Capitolul 6
În război cu Unchii şi Mătuşile
Barisevo este un orăşel situat la circa
25 km de Novosibirsk, cocoţat pe marginea unei faleze bântuite în cursul
veacurilor de vânturile violente ale Siberiei. Orfelinatul era amplasat într-o
biserică şi o şcoală ortodoxă, închise de multă vreme.
Partea principală a bisericii adăpostea
un club unde se proiectau filme. Cât despre clădirea vechii şcoli confesionale,
ea constituia partea principală a orfelinatului. Casa parohială fusese
transformată în spălătorie, unde erau curăţite toate hainele copiilor, aşternuturile
şi lenjeria murdară. Pentru a mări acest complex, fuseseră construite încă două
clădiri, astfel încât să poată adăposti 100-120 de copii în vârstă de 1-18 ani.
Fără să fi bănuit la sosire, anii
petrecuţi la Barisevo aveau să dea vieţii mele o orientare nouă. Aveam să
locuiesc aici 7 ani, până la obţinerea certificatului de studii secundare şi la
intrarea mea în armată.
Prima experienţă pe care am avut-o în
noul meu cămin fu fericită. Când mă prezentai la dormitorul băieţilor, în ziua
sosirii, avui surpriza să-l găsesc aici pe Ivan Cernega!
— Ivan! strigai. Unde te-au prins? Eşti
aici de mult timp?
— Serghei! strigă şi el alergându-mi în
întâmpinare şi luându-mă de umeri. Constat că ai rămas mai mult timp decât mine
afară şi în treaba asta ai avut mai multă baftă decât mine.
Apoi îmi povesti cum fusese prins iarăşi
în Novosibirsk şi adus la Barisevo. Îmi ascultă povestirea avid, apoi spuse:
— Păi bine, Serghei, eu voiam să te
învăţ cum să supravieţuieşti în afara orfelinatului, dar mi se pare că, din
contră, tu mi-ai arătat mie!
— Ivan, cum e treaba pe aici? îl
întrebai. Înţelegi ce vreau să zic?
— Păi, răspunse el, sunt unele asemănări
cu “V-I". Şi dă-mi voie să te avertizez că sunt două persoane cu care este
de preferat să nu ai de-a face. Una dintre ele, un unchi, se numeşte Alexandr
Nişman - Unchiul Nichi, cum îi spunem noi. Cealaltă este directoarea, Irina
Dobrovlanskaia. Toţi băieţii îi spun Irina cea Mare. Ăştia doi sunt răi,
Serghei. Nu te apropia de ei. Cât despre ceilalţi, sunt exact de aceeaşi teapă
cu unchii şi mătuşile de la “V-I". Dacă nu-i deranjezi, te lasă în pace.
Lăsai capul în jos, în semn că
înţelesesem.
Remarcai imediat că Ivan se schimbase.
Nu reuşeam să precizez în ce sens, dar constatam că era altfel. Nu începui să
mă simt cu adevărat în largul meu decât când mă prezentă altor prieteni pe care
şi-i făcuse la Barisevo.
Făcui cunoştinţă cu Irina cea Mare când
fui convocat în biroul ei, puţin după sosirea mea în orfelinat. Avertismentele
lui Ivan erau perfect justificate. Era o femeie imensă, care-ţi inspira teamă,
şi impunătoare. Îmi dădui seama dintr-o ochire că nu tolera nici cea mai mică
prostie, din partea nimănui.
Purta, pe bluza albă, medalia, “Ordinul
lui Lenin". În Uniunea Sovietică, era o înaltă distincţie, conferită
comuniştilor care au făcut servicii excepţionale Partidului. Nu o vedeai
niciodată pe Irina cea Mare fără medalie. Ţinea cu tot dinadinsul ca toată
lumea să ştie că era un personaj important, a cărei contribuţie în cadrul
Partidului lăsase urme. Dar toate acestea erau de ordinul trecutului şi nimeni
nu ştia pentru ce fusese trimisă la Barisevo. Era o femeie acrită de decepţia
de a fi fost pusă pe un post atât de neînsemnat.
Unchiul-şef, Alexandr Nişman, era un
personaj care ne impresiona şi ne înfricoşa la fel de mult. Nu am mai cunoscut
vreodată un om atât de josnic şi de periculos ca el. Făcui cunoştinţă cu el la
două zile după ce o întâlnisem pe Irina cea Mare. Era foarte mare, solid, viguros şi deosebit de puternic; avea un temperament
violent şi se înfuria la cea mai mică provocare. Răzbunările de care era în
stare şi pedepsele pe care extraordinara lui forţă îi permitea să le aplice
erau adeseori îngrozitoare. Şi fără să fi fost avertizat de Ivan, mi-aş fi dat
seama că nu trebuia să-ţi pui mintea cu Unchiul Nichi; mă hotărâi, deci, încă de
la început să fug de el ca de ciumă.
Ca şi Irina cea Mare, cunoscuse zile mai
bune în rândul Partidului Comunist. Cândva, fusese pilot de aviaţie militară
sovietică, dar dintr-un motiv pe care se străduia să-l ascundă cu orice preţ,
fusese degradat, apoi scos din armată. Nimeni nu reuşi să afle mai mult. Se
povestea că un avion pe care-l pilota el se prăbuşise la sol, când el era beat.
Când bănuia pe cineva că încearcă să-i scormonească trecutul, îl cuprindea o
furie cumplită.
Unchiul Nichi credea deci că a-şi
termina cariera ca gardian la o puşcărie de tineri delicvenţi, cum îşi califica
el însuşi funcţia, constituia o reală dezonorare. Era un om dintre cei mai
cruzi, fără cea mai mică licărire de bunătate şi îşi răzbuna permanent
frustrările pe oricine îndrăznea să-l deranjeze.
Cei mai mulţi dintre unchii şi mătusile
de la Barisevo îşi petrecuseră deja aici între 20 şi 30 de ani. În acest timp,
toată dragostea sau solicitudinea faţă de copiii care le fuseseră încredinţaţi
se dusese de mult. Cu toate astea, supraveghetorii tineri, nou sosiţi la
Barisevo, propuneau multe idei pentru dezvoltarea bunelor relaţii cu copiii.
Dar într-un an sau doi, se schimbau atât de radical încât cu greu se mai puteau
recunoaşte în ei entuziaştii de la început. Erau atât de oprimaţi sub
autoritatea Irinei cea Mare şi unchiului Nichi încât, la rândul lor, îşi
abandonau ideile şi deveneau la fel de apatici ca ceilalţi.
În tot orfelinatul domnea o atmosferă de
teamă. Nouă ne era frică de unchi şi de mătuşi. Ei se temeau de Irina cea Mare şi
de Unchiul Nichi, care la rândul lor, trăiau cu frica instructorilor de Partid.
Barisevo se transforma într-un câmp de ură şi de teroare, unde gardieni şi
copii se înfruntau. Uneori, în timpul primelor luni ale şederii mele, aveam o
nevoie prostească de a vorbi despre problemele mele câte unui unchi sau unei
mătuşi. Aveam nevoie de un surâs, de o dovadă de prietenie, de un sfat şi,
uneori, de un gest de aprobare. Dar înţelesei repede că legile de la Barisevo
nu tolerau nici cea mai mică “slăbiciune" în comportare.
O dată ce noi, puştimea, înţeleserăm că
legile erau astfel făcute, adoptarăm atitudinea plină de ură a copiilor mai
mari. Şi totuşi, în această ambianţă ostilă se înfiripară legături de prietenie
care aveau să dureze ani de zile. Conştiinţa acestui fapt, că noi, copiii, nu
puteam conta cu adevărat decât pe tovarăşii noştri, ne dădu putinţa de a ne
crea un mic cerc închis pentru a lupta contra lumii adulte. În acest cerc era
un grup de iniţiaţi format din proprii noştri şefi - cei mai solizi, cei mai
puternici şi mai inteligenţi dintre noi.
Cum îmi mai doream să fac parte din
acest grup de iniţiaţi! Dar cum ceilalţi băieţi din grup aveau 12 sau 13 ani,
iar eu abia împlinisem 10, eram sigur că nu aveam nici cea mai mică şansă. Dar
într-o zi, Nikolai Povaleiev mă strigă şi-mi zise:
— Serghei, ia vino-ncoace! Vrem să ne
dai o mână de ajutor. Mă îndreptai către locul unde se aflau băieţii din grupul
de iniţiaţi. Unul dintre ei ţinea o cutie cu
becuri electrice. Nikolai îmi zise:
— Ştii, Serghei, vreau să schimbăm nişte
becuri din clădire şi avem nevoie de ajutorul tău.
— Vă ajut, zisei.
Invitaţia mă măgulea, cu atât mai mult
cu cât fusese făcută de unul de calibrul lui Nikolai, un camarad care se bucura
de stima şi admiraţia generală.
— Spune-mi ce vreţi să fac.
— Hai cu mine, să-ţi arăt, îmi zise el.
Plecarăm aşadar împreună: eu după
Nikolai, iar ceilalţi se ţineau în urmă; ne îndreptam toţi către ceea ce
altădată fusese clădirea bisericii şi care acum era cinema şi centru de
recreere.
Trecând de uşă, Nikolai arătă spre tavan
exact deasupra noastră şi zise:
— Serghei, vezi lumina aia acolo sus?
— Da, răspunsei eu.
— Ei bine, becul s-a ars şi vreau să ne
ajuţi să-l schimbăm cu unul nou.
— Bine. Unde-i scara?
— Păi, asta-i problema: nu avem scară.
— Cum o să mă caţăr acolo sus?
— O să înjghebăm ceva, găsim noi o
modalitate, răspunse Nikolai.
Cât ai bate din palme, el şi cu ceilalţi
băieţi se făcură nevăzuţi şi reveniră cu vreo 5-6 scaune pe care le puseră unul
peste altul ajungându-se aproape la nivelul lămpii. Nu-mi reveneam:
— Vreţi să mă urc acolo sus? ţipai eu.
Nu-mi venea să cred, dar exact asta
voiau. Nikolai se întoarse către băieţi şi le zise:
— Ţineţi scaunele cât mai bine, iar tu,
Serghei, dă-i drumul! Caţără-te acolo sus şi schimbă becul! Nu-ţi fa griji! Te
poţi bizui pe noi.
Nu aveam altceva de făcut decât să încep
să mă caţăr. Dacă nu o făceam, mă considerau laş. Nu aş fi fost niciodată
într-adevăr acceptat. Ţinând bine becul în mână, începui să mă caţăr şi în cele
din urmă mă cocoţai pe cel de-al şaselea scaun. Mă oprii un moment şi aruncai o
privire neliniştită în jos. Dar când îi văzui pe toţi băieţii, ţinând scaunele
din toate puterile, îmi spusei că nu aveam de ce mă teme. Însă chiar în
momentul în care ridicai braţul să fixez becul, îl auzii pe Nikolai, prietenul
meu, strigând:
— Asta e!
Şi trase scaunul de jos dintr-o mişcare
bruscă. Mă prăbuşii la pământ cu mare zgomot, în mijlocul unui morman de
scaune.
Timp de câteva secunde, rămăsei întins
acolo, năucit de-a binelea. Toţi băieţii mă înconjuraseră şi râdeau de mine în
timp ce eu mă culegeam de sub grămada de scaune rupte. Ce mai prieteni! mă
gândii. Apoi îmi întoarseră spatele şi se duseră, lăsându-mă să mă descurc de
unul singur, cum puteam. Era de mirare că nu-mi frânsesem gâtul. În orice caz,
mă lovisem serios la şold şi fui nevoit să mă întorc în dormitor şontâc-şontâc,
ca un bătrân. Unul, care se afla în celălalt capăt al curţii îmi strigă:
— Ia zi, Serghei, ce-ai păţit? Parcă
te-a lovit trenul!
Şi toată lumea izbucni în râs. Nu o
ştiam în acel moment, dar mi se aplicase “tratamentul becului electric". În
fine, ajunsei în dormitor. Corpul tumefiat îmi producea suferinţe, dar mai mult
eram dezamăgit de “prietenii" mei. Nici unul dintre ei nu-mi adresa nici
un cuvânt. Nu reuşeam să înţeleg ce se întâmpla.
După trei zile însă Boris, veni să mă
caute şi-mi zise:
— Serghei, ai reuşit! Faci şi tu parte!
— Fac şi eu parte? Despre ce vorbeşti?
— Faci şi tu parte, Serghei. Asta e! Nu
înţelegi?
— Nu, nu înţeleg, bombănii eu. Tot ce
ştiu este că voi, băieţii, era cât pe-aci să mă omorâţi.
— Serghei, tâmpitule, n-ai înţeles că
era vorba de o probă? Nu te puteam primi în grupul nostru înainte de a fi văzut
dacă erai capabil să păstrezi un secret fără să te repezi la Irina cea Mare sau
la Unchiul Nichi şi fără să dai în vileag nici cel mai mic incident care ne
putea crea probleme tuturor. Trebuia să vedem dacă ştii să-ţi ţii gura. Ai
trecut proba. Aşa că vino cu mine!
Îl urmai aşadar pe Boris şi ne duserăm
la club, unde ne întâlnirăm cu Nikolai şi Ivan, cu Alex şi cu ceilalţi. Îmi
urară cu toţii “bun venit", iar eu mă gândii: Am reuşit! Cred că fac,
într-adevăr, parte din grup. Am aflat mai târziu că era vorba de una dintre
numeroasele probe la care fiecare nou-venit trebuia să se supună înainte de a i
se putea acorda încredere. La Barisevo se războiau doua facţiuni rivale -
copiii pe de o parte şi unchii şi mătuşile pe de alta - iar în ceea ce ne
privea pe fiecare dintre noi, trebuia să alegem la care dintre aceste partide
urma să aderăm; alegerea odată făcută, solidaritatea se impunea în toate
împrejurările.
Puţin câte puţin, începui să-i cunosc pe
aceşti camarazi care aveau să ocupe primul loc în viaţa mea până la sfârşitul
şederii mele la Barisevo. Făcui cunoştinţă cu mulţi dintre ei prin intermediul
prietenului meu, Ivan Cernega.
La început, fu Boris Labanov. Era
aproape de o seamă cu mine, dar venise la Barisevo cu mult înaintea mea, astfel
că şi era mult mai la curent decât mine cu mijloacele de supravieţuire în
orfelinat. Boris era rus de origine greacă, zdravăn clădit şi la fel de mare
cât mine; era puternic, oacheş şi băiat destul de drăguţ. Era genul de prieten
căruia îi puteai încredinţa şi viaţa, ceea ce mă văzui nevoit să fac de mai
multe ori. Îl întâlnii şi pe Mihail Kirilin. Avea alura unui asiatic şi, la
prima vedere, era aspru şi feroce. Dar când ajungeai să-l cunoşti mai bine, îţi
dădeai seama că era generos şi prietenos, că puteai să-i acorzi încrederea
deplină. Se putea conta întotdeauna pe el, chiar şi în cele mai delicate
situaţii. Mihail era şi el cam de vârsta mea, dar el fusese la Barisevo un an
mai mult decât mine. Îi pusei multe întrebări cu
privire la trecutul lui, dar vorbea puţin despre asta. Îl ştiam foarte
muncitor, energic şi plin de resurse. Aflai şi că ştia multe persoane în Asia,
în regiunea Taşkent. Trebuirăm să intrăm mai apoi în legătură cu aceşti oameni,
care ne fură indispensabili pentru înfiinţarea unei reţele comerciale aparte.
Nikolai Povaleiev era unul dintre
camarazii cei mai voinici, cei mai puternici şi cei mai nemiloşi din câţi am
cunoscut. Când Nic era în toane bune, totul mergea foarte bine. Dar vai de cel
care-l supăra! O dată ce-i câştigai încrederea, era un bun prieten, adevărat şi
credincios. La nevoie, relaţiile şi resursele lui uimitoare ne stăteau
întotdeauna la dispoziţie. La Barisevo se spunea că cel care se bucura de
prietenia lui Nic îşi putea permite să aibă mulţi duşmani. Forţa lui fizică,
ambiţia şi talentele naturale îi permiseră să devină şeful oricărui grup, în
orice împrejurare. Remarcabil cum era, Nic era sortit să ajungă departe în
viaţă, orice profesie şi-ar fi ales.
Mai era şi Alexandr Popov. Alex trebuie
să fi fost unul dintre cei mai remarcabili camarazi cu care mi-am încrucişat
drumul în vreun orfelinat şi era cu siguranţă unul dintre cei mai buni hoţi de
buzunare din lume. După ce sporovăia cu tine două minute, îţi lua aproape orice
obiect pe care-l avuseseşi asupra ta sau orice obiect vestimentar purtaseşi, de
la portofel la pantofi! Era o fire extraordinar de jovială, întotdeauna în
aceeaşi dispoziţie. Era, de asemenea, de departe mai preferabil să-l ai de
partea ta decât împotrivă.
Alex avea totdeauna bani la dispoziţie.
De fiecare dată când aveam nevoie, se ducea la Novosibirsk, făcea câteva ture
cu tramvaiul şi revenea cu buzunarele burduşite de portofele şi bani. El era
adesea cel care “vedea" de nevoile bandei noastre împătrite, formată din
Nikolai, Ivan, Boris şi cu mine. Îl poreclisem Mână Iute şi-l numeam
vistiernicul nostru. De fiecare dată când rămâneam fără bani, ne puteam pur şi
simplu adresa dragului nostru Alex.
Reuşii să cunosc şi să apreciez şi alţi
tineri camarazi la Barisevo, între care şi doi fraţi, Alexandr şi Vladimir
Lobuznov. Se arătară a fi prieteni excelenţi, dar nu putură niciodată face
parte dintre iniţiaţi, deoarece Alexandr avea o fire violentă, pe care nu reuşea
să şi-o controleze; această fire, mai apoi, avea să-i provoace moartea. Aflai
că cei doi fraţi îşi pierduseră părinţii într-un mod deosebit de tragic, dar nu
am ştiut niciodată întreaga istorie.
Alţii, precum Sorokin şi Pavel Kiriakov
intrară în cercul nostru dar, nu după mult timp, se despărţiră de noi. Au fost
apreciaţi de grupul nostru şi ne-au dovedit loialitate; totuşi nu reuşiră
niciodată să facă parte dintre iniţiaţi.
Nikolai Soşkin, un camarad remarcabil,
era puţin mai mare decât noi şi se ţinea mereu la distanţă; nu se integra
niciodată cu adevărat în grupul nostru. Cum urma să facă în curând 18 ani, avea
să părăsească repede Barisevo. Totuşi, împrejurări neprevăzute şi ieşite din
comun aveau să-i determine plecarea din orfelinat; aveam să-l regăsesc mai
târziu.
Orfelinatele ca cel de la Barisevo,
oriunde s-ar fi aflat, trebuiau să fie nişte uzine de producere a comuniştilor
de mâine. Propaganda era omniprezentă. Pe afişe imense erau pictate lozinci,
cu litere galbene pe fond roşu, care sunau astfel:
“Vom spulbera imperialismul
american!"
“Tot sprijinul nostru poporului
vietnamez!"
“Trăiască pacea, libertatea şi
solidaritatea!"
“Proletari din toate ţările,
uniţi-vă!"
Aceste lozinci se găseau prin toate
orfelinatele pe unde am locuit. Oriunde ne uitam, le aveam aproape mereu sub
ochi. Se aflau în dormitor şi în sălile de clasă, în sala de mese şi la dusuri,
pe pereţii exteriori şi pe garduri, peste tot pe unde puteau fi afişate.
Imagini precum: “Vom spulbera imperialismul american!" îmi marcară cu
amprenta lor spiritul.
La Barisevo, şcoala şi orfelinatul erau
separate. Şcoala se afla în chiar centrul satului. Din fericire. Astfel, puteam
să fim în relaţii bune cu profesorii noştri, chiar dacă eram în raporturi de
ură reciprocă cu adulţii din orfelinat. Pentru noi, şcoala era un răgaz în
viaţa de tensiune ce domnea în orfelinat, o deschidere binevenită către o lume
diferită.
Ca tânăr pionier, fui supus unui program
de îndoctrinare mult mai intens decât cel de la octombrişti. Lenin ne privea de
pe toţi pereţii. Lozincile lui, scrierile lui şi ideologia lui invadară
într-atâta lecţiile încât aritmetica, limbile şi toate celelalte studii trecură
pe planul doi. Pentru octombrişti, îndoctrinarea în şcoală se limita la o
prezentare a “Tăticului Lenin". Dar se intensifica din cel de-al patrulea
an. Totuşi, un lucru rămânea neschimbat: aproape în fiecare dimineaţă,
profesorul începea lecţia spunând:
— Bună ziua, copii, cum vă simţiţi
astăzi? Amintiţi-vă ca nu există Dumnezeu!
Mă gândeam: Trebuie, cu siguranţă, că le
e frică să nu descoperim ceva în legătură cu Dumnezeu, oricine ar fi.
Aveam o dorinţă vie de a învăţa şi
învăţătura mă umplea de entuziasm. În clasele a IV-a şi a V-a, eram un tânăr
pionier atât de activ încât intrând într-a Vl-a, fui numit şeful şcolii.
Eram antrenaţi să mergem în pas de
defilare şi să strigăm lozinci precum: “Trăiască comunismul, trăiască
Lenin". Şi mărşăluind pe străzile din Barisevo, ţineam capul sus şi ne
arătam cu mândrie cravatele roşii pe care le purtam la gât. Cred că sătenii se
plictisiră puţin de nenumăratele noastre marşuri şi de lozincile noastre
obişnuite: “Trăiască una, trăiască alta". Adeseori îşi închideau cu
pocnet ferestrele când trecea câte un grup de-al nostru. Dar mi-era indiferent.
Pentru prima oară în viaţă aveam impresia că sunt “integrat".
Activităţile Tinerilor Pionieri erau în
întregime adoptate intereselor băieţilor de vârsta noastră. Primeam mitraliere
inofensive, de manevră şi eram organizaţi în brigăzi şi în batalioane pentru a
susţine confruntări militare imaginare şi a lua oraşe cu asalt. Nu aveam nevoie
nici măcar de încurajări.
Ne desfăşuram prin Barisevo, în lungul
străzilor şi ulicioarelor, ca şi cum am fi fost într-adevăr la război. Uneori,
asta devenea cam prea real, atunci când ne lăsam duşi de joaca noastră şi trosneam
gardurile şi ne făceam drum prin grădini; sătenii furioşi se aruncau urlând pe
urmele noastre. Boris, Nikolai şi cu mine îndrăgeam mult asemenea exerciţii şi
ne aruncam în luptă cu înverşunare.
În acest timp, la orfelinat, viaţa îşi
urma cursul normal.
Noi, băieţii, înţelegeam din ce în ce
mai puţin cruzimea de care mai-marii noştri de la orfelinat dădeau dovadă. Eram
pedepsiţi brutal pentru orice neînsemnată încălcare a regulamentelor.
Una dintre regulile orfelinatului cerea
ca toată lumea să doarmă în fiecare după-amiază. În ceea ce mă privea, nu
aveam nici cea mai mică intenţie să mă supun unei asemenea reguli. Aveam abia
vreo 12 ani, eram mare, musculos şi plin de energie şi nu-mi puteam imagina
nimic mai plictisitor. Lectura era una dintre modalităţile mele preferate de
a-mi petrece timpul. Citeam mult, chiar şi după-amiezile, când ar fi trebuit să
dorm. Îmi luam în pat o lanternă şi citeam sub pătură. Făceam asta aproape în
fiecare zi şi nu mi se întâmplase niciodată nimic.
Dar într-o zi, Unchiul Nichi, pe
jumătate beat şi într-o dispoziţie ucigaşă, căuta pe careva asupra căruia
să-şi reverse nemulţumirea. Se vădi că pusese ochii pe Serghei Kurdakov.
Citeam liniştit sub pătură, fără să bănuiesc nimic, când, deodată, simţii un
pumn puternic în coaste, care mă azvârli din pat. Înspăimântat şi zdruncinat,
ridicai ochii. Unchiul Nichi se înălţa deasupra mea dând impresia că avea trei
metri înălţime, în loc de cei doi ai săi, obişnuiţi. Urlă:
— Kurdakov, de data asta te-am prins în
flagrant delict. Eşti un băiat rău, care nu face doi bani! Am să te omor în
bătaie. Am să-ţi dau o lecţie pe care să n-o mai uiţi niciodată! Îmi era frică
cu adevărat. Nu ştiam la ce să mă aştept. Eram eu mare pentru cei 12 ani ai
mei, dar nu aveam cum să mă măsor cu el. Imediat, mă înhaţă de partea de sus a
pijamalei şi mă târî prin încăpere ţipând într-una:
— Am să-ţi dau vitamina P, Kurdakov,
vitamina P. Ştii ce-i aia, Kurdakov?
Râdea ca un beţivan. Tremuram. Toţi
ştiam ce însemna vitamina P. Cuvântul rusesc pentru catarama de la centură
este priazka. Când făcea uz de ea, ne spunea că ne dă vitamina P! Îl privii
ridicând o centură groasă şi grea, a cărei cataramă din metal era imensă. O
bătaie zdravănă doar cu cureaua din piele deja era îngrozitor de dureroasă, dar
el se simţea obligat să ne bată cu catarama, ceea ce ne lăsa vineţi şi
zdrobiţi.
— Asta e, Kurdakov, făcu Unchiul Nichi,
cu vocea plină de ură. Pregăteşte-te de vitamina P! Poate-ţi va fi de învăţătură.
Copiii, alarmaţi, se treziră brusc şi
priveau îngroziţi, cu ochii larg deschişi.
Niciodată, pentru nimic în lume, eu nu
ceream îndurare nimănui. Cu toate că nu mă temusem niciodată într-atâta pentru
viaţa mea, încercam să mă abţin. Dar asta nu făcea decât să sporească furia
Unchiului Nichi. Şi acesta începu să mă bată cu rama acelei catarame grele,
fără să-i pese unde dădea. Săream, încercând să-i evit loviturile, dar mă ţinea
atât de bine cu mâna stângă încât nu reuşeam să mă eliberez. Oriunde mă lovea
greaua lui cataramă, aveam impresia că mi se sfărâma un os. Mă întrebam dacă
încerca să mă omoare. Sângele îmi curgea pe coaste, pe unde muchea cataramei
îmi tăiase adânc în carne. În cele din urmă, se opri atât de obosit încât nu
mai reuşea aproape să se mai ţină pe picioare, Unchiul Nichi mă îmbrânci şi
urlă:
—Acum şterge-o, mortăciune nemernică şi
să nu te mai prind niciodată citind!
Mă întorsei, poticnindu-mă, în patul meu
şi mă prăbuşii: tot corpul mă durea. Eram sigur că aveam oase frânte. În viaţa
mea nu primisem o bătaie care să mă doară atât de rău, dar nu aveam să-i dau
satisfacţia de a mă vedea suferind. Îmi ascunsei aşadar capul sub pătură şi mă
răsuceam în dureri atroce - cu toate astea, nu aveam de gând să plâng. Bruta
asta nu mă va vedea niciodată vărsând nici cea mai mică lacrimă pentru ceea ce
mă făcea să îndur. Şi nici altcineva!
După o asemenea bătaie sălbatică,
nemiloasă, nu mai aveam în cap nimic altceva decât să mă răzbun pe Unchiul
Nichi. Îl uram mai mult decât oricând. Iar o ocazie nu întârzie să mi se
ivească.
La câteva zile după bătaie, Nikolai
Povaleiev veni la mine şi-mi spuse:
— Serghei a venit timpul să-i dăm o
lecţie lui Nişman.
— Ce putem face?
— Mă ocup eu, răspunse el. Sunt aici de
mai multă vreme decât tine şi m-am gândit la ceva.
— De acord, spusei eu cu mare zel. Sunt
gata să fac orice. Numai să ne asigurăm că primeşte tot ce i se cuvine.
O dată ce Povaleiev se hotăra să facă
ceva, nu se lăsa până ce nu obţinea ce-şi propusese. A doua zi, veni deci cu
Boris, cu Ivan şi cu o idee genială.
— Serghei, zise Povaleiev, ne-am tot
gândit cum să-l prindem pe Nichi şi să-i administrăm nişte vitamina P, de-a
lui.
Ne dădurăm toţi mai aproape şi ne spuse
ce aveam de făcut. Ideea părea excelentă şi abia mai aveam răbdare să aştept
s-o punem în aplicare. În fiecare seară, în jurul orei 23, Nichi avea obiceiul
să vină în dormitor, spre a face prezenţa băieţilor. În seara aceea aveam să-i
rezervăm o surpriză. Sala era în întuneric, totul era liniştit, astfel că noi
aşteptam cu urechile ciulite să prindem un zgomot de paşi, de paşi mari şi
grei. Aceştia nu întârziară să se audă.
Uşa dormitorului se deschise şi Nichi
intră, fără să bănuiască nimic. Atunci trecurăm la acţiune! Povaleiev, împreună
cu alţi doi băieţi, îi săriră în spate şi-i traseră iute un sac de pânză peste
cap, astfel încât să nu poată vedea cine era şi ce se întâmpla. Alţi doi băieţi
deşurubaseră becurile ca să nu poată aprinde lumina. Alţii săriră asupra lui
şi, cu toată forţa, începură să-i care lovituri cu picioarele şi pumnii punându-l
la pământ. Avui o plăcere răutăcioasă să-i trag doi pumni buni drept în nas. Ne
aruncarăm atunci cu toţii asupra lui şi îl stâlcirăm în lovituri de picioare şi
de pumni; urletele îi erau estompate de sacul de pe cap. Băieţii care nu
participau activ la atac ştiau despre ce era vorba şi îşi ascundeau capetele
sub pături. Nu văzură nimic şi ştiam că nu vor spune nimic. În acea zi, Nichi
încasă o chelfăneală zdravănă. La sfârşit, trei băieţi se aşezară deasupra lui
pentru a-l imobiliza în timp ce ceilalţi săreau în paturile lor şi se repezeau
sub pături. Apoi îl lăsară şi săriră şi ei, la rândul lor, în paturi. Nichi,
zgâlţâit, trântit la pământ, cu nasul sângerând, îşi smulse sacul din cap şi
ieşi pe uşă împleticindu-se şi înjurând. Îl auzirăm urlând şi spumegând până ce
ajunse în apartamentul lui. După aceea începurăm să aşteptăm, încordaţi, gata
să întâmpinăm explozia.
Dar ea nu se mai produse. Nici în
noaptea aceea, nici a doua zi, nici săptămâna următoare. Pur şi simplu, nu a
vorbit niciodată. Dar noi ştiam că bănuia cine a pus la cale lovitura. După
părerea noastră, aştepta ocazia să se răzbune. Dar noi ne jurasem să rămânem
uniţi şi dacă vreodată Nichi va mai încerca să mai dea vitamina P, indiferent
cui, eram hotărâţi să-l chelfănim iarăşi. Între Nişman şi noi se instaura un
echilibru de teroare şi vă pot asigura că nouă ni se părea că aveam trei metri
înălţime!
În 1963, lucrurile începură să se
deterioreze serios la Barisevo. Până atunci, mâncarea fusese simplă, dar
suficientă. Acum însă, începea să scadă şi în calitate şi în cantitate. Foamea
ne chinuia din ce în ce mai mult. Cu ceea ce aveam la masa de prânz, nu reuşeam
să rezistăm până seara, iar când ceream suplimente, ni se răspundea simplu că
nu mai era de unde. Lucrurile mergeau din ce în ce mai prost, nu numai în
orfelinat, dar şi în Barisevo.
Curând aflarăm că lipsa se răspândea în
întreaga ţară şi se agrava cu repeziciune. Se spunea că Hruşciov avea o
slăbiciune pentru porumb şi credea că se poate cultiva oriunde, chiar şi pe
lună. În zelul lui de a spori recoltele de porumb, pusese să se lucreze
ogoarele afectate în mod normal pentru grâu şi alte culturi şi se semănase
porumb. Însă metoda a dat greş, făcând loc unei situaţii de criză, foametea
cuprinzând vaste ţinuturi sovietice.
Ştiam unde se găseau rezervele de hrană
ale orfelinatului; plănuirăm aşadar să facem o descindere. Dar Unchiul Nichi şi
Irina cea Mare ne-o luaseră înainte. Se asigurară ca toată hrana să fie pusă
sub cheie şi păzită. Iar noi, care ne facuserăm planuri foarte şirete, nu mai
găseam nici o cale de a le pune în aplicare.
Timp de luni de zile, primirăm drept
unică hrană o mămăligă de porumb, care avea aspectul unei mici clătite, dure.
Aceste turte erau tari ca talpa şi uscate, dar măcar aveam ce pune în gură. În
fiecare zi, o împărţeam pe a mea în două; mâncăm jumătate dimineaţa, un sfert
după-amiaza şi ultimul sfert seara. Chinuiţi de foame, încetarăm de a mai
învăţa serios la şcoală şi ne constituirăm în cete de copii care rătăceau cu
disperare în căutarea hranei şi care se luau la bătaie pentru bucăţi de coajă
de cartofi sau pentru orice ne putea cădea în mână bun de mâncare. După câteva
luni de asemenea regim sărac şi uscat, fui serios lovit de scorbut. Dinţii
începură să mi se clatine şi simţeam cum mă părăsesc forţele.
Mulţi copii erau într-o stare încă şi
mai rea decât mine. Bunul meu prieten Saşa Ognev era mic pentru vârsta lui, dar
era întruna foarte amabil şi foarte vesel. Puteam vedea cum sănătatea i se
înrăutăţea mai repede decât a noastră, cu toate că şi noi suportam acelaşi
regim. Din zi în zi, Saşa se usca şi slăbea, pielea îi devenea transparentă,
iar faţa mai palidă. Curând, observarăm că îşi petrecea cea mai mare parte a
timpului în pat, prea slăbit pentru a se deplasa.
La capătul a câteva săptămâni, mai întâi
burta, apoi întregul corp începu să i se umfle. Nu mai avusesem niciodată a
face cu foametea, nu o recunoscui deci când mi se prezentă. Bietul Saşa încerca
să facă faţă şi să surâdă, dar puteam vedea că era într-o stare tare proastă.
Cercul nostru de prieteni apropiaţi îl înconjura şi încerca să-l ajute, dar nu
puteam face nimic. Numai hrana bună l-ar fi putut salva pe Saşa. Într-o zi,
auzii zarvă la intrarea în domnitorul băieţilor. Uşa se deschise pentru a o
lăsa să intre pe Irina cea Mare, mai grasă ca oricând. Era un personaj
important şi demnitatea ei o oprea să se coboare până la a veni în dormitorul
nostru. Dar, dintr-un motiv sau altul, venise. Nu ştiu de unde provenea
mâncarea ei, dar era limpede că ea nu slăbise nici măcar un singur kilogram.
După un moment scurt de ezitare, se îndreptă cu paşi mari către patul lui Saşa;
avea un surâs împietrit, iar celebra ei medalie a Ordinului lui Lenin îi era
atârnată ostentativ pe rochie.
Mă găseam în apropierea patului lui Saşa
în momentul când Irina cea Mare ajunse acolo şi o văzui trăgând pătura şi
privind la capul tumefiat al lui Saşa, balonat de foame şi subnutriţie. Se
aplecă înainte îl sărută pe mica lui faţă albă şi-i zise:
— A! Văd că ai mai prins în greutate,
Saşa! Ai un aer destul de sănătos. Şi eu am probleme cu greutatea, ştii.
Şi schiţă un zâmbet. Ezită, îmbrăţişa
tot dormitorul dintr-o privire, apoi plecă cu paşi mari. În acel moment, mă
simţii invadat de un val de ură irezistibilă faţă de Irina cea Mare. Cum
îndrăznea ea să-şi compare grăsimea cu minusculul corp al lui Saşa, slăbit de
subnutriţie şi de foame? Simţeam cum se ridica furia în inima fiecărui copil
din dormitor. O mare tensiune domnea în toată încăperea.
Două zile mai târziu, când mă întorsei
de la şcoală, pe la ora 4 după-amiază, intrai în dormitor şi-mi aranjai
lucrurile în lada de la picioarele patului meu. Apoi mă dusei să-l văd pe Saşa,
să-l întreb cum se mai simte. Îi vorbii încetişor:
— Saşa?
Nici un răspuns. Îmi aruncai privirile
sub pătură. Faţa îi era albă şi îngheţată şi-mi dădui seama că murise.
Prietenul meu Saşa rămase complet singur şi nimeni nu observase că viaţa îi
părăsise trupşorul.
Moartea lui Saşa fu o lovitură grea
pentru mine. Dintre toate lucrurile care se petrecuseră la Barisevo, această
întâmplare mă afectă cel mai mult şi mă făcu să-mi schimb atitudinea şi
concepţia de viaţă. Începând de la moartea lui Saşa îmi dădui seama de multe
lucruri. În primul rând de faptul că în viaţă nu supravieţuiesc decât cei mai
puternici. Societatea este o junglă. Cei puternici rămân în viaţă. Durii
câştigă. Cei slabi pierd sau mor. Ieşii din această încăpere luptând cu
lacrimile şi făcui atunci un jurământ: Dacă aşa e viaţa făcută, voi fi cel mai
dur, cel mai puternic şi cel mai şiret.
Încă alţi doi copii muriră în timpul
acelei foamete la Barisevo.O fetiţă îşi luă, calmă, rămas bun de la prietenele
ei, şi intră într-un lac şi se înecă. Un alt copil, de numai 11 ani, fu găsit
spânzurat în pod. Pur şi simplu nu mai putuseră suporta situaţia.