Capitolul 2
Lupta pentru supravieţuire
Respirai profund, mă aruncai şi despicai
apa, căutând să plonjez cât mai adânc posibil. Dar peste câteva momente
începură necazurile. Frigul mă cuprinse în asemenea măsură încât fui paralizat.
Apa, când îi măsurasem temperatura ceva mai devreme, nu era mai rece decât cea
a mărilor pe care le cunoscusem înainte. Acum însă, când mă găseam înăuntru,
corpul îmi era complet îngheţat.
Mă silii să-mi mişc gambele şi braţele
amorţite şi începui să înot pe sub apă cât puteam de repede. Trebuia să mă
îndepărtez pe cât posibil de vapor înainte de a ieşi la suprafaţă, pentru a
evita să mă vadă careva de la bord deschizând hubloul să ia aer.
În cele din urmă, nemaiputând să-mi ţin
respiraţia, încercai cu disperare să ajung la suprafaţă şi respirai gâfâind. Mă
întorsei. Eram încă prea aproape de vapor! Încă o dată, respirai adânc, plonjai
iarăşi şi înotai pe sub apă cât putui de departe.
Nu revenii la suprafaţa apei decât în
momentul în care avui impresia că-mi explodează plămânii. De data asta era mai
bine, dar eram încă prea aproape de vapor. Plonjai iarăşi şi înotai până când,
fără suflu, fui obligat să ies din nou la suprafaţă. În fine, era mult mai
bine.
Nu aveam în cap decât un singur gând -
să mă îndepărtez de navă. Dacă eram reperat, aprindeau imediat proiectoarele de
la bord; acestea ar fi măturat apele negre şi aş fi fost o pradă uşoară chiar
şi în aceste ape atât de învolburate. Ştiam că la bord există o armă cu bătaie
lungă echipată cu vizor cu lunetă şi că le-ar fi la fel de simplu să mă atingă
cum ar trage într-un peşte dintr-un acvariu. Dacă susţineam că am căzut în
mare, aş fi fost trădat de documentele ascunse în centura din jurul taliei.
Fără încetare, îmi umpleam plămânii cu
aer şi plonjam sub valurile agitate pentru a-mi urma drumul înot. Curând fui
suficient de departe de vapor pentru a-mi permite să revin la suprafaţă, să mă
opresc şi să examinez situaţia în care mă aflam. Abia atunci fui cuprins cu
adevărat de amorţeala datorată frigului. Cizmele şi hainele mele grele erau
pline de apă, ceea ce le sporea considerabil greutatea. S-ar fi spus că aveam
câte un sac de cărămizi prins de fiecare picior, pentru a mă face să mă duc la
fund. Numai faptul de a mă menţine la suprafaţă era o luptă. Un val mare se
sparse asupra mea şi mă făcu să dispar sub apă. Crezui atunci că nu voi mai
reuşi să urc. Ca prin minune, mă trezii la suprafaţă, tuşind, scuipând şi
căutând să-mi regăsesc suflul. Cizmele! Ce greşeală! Trebuie să le scot! Aveam
impresia că această mică eroare mă va costa viaţa. Serghei, îmi zisei, eşti un
om mort.
Trebuia neapărat să-mi scot cizmele
astea - şi încă repede -altfel următorul val se năpustea asupra mea şi mă băga
definitiv sub apă. Îmi desfăcui iute cuţitul prins de braţ şi-mi tăiai partea
de jos a pantalonilor. Apoi îmi smulsei de pe mine primul strat de
îmbrăcăminte: pulovărul cel gros. Îmi băgai capul sub apă şi mă apucai să tai
şi să sfâşii cizma stângă. Lucru curios, într-un asemenea moment de disperare,
mă gândii la un vechi dicton pe care mi-l repetasem adesea: „Mi-ar place să mor
cu cizmele în picioare". Dar nu-mi imaginasem niciodată că tocmai cizmele
ar fi acelea care mi-ar provoca moartea! Tăiai în lung şi-n curmeziş, dar
pielea îmbibată cu apă nu ceda. Încă o dată respirai adânc şi plonjai sub apă,
mânuind cuţitul cu disperare. Ştiam că în cazul în care nu reuşeam să scap de
cizme cât mai repede, nu mai aveam să ies la suprafaţă niciodată. Bâgai cuţitul
în partea de sus a cizmei stângi îmbibate cu apă şi începui să sfâşii cu toate
puterile. Pielea cedă! În momentul în care cuţitul intră în piele, mă înfiorai.
Urcai încă o dată la suprafaţă pentru a respira, apoi coborâi iarăşi pentru a-mi termina treaba. După cea de-a treia tentativă, cizma
stângă dispăruse.
Dar cizma dreaptă nu voia să cedeze! Mă
apucai să crestez cu disperare, dar în loc de cizmă, era cât pe ce să-mi tai
glezna. În cele din urmă reuşii să bag lama cuţitului corect şi începui să trag
- simţii atunci cum cedează pielea. În fine, mă eliberasem de acea greutate de
plumb. Dar eram prea istovit pentru a mă bucura. Trecuse aproape o oră de când
mă aflam în apă.
Abia mă eliberasem de cizme şi devenii
conştient de un nou obstacol: ceaţa! O ceaţă atât de groasă încât putea fi
tăiată cu cuţitul, mă învăluise protector, e drept, dar îmi ascundea acum şi
vaporul ale cărui lumini îmi serviseră ca puncte de reper. Ploaia tot mai
violentă şi valurile din ce în ce mai mari şi mai furioase îmi făceau şi mai
dificilă orientarea. Oare în ce direcţie se afla ţărmul? În vârtejul de ceaţă
şi pe ploaia asta care te orbea, îmi era imposibil să mă opresc. În ce direcţie
era uscatul? În ce direcţie trebuia să înot? Pierdui nordul şi avui impresia că
m-am rătăcit! Ploaia puternică, curgând şuvoi, îmi biciuia faţa şi creştetul.
Totul îmi era împotrivă.
Fără busolă şi fără pic de vizibilitate,
n-aveam decât slabe speranţe să mai ajung cu bine pe uscat. Îmi era imposibil
să văd la mai mult de un metru în faţa mea. Erau de acum două ore de când mă
epuizam în ape. În lupta cu cizmele îmi pierdusem cea mai mare parte a
preţioaselor mele forţe. Înghiţisem cantităţi enorme de apă. Frigul mă
cuprindea şi el. Simţeam cum se instalează o amorţeală fatală. Estimam că nu-mi
mai rămăseseră decât două ore de supravieţuire. Dacă nu atingeam ţărmul până
atunci, era de necrezut să-l mai ating vreodată.
Hotărâi să mă îndrept înspre locul unde
credeam că voi putea găsi ţărmul şi înaintai în acea direcţie înotând din toate
puterile. Învăţai să recunosc mişcarea valurilor imense şi să mă servesc de
ele; învăţai când trebuia să mă ridic la înălţimea lamei următoare şi, din
contră, când puteam să mă relaxez pentru a-mi aduna forţele înainte de a depune
un nou efort. Frigul pătrunzător mă toropea. După ceaţă, el îmi era cel mai
mare duşman. Energia mi se epuiza pe frigul ăsta care mă făcea să dârdâi
violent în timp ce înotam. Totuşi, înaintam. Ajungeam pe creasta unui val, ca
să cobor de partea cealaltă, apoi îl atacam pe următorul.
Continuai să înot până îmi dădui seama,
uitându-mă la cadranul luminos al ceasului meu etanş, că trecuseră aproape trei
ore de când plonjasem în apă. Trebuia, cu siguranţă, să mă aflu aproape de ţărm
de-acum! Ideea asta făcu să-mi salte inima.
O rafală violentă de vânt împrăştie
pentru o clipă ceaţa. În nerăbdarea mea, căutai să disting ţărmul cu orice preţ.
Deodată, îl întrezării prin pâclă - o enormă masă neagră, dominând apele
învolburate. Pământ! O stâncă! Reuşisem! Extraordinar!gândii. Pur şi simplu
extraordinar! În viaţa mea nu aşteptasem niciodată ceva cu atâta nerăbdare ca
pe această ridicătură stâncoasă. “Ai ajuns, Serghei, ai ajuns!", mă
felicitai. Continuai să înot către stâncă, epuizându-mi, fără să mai ţin cont,
energia pe care o mai aveam şi care credeam că nu-mi mai era necesară. Apoi
ceaţa se împrăştie pentru câteva secunde. Privii, refuzând total să-mi cred
ochilor.
— Ah, nu! îmi strigai înspăimântat. Nu
se poate!
Dar se putea. “Stânca" era Eloghin.
După trei ore de frig atroce, cu energia epuizată, mă regăseam în punctul de
plecare!
Şi iată-mă acum într-o situaţie
neplăcută pe care nu o prevăzusem deloc! Ce era de făcut? Lumina care lucea la
hublouri era atât de atrăgătoare şi de caldă! Nu trebuia să-mi smulg centura
din cauciuc şi să spun că am căzut în mare? Cum vasul avea un asemenea tangaj,
era posibil ca povestea mea să pară convingătoare. M-ar scoate din apă, mi-ar
da să mănânc să mă întremez şi mi s-ar oferi nişte pături încălzite: crudul meu
coşmar s-ar sfârşi.
Ar fi într-adevăr sfârşitul coşmarului
meu? Aş regăsi în mod fatal situaţia insuportabilă de care fugeam şi aş fi
torturat de asta până la sfârşitul zilelor.
Atunci ce-i de făcut? Să mă îndrept
iarăşi înspre ţărm? Acum asta mi se părea aproape imposibil. Eram extenuat
fizic şi epuizat psihic. Cât timp mai puteam supravieţui la aceste temperaturi
glaciale? Îmi evaluasem rezistenţa la patru ore, cel mult. Trecuseră deja trei
ore de când mă aflam în apă.
Rebegit de frig, încercai să-mi dau
seama de situaţie pe cât îmi putea permite mintea mea torturată. Hotărâi că
preferam să mor încercând să găsesc adevărata viaţă decât să continui a trăi ca
mai înainte. Nu voiam - nu puteam - relua genul de viaţă pe care-l cunoscusem.
Chiar şi dacă era să mă înec, nu trebuia să mă întorc la vapor. Cu nici un
chip!
Nu mai aveam decât puţină speranţă. Cu
toate acestea, începui să mă îndepărtez de Eloghin. Mă gândeam la documentele
strecurate în centura mea. Ar fi ele descoperite de cineva?
S-ar găsi un suflet să-mi descopere
identitatea? S-ar găsi cineva care să caute să afle povestea cadavrului eşuat
pe malul mării? Prin minte începură să mi se învârtă aceste gânduri. Toată
viaţa mea, de la vârsta de şase ani fusesem singur - fără mamă, fără tată. Mi
se părea crud să-mi găsesc moartea tot singur, pierdut în ape. Încercai să mă
orientez. În ce direcţie se afla pământul? Pe aici? Pe acolo? De unde să ştiu,
când abia dacă vedeam la un metru în jur? Încetai să înaintez. Mă rotii,
încercând cu disperare să aleg direcţia în care să merg. Îmi dădui seama că
sunt pierdut, pierdut cu desăvârşire.
Serghei, îmi zisei, eşti terminat. Ai să
mori. Nimeni nu ştie de asta. Nimănui nu-i pasă. Nimănui!...
Fusesem crescut în învăţătura lui Marx,
a lui Engels şi a lui Lenin. Ei îmi erau dumnezei. Mă prosternasem de trei ori
în faţa corpului fără viaţă al lui Lenin, la Moscova, şi-i adresasem o rugăciune
fierbinte. El era dumnezeul şi stăpânul meu. Acum însă, la capătul vieţii,
sufletul meu mi se întorcea către acel Dumnezeu pe care nu-L cunoşteam. Mă
rugai aproape inconştient: Doamne, nu am fost niciodată fericit pe acest
pământ. Acum, când stau să mor, Te rog, primeşte-mi sufletul în rai! Doamne, Tu
ai putea, poate, să-mi dai un strop de fericire. Nu-Ţi cer să-mi salvezi
trupul. Totuşi, în clipa în care el mi se va duce la fund, primeşte-mi sufletul
în ceruri! Te rog, Doamne! Închisei ochii, încredinţat că se sfârşise. Acum
sunt gata, îmi zisei. Acum pot adormi. Mă destinsei şi încetai să mai lupt.
Lupta mea se sfârşise. Încet, foarte încet, simţii că se petrecea ceva foarte
ciudat. Cu toate că energia mi se sfârşise până la ultima picătură, o forţă
nouă îmi cuprinse braţele epuizate. Mă simţii cuprins prin ape de braţele
puternice şi iubitoare ale Dumnezeului celui viu ca şi cum un colac de salvare
mi-ar fi fost trimis din ceruri! Nu eram credincios. Nu-I mai adresasem
niciodată înainte vreo rugăciune lui Dumnezeu. Dar simţii atunci ţâşnind prin
trupul meu epuizat şi îmbibat noi rezerve de forţe. Puteam iarăşi să înot.
Braţele mele, care cu numai câteva minute înainte erau grele ca de plumb, îmi
păreau suficient de puternice pentru a-mi permite să ajung la mal. Erau de acum
mai bine de patru ore şi jumătate de când mă aflam în apă.
Dar, faptul cel mai straniu, ghicii cu
aproximaţie direcţia de urmat! Reuşii să desluşesc unde se găsea ţărmul. Chiar
şi când valurile furioase mă trăgeau în vârtejul lor, regăseam direcţia care mi
se părea că trebuia urmată pentru a atinge pământul tare.
Nu înţelegeam ce mi se întâmpla. Ştiam
numai că viaţa avea să-mi fie cruţată. Timp de două ore, continuai să înaintez
întruna. Deodată, auzii înaintea mea un zgomot răsunător pe care-l făcea marea
dezlănţuită. Un val mare de îndoială mă cuprinse: mă întrebai dacă nu cumva era
iarăşi vaporul. Sau era unul dintre celelalte vase? Mă învârtisem iarăşi în
cerc? Înotai cu forţă către zgomot. Cum ceaţa şi ploaia puternică se împrăştiaseră
pentru un moment, putui zări ceva. Era exact ceea ce gândeam eu - o stâncă
semeaţă se ivea, imensă, din ape! O stâncă adevărată! Ceea ce auzisem eu era
zgomotul asurzitor al valurilor spărgându-se de stâncă - o stâncă zdravănă,
solidă! Ajunsesem la ţărm! Am reuşit! Am reuşit de-a binelea! Inima îmi
tresaltă de bucurie.
Apoi, entuziasmul mi se stinse, la fel de
repede. Îmi dădui seama curând de violenţa, sporită de furtună, a brizanţilor.
Oricare din ei mă putea purta să mă izbească de stâncă şi să-mi sfărâme astfel
toate oasele, încă nu ai scăpat, îmi zisei. Atunci strigai încă o dată către
Dumnezeu; şi, încă o dată, îl simţii aproape de mine. Îl ştiam că este cu mine.
Era uimitor! Chiar şi după ce petrecusem
cinci ore în apă, îmi mai păstram întreaga prezenţă de spirit. Observai cu
atenţie un val imens spărgându-se de stâncă. Începui atunci să înot cu
îndârjire, încercând să alunec la momentul potrivit între brizanţii imenşi.
Reuşii! Îndată, putui să mă agăţ de stâncă. Pentru prima oară după cinci ore,
aveam un punct solid de sprijin.
Escaladai iute stânca şi căutai să mă
caţăr din ce în ce mai sus pentru a mă feri de brizantul următor care mă putea
desprinde cu uşurinţă şi arunca înapoi în mare. Mă căţărai şi mai sus. Valul următor
se sfărâmă la picioarele mele. Mă agăţai de colţurile tăioase ale stâncii. De
fiecare dată când se spărgea un brizant, mă căţăram mai sus, până ce, în fine,
putui vedea marea agitată mult dedesubtul meu.
Dar în momentul în care mă destinsei
puţin, mă simţii deodată complet extenuat. Rămăsei timp îndelungat aşezat,
îngheţat, dârdâind, clănţănind din dinţi; îmi era imposibil să-mi controlez
corpul, care nu înceta să-mi tremure violent. Înghiţisem multă apă sărată. Îmi
era atât de sete, îmi era atât de frig! Dar ştiam că nu trebuia să rămân acolo.
Era puţin trecut de ora cinci. Mă aruncasem în apă aseară la ora zece şi ştiam
că trecuse mult timp de când mi se descoperise absenţa de la bordul lui
Eloghin, iar pe stâncă mă găseam încă în faţa mării. Dacă se calma furtuna,
puteau cu ajutorul binoclului, să mă repereze uşor o dată cu venirea dimineţii.
Aveam impresia în fiecare clipă că o barcă, având la bord o echipă de salvare,
înarmată, străpungea ceaţa pentru a mă lua înapoi. Având ordin să mă aducă, viu
sau mort, ar pune mâna pe mine sau m-ar doborî cu o puşcă cu lunetă. Nu puteam
rămâne de această parte a stâncii. Trebuia să ajung în sat şi să întâlnesc
oameni pentru a fi în siguranţă. Reîncepui să mă caţăr. Ţărmul era foarte
abrupt, trebuie că avea 200 de picioare (*) înălţime.
* 1 picior = 0,3 m (n. trad.)
Reuşii totuşi cu chiu, cu vai, să ajung
în vârf şi mă gândii că sunt, în sfârşit, în siguranţă.
Dar nu! Curajul îmi dispăru. Observai că
nu ajunsesem nicidecum pe mal. Satul se afla de cealaltă parte a unui golf - la
o distanţă de cel puţin două mile. Încă
trebuia să mai înot! Începu să mă cuprindă delirul. Nu mai reuşeam să apreciez
situaţia în care mă găseam. Nu aveam decât un singur gând: o forţă oarbă şi
irezistibilă mă împingea să ajung repede în sat, înainte să vină în căutarea
mea. Dar asta mi se părea imposibil. Energia mi se sfârşise. Eram îngheţat de
frig şi tremuram puternic. Mă îndreptai către marginea înaltă a stâncii, apoi
începui să cobor înspre apă. Deodată îmi fugiră picioarele. Căzui şi mă izbii de
stâncă de mai multe ori, ca o minge care sare; de fiecare dată pielea mi se
sfâşia în marginile zgrunţuroase ale rocii. În timp ce cădeam, îmi simţeam
rănile arzând, ca şi cum mi-ar fi fost cauterizate, iar sângele mi se prelingea
pe piele. Mă izbii cu coatele de un colţ ascuţit şi sângele îmi ţâşni din
palme. Violenţa căderii mă proiectă înapoi. Din nou mă lovii de un colţ şi
resimţii o durere vie în spate. Căzui atunci pe fundul unei văgăuni. Se făcu
noapte neagră şi stătusei lungit, pierzând sânge. A doua oară, simţii că nu aş
putea rezista. În această noapte, printr-o ploaie torenţială, mă îndârjii să
ies din văgăuna în care alunecasem. Fără antrenamentul meu de alpinist, n-aş fi
reuşit.
Din nou din înaltul falezei, puteam
vedea luminile satului de cealaltă parte a golfului, cam la două mile distanţă:
luminile acestea, atât de atrăgătoare, erau totuşi atât de departe! Se lumina
de ziuă cu repeziciune. Pierdusem noţiunea timpului. Trebuia să reuşesc.
Plonjai în apă a doua oară. Urlai de durere, având impresia că mă aruncasem
într-un cuptor încins, în durerea ascuţită care mă încerca, gândii confuz:
Doamne, Tu mă faci să îndur puţin durerea pe care o provocam eu copiilor Tăi.
Sângele îmi curgea din gambe şi din labele picioarelor. Apoi, deodată, văzui -
sau mai degrabă avui impresia că văd - ceva care mă făcu să mă înfior de
oroare: o bărcuţă care venea în direcţia mea. Mă gândii atunci că-mi
descoperiseră dispariţia şi că trimiseseră o barcă de salvare în căutarea mea.
Nici astăzi nu ştiu dacă era cu adevărat
o barcă sau dacă eram pradă unei halucinaţii a minţii mele cuprinse de febră.
N-aveam în cap decât un singur gând: să înot pentru a mă îndepărta. Când
încercam să înot, durerea sporea. Cu toate astea, în ciuda durerilor atroce,
continuai. În acelaşi timp, fui cuprins de slăbiciune. Pierdusem prea mult
sânge şi începeam să-mi pierd cunoştinţa. Nu! Nu aici, îmi spusei. Nu când am
libertatea la distanţă de un braţ! În lumina zorilor, putui să zăresc în
depărtare sătucul de pescari. Nu-mi mai rămânea decât vreo sută de metri de
parcurs! Doamne, după toate peripeţiile prin care am trecut, nu îngădui să mor
atât de aproape de libertate! Te rog, nu îngădui una ca asta!
Atunci totul s-a cufundat în întuneric.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este viziunea tulbure a acelui sătuc pe
care ochii mei nu mai reuşeau s-o fixeze. Îmi amintesc totuşi ultimul gând
conştient: Trebuie să continui să înot! Trebuie să continui să înot! Apoi se
făcu noapte deplină. Nu-mi mai amintesc nimic altceva.
Pentru ce mă aflam eu în acel loc în
acea dimineaţă rece de 4 septembrie 1971, atât de aproape de moarte şi atât de
departe de casă? Pentru ce abandonasem eu viaţa de ofiţer de marină şi de şef
al tineretului comunist în U.R.S.S., pentru a eşua aici, pe pragul morţii, pe
aceste ţărmuri stâncoase şi ostile ale Canadei?
De fapt, această poveste începuse la o
dată foartă îndepărtată, pe meleaguri ruseşti, cu bunicul şi cu bunica mea.