Capitolul 5
Aventuri şi teroare în Verk-Irmen
În
1960, când aveam 9 ani, directoarea Orfelinatului nr.1 mă căută într-o zi şi-mi
spuse:
— Kurdakov, împachetează-ţi lucrurile,
ai să mergi într-un alt orfelinat!
— Unde se află?
— Nu foarte departe. La Verk-Irmen.
Pentru mine, Verk-Irmen era la fel de
necunoscut ca Moscova şi-mi era puţin frică.
— Localitatea asta este situată pe râu în
amonte la numai vreo 40 de kilometri de aici, zise ea.
Numele Verk-Irmen înseamnă literal “în
amonte pe râul Irmen", râu pe malul căruia se găseşte acest târg.
Când sosi ziua plecării, cele doar
câteva lucruri pe care le aveam erau deja pregătite şi împachetate. Îmi veni
foarte greu să-mi iau rămas bun de la prietenii de la “Numărul Unu", dar
n-aveam de ales. Mă ghemuii în camion şi acesta demară. Două ore mai târziu
ajunserăm la Verk-Irmen, o comunitate mică, prea mare pentru un sat, dar nu
destul de mare pentru un oraş.
Orfelinatul de la Verk-Irmen, sau “V-I"
cum l-am supranumit noi, se afla la periferia localităţii. Avea 4 clădiri -
două dormitoare, clădirea administraţiei şi o construcţie care adăpostea
bucătăria şi spălătoria. Şcoala, care primea deopotrivă copiii din târg şi pe
cei de la orfelinat, era foarte aproape. Eram într-adevăr neliniştit de ideea de a mă integra în acest nou orfelinat. Totuşi,
copiii mă primiră cu căldură şi începui rapid să-mi fac noi prieteni.
Puţin după sosirea mea, intrai la
Tinerii Pionieri, organizaţia comunistă de tineret pentru copiii de la 9 la 15
ani, un eşalon deasupra octombriştilor. Când eram octombrist, eram un copilaş
al lui Lenin. Acum, când eram tânăr pionier, nu mai reuşeam să ştiu ce eram;
primiserăm totuşi cu toţii câte o cravată roşu aprins. Mă admiram mult în faţa
oglinzii, cu această cravată la gât. Îmi dădui repede seama că acest orfelinat
era foarte diferit de “Numărul Unu". În primul rând, eram mai mulţi copii,
în jur de 120. În al doilea rând, directorul şi educatorii cărora le spuneam “unchiule"
şi “tanti", erau mult mai brutali. Erau duri şi complet indiferenţi la
nevoile şi dorinţele noastre. Cunoscusem deja puţin acestea la “Numărul
Unu", dar aici descoperii că o adevărată ură domnea între “unchi" şi “mătuşi",
pe de o parte, şi copii, pe de altă parte. Aceste două tabere rivale nu
încercau de loc să-şi ascundă natura sentimentelor.
Nici un “unchi" şi nici o “tanti"
nu-şi alesese această muncă, nu fusese desemnat pentru aceasta pentru că-i
plăcea să lucreze printre copii. Aceste posturi erau considerate de către ei
drept cele mai degradante pe care Partidul Comunist le putea atribui unuia
dintre membrii săi. Apreciau că o asemenea muncă era o linie moartă destinată
membrilor fără viitor, celor a căror carieră se apropia de sfârşit. Cei care
aveau ghinionul de a se vedea distribuiţi în asemenea posturi erau foarte
nefericiţi şi adeseori se răzbunau pe copii. Aici, la “V-I", iar mai
târziu în alte orfelinate, se administrau pedepsele corporale cele mai drastice
şi mai brutale pentru infracţiunile cele mai neînsemnate. Alteori, ne ignorau
cu desăvârşire, atunci când mulţi meritau într-adevăr pedeapsă. Fără a înţelege
cu adevărat, începui să simt tensiunea care domnea între copii - mai ales cei
mai mari - şi corpul didactic.
Cu toate acestea, nu totul era corupt.
Unul dintre elementele pozitive ale şederii mele aici fu prietenia după care
tânjeam. Unul dintre băieţii cu care făcui cunoştinţă, care era cu 3 ani şi
ceva mai mare decât mine, se numea Ivan Cernega. Era de înălţime mijlocie, avea
părul des, de un blond roşcat şi un chip surâzător şi prietenos, care rămânea
amabil chiar şi când era furios. Încă de la început legarăm o prietenie
strânsă, în ciuda diferenţei de vârstă dintre el şi mine, pentru că eu eram
mare pentru vârsta mea şi câştigasem o anumită experienţă. Fui foarte mişcat
de prietenia pe care mi-o dovedea Ivan, iar această prietenie strânsă avea să
dureze mult timp.
Un alt bun prieten al meu se numea
Pavel; avea deja 10 ani şi era de 3 ani la “V-I". Deşi mic pentru vârsta
lui, recupera prin inteligenţă şi şiretenie. Curând, aflai că pentru a reuşi în
viaţă trebuie să fii descurcăreţ, iar Pavel poseda din plin această calitate. Într-o
noapte, foarte târziu, eram întinşi în paturile noastre la discuţii, deşi ar fi
trebuit să dormim. Pavel avea patul alături de al meu şi-mi spuse:
— Ia zi, Serghei, care-i situaţia ta
financiară? Ai nevoie de bani? îmi păru o întrebare
prostească. Cine nu are nevoie de bani?
— Evident că am nevoie, îi zisei, tu ce
crezi? Pavel se răsuci ca pentru a se culca şi spuse:
— Ei bine, dacă vreodată chiar ai nevoie
de bani, spune-mi.
Apoi adormi, în vreme ce eu rămăsei
treaz să mă întreb încotro bătea. Toţi băieţii
ştiau că Pavel avea resurse. Dar cum îşi procura banii - dispunea de o matriţă
pentru a-şi tipări bancnotele singur? Unii ştrengari însăilau pe marginea
subiectului “maşinii de bani" a lui Pavel, dar nu descoperiseră niciodată
provenienţa banilor. Dispărea când avea nevoie de ei, apoi revenea, burduşit,
puţin după aceea.
A doua zi, îl întrebai în timpul mesei
de prânz:
— Pavel, unde voiai tu să ajungi aseară
când mi-ai zis că dacă aş avea nevoie de bani m-aş putea adresa la tine? Cine
te aude ar putea crede că-i tipăreşti tu însuţi.
— Este cam la fel de simplu, zise el
zâmbind.
— Nu te cred, răspunsei pe un ton sec.
Nimeni nu o poate face atât de uşor, nici măcar tu.
— Pot să-ţi dovedesc. Vino cu mine!
A doua zi, Pavel şi cu mine ne
întâlnirăm în afara proprietăţii orfelinatului. Avea un sac de hârtie maro,
umplut cu ceva suspect.
— Hai, vii, Serghei? zise el. Mergem la
Novosibirsk.
— La Novosibirsk, strigai. Dar e la 40
de kilometri de aici. Ce-or să zică dascălii noştri când ne vor descoperi
absenţa?
— A, nu-i interesează, dacă nu le
pricinuim necazuri. Dacă nu le tulburăm liniştea, nu ne-o tulbură nici ei pe a
noastră. Nu te mai îngrijora şi hai să mergem. Ne întoarcem înainte de miezul
nopţii.
Urcarăm îndată într-un autobuz şi
ajunserăm în marele oraş pe la ora 18.
— Acum vine ora, zise Pavel cu un aer
misterios.
Mă întrebai: Ce are de gând să facă? O
să jefuiască o bancă?
— Aşteaptă-mă în locul acesta, Serghei,
îmi porunci el.
Se îndepărtă cu paşi mari şi dispăru
după colţul străzii, purtând balotul pe care nu-l lăsase nici un minut. Căutai
o bancă într-un parc din apropiere şi mă instalai în aşteptare. Între timp,
atenţia îmi fu atrasă de un copil murdar, zdrenţăros, cu un aer înfometat, care
venea către mine în lungul străzii. Instinctiv, îmi fu milă de el - apoi, dintr-o
dată, îmi dădui seama că-mi era puţin cunoscut. Îl observai mai de aproape.
— Pavel, tu eşti! strigai. În fine,
ştiui ce căra în sacul acela maro - zdrenţe de cerşetor! Îmi făcu cu ochiul.
— Ghiceşti secretul, Serghei? Nici o
imprimerie. Numai astea. Arătă către hainele sfâşiate, murdare şi puturoase pe
care le purta şi-mi întinse unele la fel.
— Grăbeşte-te, Serghei! Pune-ţi astea!
Momentul cel mai propice pentru cerşit este ora mesei de seară.
Nu mă aşteptasem deloc la aşa ceva, dar
făcui ce zise. Intrai în toaleta publică, îmi scosei hainele obişnuite, le
înghesuii într-un sac şi îmbrăcai trenţele dezgustătoare. Apoi mă întorsei la
Pavel. Avusese timp şi să se mâzgălească pe faţă cu pământ şi avea într-adevăr
un aer mizerabil. În câteva clipe, îşi umplu iarăşi mâinile cu ţărână şi începu
să mă mânjească şi pe mine pe faţă. Mă dădui înapoi instinctiv.
— Fii atent aici, Serghei, îmi zise el,
trebuie să faci lucrurile corect. Stai liniştit până ce eşti gata.
Şi se puse să mă murdărească pe faţă.
Apoi se trase înapoi pentru a-şi admira capodopera şi spuse:
— După părerea mea, nu e deloc rău.
— Unde mergem acum? întrebai.
— Vino după mine! Îl urmai pe străzi
până ce ajunserăm lângă unul dintre cele mai bune restaurante din Novosibirsk.
Pe dinafară, nu avea nimic deosebit, dar mâncarea era bună. Pavel se îndepărtă
la câţiva paşi şi ne instalarăm pe trotuar. Aşezaţi pe jos, semănăm într-adevăr
cu doi copii vagabonzi, înfometaţi.
— Acum uită te ce expresie trebuie să
iei, zise el, luând un aer foarte trist. Încercai să-l imit.
— Nu, nu merge! Aşa!
Şi-mi arătă iarăşi cum să iau un aer
trist. În cele din urmă, la capătul mai multor încercări, reuşii şi Pavel zise:
— Nu-i rău, nu-i rău deloc. Acum păstrează
expresia asta.
— Mă duc eu pentru început, zise el, ca
să-ţi arăt cum să faci. Ţine aici şi zi-i o melodie tristă.
Scoase o muzicuţă veche din fundul
sacului lui şi mi-o băgă în mână. Ducându-mi-o la buze, încercai să scot sunete
“triste"; şi pentru a face asta, suflai cu stângăcie în găurile cu sunete
groase ale muzicuţei. Era limpede că nu aşa trebuie să procedez, pentru că
Pavel nu era deloc mulţumit şi-mi arunca priviri care exprimau nemulţumirea. Mă
străduii atunci mai mult şi curând reuşii să scot muzică tristă; în acest timp,
Pavel afişa o figură de mare tristeţe şi se adresa persoanelor care ieşeau din
restaurant.
— Vă rog, sunt orfan! Nu am bani! Mi-e
foame! Vă rog, ajutaţi un orfan flămând! Nu am nici tată, nici mamă. Vă rog!
insista el trist în timp ce eu cântam din muzicuţă, încercând să scot cele mai
triste sunete cu putinţă.
Numărul nostru se derula timp de mai
multe minute fără succes. Ajunsei la următoarea concluzie: Nu o să meargă.
Chiar atunci un bărbat se opri, ne privi cu
milă şi puse 25 de copeici în şapca dezgustătoare a lui Pavel.
Merge! gândii. E minunat. Un alt bărbat,
însoţit de nevasta lui, lăsă să cadă 50 de copeici. Eram din ce în ce mai
experimentat şi mai inspirat, iar muzica mea devenea tot mai tristă. Expresia
lui Pavel şi povestea suferinţelor unui înfometat sfârşiră prin a mă mişca şi
pe mine.
Numărul trecătorilor ce se opreau să ne
pună bani în şepci nu înceta să sporească. În cele din urmă, într-un moment de
linişte, îi zisei lui Pavel:
— Este formidabil, dar de ce merge asta
aşa de bine aici?
— Încă n-ai înţeles nimic, Serghei?
Uite-i cum vin. Au aerul că le este foarte foame? Nu, bineînţeles că nu. Sunt
sătui. Vin să termine o masă excelentă, copioasă. De ce sentimente dau ei
dovadă faţă de tine, văzând orfani flămânzi chiar la ieşirea din restaurant?
Crezi că ar putea avea conştiinţa liniştită? Locul ăsta îmi aduce cel mai mult.
— Locul acesta îţi aduce cel mai mult!
Deci mai ai şi altele?
— Sigur, zise el, cel puţin încă 4.
Bine, acum e rândul tău, Serghei.
— A, nu! protestai, tu reuşeşti mult mai
bine. Deci continuă!
— Nu, zise el, şi tu trebuie să înveţi.
Îmi luă muzicuţa din mâini şi începu să scoată sunetele cele mai jalnice pe
care le auzisem vreodată. Cânta într-adevăr bine! Faţa mi se alungi şi mi se
întrista şi, aproape fără să-mi dau seama, mă trezii spunând:
— Mama este bolnavă; tata a murit!
Fraţii şi surorile mele mor de foame în casă! Daţi-mi câţiva bani pentru mama
bolnavă, vă rog! Daţi-mi bani pentru fraţi şi surori, vă rog! Ne este foame!
Spre marea mea uimire, mergea! Copeicile
cădeau în şapca mea când oamenii se opreau să-şi deschidă portofelele.
Dar, deodată, catastrofă!
Cine tocmai ieşea din restaurant şi se
îndrepta fără să ezite către noi? Directorul orfelinatului “V-I". Ne
cunoştea pe amândoi foarte bine, pentru că fusesem convocaţi de mai multe ori
în biroul lui şi eram convinşi că ne va recunoaşte, în ciuda deghizării
noastre. Cu siguranţă suntem pierduţi, mi-am zis. Inima îmi bătea tot mai tare.
Mă gândeam că nu mai aveam decât un lucru de făcut: s-o ştergem cât mai repede;
îi spusei deci lui Pavel:
— Să plecăm, o să ne recunoască, fără
îndoială.
— Nu, răspunse Pavel, este prea târziu!
Directorul veni la noi şi ne întrebă:
— Unde vă sunt părinţii, băieţi?
Frica mă strângea într-atâta de gât,
încât nu putui scoate nici un cuvânt.
Pavel salvă situaţia zicând:
— Părinţii ne-au murit, domnule.
Directorul nu păru de fel să ne
recunoască vocile. Atunci mă gândii la ţărâna şi la mizeria cu care ne mânjise
Pavel feţele. Deghizarea noastră era eficace!
— Ce nenorocire! zise el, fără emoţie.
Făcu câţiva paşi, apoi ezită, se
întoarse şi reveni. Mă privi bine în faţă şi mă întrebă:
— Nu te-am mai văzut undeva?
Gâtlejul mi se strânse, lăsai capul în
jos pentru a-i evita privirea şi spusei timid:
— Nu, domnule, nu cred.
Şi-mi spusei în sinea mea: „Dacă scap fără
să mă prindă, Pavel se poate descurca şi de unul singur! Eu unul, mă retrag
pentru totdeauna".
Directorul încercă în acea zi unul
dintre rarele sale momente de simpatie, pentru că făcu ceva ce nu-i stătea în
obicei. Ridică din umeri, mă mângâie uşor pe cap şi-mi întinse câţiva bănuţi.
— Uite, zise el, mergeţi de vă cumpăraţi
ceva de mâncare. Când ne părăsi, ne privirăm, Pavel şi cu mine, şi, de cum
dispăru, fără să schimbăm un singur cuvânt, ne ridicarăm dintr-un salt, ne
înhăţarăm şepcile pline cu bani şi plecarăm în fugă. Nu ne oprirăm din cursă
decât în momentul în care era să cădem de epuizare.
— Bătrâne, am scăpat frumos! îmi zise
Pavel, apucându-se imediat să numere banii, cu un surâs pe buze.
— Nu mai vreau, Pavel, nu mai pot! Nu-i
de mine. E prea riscant, spusei.
Târziu în noapte, luarăm un autobuz
pentru a ne întoarce la Verk-Irmen, cu buzunarele pline de bani.
Cum directorii orfelinatului nu se
preocupau câtuşi de puţin de copiii pe care-i aveau în grijă, băieţii mai mari,
între 13 şi 16 arii, începură să părăsească instituţia pentru a hoinări prin
centrul târgului. Mai mulţi dintre “eroii" mei făceau parte dintre ei,
printre care şi Ivan Cernega. În ziua în care Ivan şi banda lui mă invitară să
mă alătur lor, eu, unul dintre puşti, fui în culmea fericirii.
Deoarece băieţii nu primeau atenţia ce
s-ar fi cerut din partea responsabililor orfelinatului, deveniră din ce în ce
mai derbedei, în asemenea măsură încât grupuri organizate de copii puşi pe
furat începură să instaureze teroarea asupra întregului sat. Nici o gospodărie
nu era la adăpost. Fiecare grădină era grădina noastră, orice curte era curtea
noastră. Intram peste tot şi luam ceea ce ne plăcea, fără să ne sinchisim de
cineva. În acea perioadă, directorul orfelinatului nostru, la fel ca şi întreg
corpul didactic, erau la curent cu cele ce se petreceau, dar în mod vădit, le
era totul indiferent. Deoarece ei erau răspunzători numai de ceea ce se
petrecea în interiorul orfelinatului şi cum acolo nu se făceau stricăciuni, se
decisesera să ignore ce făceam noi în afară. Iar noi aveam mare grijă să ne
rezervăm serviciile exclusiv locuitorilor satului.
Pentru puţin timp, Verk-Irmen fu cu
totul în mâinile noastre. Dacă o victimă a “Haitei de lupi" îndrăznea să
se plângă, era sigur că suporta represalii imediate. De obicei, îi spărgeam
geamurile, îi culcam la pământ împrejmuirile şi-i smulgeam din rădăcini
legumele din grădină. Iarna, mai ales, ameninţarea de a sparge geamurile
producea un efect total. Încă îl mai aud pe Ivan Cernega spunând:
— Să le facem geamurile praf! Poate că
îngheaţă puţin; şi gurile să le îngheţe şi n-or să le mai poată deschide să ne
pârască...
Uneori, câte o “haită de lupi" se
lega şi de oameni. Câţiva aveau să fie răniţi grav.
Unii dintre noi hotărâră să nu mai
meargă la ore, iar câţiva copii de 12 sau 13 ani sparseră ferestrele şcolii.
Natural, avură mare grijă să nu atingă geamurile dormitorului nostru, altfel
NOI, NOI am fi îngheţat! Singura noastră intenţie era să răcim sălile de clasă
în asemenea măsură încât să fie imposibil să se facă ore. Dar în ciuda
precauţiilor luate, unul dintre băieţi aruncă o piatră pe lateral şi sparse
sticla la o fereastră a dormitorului. Ceea ce ne făcu aproape să îngheţăm de
frig. Îi dădurăm fără întârziere o lecţie, care îl învăţă să ochească mult mai
bine.
Noapte după noapte, “haitele de
lupi" îi ţineau pe sătenii înspăimântaţi sub stare de asediu. În cele din
urmă, în disperare de cauză, locuitorii scriseseră petiţii secrete, făcând apel
la administraţia provinciei, denunţând teroarea ce domnea la Verk-Innen. În
timpul verii lui 1961, poliţia şi autorităţile provinciale au procedat la închiderea
orfelinatului “V-I", iar copiii fură transferaţi în altă parte.
Ivan Cernega mă căută şi-mi zise:
— Serghei, eşti la curent cu ceea ce se
va întâmpla? Au să ne închidă orfelinatul.
— Nu, răspunsei. Când?
— Dintr-o zi într-alta, după opinia mea.
Am aflat că vor să ne despartă şi să ne trimită la orfelinate diferite.
— După tine, Ivane, ce-ar trebui să
facem? Răspunsul lui fu imediat şi categoric.
— În ce mă priveşte, nimeni n-o să mă
trimită aiurea! Am să plec singur unde-mi va plăcea! Vrei să vii cu mine,
Serghei?
— Da, zisei.
Ne făcurăm aşadar planuri şi într-o
dimineaţă, foarte devreme, ne împachetarăm câteva efecte personale, ne
strecurarăm pe uşă şi părăsirăm pentru totdeauna “V-I". Ivan şi cu mine ne
îndreptarăm spre Novosibirsk. La sosire, mă întrebă:
— Serghei, acum unde vrei să te duci?
— Ei bine, mi-ar place să rămân aici,
unde ne aflăm. Cunosc Novosibirskul şi mi-ar place să stau aici un timp.
— Vor veni să ne caute, ştii, spuse
Ivan. Eu cred că am avea mai multe şanse dacă ne despărţim.
— Poate că ai dreptate, încuviinţai eu.
— Unde te duci, Serghei?
— Ştiu unde vreau să mă duc, Ivan,
zisei, amintindu-mi de prima mea experienţă, din gară. Îmi amintii că nu mă
descurcasem rău la vârsta de 6 ani. Acum, că aveam cu 3 ani mai mult, cu mai
multă experienţă la activ, ştiam că m-aş descurca foarte bine. Iar în caz de
urgenţă, aş avea ca ultimă resursă tehnica cerşitului pe care o învăţasem de la
Pavel. Apoi ne luarăm rămas bun unul de la altul şi ne despărţirăm. Ivan se
duse pe socoteala lui, iar eu pe a mea drept la gară. O regăsii aşa cum mi-o
imaginam: ticsită de încă şi mai multă lume, iar mulţimea care pleca şi sosea
era mai densă decât atunci.
Fui mai impresionat decât la 6 ani de
spectacolul haotic care mi se înfăţişa: anunţurile plecărilor şi sosirilor
trenurilor, zgomotul locomotivelor cu abur, zarva acestei mari mulţimi. Gara
era refugiul perfect, care îmi permitea să dispar şi să mă ascund pentru
perioade lungi de timp fără teama de a fi descoperit. Eram mult mai bine avizat
şi aveam mai multă siguranţă acum decât în timpul primei mele scurte şederi
aici. Şi eram mult mai descurcăreţ.
Nu-mi trebui mult timp să descopăr locul
unde aveam să dorm noaptea - un colţ întunecos şi retras. Dacă eram mai abil şi
nu făceam nimic pentru a atrage atenţia, nu exista nici un motiv să nu o pot
duce astfel luni de zile. Cum ştiam să fur plăcintă şi fructe, aveam ce mânca.
De fiecare dată când mă apropiam de
tarabe cu intenţia de a fura mâncare, aveam întotdeauna grijă să fi preluat
tura alţi vânzători, deoarece ştiam că mi-ar fi fatal să mă prezint de două ori
în acelaşi loc. Într-o zi, mă apropiai de o tarabă cu fructe, ţinută de o
vânzătoare nouă. Aveam de gând să fac rost de nişte mere. Mă apropiai de ea şi
simulai o expresie îngrozită, ca şi cum aş fi văzut ceva înspăimântător în
spatele ei. Ea se întoarse iute să vadă ce mă impresionase. Cele câteva secunde
îmi fură de ajuns, întinsei repede mâna în timp ce era întoarsă cu spatele,
înhăţai câteva mere şi o ştersei în mare viteză.
O prinsesem complet nepregătită şi o lăsai
cu totul înnebunită. Ce fugă reuşită, mă gândii. Dar nu-mi trecea prin minte că
o femeie mă reperase şi-mi observa manevra. Mă urmări cu paşi neauziţi, se
apropie de locul unde îmi mâncăm merele şi-mi zise:
— Tinere, chiar ţi-a fost atât de foame?
— Cum “atât de foame"? Întrebai eu
nedumerit.
— Foame într-atât încât să faci ceea ce
tocmai ai făcut. Am înţeles atunci că mă văzuse furând merele. Avea în jur de 65 de ani şi un chip plin de bunătate. Mă întrebă:
— Tinere, ai unde să trăieşti şi să
dormi? Foarte prudent, i-am răspuns:
— Da, am unde să trăiesc.
— Unde? întrebă ea.
— De fapt, nu e prea departe de aici, am
adăugat evaziv.
— Ştii, zise ea, nu cred că ai un loc
unde să trăieşti şi să dormi. Eu cred că dormi aici, în gară şi că reuşeşti să
te hrăneşti dând iama şi furând.
Se întrerupse un moment, apoi continuă:
— N-ai vrea să vii acasă la mine? Am un
colţ unde poţi să dormi şi am şi destulă hrană.
Avea un chip atât de blând şi bun încât
acceptai. Mă duse într-o căsuţă din lemn, la marginea unui drum plin de
gunoaie, la periferia oraşului. Înăuntrul acestei cabane minuscule totul era
curat şi în ordine. În timpul unei mese bune, calde, vorbirăm îndelung, iar
când îi povestii o istorioară frumoasă, îmi declară că era bucuroasă să rămân
la ea oricât aş dori. Era într-adevăr drăguţă şi plină de atenţie şi n-am să-i
uit niciodată bunătatea. Dar după câteva zile, îmi dădui seama că eram pentru
ea o povară, fiindcă era foarte săracă şi cu o gură în plus de hrănit nu o va
putea duce foarte mult timp. Aşa că într-o dimineaţă îi lăsai un bilet în care
îi mulţumeam şi-mi luam rămas bun de la ea; apoi o ştersei.
Trecuseră numai vreo trei săptămâni de
când părăsisem orfelinatul “V-I" când mă întorsei în gară pentru a-mi
relua viaţa de copil al străzii, însă după trei zile, poliţia mă opri pentru a
fi furat lucruri din magazine alimentare şi din prăvălii. Eram descurajat, nu
atât pentru că fusesem prins, ci pentru că îmi pierdusem libertatea de mişcare.
La câteva zile după arestare, fui trimis
la orfelinatul din Barisevo, un loc pe care nu-l voi uita niciodată.