Capitolul 4
Un orfan vagabond
Ce s-a întâmplat cu mine după dispariţia
tatălui meu şi moartea mamei, câteva luni mai târziu, este greu de povestit.
Chiar şi acum, perioada aceea mi-a rămas puţin întunecată. Nu aveam decât 4 ani
când mi-am dat seama că tata nu se mai întorcea acasă. Zadarnic îl aşteptam.
— Mamă, întrebam, unde e tata? De ce nu
mai vine să mă sărute şi să-mi spună “noapte bună" la culcare?
De fiecare dată când puneam această
întrebare, ea începea să plângă sau se întorcea în altă parte, îşi lua capul în
mâini şi nu zicea nimic. N-aveam decât 4 ani, dar îmi dădeam seama că
într-adevăr ceva nu era în regulă de vreme ce mama era aşa de răscolită.
Sănătatea începu să-i slăbească şi, puţin câte puţin, starea i se agrava
îngrozitor. În cele din urmă slăbise într-atâta încât stătea culcată mereu şi
era incapabilă să se mai îngrijească sau să se ocupe de mine. Ultima oară când
am văzut-o, era foarte bolnavă şi puţin după aceea un prieten al familiei veni
să-mi spună:
— Serghei, nu mai ai mamă. A murit. Hai
să stai la noi!
La început nu reuşii să înţeleg ce
însemna asta. Mă aşteptam să o văd iarăşi pe mama cu condiţia să aştept destul
de mult timp. Aveam convingerea că nu se putuse duce aşa, să mă părăsească şi
să nu mai revină niciodată. În inimioara mea de copil, îmi imaginam că o voi
putea revedea, n-avea importanţă când, acasă şi că totul se va aranja. Multe
amănunte ale acelei perioade din viaţa mea îmi sunt încă obscure; îmi amintesc,
totuşi, că femeia care mi-a anunţat moartea mamei şi care m-a invitat să stau
la ea era doamna Kolmakov. Era soţia profesorului Kolmakov, un profesor şi un
dascăl care îşi câştigase un mare renume în U.R.S.S. Oamenii aceştia erau
încântători şi-i iubeam mult. Cu toate acestea, voiam cu orice preţ să o aştept
pe mama acasă la noi. Voiam să fiu acolo în momentul întoarcerii ei. Doamna
Kolmakov era foarte bună şi foarte înţelegătoare şi în cele din urmă mă
convinse că era preferabil ca ea şi familia ei să se ocupe de mine.
După câte îmi amintesc, aveam ceva mai
mult de 4 ani când doamna Kolmakov şi domnul profesor mă primiră la ei şi mă
integrară în familia lor. Aveau doi băieţi dintre care unul se numea Andrei.
Eram un copil fraged, dar totuşi îmi amintesc marea lor bunătate faţă de mine
şi dorinţa adâncă a doamnei Kolmakov de a-mi da o pornire bună în viaţă. Cum
era soţie de savant şi cum ea însăşi era intelectual, mă încuraja la învăţătură
încă de la venirea mea în căminul lor. M-a învăţat ea însăşi să citesc şi să
socotesc.
Profesorul era un om cald şi într-adevăr
strălucitor. Mai târziu trebui să lucreze la Academgorodok, un oraş din
Siberia, în întregime consacrat ştiinţei. Mi s-a relatat ulterior că devenise
membru al prestigioasei Academii Sovietice de Ştiinţe. Deşi era aşa de ocupat
şi măcar că trebuia să-şi împartă dragostea între cei doi fii ai săi, găsea
timpul necesar şi loc în sufletul său încât să fie un tată bun şi afectuos şi
pentru mine şi, în scurt timp, începui să-l iubesc din ce în ce mai mult.
Doamna Kolmakov era o femeie mică şi
fină; era foarte mămoasă şi copleşită de iubire şi grijă pentru copilaşul celei
mai bune prietene a ei. Îmi dădui seama că se hotărâse să-mi fie cea mai bună
cu putinţă mamă. Totuşi, deşi doamna Kolmakov îşi dădea toată silinţa, îmi era
foarte dor de mama mea adevărată. Eram fericit în acelaşi timp ca familia
Kolmakov să se ocupe de mine şi, dacă nu puteam să am proprii mei părinţi,
speram să nu trebuiască niciodată să-mi părăsesc părinţii adoptivi. Iar timp de
doi ani, până ce am împlinit 6 ani, am fost fericiţi împreună; o umbră era
totuşi: fiul lor, Andrei.
Cât eram eu de mic, ştiam că Andrei era
ciudat, că nu era normal. Mi-am dat seama mai târziu că era mare pentru vârsta
lui; comportamentul lui faţă de mine mă îngrozea fără încetare. Într-o zi, când
mă îmbăiam, Andrei intră în baie.
— Ieşi, îi zisei. N-ai nici o treabă
aici. Poţi să vii după ce termin.
Dar Andrei se mulţumi să mă privească şi
să surâdă ciudat. Instinctiv, simţii că era ceva anormal cu el şi-mi fu tare
frică. Deodată, mă înhaţă de umeri şi începu să mă cufunde în cadă până ce
capul îmi fu complet sub apă. Făcui toate eforturile pentru a mă elibera şi
a-mi trage sufletul, dându-mi seama atunci că Andrei încerca să mă omoare,
încercai să strig după ajutor şi înghiţii un gât zdravăn de apă. Mă zbăteam cu
furie dar Andrei era puternic. Atunci, în disperare de cauză, îl împinsei, mă
luptai şi-l împroşcai cu apă până ce reuşii să mă eliberez şi să ies din cadă.
Ieşii în fugă din baie, scoţând ţipete isterice, căutând-o peste tot pe doamna
Kolmakov sau pe profesor. Nici unul nu era acasă. Andrei se făcu nevăzut,
fugind în curtea din spatele casei: ţipetele mele îl înspăimântaseră şi îi era
frică de reacţia părinţilor.
Chiar dacă aveam doar 6 ani, ştiam că cu
Andrei viaţa îmi va fi permanent în pericol în sânul familiei mele adoptive.
Luai aşadar o hotărâre importantă. Mă repezii în camera mea îmi strânsei câteva
lucruşoare, cele pe care le puteam duce uşor, le vârâi într-un sac de hârtie şi
părăsii casa Kolmakov pentru totdeauna. Îmi era atât de frică de Andrei încât
eram sigur că nu mă voi mai întoarce niciodată, chiar dacă mi-aş fi dorit-o
într-o zi. Îndată, mă aflai singur în stradă, orfan, fără casă şi fără masă.
Singurele mele haine erau cele de pe mine şi cele din sacul-valiză improvizat.
Mă găsii acolo, pe străzile Novosibirskului, singur, flămând, îngrozit,
întrebându-mă ce să fac. Trebuia să găsesc de mâncare şi un loc de dormit.
Trebuia să învăţ să supravieţuiesc, singur pe străzile acestui imens oraş al
Siberiei. Aveam să descopăr repede că asta nu era o sarcină uşoară, mai ales
pentru un copil de vârsta mea fragedă.
Când am părăsit familia Kolmakov, era
luna august şi era cald; nu trebuia prin urmare să mă preocup de haine groase;
dar situaţia mea era sub toate aspectele disperată. Şi în felul meu, deşi
copil, o ştiam.
Ce-aş putea face? îmi zisei. Unde să mă
duc? Şi încercând să-mi dau seama ce trebuia să lac, rătăceam fără scop pe
străzi. Tot ceea ce vedeam îmi părea atât de ciudat şi de mare. Novosibirsk
este un oraş imens din Siberia centrală, având o populaţie de aproape două
milioane de locuitori. Este supranumit oraşul de la răscrucea Siberiei.
Puţin după aceea, mă aflai în inima
oraşului, aproape de gara centrală a Novosibirskului. O mulţime de oameni
îmbrâncindu-se şi înghesuindu-se, intrau şi ieşeau din imensa gară răsunătoare.
Dacă Novosibirskul era într-adevăr oraşul de la răscrucea Siberiei, era din
pricina gării sale. La toate orele, trenuri plecau cu destinaţii foarte
îndepărtate unele de altele: Vladivostok, la Pacific, în Extremul Orient;
Taskent, cel mai la sud, în Asia centrală, aproape de Afganistan, şi Rusia
europeană, înspre vest. În această “răscruce" care gemea de lume domnea
cea mai mare dezordine. Urmând plecările şi venirile marilor mulţimi, aici se
vedeau oameni de toate naţionalităţile şi auzii diferite dialecte străine.
Pentru un copil de 6 ani, aflat departe
de casă pentru prima oară, era o experienţă de-a dreptul uluitoare. Mă plimbam,
cu ochii holbaţi. Asimilam totul, eram aiurit de ceea ce mă înconjura şi-mi era
puţin frică, dar curiozitatea îmi era îmboldită de tot ceea ce vedeam. “Uite ce-mi
trebuie", îmi zisei şi începui să privesc în jur pentru a înregistra
configuraţia acestei construcţii gigantice. În sala de aşteptare, văzui şiruri
de bănci şi avui convingerea că în interiorul clădirilor, în săli sau pe calea
ferată nu-mi va fi deloc greu să-mi găsesc un colţişor întunecat unde să mă
culc noaptea şi să dorm neobservat. Cu trenuri care soseau şi plecau la toate
orele din zi şi din noapte, ale căror puncte de plecare şi de destinaţie erau
foarte îndepărtate, nimeni nu s-ar fi sinchisit de un băieţel de 6 ani adormit
sub o bancă. Voi fi în afară de pericol, aici. Nimeni nu mă va putea găsi şi
duce înapoi la familia Kolmakov. Acum, că problema adăpostului era rezolvată,
trebuia să găsesc de mâncare. Problema asta era mai greu de soluţionat. O
ştersesem cu numai câţiva bănuţi în buzunar şi începu deja să-mi fie foame. O
vânzătoare de îngheţată se afla alături de un chioşc de ziare şi îngheţatele ei
erau aşa de atrăgătoare încât nu reuşii să le rezist. Îngheţata era atât de
bună şi bucata cumpărată atât de mică încât o înghiţii cât ai clipi din ochi.
Mă îndepărtai puţin, dar încă îmi era foame. Întorcându-mă să mă uit la
îngheţată, îmi scosei din buzunar restul bănuţilor, exact cât pentru încă o
porţie. Ceva din mine îmi spunea că ar trebui să-i păstrez pentru mai târziu,
când îmi va fi foame cu adevărat. Dar un băiat de 6 ani nu este foarte
prevăzător. Aşa că mă întorsei şi spusei:
— Daţi-mi încă o îngheţată, vă rog.
Vânzătoarea în bluză albă mi-o întinse;
această a doua îngheţată fu la rândul ei rapid înghiţită.
Pentru un timp, mă plimbai fericit,
fascinat de tot ceea ce vedeam şi auzeam în jurul meu şi, mai precis, de
feluritele graiuri şi veşminte colorate ale trecătorilor originari din Asia
meridională. Atunci nu-mi păsa de nimic. Dar după ce hoinărisem două ore, îmi
era iarăşi foame. Nu mai aveam nimic în buzunar, în afară de un gologan cu care
nu puteam cumpăra nimic. Priveam toate vitrinele cu prăjituri, cu articole de
patiserie şi multe alte bunătăţi ademenitoare. Ah! Cum mi le mai doream! Dar nu
puteam face decât să le privesc, gândindu-mă la stomacul meu gol.
O tejghea pe care erau înghesuite
plăcinte cu brânză cu aspect delicios îmi sări în ochi. Mă apropiai cu
nepăsare, apoi, ajuns înaintea ei, mă oprii brusc. Era o vânzătoare enormă, cu
un aer avar, care o supraveghea cu un ochi atent şi cu toată greutatea sutei de
kilograme pe care o avea. Mi se părea că văd un uriaş scuipând foc pe nări! Mai
bine să nu mă bag, gândii. Mai bine aş lua-o din loc.
Câţiva metri mai încolo, pe peron, îmi
atrase atenţia un galantar cu fructe viu colorate. Dar îmi dădui repede seama
că vânzătorul, nici el, n-ar fi câştigat un premiu de amabilitate. Nu vorbi,
mârâi:
— Ce vrei, fătul meu? Ia zi, eşti gata
să cumperi ceva? Nu! Bun, bun, atunci umblă!
Mă îndepărtai de-a-ndăratelea, fără să
scap din ochi imensele lui mere roşii şi perele mari şi galbene.
Când începusem să privesc galantarele,
mă gândisem să cerşesc puţină mâncare de la proprietarii lor, fie şi câte un
pic de la mai multe tarabe. Dar după ce-i văzusem pe vânzătorii ăştia, ştiam că
nu ar fi lesne. De altfel, nu mai cerşisem niciodată şi nici nu povestisem vreo
istorioară tristă şi ştiam că nu excelam în aşa ceva. Dar nu puteam renunţa, îmi
era foame. Am să încerc, îmi spusei. Parcursei din priviri tarabele. La una
dintre ele, ochii o bătrânică ce vindea sandvişuri. Avea un aer blând. Îndreptându-mă
către ea, îmi adunai tot curajul şi mă pregătii să-i adresez cererea mea
sfâşietoare. O repetai cu grijă; era gata. Avea să sune astfel: Vă rog, doamnă,
nu sunt decât un băieţel, fără părinţi, fără bani. Şi-mi este atât de foame! Toiul
era adevărat şi în mod normal ar fi trebuit să o pot spune cu uşurinţă. Dar
când începui să o spun, totul merse pe dos. Mă bâlbâii şi mă repetai. Femeia mă
privi, la început cu un ochi bănuitor, apoi cu o privire ameninţătoare. Cu cât
vorbeam, cu atât mă străpungea mai tare. Exact în acel moment, un om sosi şi
comandă un sandviş; ea se ocupă atunci de el uitând de mine.
Mă îndepărtai în fugă, convins că în
felul acesta nu voi avea niciodată cu ce să mă hrănesc şi că mai bine aş înceta
să mai cerşesc. Dar ce să fac? Dacă nu reuşeam să fac rost de mâncare, muream
acolo de foame. Şi, compătimindu-mă de unul singur, mă gândii că asta va fi o
lecţie pentru toţi cei care mă vor lăsa să mor de foame sub ochii lor.
Apoi, mă gândii la gologanul din buzunar
şi-mi veni o idee. Încă o dată, mă îndreptai nepăsător către galantarul cu
plăcintă cu grâu dulce şi privii în jur. Jos, în spatele casei de marcat,
observai o placă pătrată de metal, pe care stătea vânzătoarea. Mă apropiai,
luând aerul cel mai nevinovat cu putinţă; scormonindu-mă în buzunar, îmi scosei
ultimul bănuţ şi-l aruncai pe metal. Făcu mult zgomot căzând şi începu să se
rostogolească.
Sunetul metalic atrase atenţia femeii
care, crezând că aude propriul mărunţiş scăpând pe placă, se întoarse vioi,
uitându-se în jos. Mă repezii iute, înşfăcai un pumn de plăcinte cu grâu dulce
şi o ştersei cât putui de repede. În urmă se auzeau strigătele ei ascuţite:
—
Puneţi mâna pe puştiul ăla! E un hoţ! Puneţi mâna pe el! Puneţi mâna pe el!
Dar eram deja prea departe şi mă pierdui
în mulţime. Îmi găsii un colţ liniştit, departe de tarabele cu mâncare, şi mă
aşezai să mănânc. Mi-era foame şi înghiţii în grabă toate plăcintele, în afară
de două. Mă hotărâi să le păstrez pe acestea două pentru mai târziu. Învăţam
repede! Apoi pornii în căutarea unui colţ întunecat în celălalt capăt al gării,
unde mă ghemuii pentru o noapte bună de somn. Supravieţuisem primei mele zile
în lumea largă.
Timp de 10 zile, în luna august 1957, am
trăit pe apucate; mă trezeam devreme în fiecare dimineaţă şi ieşeam în căutarea
micului dejun. În cea de-a zecea zi, ieşii să mă “aprovizionez". Mă dusei,
mai întâi la o tarabă cu fructe şi încercai prin viclenie să o fac pe
vânzătoare să se uite în spate. Dar chiar în momentul în care deschisei gura
să-i vorbesc, ea ţipă:
— Iar ai venit! Acum te fac eu să
plăteşti, derbedeu mic! Un mare număr de tarabe mi se ofereau, iar eu pusesem
ochii tocmai pe aceea de unde furasem cu trei
zile înainte. Părăsii locul cât putui de repede, având pe urmele mele femeia
care ţipa fără încetare. Continuai să fug, întorcându-mă din când în când, să
mă asigur că nu mă ajunge din urmă.
Atunci mă lovii de ceva solid... care
vorbea şi mă înhaţă cu o mână de fier.
— Ia zi! spuse. De ce eşti aşa grăbit?
Încotro?
Nu îndrăznii să ridic ochii, temându-mă
să nu fi dat peste un poliţist. Ceea ce se şi întâmplase.
Şederea mea în gara centrală a
Novosibirskului se terminase. Totuşi, nu-mi pierdusem timpul. Învăţasem să
supravieţuiesc, ceea ce avea să se dovedească foarte util mai târziu.
Agentul mă duse la postul de poliţie cel
mai apropiat, unde mă luă la întrebări:
— De unde eşti, băieţaş? Cum te cheamă?
N-aveam să le spun. M-ar fi trimis
înapoi la doamna Kolmakov, ştiam eu, şi eram sigur că Andrei va încerca iar să
mă ucidă. Aşa că nu răspunsei nimic.
— Unde-ţi sunt părinţii?
— Sunt morţi, îi răspunsei.
— Cum te cheamă?
Refuzai să răspund. Atunci agentul
începu să zbiere; mi se făcu frică şi zisei:
— Serghei.
— Care ţi-e numele de familie? Întrebă
el. Răspunsei:
— Mă cheamă Serghei şi nu am nici tată,
nici mamă. Au murit amândoi.
Şi mă hotărâi să nu spun nimic mai mult.
În cele din unnă, agentul, exasperat, îşi chemă un coleg şi-i zise:
— Ce să facem cu puştiul ăsta? Refuză să
ne spună altceva decât că îl cheamă Serghei şi că este orfan.
— E-n regulă, zise celălalt, trimite-l la
un orfelinat.
Câteva ore mai târziu, veni cineva cu
maşina să mă caute ca să mă ducă la Orfelinatul nr.1. Trecând de poarta
principală, văzui o femeie corpolentă care mă aştepta la intrare. Fără nici o
formalitate sau ceremonie, veni direct spre mine şi întrebă de-a dreptul:
— Cum te cheamă?
— Serghei.
Nu insistă, dar parcuse hârtiile de la
postul de poliţie şi zise:
— Bine, Serghei, văd că eşti puţin
vorbăreţ dar ne vom ocupa noi de asta.
N-am să vă fiu de nici un ajutor, mă
gândii. Nu o să mă trimită nimeni înapoi la familia Kolmakov, ca să fiu omorât
de Andrei. Eram convins că ar fi inutil să-i vorbesc despre temerile mele.
Ştiam că nimeni nu m-ar crede. În ochii lor, nu eram decât un mic vagabond
care, în plus, mai inventa şi poveşti.
— Poţi măcar să-mi spui ce vârstă ai,
Serghei? zise ea. Mă gândii că nu-mi strica deloc să spun:
— 8 ani.
Minţeam, desigur. Eram mare pentru
vârsta mea şi am impresia că mă crezu. Mă gândeam că poate îi vor depista şi că
astfel nu vor reuşi să-mi descopere identitatea.
— Unde mergeai la scoală?, întrebă ea,
iar eu mă gândii imediat: Ah, nu. M-am trădat prin propria minciună.
Tot hotărât să nu le mai dau decât
informaţiile necesare. Îi zisei:
— Nu vă pot spune.
— Bun, făcu ea, te vom pune la un test,
să vedem ce ştii. După teste, încă nu atinsesem nivelul cerut în clasa a doua,
dar eram aproape prea bun pentru clasa întâi. Aşa că mi-au zis:
— Va trebui să repeţi clasa întâi.
S-o repet, mă gândii. Nu fusesem
niciodată la şcoală; de fapt în U.R.S.S. copiii încep şcoala la 7 ani, iar eu
nu aveam decât 6. Nota obţinută la testul şcolar i se datora doamnei Kolmakov,
care mă învăţase să citesc, să scriu şi să socotesc. Se părea că mă educase
bine, deoarece testele arătau că eram avansat. Am fost aşadar dat în clasa
întâi, pentru a o “repeta".
Am fost trimis la o şcoală din
apropierea Orfelinatului nr.1 şi, spre marea mea surpriză, obţinui rezultate
bune. Eram primul în clasă şi temele mi se păreau foarte uşoare. Începuse să-mi
placă noua mea viaţă.
Dar foarte repede, toate speranţele îmi
fură înşelate. Profesorul Kolmakov şi soţia lui încercaseră să mă regăsească şi
cerură ajutorul poliţiei. Mă descoperiră în cele din urmă la orfelinat. Într-o
zi, directoarea orfelinatului mă scoase din clasă.
— Ştiu acum cine eşti, şmecheraşule,
spuse ea. Inima mi se strânse şi o implorai:
— Nu mă daţi înapoi! Vă rog, nu mă daţi
înapoi!
— Ei bine, vom vedea, făcu ea. Va trebui
să vorbesc cu ceilalţi dar cred că poţi rămâne aici. De altfel, nu ai 8 ani, ci
6. Deci încă nu poţi merge la şcoală.
— Dar merge foarte bine, protestai.
— Nici nu încape discuţie. După
regulament, nu ai dreptul să mergi: deci nu poţi să mergi.
Mi se promisese totuşi să rămân la
orfelinat. Mi-aş fi dorit într-adevăr să mă întorc la familia Kolmakov, dar
temerile pe care le aveam în privinţa lui Andrei mă împiedicară. În timp ce
copiii ceilalţi mergeau la şcoală, eu îmi petreceam după-amiezile la orfelinat.
N-am să uit niciodată cât mă plictiseam, aşezat la o fereastră în camera mea.
Acum, că aveam un acoperiş deasupra capului, îmi puteam permite tot felul de
reflecţii. Mă gândeam mai des la tata şi la mama şi îmi resimţeam cu atât mai
mult singurătatea profundă. Când mă gândeam la fratele meu, Vladimir, începea
să mă cuprindă amărăciunea. De ce nu venea să mă caute? De ce plecase aşa,
lăsându-mă cu totul singur? Nu-i păsa de soarta mea?
La 1 martie 1958 îmi sărbătorii cea de-a
şaptea aniversare. Fu o zi mare. Puteam să merg la şcoală trimestrul următor! În
momentul când ne-a înscris, directoarea şcolii ne zise:
— Toţi copiii din primele trei clase
trebuie să facă parte din organizaţia octombristă.
Nu mai auzisem cuvântul ăsta înainte.
Dar directoarea şcolii ne lămuri că era organizaţia comunistă destinată
copiilor din primele trei clase.
— Nu mai sunteţi ai părinţilor voştri;
de acum înainte, aparţineţi Statului comunist.
Cum eu nu aveam părinţi, îmi păsa foarte
puţin cui aparţineam. Directoarea ne lămuri că a face parte din organizaţia
octombristă însemna că de acum vom fi “copilaşii lui Lenin".
— Lenin este cel mai mare om care a
trăit vreodată. Nu numai că a trăit, dar el trăieşte încă acum şi va trăi
întotdeauna, zise ea. Cine vrea să fie copilaşul lui Lenin, să facă excursii şi
să participe la alte activităţi? continuă directoarea.
Entuziasmat, mă înscrisei împreună cu
ceilalţi. Eu, un copilaş al lui Lenin! Este minunat, mă gândii.
De la vârsta de 6 până la 9 ani am
locuit la Orfelinatul nr.1 din Novosibirsk unde terminai primele trei clase
primare. Mă împrietenisem cu ceilalţi copii din orfelinat şi făcui şi
descoperiri. Crezusem că mă aflu într-un orfelinat pentru copii care, ca şi
mine, nu aveau părinţi. Curând aflai că lucrurile stăteau cu totul altfel. Într-o
zi, vorbii cu un băiat care plângea în hohote şi îşi punea următoarele
întrebări:
— De ce trebuie să stau aici? Am un tată
şi o mamă. De ce n-aş putea fi acasă, cu ei?
Descoperii pentru prima oară că nu toţi
cei ce locuiau la orfelinat erau neapărat orfani. Îmi dădui seama doar mai
târziu că aceste orfelinate erau destinate în principal copiilor care fuseseră
smulşi de la părinţii lor - mame şi taţi declaraţi “incapabili" de către
Stat, din cauza convingerilor lor religioase, a opiniilor lor politice sau din
tot felul de alte motive. Încercai să-l liniştesc pe acest băieţel, dar nu-i
puteam explica de ce trebuie să fie separat de părinţii lui când aceştia
locuiau la doi paşi. Nici eu nu înţelegeam. El avea părinţi. De ce nu putea el
să locuiască împreună cu ei? De fiecare dată când îmbrăţişările mamei şi
sărutările ţepoase ale lui tata îmi lipseau, mă gândeam la acel băieţel şi mă
întrebam de ce nu se duce pur şi simplu acasă, pentru a fi cu părinţii lui.
Dacă aveam eu părinţi, aş fi fugit ca să-i întâlnesc, să stau cu ei. El de ce
nu făcea asta?
Cu toate acestea, începusem să mă
deprind a lua lucrurile aşa cum erau. În definitiv, un băiat de 9 ani este
preocupat de prieteni, de joacă şi de multe alte lucruri.