Capitolul 3
Familia dispărută
Nu mi-am văzut niciodată bunicul, pe
Ivan Kurdakov. Dar am impresia că l-am cunoscut datorită povestirilor unei
bătrâne care-l cunoştea bine. Ceea ce mi-a spus ea lasă imaginea unui om pe
care mi-ar fi plăcut foarte mult să-l cunosc.
Era un rus tipic, mare, cu umeri largi,
un om al pământului, într-adevăr impozant. Născut în apropierea satului
Povolgiye, pe Volga, se deprinsese să trăiască independent şi să aibă încredere
în el însuşi. Avea ferma lui şi, încet-încet, a transformat-o într-o gospodărie
prosperă şi înfloritoare.
Pe vremea ţarilor, fusese căpitan în
armata cosacă şi reprimase astfel revolte şi răzmeriţe în regiunile din sudul
Rusiei. Mai târziu, în calitate de căpitan de cosaci în sânul Gărzilor Albe,
participă la tentative de zdrobire a noii revoluţii comuniste. Pe vremea aceea
îi muri nevasta. Apoi, în timpul războiului împotriva comuniştilor, cunoscu o “prinţesă"
din tribul Ossetia, în ţinutul de la poalele Caucazului. Această “prinţesă"
deveni mai târziu bunica mea. Mi se povesti că titlul ei de prinţesă era
justificat nu numai datorită faptului că tatăl ei era proprietar de pământuri
şi de turme, ci şi datorită frumuseţii ei. Părul negru îi era împletit şi-i
ajungea până la glezne. În 1921, bunicul se întoarse de la război în satul lui,
pentru a începe aici o nouă viaţă cu tânăra lui soţie. Se zice că era invidiată
de toată lumea din sat din cauza educaţiei, a farmecului şi a graţiei ei.
Bunicul meu fu şi el foarte gelozit din pricina prinţesei lui; se povestea că o
putuse lua pentru că ea făcea parte din prada de război. De fapt, o luase cu
forţa, dar îi răpise doar inima, pentru că mi se mai povesti şi că era foarte
fericită cu el. Munciră împreună din greu pentru a ridica iarăşi ferma. În
1928, îşi refăcuse o situaţie solidă; deţinea mai mulţi cai, plug şi o
secerătoare mecanică. Nu era prea bogat, dar cu siguranţă îi întrecuse pe cei
aflaţi în greutăţi materiale. Pe pământul lui natal, era cu adevărat foarte
fericit şi la fel era şi bunica mea. Dar nenorocirea nu întârzie să vină. În
1928, Stalin lansă un program de colectivizare şi porni un război îndârjit
împotriva fermierilor şi a proprietarilor de terenuri. Acesta fu un regim de
teroare, cel mai îngrozitor pe care-l cunoscuse până atunci secolul XX.
Reprezentanţi ai armatei se prezentau pur şi simplu la ferme, fluturau un
pistol în faţa proprietarilor şi le confiscau toată hrana şi toată recolta,
lăsându-l pe ţăran şi pe familia lui să moară de foame pe propriul lui pământ.
Aceasta fu prima foamete din lume provocată deliberat de oameni, care făcu să
piară de foame milioane de fiinţe omeneşti, pentru că refuzau să-şi părăsească
pământurile şi modul de viaţă. În aceeaşi perioadă, Stalin mări exporturile şi
vându lapte, grâu şi brânză în străinătate. În acest timp, mai bine de un
milion de copii muriră de foame. În 1928, comuniştii puseră mâna pe bunicul. Un
funcţionar comunist sosi într-o zi la ferma lui, îi agită un pistol în faţă
şi-i dădu următorul ordin:
— Predă-mi toate bunurile tale şi
recolta.
Era un beţivan şi-un om de nimic, care
nu muncise în viaţa lui. Ordonă oamenilor lui să înceapă căutarea fără a şovăi
să sape gropi în pământ, pentru a găsi grâu ascuns.
Numai că bunicul nu era omul care să
cedeze aşa uşor în faţa primului venit. Când intrusul îi întoarse spatele, sări
asupra lui şi-l cuprinse cum ar fi făcut un urs din pădurile ruseşti; şi cum
era un adevărat uriaş, îl strivi în braţe până ce îi sfărâmă toate coastele şi
coloana vertebrală. Abia atunci îl lăsă să cadă la pământ, ca o masă inertă.
Bunicul fu imediat arestat şi expediat într-un lagăr special de muncă forţată,
în Siberia, unde petrecu 9 ani, din 1928 până în 1937. Nu avea s-o mai vadă
niciodată pe bunica mea. De fapt, fusese şi ea expediată într-un lagăr pentru
femei, unde muri. În lagărul de muncă forţată, bunicul trebui să execute
corverzi extrem de dure. Cu toate că nu mai era deloc tânăr, era încă foarte
puternic fiziceşte şi putea face faţă sarcinilor chinuitoare care-i erau
repartizate. În luna octombrie 1937, fu transferat într-un lagăr de exploatări
forestiere, pe malul râului Ciulym, din Siberia. Trebuia să care trunchiuri de
copaci de la râu până la o cale ferată îngustă. Într-o zi, când maşinile erau
în pană, bunicul ridică un butuc mare, îl puse pe umeri şi-l transportă până la
vagon. În timpul acelui transport, îşi vătăma grav şalele şi muşchii
abdominali. Muri în scurt timp.
Ceea ce ştiu despre părinţii mei este un
amestec de amintiri personale, destul de vagi, la care se adaugă o serie de
informaţii, furnizate de un vechi prieten al tatălui meu. Nu aveam decât patru
ani când tata fu ucis. Mama muri puţin după aceea.
Tata se născuse la Povolgiye, la ferma
bunicului. În 1928, când bunicul fu trimis în exil în Siberia, tata trebui să-l
însoţească. A fost predat unui orfelinat de stat şi apoi a învăţat carte într-o
scoală aflată în apropierea lagărului. Puţin după aceea, când era încă foarte
tânăr, deveni un comunist înfocat. Cum tatăl lui era prizonier într-un lagăr de
muncă forţată, avea ca primă sarcină să-şi purifice cazierul judiciar şi să îşi
ascundă originea socială “nesănătoasă". Îl renegă deci pe bunicul.
Din scurta perioadă cât l-am cunoscut pe
tata, îmi amintesc cât de mult îl iubeam şi cum venea el la mine în cameră
să-mi spună “noapte bună" când nu eram decât un copil de trei sau patru
ani. Încă şi acum, îi văd ochii negri şi pătrunzători şi parcă-i simt lunga
mustaţă răsucită care mă gâdila pe faţă când se apleca să mă sărute. Îmi mai
amintesc şi că-i plăcea mult să bea. De obicei, când venea acasă, se aşeza
îndată la masă cu o sticlă dinainte. Cum era militar, lipsea perioade lungi de
timp. Dar când era acasă, ne distram bine împreună, el şi cu mine. Îmi amintesc
cum mă punea să dansez şoşotka, celebrul dans rusesc în timpul căruia trebuie
să ridici picioarele foarte sus. Când reuşeam bine, îmi dădea un păhăruţ de
vodcă, eu îl beam şi începeam iar să dansez. Dar tata se îmbăta pulbere în
scurt timp şi se lăsa să cadă pe pat. Adeseori, în timp ce el era culcat, mă
duceam la dulap, îi scoteam uniforma şi-mi trăgeam pe mine mantaua lui. Apoi
umblam ţanţoş, decorat cu medalii strălucitoare, care zdrăngăneau când păşeam. În
afară de asta, nu-mi mai amintesc nimic despre viaţa cu tata.
Cum eram mai apropiat de mama, pe ea
mi-o amintesc mult mai bine. O chema Anisia. Provenea dintr-o familie foarte
săracă, în care erau totuşi oameni care credeau în Dumnezeu. Se ocupa foarte
mult de mine. Însă cea mai mare parte a evenimentelor primilor ani pe care i-am
petrecut împreună mi-au ieşit de mult timp din amintire. Cu toate acestea, îmi
amintesc destul de bine de unul dintre cei doi fraţi ai mei. Era cu câţiva ani
bunişori mai mare decât mine şi era “eroul" meu. Cum locuiam în baza
militară Novosibirsk (ceea ce înseamnă Noua Siberie), Vladimir fu trimis la
oraş, la şcoala militară; ne distram nebuneşte atunci. Îmi amintesc cât era el
de mare şi de puternic şi cât îl admiram. Într-o zi, când aveam patru ani, veni
acasă, în permisie. De cum ajunse, îmi spuse: “Hai să facem o tură,
Serghei". Puse o pernă pe ghidonul bicicletei lui, mă instala deasupra şi
o pornirăm la drum. O luarăm cu toată viteza de-a lungul drumului bazei
militare, apoi o făcurăm pe o potecă strâmtă, prin pădure. Tot urcând şi coborând
panta, ne distram minunat împreună şi nu mai încetam din râs. Îmi aduc aminte
că am ajuns la nişte grajduri, am fost coborât de pe bicicletă şi aşezat pe un
cal. Vladimir sări pe deşelatelea în spatele meu şi pornirăm în mare galop. Mă
agăţai de fratele meu mai mare ca şi cum viaţa îmi depindea de el. Cât despre
Vladimir, el se ţinea de frâu! Ce mai plăcere! Ceea ce nu ştiam noi totuşi, era
faptul că mama ne văzuse călărind în mare viteză şi că se aruncase pe urmele
noastre, ţipând în lungul drumului:
— Vladimir, Vladimir, adu-mi-l înapoi pe
copilul ăla!
Mama se luase după noi de atât de
departe încât i-ar fi fost imposibil să se apropie destul pentru a se face
auzită, dacă nu era incidentul care a urmat.
Într-un moment nefericit, când calul nostru galopa pe sub un copac, Vladimir se
întoarse să se uite la ceva şi furăm proiectaţi de pe cal, căzând greu la
pământ. Fără a mai vorbi de toate celelalte, Vladimir ateriza pe piciorul meu
şi eu mă pusei pe urlat şi pe plâns cu lacrimi fierbinţi. Îmi amintesc că
într-un târziu mama ne ajunse din urmă şi strigă:
— Vladimir, prost mai eşti! Ţi-ai
pierdut minţile să galopezi ca vântul? Şi ca şi cum asta nu era de ajuns, îl
mai iei şi pe Serghei pe cal şi nici măcar nu reuşeşti să-l ţii acolo!
N-am să uit niciodată dojana mamei şi
sunt sigur că nici Vladimir n-o mai uită. O ascultă cu respect, apoi, după ce
termină, se aplecă, mă luă în braţe şi mă duse acasă. Plânsei tot drumul la
întoarcere, deşi mai mult îmi era frică decât mă durea piciorul. Îl văzui pe
fratele meu pentru ultima oară atunci când intră în cameră la mine, unde eram
culcat, pentru a-mi spune că-i părea rău de cele întâmplate. Îmi declară că
într-o zi mă voi face un zdrahon mare şi puternic şi de asemenea că un mic
accident nu făcea de fapt nici un rău nimănui. Apoi mă sărută, îşi luă rămas
bun şi ieşi din încăpere; în acest mod a ieşit totodată şi din viaţa mea.
La vârsta de 17 ani, când studiam la
Academia Navală din Leningrad, revenii să vizitez Novosibirskul. Un prieten mai
mare decât mine, mă întrebă:
— Serghei, vrei să ştii mai multe despre
mama, tatăl şi fratele tău?
— Bineînţeles, îi răspunsei.
— Ei bine, zise el, atunci va trebui să
te duci la baza militară din afara oraşului Novosibirsk şi să ceri să-l vezi pe
locotenent-colonelul Dobrinski. El îl cunoştea bine pe tatăl tău şi îţi va
putea da informaţiile pe care le doreşti.
Mi se spusese deja că tata fusese
împuşcat şi că mama murise la câteva luni. Dar nu cunoşteam împrejurările
decesului lor. La 17 ani, voiam să descopăr tot ce puteam cu privire la ei.
Când eram mai tânăr, la 13 ani, auzisem spunându-se că nu era exclus ca fratele
meu Vladimir să muncească într-un lagăr de muncă forţată, în Kazakhstan.
Scrisei atunci Sovietului Suprem al Republicii Kazakh pentru a cere să mă ajute
să-l găsesc. Mi s-a răspuns ulterior că nu figura în registrele de evidenţa
populaţiei ale acestei republici şi că era prin urmare total necunoscut.
Mai târziu, prin intermediul unui înalt
funcţionar comunist, am trimis aceeaşi cerere Sovietului Suprem al U.R.S.S., la
Moscova, cerând să mă ajute să-l găsesc pe Vladimir. Dar nu-l mai găsiră. Cum
nu mai exista nici o urmă a lui, se poate să fi avut aceeaşi soartă ca şi tata,
să fi fost deci împuşcat sau să fie în exil pe undeva într-un lagăr de muncă
forţată. Totuşi, nu mi-am pierdut nădejdea de a-l regăsi în viaţă într-o zi.
De la vârsta de 4 ani, am trăit printre
străini şi, de la 6 ani, în orfelinate de stat. Cu excepţia primilor ani, n-am
cunoscut aşadar niciodată mângâierile şi îmbrăţişările unei mame şi ale unui
tată. Nimeni nu venea să-mi spună dimineaţa: “Mănâncă-ţi toată mâncarea şi
învaţă bine la şcoală". Sunt sigur că puteţi să vă imaginaţi importanţa
acestor cuvinte foarte simple pentru un copil, ca şi golul pe care l-am simţit
în inimă toată viaţa, nefiindu-mi dat să le pot auzi.
La 17 ani, tânăr student al Academiei
Navale din Leningrad, resimţeam lipsa părinţilor ca pe cel mai mare gol din
viaţa mea. Când am aflat deci că exista un locotenent-colonel Dobrinski care-mi
putea da informaţii despre mama şi despre tata, mă dusei la baza lui militară
fără să mai pierd un minut. Bătui la uşa camerei lui şi zisei, când îmi
deschise:
— Sunt fiul lui Nikolai Ivanovici
Kurdakov.
Mă privi la început cu un aer
descumpănit. Apoi, dintr-o dată, un surâs îi lumină chipul.
— Bineînţeles, te cunosc. Îi păstrez o
amintire excelentă tatălui tău. Hai, intră, hai, intră!
Mi-o prezentă pe soţia lui, care mai
apoi îmi pregăti o cină copioasă, şi ne instalarăm la taclale. Avea vodcă din
belşug. Colonelul îmi oferi, dar băui moderat; în schimb, el bău enorm. Curând,
se destinse complet şi nu-şi putu ţine limba. Deveni foarte vorbăreţ şi astfel
începui eu să aflu amănunte despre viaţa tatălui meu, lucruri pe care le
ignorasem în toţi aceşti ani.
— Sigur, Serghei, că-mi amintesc de el,
îmi zise colonelul. Tatăl tău era unul dintre cei mai interesanţi şi mai
capabili oameni. Simţindu-se obligat să şteargă amintirea păcatelor bunicului
tău, deveni un autentic soldat al armatei comuniste. Cu toate că nu petrecuse
decât 4 ani pe băncile şcolii, era un atât de bun militar şi activist politic
încât urcă rapid în grad. Participă la numeroase bătălii şi de câteva ori îşi
riscă viaţa pentru Partidul Comunist, mai ales în Turkestan, unde comandă brigada
care zdrobi un mare număr de revolte. Apoi, când izbucni războiul finlandez,
primul lucru pe care îl făcu el fu să se angajeze ca voluntar pentru a servi pe
acest nou front. Acolo comandă o brigadă care se luptă cu eroism.
Ascultam fascinat, pe măsură ce
descopeream modul de viaţă pe care-l dusese tatăl meu.
Soţia colonelului se grăbea să ne toarne
să bem vodca pe care acesta o cerea şi o bea cu aviditate mereu sporită. Mi-o
beam pe a mea cu înghiţituri mici, ascultându-l vorbind.
— Când izbucni cel de-al doilea război
mondial, tatăl tău participă şi de data aceasta şi comandă atunci o unitate de
tancuri sub ordinele generalului Rokosovski. Se distinse, fu acoperit cu
onoruri şi primi multe medalii. După război, tatăl tău şi cu mine am devenit
buni prieteni şi furăm afectaţi acestei baze militare, unde ne aflăm astăzi.
Totuşi, când am ajuns noi aici nu era nimic din toate acestea. Aveam ordinul să
înfiinţăm şi să construim o bază pentru formaţiunea artileriei de asalt. Tatăl
tău îmi era superiorul ierarhic, iar eu eram adjunctul lui. Muncea din greu şi
cu mult zel pentru a organiza această bază, aşa cum o vezi astăzi. Îţi dai
seama de întinderea ei? Tatăl tău i-a fost artizanul. Eu l-am ajutat, desigur,
dar i se datorează mai ales eforturilor lui. Aşa că tatăl tău nu fu numai un
bun soldat, dar şi un loial activist politic. Era partizan al lui Stalin sută
la sută.
— Ce s-a întâmplat când a venit Hruşciov
la putere? îl întrebai.
— De fapt, atunci au început lucrurile
să se strice. Îmi amintesc de o noapte în care
eram ofiţer de gardă aici. O maşină se opri şi intrară nişte indivizi, cerând să-l
vadă pe tatăl tău. Le-am zis: „Nu-i aici. Este acasă". Tatăl tău trebuia
să mă schimbe dimineaţă. Dar nu fu nici un semn din partea lui la ora opt, oră
la care trebuia să sosească. Trimisei pe cineva la el să afle ce se întâmpla.
Dar nu era acolo. Fusese ridicat în timpul nopţii.
— Te întrebi pentru ce l-au arestat? Ţi
se citeşte pe faţă întrebarea asta. Într-adevăr, Serghei, trebuie să înţelegi
că Hruşciov prelua puterea după Stalin şi că se dădea atunci o luptă îndârjită
în sferele înalte ale Partidului. Nu putea aduce schimbări rapide, ci încetul
cu încetul, puţin câte puţin. Pentru a-şi consolida puterea, Hruşciov dădea
ordin să fie eliminaţi toţi ofiţerii superiori recunoscuţi ca partizani ai lui
Stalin. Treaba trebuia făcută în secret şi progresiv, pentru a nu se trezi
suspiciuni. Iată pentru ce l-au ridicat pe tatăl tău în miezul nopţii. Am
cunoscut puţini oameni care au servit comunismul cum a facut-o el. Dar ca
atâţia pe care îi cunoşteam, a dispărut pur şi simplu. A doua zi după ridicarea
lui, altcineva sosi la cartierul nostru general, aici, la bază, şi anunţă că el
era din acel moment noul şef de stat major. Spuse: “Kurdakov, fiind un element
periculos, se află sub stare de arest". După asta, n-am mai auzit
vorbindu-se niciodată de tatăl tău. A dispărut pur şi simplu şi nu s-a mai
aflat niciodată ceva despre el. Ai înţeles, Serghei?
Înţelesesem. Sau credeam că înţelesesem.
Locotenent-colonelul îmi spuse că dacă ar fi supravieţuit, tata ar fi fost cu
siguranţă general acum. Hruşciov pur şi simplu nu-şi putea permite să lase în
viaţă un personaj de o asemenea anvergură. Astfel încât, pentru a-şi consolida
puterea personală, îl eliminase pe tatăl meu care se aflase în slujba
comunismului aproape toată viaţa lui.
Colonelul urmă:
— Evident, mama ta nu putea să
supravieţuiască mult timp dispariţiei tatălui tău. Dacă nu greşesc, a murit la
aproape patru luni mai târziu. Serghei, amărăciunea mamei tale fu atât de mare,
încât inima i se frânse cu adevărat. Îşi pierduse pur şi simplu voinţa de a mai
trăi. Îmi mai amintesc când a murit; şi acela este momentul în care te-am
pierdut din vedere. Nu am nici o amintire despre ce ai făcut tu după aceea.
Dacă aş fi reuşit să te găsesc, pe tine, fiul unui vechi tovarăş şi prieten, aş
fi făcut totul ca să te ajut.
— Apropo, Serghei, întrebă el, ce s-a
întâmplat cu tine după moartea mamei şi a tatălui tău?