu meditaţii şi cu proverbe, cărţi, corespondenţă, fotografii...

— Dacă nu vom găsi nimic rău în ele, s-ar putea să scapi mai uşor. Dar dacă găsim, să ştii că de data asta ţi s-a înfundat pe totdeauna. Ajungi iar în mâinile noastre.

— Toţi suntem în Mâinile lui Dumnezeu.

— Dumnezeu, Dumnezeu - zise maiorul şi se ridică furios şi începu să înjure izbind caietele de masă şi gata să sară la mine. Trecu însă spre fereastră fumând nervos şi înjurând.

— Vă rog să nu mai înjuraţi Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu - i-am spus foarte cuviincios, dar foarte hotărât. Dacă mai înjuraţi, nu mai răspund la nimic.

— Dar ce, te-am insultat?

— Pe mine să mă insultaţi cum vreţi, dar Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu să nu-L mai înjuraţi. Şi dumneavoastră veţi avea nevoie de Dumnezeu.

— Am terminat - pleacă! Dacă vom mai avea nevoie te vom afla noi!

— Să trăiţi! Şi am ieşit.

Au trecut alte trei luni şi iarăşi, într-o zi din noiembrie 1974, intră în biroul unde lucram acelaşi ofiţer de la Oradea împreună cu inspectorul de la Culte. Maiorul avea în mâini un pachet pe care îl trânti pe masă spunându-mi:

— Vezi, domnule Dorz, că suntem civilizaţi şi nu ardem cărţile? (Zise astfel fiindcă eu rândul trecut când mi le arsese i-am zis că ei îmi ard cărţile - acum în secolul XX ca în Evul Mediu! Cartea este sfântă, domnule, îi zisei eu atunci. Dumneavoastră vă lăudaţi cu cultura şi civilizaţia secolului acestuia - şi acum ardeţi cartea?

Atunci îmi răspunsese nu ştiu ce. Şi îi mai spusesem despre arderea cărţilor şi în august când mi le luase pe acestea. De aceea îmi aduse înapoi ce-mi luaseră şi-mi spunea că sunt civilizaţi şi nu mai ard cartea...)

— Vă mulţumesc!

I-au scos pe toţi ceilalţi afară din birou - au oprit numai pe protopop şi pe mine. Din nou pe patru scaune am stat la o altă judecată aspră asupra mea, în care când unul când altul mă învinuia pe rând, răstindu-se la mine.

— Te ţii numai de nimicuri.

— Prosteşti lumea.

— Nu laşi oamenii să muncească şi stai şi dumneata degeaba.

— Eu, domnule? - i-am zis îndurerat inspectorului care îmi zisese ultimele vorbe. Şi ridicându-mă în picioare i-am întins în faţă amândouă palmele pline de bătături şi de crăpături de muncă.

— Priviţi palmele mele! i-am zis. Astea sunt palme de om care numai stă degeaba, domnule? Eu îmi câştig pâinea mea cu sudoarea frunţii mele, nu cu a altora!

— Ei bine, zise încurcat inspectorul, poate că dumneata da... Dar pe alţii...

— Şi pe alţii îi îndemn tot aşa! Dacă eu muncesc cinstit, cum să învăţ pe alţii altfel? Dar tot ce vi se spune şi tot ce gândiţi despre noi, este numai rău. De aceea ne priviţi ca pe nişte răufăcători. Ar fi oare mai bine dacă am fi ca ceilalţi: hoţi, mincinoşi, beţivi, înşelători?...

La auzul acestor vorbe inspectorul sări furios gata să mă lovească.

— Îţi dai seama de afirmaţia asta? Ştii ce ai spus? Adică eu sunt hoţ, mincinos, beţiv şi înşelător? Ai spus că toţi ceilalţi în afară de voi, sunt aşa. Adică şi eu sunt aşa? Când ţi se vor face odată actele de trimitere în judecată să ştii că n-o să se uite nici asta!

— Dacă aşa interpretaţi cuvintele mele, atunci n-are rost să mai vorbesc nimic. Vorbiţi numai dumneavoastră, i-am răspuns, hotărât să nu le mai spun nimic.

Şi într-adevăr n-am vrut să mai răspund nici un cuvânt. Mă întrebau de repetate ori un lucru, îi priveam liniştit în ochi şi într-un anumit fel, dar nu le-am mai răspuns nimic. Într-un târziu ofiţerul se ridică şi zise:

— Să dai o declaraţie că ai primit înapoi cele ce ţi s-au luat şi că ţi s-a pus din nou în vedere pentru ultima dată că n-ai voie să te mai deplasezi nicăieri de aici şi că n-ai voie să mai scrii nimic în legătură cu Oastea, sub sancţiunea pedepsei celei mai grave.

— Dictaţi-mi dumneavoastră şi scriu.

Am scris această declaraţie după cum mi-a dictat-o el. Am semnat-o şi, dându-i-o liniştit, am zis:

— Acum ştiţi unde sunt şi ce fac. Vă rog să mă scutiţi de a mă mai prezenta periodic la Securitate, cum fac de trei ani. Nu mi-e ruşine şi nici frică să mă duc acolo - dar mi-e silă să mai merg. Îmi ajunge!

— Bine, să nu te mai duci! Şi au plecat.

Anul 1975 a venit ceva mai liniştit. Peste tot în ţară Oastea crescuse şi aveau loc mari adunări. Familia Oastei fiind mare, aveau loc în fiecare săptămână multe ocazii de adunări, nunţi, botezuri, aniversări, hramuri - şi fraţii le foloseau toate acestea pentru a se putea aduna. Dar cu ocazii de astea aveau loc şi foarte multe şi mari amenzi, puse cu vădită rea credinţă şi în modul cel mai abuziv. Fraţii şi surorile cu toţii erau amendaţi fără alegere cu sume de la 500 până la 5 mii de lei. Chiar şi unde erau găsiţi numai 2-3 fraţi citind Sfânta Scriptură ori rugându-se, erau amendaţi drastic, cu sume negrăit de mari, trebuind să achite suma totală în termen de 24 de ore. Au fost locuri unde fraţii au fost amendaţi de câte 3 ori la rând, cu sume progresive. După ce au plătit amenda au fost întrebaţi:

— Ei, acum ce faceţi, vă mai adunaţi?

— Noi nu putem fără fraţi, fără rugăciune şi fără Cuvântul lui Dumnezeu!

— Atunci veţi fi amendaţi din nou!

— N-avem cum face altfel! Fără nici o suferinţă nu putem fi mântuiţi! Alţii au plătit ascultarea lor de Dumnezeu mai scump decât noi!

Ce frumoase erau înaintea Domnului astfel de inimi! Într-o adunare nişte fraţi mi-au spus:

— Frate, când am auzit că veniţi aici, am ştiut că vor veni şi ei să ne amendeze. Ne-am pus bani de acasă ca să plătim amenda pe loc, să nu mai aştepte după noi.

Pe alţii care fuseseră amendaţi de mai multe ori cu sume mari, i-am întrebat:

— De unde aţi avut atâţia bani să plătiţi?

— Am vândut vaca şi am plătit.

— Dar dacă vă mai amendează iarăşi?

— Vindem şi viţelul! Mai mult au plătit alţii!

Slavă veşnică Ţie, Doamne Isuse, care ai putut face prin dragostea Ta să se aprindă şi în sufletele noastre o astfel de dragoste care să fie în stare să dea totul pentru Tine.

După o adunare în care fraţii au fost amendaţi cu toţii, o soră care nu fusese seara între fraţi cu ocazia amenzii, s-a dus în dimineaţa următoare la şeful miliţiei şi i-a zis:

— Domnule şef, dumneavoastră aţi amendat aseară pe fraţii din adunarea Oastei Domnului?

— Da, şi ce vrei, nu cumva eşti şi tu ca şi ei şi ai venit să-i aperi?

— Am venit ca să mă scrieţi şi pe mine între ei, ca să plătesc şi eu amenda. Aseară n-am putut să merg şi eu la adunare, dar am venit acuma. Vreau şi eu să fiu cu fraţii la suferinţa pentru Domnul ca să fiu şi eu cu ei la răsplata Domnului când va veni El şi va răsplăti pe cei ce au suferit pentru El.

— Du-te femeie acasă şi fii mulţumită că ai scăpat.

— Nu mă duc, domnule şef, până ce mă înscrieţi şi pe mine printre fraţii şi surorile mele. Eu vreau să fiu găsită credincioasă împreună cu ei.

Şeful clătină uimit din cap, murmurând:

— Ce oameni, ce oameni fanatici! Nu ştii ce să le mai faci...

Între nişte astfel de împrejurări, în ziua de 24 octombrie 1975, am primit o scrisoare de la Titus, fiul părintelui Iosif. Era în spitalul din Sibiu. Internat de urgenţă, suferind de o boală grea. Chemarea lui mi-a pătruns inima. Sărmanul Titus, trecuseră prea mulţi ani de când el se tot ferise să nu mai dea faţă cu noi, mai ales de îndată după moartea părintelui când noi - Marini şi eu - fusesem alungaţi din Sibiu, iar el căzuse de tot în mrejele vrăjmaşilor tatălui său, care, cu promisiuni mincinoase, l-au făcut să cedeze faţă de ei şi să ne hulească şi el pe noi...

După aceea a căzut în plata neascultării sale de tatăl său şi în a umblării lui cu Viorel, cel care îl îndemnase la rău. Îndată ce a prins de veste despre primejdie, Viorel fugise, iar el a căzut plătitor pentru toate.

Anii lungi de închisori l-au îndurerat, l-au schimbat şi l-au făcut să ne ocolească mai mult. Pe urmă, după scurta colaborare din 1945-1947, nu ne mai văzusem. Erau acum 28 de ani de atunci... Îşi dusese sărmanul crucea sa într-o totală umbră, singuratic şi izolat. Acum, presimţindu-şi sfârşitul aproape, dorea să ne regăsim iarăşi. El nu mai avea pe nimeni mai apropiat.

Miercuri 29 octombrie, seara - suiam treptele spitalului din Sibiu căutându-l pe Titus. L-am aflat în salonul unde fuseseră internaţi cu 40 de ani înainte Marini şi Vonica în 1935. Îi duceam primul volum din Istoria Oastei, pe care tocmai îl terminasem, spre a-l vedea şi el şi a-mi spune ce ar mai fi avut şi el de adăugat...

Mi-a împărtăşit bănuiala lui că are cancer, fiindcă avea pe corp nişte noduli suspecţi. Ar fi vrut, cât timp mai are de trăit, să lucrăm împreună la o istorisire completă a tuturor întâmplărilor la care noi amândoi fusesem martori din copilăria noastră, atât cu privire la viaţa părintelui Iosif şi a desfăşurării Istoriei Oastei, cât şi la marile nedreptăţi săvârşite de mitropolitul Bălan nu numai împotriva tatălui său ci şi a lui însuşi. Ar avea multe-multe să-mi spună. Era fericit că noi am putut ţine steagul Oastei sus, curat şi drept aşa cum a dorit părintele, deşi el, ca fiul lui, n-a putut fi aşa cum ar fi vrut, alături de noi... Ce regrete târzii şi amare!...

Spera să se pensioneze nu peste mult - şi apoi vom găsi timp să le punem fără grabă toate în ordine. Spunea el că dacă s-ar întâmpla să moară înaintea mea, îmi va lăsa mie tot ce îi mai rămăsese din biblioteca părintelui, din colecţiile şi din lucrările care i-au aparţinut părintelui nostru...

— Cine ştie cât mai am de trăit? zicea el cu tristeţe. Am vărsături de sânge pe gură şi pe nas, dureri ascuţite în piept - o stare generală rea. Medicii nu ştiu să-şi explice de unde şi din ce cauză provin toate astea. Acum fac mereu la analize şi radiografii. Mai am şi o tromboflebită, dar nu cred că asta este cauza stării mele.

Ce mult ne-am bucurat că ne-am regăsit. Era foarte fericit că am reuşit să ridicăm la mormântul părintelui nostru acel minunat monument. Ar fi vrut să fie şi el înmormântat lângă părintele şi tatăl său, dar singurul loc liber de alături este acum cumpărat de cineva care am aflat că locuieşte la Tg. Mureş.

— Vezi Titus, i-am zis eu, îţi aduci tu aminte cât te-am rugat atunci îndată după înmormântarea părintelui să cumperi aici vreo 4-5 locuri, lângă mormântul său, ca să fim şi noi înmormântaţi tot aici lângă el. Atunci erau toate locurile astea goale până departe. Am fi putut fi îngropaţi aici şi noi, Marini, eu şi tu... şi când fraţii ar fi venit la unul - veneau la toţi.

— Ai zis, da, atunci. Le-am cumpărat, să ştii, dar mai târziu Jenica şi copii ajunşi la mare necaz, le-au vândut.

— Dacă totuşi vrei, eu mă duc până la Tg. Mureş să caut pe cel care are acest loc, şi să i-l cumpărăm pentru noi!...

— Vom vedea îndată ce voi ieşi din spital, îţi voi mai scrie. Ne vom întâlni şi le vom aranja împreună pe toate. Şi pe asta!

L-am îmbrăţişat, că era târziu după ora 9 seara, şi am plecat să dorm la familia lui. Erau acasă Jenica, soţia lui Titus, şi cele două fiice ale lui: Cristina şi Lia. Vom mai merge mâine dimineaţă la el în spital.

În dimineaţa următoare am mers să văd mormântul părintelui. Îmi dădusem întâlnire acolo cu fr. Moise de la Arad şi cu Petru de la Batiz, cărora le trimisesem vorbă că dacă vor să-l mai vadă pe Titus să vină azi aici.

Dimineaţa ne-am dus din nou toţi trei la spital. Titus era la o analiză. L-au văzut şi ei, am stat câtva timp de vorbă cu el pe sală, apoi de braţe l-am dus cu toţii pe patul lui. Am mai vorbit toţi trei cu el un timp până când am observat că obosise. Atunci ne-am luat rămas bun cu o îmbrăţişare înlăcrimată şi am plecat cu toţii spre casele noastre.

Fusese ultima noastră întâlnire şi despărţire de el.

Duminică, 9 noiembrie 1975, am primit următoarea telegramă dureroasă:

— Tata mort. Înmormântarea marţi. Lia.

Ceva ca o sabie de foc mi-a străpuns inima. Doamne Isuse, chiar atât de repede?

În ziua de luni 10 noiembrie am plecat spre Sibiu cu ce voi găsi la îndemână. Ieri i-am dat o telegramă şi fr. Moise la Arad să ştie şi el să vină. Aş mai fi dat telegrame şi la Hunedoara şi în alte părţi, dar mă gândeam că cei din Sibiu vor avea desigur grijă să-i anunţe şi pe ceilalţi fraţi din ţară.

Am călătorit foarte greu, cu etape scurte şi cu aşteptări lungi. Am ajuns abia în dimineaţa următoare de 11 noiembrie 1975. La gară în Sibiu n-am aflat pe nimeni altcineva decât pe fr. Moise cu încă trei fraţi din Arad.

La locuinţa îndoliată a familiei celor rămaşi după părintele şi după fr. Titus, am găsit sicriul descoperit. Pe faţa fratelui plecat la părintele său, se aşezase chipul veşniciei în care trecuse cu toate planurile lui frânte dintr-o dată.

Ne-am aşezat lângă sicriul lui cu rugăciunea arzând, cu inimile arzând, cu lacrimile arzând, cu amintirile arzând...

O, câte duce cu el în mormânt şi acest mult încercat fiu al părintelui. Suferinţele care au ars demult viaţa tatălui său, l-au însoţit şi pe el încă de la început. Ca o călătorie pe marea puternic agitată, i-a fost şi viaţa lui pe pământ. Iar acum, iată, ce grabnic a ajuns la ţărmul celălalt, ducând cu el atâtea amănunte care ar fi îmbogăţit atât de folositor istorisirea pe care am scris-o după aceea.

Am aflat de la familia lui că după plecarea noastră de la spital, în 30 octombrie, el a mai rămas doar câteva zile. Simţindu-se ceva mai bine, a dorit să vină acasă. Dar în 7 noiembrie i s-a făcut rău urcând pe scări şi a căzut. A fost dus cu salvarea la spital, abia respirând. În noaptea spre 8 noiembrie, a doua criză i-a adus moartea. Aşa a trecut la Domnul. Autopsia a dovedit că două cheaguri de sânge pornite din tromboflebita lui, se opriseră în plămân, oprindu-i respiraţia. Unul în 7 noiembrie, când a căzut pe scări, al doilea în 8, la spital.

Apoi sora Jenica, soţia lui, ne spuse plângând:

— N-am mai găsit nicăieri în cimitir un loc potrivit pentru el. Am cerut autorizaţie să-l putem înmormânta peste sicriul părintelui, în acelaşi mormânt. Aici se obişnuieşte acum aşa ceva, pentru economia de locuri. Acolo la cimitir acum trebuie să fi şi început să sape. Ce bine că aţi venit. Nu mai avem pe nimeni să ne ajute cu nimic...

— Lasă că ne ducem noi imediat acolo la cimitir să vedem tot ce este nevoie să facem. Vine şi fr. Moise cu fraţii din Arad. Vom merge să comandăm şi coroane şi ce va mai fi nevoie.

Plouase atât de mult în toamna asta încât în cimitir era numai apă şi noroi peste tot. În mormântul părintelui trei oameni săpau de zor, cu schimbul, aruncând cu greu pământul peste grilajul de fier. Am scos îndată grilajul spre a se putea lucra mai uşor - şi ne uitam cu inimile apăsate la tot ce se întâmpla. În timpul acesta eu am alergat la o florărie apropiată comandând două coroane de garoafe albe, una pentru noi, iar alta pentru fraţii din toată Oastea Domnului.

Când am venit înapoi, săpătorii aruncau încă pământ afară. Ajunseseră destul de adânc, când deodată unul dintre ei zise:

— Dar ce este asta?

Ne-am uitat în jos: o coroană de flori, din care încă mai rămăseseră neputrezite urme care se vedeau bine.

— A, ştiţi, le-am zis eu, în 16 februarie 1938 când l-am înmormântat aici pe părintele, îmi aduc bine aminte că un frate din Lugoj care adusese o coroană din partea Oastei Domnului de acolo, în momentul coborârii sicriului în mormânt, într-un acces de durere, a aruncat coroana adusă de el, peste sicriu. Cei ce aruncau pământul au acoperit-o şi iată că nici acum după aproape 38 de ani, nu putrezise de tot.

Cazmaua groparului se opri în ceva tare. Curăţiră suprafaţa pe care stăteau cei doi, unul la cap, altul la picioare şi, iată, sicriul era întreg, neputrezit, ţinându-i pe cei doi pe capacul său deasupra.

— Ce facem? întrebă omul. Să-l desfacem?

Noi ne pregătisem că dacă vom ajunge până unde a fost sicriul şi vom da de ceva oase, să le strângem într-o cutie, să le spălăm şi să facem rugăciunea rânduită pentru astfel de cazuri, apoi să le aşezăm din nou acolo. Dar acum iată că întreg sicriul era neputrezit şi nu se rupe cu doi oameni care stau deasupra lui.

— Ieşiţi afară! Nu mai desfacem nimic, le-am zis eu. Dacă Dumnezeu îl ţine acoperit, îl lăsăm şi noi. Eram încredinţat că dacă sicriul n-a putrezit, cu atât mai mult n-a putrezit el. Credeam din inimă că dacă i-am deschide sicriul l-am afla întocmai cum l-am aşezat acolo acum aproape 38 de ani.

Mi-am adus aminte atunci de adevărul că trupurile sfinţilor nu putrezesc - după cum este scris: "Şi nu voi îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea...".

Atâtea minuni de astea s-au dovedit cu sfinţii şi martirii din vechime - şi iată că şi azi Dumnezeu ne arată că şi în mormântul acesta este trupul neputrezit cu sicriu cu tot, al omului Său mare şi sfânt. O, ce minune este asta - şi ce uimire şi mirare ar fi acum, dacă noi am descoperi şi am vesti minunea asta în ţară şi în lume!

Dar dată fiind situaţia în care ne aflam acum atât noi cât şi familia lui (eu plecasem neînvoit) - apoi starea generală a Oastei - am vorbit cu fratele Moise că e lesne de închipuit ce s-ar întâmpla dacă acum noi am dezveli minunea asta şi am începe s-o vestim, îndată ar veni aici toată lumea uimită. Apoi s-ar alarma mi­liţia, autorităţile - şi numai Domnul ştie ce s-ar mai întâmpla şi cu noi şi cu el.

Aşa - mai bine tăcem şi lăsăm totul acoperit. Lasă că va arăta Însuşi Dumnezeu sfinţenia omului Său, la vremea când va voi El.

Am tăcut - şi a rămas totul aşa. Eram acolo noi, patru şi săpătorii, trei - total şapte oameni.

La ceasul rugăciunii au vorbit preoţii, rudeniile, cunoscuţii şi prietenii care au făcut slujba înmormântării afară, unde scosesem din casă pe mâinile noastre sicriul fratelui Tit. Lângă familia sa îndurerată am stat numai noi, cei sosiţi de dimineaţă şi încă un frate din Oltenia.

În seara aceleiaşi zile era şi sicriul fiului depus deasupra celui al tatălui său. „Împreună pe totdeauna şi pe pământ şi în cer..."

Odihniţi în pace, tată şi fiu, suflete neuitate şi scumpe, ungă Sânul Dulce al Domnului Isus, locul tuturor mângâierilor şi răsplătirilor voastre.

După câtva timp am lucrat încă două tăbliţe de marmură pe care le-am scris, una cu numele soţiei Iuliana, născută Iancu şi ale celor trei copii înmormântaţi lângă uşa bisericii din Vidra de Sus - azi Avram Iancu - unde fusese atunci preot părintele Iosif; iar a doua cu numele fiului său Tit, care odihneşte aici aproape de sânul care l-a mângâiat şi cu care s-a mângâiat şi el în primii lui anişori. Orfani amândoi, atât tată, cât şi fiu.

Slăvit să fie Domnul.

N-am drept să stau

N-am drept să stau, nici să privesc în urmă,

Cât am un steag şi-un duşman înrăit –

Nu-n perii albi şi-n viaţa ce se curmă,

Ci-n jertfa mea s-arăt cât am trăit.

Vrăjmaşii vin năvală ne-ntreruptă,

Hotarul lor se-ntinde an de an

Şi rând pe rând cei buni căzură-n luptă

Cu fruntea sus, cu faţa la duşman.

Tot mai grăbiţi trec anii înainte

Şi-s tot mai rari vitejii luptători;

În loc de fraţi îmbrăţişăm morminte,

Jelim pe steaguri fără purtători.

N-am drept să stau, nu m-ar primi la moarte

Nici în pământ şi nici în cer ai mei,

De n-aş lupta să treacă mai departe

Solia lor, cum au adus-o ei.

N-am drept să stau, o torţă-mi fac fiinţa,

Arzând, s-arăt pericolul străin,

Să pot trezi eroic conştiinţa

În toţi ai mei câţi sunt şi câţi mai vin.

Când voi vedea că-nfrânt păcatul zace

Şi-ai mei uniţi că merg desăvârşit,

Abia atunci voi şti şi eu că-n pace

Am drept să merg spre-odihnă, liniştit.

<<< Cuprins