Capitolul 1
Furtună în Pacific
Vaporul nostru luptase deja timp de
câteva zile şi nopţi să-şi croiască drum de-a latul unui Ocean Pacific
dezlănţuit peste măsură. Furtuna începuse brusc, atunci când un puternic vânt
îngheţat, din nord, întâlnise o rafală de aer cald, purtătoare de cicloni
proveniţi din Japonia. Explozia acestor mase de aer dezlănţuise vânturile şi
valurile şi fuseserăm prinşi în mijlocul uraganului, în largul coastelor
canadiene. Cu toate că vaporul nostru, traulerul rusesc Eloghin, era mare şi
conceput să reziste furtunilor celor mai violente, el dansa de vreo şaizeci de
ore pe această mare învolburată ca şi cum n-ar fi fost decât o simplă barcă.
Dintre marinarii cei mai încercaţi de pe
vapor, mulţi erau bolnavi, din cauza mişcării circulare a furtunii care izbea
fără încetare ţărmurile abrupte ale Columbiei Britanice pentru a fi apoi
retrimisă pe mare, într-un ciclu neîntrerupt. După mai multe zile de asemenea
încercare, traulerul, împreună cu echipajul lui, se afla la capătul puterilor.
Extenuat, scârţâia şi gemea, lupta, se istovea şi se târa chinuitor. Chiar şi
în cabina radio, special izolată fonic, puteam percepe puternica mişcare
ritmată a motorului vaporului, ca şi cum fiecare părticică a maşinilor încerca
să lupte împotriva violenţei furtunii.
Dormisem foarte puţin în ultimele zile.
Ca operator radio, munca mea consta în retransmiterea informaţiilor adresate
bazei noastre navale din Uniunea Sovietică; din cauza furtunii, fusesem de
serviciu aproape fără întrerupere. Cu toate acestea, furtuna exterioară mă
deranja mult mai puţin decât cea care mă bântuia pe dinăuntru. După ce fusese
calculat şi pregătit cu foartă multă grijă timp de luni de zile, momentul
evadării mele se apropia, în sfârşit. Aflându-ne în interiorul apelor
teritoriale ale Canadei, în care cerusem permisiunea de a pătrunde pentru a
putea rezista mai bine furtunii, tremuram la gândul de a mă găsi atât de
aproape de momentul atingerii ţelului meu. Aşteptam cu nerăbdare ocazia de a
fugi.
Sub efectul valurilor înalte cât munţii,
prora vaporului dispărea şi reapărea fără încetare. Şocul pe care îl provoca
făcea să se cutremure întregul vas. Noaptea ar fi fost oricum foarte întunecoasă,
în mod normal, dar norii ameninţători făceau întunericul încă şi mai adânc.
Vechii mateloţi vorbeau cu spaimă despre încă o noapte asemănătoare.
Era noaptea de 3 septembrie 1971. Zece
vase sovietice, în afara celui pe care mă aflam eu, obţinuseră permisiunea de a
aştepta liniştirea furtunii în interiorul strâmtorii Tasu, în apropierea
insulei Reine Charlotte. În seara aceea, puţin înainte de ora 20:30, oră la
care trebuia să-mi reiau serviciul în cabina radio, îmi părăsii postul şi fui
aproape imediat răsturnat de violenţa furtunii. A trebuit să-mi adun toate
forţele pentru a înainta puţin câte puţin pe puntea alunecoasă. Ajunsei în cele
din urmă la pasarelă, deschisei uşa şi mă repezii în cabina timonei.
— La ce distanţă suntem de ţărm? îl
întrebai pe prietenul meu, Boris, de serviciu la cârmă. Îşi consultă harta.
— La aproximativ o jumătate de milă (*),
răspunse el.
— La ce depărtare de satul ăla? întrebai,
arătând către luminile abia vizibile prin ploaie şi vânt.
— Cam la trei mile şi jumătate, răspunse
el.
— Mulţumesc, murmurai, ducându-mă la
postul meu din cabina radio, aflată imediat în spatele pasarelei.
(*) 1 milă
marină = 1.804 m (n. trad.)
De vreme ce ne aflam în apele
teritoriale canadiene, nu puteam emite nici un mesaj. Singura mea treabă era să
răspund prompt în cazul când vreunul dintre vasele noastre, aflat în pericol,
ar lansa un apel cerând ajutor. În seara aceasta, serviciul meu va fi de scurtă
durată şi de aceea eram foarte fericit. Îmi aruncai ochii la ceasul de mână şi
văzui că era 20:30. Atunci îmi zisei: “Serghei, s-ar putea ca în câteva ore să
fii un om liber sau să fii mort, înecat. Dar s-ar putea şi să te aştepte o
soartă mai rea decât aceea a unui înecat; ai putea fi recuperat şi trimis
într-un lagăr de muncă forţată, în Siberia, ca marinar dezertor, înainte de a
fi împuşcat, în cele din urmă." Într-un asemenea moment, oricine în afară
de mine ar fi avut ezitări.
Eu, Serghei Kurdakov, eram ofiţer cadet,
locotenent secund al Marinei Ruse, şef decorat al Tineretului Comunist; în
toate şcolile pe care le frecventasem de la vârsta de opt ani, fusesem ales şef
al fiecărei organizaţii de tineri comunişti; ca şef ales al tinerilor comunişti
fusesem însărcinat să predau comunismul la 1200 de cadeţi ai marinei sovietice.
În cinci zile trebuia să mă întorc la baza navală unde aveam să fiu recunoscut
ca membru deplin al Partidului Comunist; mă aştepta, de asemenea, o slujbă
excelentă în poliţia rusă. În realitate, aveam toate motivele din lume să mă
întorc în Rusia. Dar acestea nu-mi ajungeau. Ceea ce-mi lipsea, pacea
sufletească, ştiam că n-am s-o aflu niciodată în sânul sistemului comunist pe
care-l cunoşteam atât de bine.
Trei mile şi jumătate, îmi zisei, făcând
rapid un calcul mental. Nu aveam să fiu în siguranţă decât în interiorul
satului. Iată ţelul pe care trebuia să mi-l fixez. Dacă nu atingeam decât
ţărmul, care se afla numai la o jumătate de milă de aici, puteau fi puşi cu
uşurinţă oameni pe urmele mele şi să mă găsească. Nu aş fi în siguranţă decât
în sat şi printre oameni. Mi-ar mai trebui deci încă o oră pentru a ajunge în
sat. Verificasem deja temperatura apei. Era în jur de 4° C. Deoarece ne aflam
foarte în nord, timpul petrecut în apă ar fi o chestiune de viaţă sau de
moarte. Calculai că aş putea supravieţui cel mult patru ore în apele acestea
îngheţate. Datorită unui antrenament regulat de gimnastică prin care-mi dezvoltasem
musculatura, mă aflam într-o excelentă formă fizică. „Acum ori niciodată",
îmi zisei. Ştiam în adâncul meu că trebuia să acţionez imediat.
Cabina radio era situată între
timonerie, imediat în faţa pasarelei, şi postul de cart, unde era de serviciu
căpitanul. Cum ne aflam foarte aproape de ţărm, acesta supraveghea extrem de
atent poziţia vasului pentru a evita să se apropie prea tare de mal şi să
eşueze pe stâncile sfărâmate care serveau la protecţia litoralului.
Am fixat împreună cei trei elemenţi ai
radarului, unul dintre ei destinat scopurilor militare, iar ceilalţi navigaţiei
şi aşteptai să se încălzească. Speram să nu intervină ceva neprevăzut.
Dar exact în acel moment, căpitanul
scoase capul pe uşa postului de cart şi mă strigă:
— Hei, Kurdakov! Facem o partidă de şah?
Jucam adeseori şah pe mare. Nu voiam
să-i trezesc bănuieli acum, refuzându-i invitaţia, dar nu-mi puteam permite să
pierd timpul. Nu eram în siguranţă decât în întunericul cel mai deplin şi
trebuia prin urmare să ajung la ţărm înainte ca cerul să se limpezească. De
altfel, ezitând prea mult, mă temeam că nu am să reuşesc să-mi îndeplinesc
hotărârea.
— Tovarăşe căpitan, zisei, orele îndelungate
de veghe din ultimele zile m-au sleit. Cred c-aş prefera să mă odihnesc.
Sincer, sunt prea obosit.
Căpitanul păru foarte amuzat şi adăugă:
— Ia auziţi la tânărul lup de mare! şi
izbucni în râs. După trei zile de furtună este deja ostenit peste măsură.
Am răsuflat uşurat în sinea mea. Apoi
începui ultimele pregătiri pe care mi le imaginasem atât de des. În primul
rând, închisei staţia radio, lăsând receptorul pe frecvenţa apelurilor de
ajutor, în caz că alte vase încercau să ne contacteze. Cuplai difuzorul cel mai
îndepărtat şi-l orientai către pasarelă, astfel încât Boris, care se afla în
faţă, să poată auzi mesajele provenind de la alte vase ale flotei noastre.
Controlai ca totul să fie în ordine în
cabina radio, mă strecurai repede afară, închisei uşa cu cheia în urma mea şi
mă îndreptai către cabina mea, trecând iarăşi pe la timonerie, pe pasarelă.
Acum era cufundată în întuneric, cu excepţia luminilor de control roşii,
galbene şi albastre ale tabloului de bord. Din cauza ploii care izbea în ferestrele
pasarelei, era imposibil să se vadă ceva. Boris era în picioare, luminat slab
de luminile instrumentelor; le supraveghea atent pentru a sesiza cel mai mic
semn de slăbiciune a maşinilor suprasolicitate. Mă oprii să flecăresc cu el
câteva clipe, încercând să par cât mai natural cu putinţă, apoi mă folosii de
pretextul că sunt extenuat pentru a mă îndrepta către cabină.
— Boris, îi spusei plecând, dacă sunt
apeluri, nu mă deranja câteva ceasuri - numai dacă nu este vorba despre vreun
caz de maximă urgenţă. Bine?
— Bine, Serghei, zise el râzând. Gândeşte-te
şi la mine când ai să fii ghemuit la căldură în patul tău moale.
— Desigur, îi promisei părăsind pasarela
pentru a mă aventura pe punte şi în furtună.
Mă agăţai din toate puterile de
balustrade şi mă îndreptai cu prudenţă către cabină. De nenumărate ori,
rafalele vântului furios şi ploaia deosebit de puternică aproape că mă
doborâseră pe puntea ce se legăna sub tangaj. După o luptă îndârjită împotriva
furiei vântului şi a stropilor de apă aruncaţi de valurile sparte, ajunsei în
cele din urmă la cabină. Deschisei uşa, pătrunsei înăuntru şi închisei cu cheia
după mine. În acel moment intrarea neaşteptată a cuiva îmi putea fi fatală,
eliminând orice posibilitate de a evada. Neliniştit, aruncai încă o privire la
ceasul de la mână. Era ora 21:45. Îmi mai rămâneau mai puţin de cincisprezece
minute pentru ultimele pregătiri. Flecăreala de pe pasarelă îmi răpise secunde
preţioase. De-acum trebuia să acţionez repede pentru a-mi executa planul în
timpul celor câteva minute cât pasarela avea să rămână goala. Imediat ce
furtuna se va linişti, vaporul va fi invadat de oameni în căutarea avariilor.
Datorită poziţiei nordice, purtam
uniforma groasă - cizmele mele grele militare, un tricou larg şi pe deasupra un
pulovăr gros, pe gât. În apă, greutatea acestor haine avea să mă stânjenească
serios şi să-mi creeze cu siguranţă probleme când voi începe să înot. Dar voiam
să intru în satul acela îmbrăcat complet şi cu cizmele în picioare. Îmi rămânea
puţin timp până şi pentru a gândi la probleme de o asemenea importanţă.
Preocupările mele de moment erau cu totul altele, încă mai vitale.
Scotocii sub pat şi scosei de acolo un
obiect la care lucrasem tot timpul din urmă: o centură largă în formă de sac
impermeabil. Pe dinafară era făcută din cauciuc gros, iar în interior din
plastic etanş. Deschisei sertarul dulapului şi scosei obiectele la care ţineam
cel mai mult, pe care intenţionam să le iau cu mine: fotografii ale
prietenilor, ale colegilor şi ale locurilor cunoscute din Rusia, pe care nu
aveam să le mai revăd vreodată.
Aceste câteva obiecte vor fi singurele
care vor trece cu mine de la vechea viaţă la noua viaţă, cu excepţia
cicatricelor - fizice şi afective - şi a multor amintiri.
Iată tot ceea ce poate mărturisi despre
viaţa mea, gândii uitându-mă la micul teanc de hârtii. Nici tată, nici mamă.
Această grămăjoară reprezintă ce-a fost viaţa mea. Multe dintre aceste lucruri
nu mai aveau nici un rost - carnetul de membru al Komsomolului, actele de
marinar. Dimpotrivă, pe altele trebuia să le păstrez, certificatul de naştere,
spre exemplu. Dacă supravieţuiam acestei nopţi, aveam nevoie de aceste
documente ca probă a identităţii mele. Dacă nu, când îmi va fi găsit corpul,
avea să fie măcar un nume care să fie înscris pe piatra funerară.
Acţionai deci cu repeziciune: după ce-mi
asigurai actele şi fotografiile în centura din cauciuc, o închisei cosând-o, ca
să nu pătrundă apa. Mi-o strânsei zdravăn în jurul mijlocului, apoi umblai
iarăşi în sertar pentru a mai scoate ceva ce îmi va fi indispensabil în orele
următoare: cuţitul de scufundător submarin pe care-l adusesem prin fraudă la
bord şi pe care-l ţineam ascuns. Mi-l prinsei bine de încheietura mâinii cu o
curea din piele, apoi îmi coborâi mâneca pulovărului pentru a-l masca. Dacă
eram văzut pe punte, trebuia să pot evita să mi se pună întrebări. Mi-ar fi
greu să justific prezenţa
cuţitului, dar el îmi va fi mai târziu de o importanţă capitală.
Ei bine, îmi zisei, sunt în sfârşit
gata. Cuţitul este la locul lui, centura este prinsă bine. Ceasul meu arăta
acum ora 21:55, era deci timpul să pornesc. Vântul sufla de toată frumuseţea,
ceea ce mă va scuti de a fi văzut. Deschisei uşa cabinei, ieşii pe punte şi fui
oprit în loc de un jet de stropi îngheţaţi. Chiar şi în acest loc, unde eram
cât de cât adăpostit, furtuna era violentă.
Mă aplecai împotriva vântului şi mă
prăvălii pe scară, agăţându-mă cu disperare de balustradă, să nu cad. O dată
ajuns pe puntea principală, privii în jur pentru a mă asigura că nu fusesem
reperat. Nu văzui pe nimeni. Până aici, totul mergea bine. Eram aproape sigur
că toată lumea era jos, la adăpost de vremea urâtă.
Cu preţul unor mari eforturi, mă
apropiai încet de locul pe care-l alesesem cu câteva zile înainte, către
mijlocul navei, ca fiind cel mai bun pentru evadarea mea; era o platformă
micuţă situată chiar sub imensul coş al vaporului, singurul loc de la bord care
nu putea fi deloc văzut din celelalte părţi ale navei. Mă îndreptai într-acolo
cu greutate şi după câteva minute ajunsei. Priveliştea acestei mări zbuciumate,
cu valuri dezlănţuite mă înfiora. Cel mai bine să nu mă mai uit la mare, îmi
zisei, altfel risc să renunţ înainte chiar dea fi intrat în apă.
Deodată, o uşă se deschise în faţa mea şi
fui scăldat de lumina venind din interior. Mă ghemuii imediat, cuprins de
spaimă. Cel care deschisese uşa rămase în prag un moment, spre a lua cunoştinţă
de starea vremii, după care se retrase grăbit. Mă văzuse? Uşa se închise din
nou. Oricare ar fi fost intenţiile marinarului, furtuna îl făcuse să şi le
schimbe.
Acum însă trebuia să acţionez repede.
Vaporul fu înălţat pe creasta uni val mare; aveam atunci impresia că mă găseam
în vârful unui imobil cu două etaje. Mă hotărâi să aştept ca vasul să ajungă
între valuri pentru a plonja în apă. Aşteptai ca ultimul brizant să se
rostogolească sub coca vaporului. Atunci escaladai parapetul. Mă ţinui în
echilibru în timp ce mă pregăteam să plonjez fără ezitare în această mare
neagră şi dezlănţuită.