Capitolul 7
Rege la Barisevo
Reponsbilii orfelinatului nu se ocupau
deloc de noi. Cum în general îşi detestau munca, eram lăsaţi de capul nostru,
liberi să ne aranjăm vieţile după cum ne pricepeam. Atâta vreme cât clădirile
nu erau deteriorate sau activităţile de rutină nu erau întrerupte, ne ignorau
pur şi simplu.
Eram liberi să ne organizăm viaţa,
adulţii amestecându-se cât mai puţin posibil în treburile noastre; ne crearăm
aşadar propria noastră lume. Aceasta avea o structură la fel de elaborată ca a
fiecărei societăţi. Copiii erau grupaţi în trei categorii bine determinate:
sclavii, locotenenţii şi, în vârf, regele.
Copiii cei mai tineri, mai mici şi mai
slabi erau sclavii. Ei erau însărcinaţi cu corvezile pe care li le atribuiau
copiii mai în vârstă. Li se repartizau munci manuale şi sarcini de valet, fiind
obligaţi să-i servească pe cei mai mari decât ei. Cei mai mulţi dintre copii
făceau parte din această categorie.
Locotenenţii, care dădeau de lucru sclavilor
şi care le supravegheau munca, constituiau un grup mic, mai aparte. Ei vegheau
la reglementarea vieţii cotidiene a propriei noastre societăţi de la Barisevo.
Acest corp de comandă format din elita băieţilor îşi făcea o plăcere din a da
ordine celorlalţi. Deasupra locotenenţilor domnea regele, şeful nostru al
tuturor. El era şeful necontestat al tuturor copiilor din orfelinat. Două
teste, unul fizic şi celălalt psihologic, îi hotărau alegerea. Fizic, trebuia
să fie mare şi puternic. Trebuia să-şi dovedească superioritatea fizică fiind
în stare să domine pe oricare alt băiat din orfelinat care putea avea şi el
pretenţii la titlul de rege. Pe plan psihologic, trebuia să inspire copiilor
deopotrivă respect şi frică. Trebuia să fie suficient de viclean pentru a
dejuca execrabilul sistem al orfelinatului.
Viaţa regelui era relativ uşoară, mai
ales pentru că locotenenţii îi stăteau la dispoziţie pentru a-i executa
ordinele şi pentru că toţi sclavii şcolii se ocupau de el şi-i îndeplineau cele
mai mărunte dorinţe.
Nu-mi amintesc mai nimic de băiatul care
era rege la sosirea mea în orfelinat. Era cu mult mai mare decât mine şi era pe
punctul de a părăsi orfelinatul. Nikolai Povaleiev îi succedă, iar eu nu eram
pe atunci decât sclav.
Primul ordin executat de mine la
Barisevo fu de a văcsui pantofii regelui. De fiecare dată când terminam,
trebuia să iau poziţie de drepţi şi să aştept ca regele să hotărească dacă erau
daţi cu cremă după placul lui, tremurând tot, sperând că era mulţumit. De
obicei, era, pentru că eu ştiam bine să fac pantofii cu cremă. Nu fui niciodată
lovit sau ocărât pentru o corvoadă rău făcută.
Uneori, regele hotăra să rămână culcat
şi ordona unui sclav de-al lui să-l pieptene cu grijă, astfel încât părul să-i
stea perfect în momentul în care se va scula el. Hainele lui trebuiau şi ele să
fie în perfectă stare, cizmele făcute şi pregătite spre a se încălţa. Apoi, i
se servea micul dejun. Totul trebuia să se deruleze astfel încât el să poată
duce o existenţă demnă de un rege. Regele o dată sculat şi gata să înfrunte
ziua, îşi convoca locotenenţii, începea să le dea instrucţiuni şi ordine şi-i
trimitea să repartizeze sarcini sclavilor pentru restul zilei.
Toate disputele dintre sclavi trebuiau
rezolvate de către rege, care ordona locotenenţilor să-i prezinte băieţii care
se certaseră; astfel, aceştia se puteau exprima, iar regele îi asculta, uneori
cu bunăvoinţă şi răbdare, alteori cu mânie. După ce asculta diferitele versiuni
ale întâmplării şi argumentele respective, el dădea verdictul, care era fără
drept de apel.
Cu toate acestea, regele avea o situaţie
nesigură. Întotdeauna se găsea un locotenent care-l observa cu atenţie,
pândindu-i cea mai măruntă slăbiciune, sperând în felul acesta să-l răstoarne
şi să-i ia locul.
Prima oară când descoperii mica
societate secretă creată de către copii, mă întrebai ce-ar gândi despre asta
Unchiul Nichi şi Irina cea Mare, dacă ar descoperi existenţa regelui, a
locotenenţilor şi a acestui întreg sistem. Dar într-o zi, spre marea mea
surpriză, îl văzui pe Unchiul Nichi vorbind cu regele. Discutau despre reguli
pe care Unchiul Nichi voia să le vadă aplicate. Atunci înţelesei! Întregul
sistem nu era nicidecum un mister pentru Unchiul Nichi şi Irina cea Mare. Erau
cu totul la curent cu situaţia şi se foloseau de ea pentru a-şi transmite
dorinţele către rege. Astfel, ei conduceau orfelinatul prin intermediul
acestuia.
Nu fui sclav decât pentru puţină vreme.
Atunci când mai crescui puţin şi când devenii mai puternic, înfruntai un
locotenent, îl bătui măr şi-i luai locul. În scurt timp, fui unul dintre cei
mai de seamă locotenenţi ai orfelinatului. Majoritatea prietenilor mei din
grupul iniţiaţilor - Boris, Alex şi ceilalţi - deveniră la rândul lor
prim-locotenenţi sub domnia lui Nikolai şi puturăm astfel să ne purtăm după
bunul nostru plac.
Voiam cu orice preţ să devin băiatul cel
mai puternic din orfelinat şi, prin urmare, să ajung în postul de rege. Era
scopul pe care mi-l fixasem şi nimeni, nici măcar Nikolai, nu avea să mă
împiedice să-l ating! Dar, cum Nikolai era prietenul meu, speram numai să nu
trebuiască să mă bat cu el. Într-o zi, spre sfârşitul anului 1965, când aveam
14 ani, Nikolai mă convocă şi-mi zise:
— Ei bine, mă vor transfera într-un alt
orfelinat, Serghei. Tu va trebui să fii rege aici, la Barisevo. Ai faţă!
Nu-i mărturisii că era ambiţia mea
secretă, ci îi spusei că îmi părea rău să-l văd plecând.
— Nu-ţi fă probleme, Serghei, zise el,
n-am să fiu foarte departe de aici. Mă duc într-un orfelinat din apropiere de
Novosibirsk.
— Este nemaipomenit! îi replicai. Ne vom
putea vedea în oraş.
— Sigur, răspunse el. Am să te prezint
unor prieteni.
Se povestea la Barisevo că Nikolai le
spunea pe numele mic unor criminali şi traficanţi de droguri. Şi, gândiţi-vă,
avea să mă prezinte acestora! Băieţii de la Barisevo aveau o mare admiraţie
pentru criminali şi indivizii care reuşeau să păcălească sistemul. Îmi luai
rămas bun de la Nikolai, iar el se duse la celălalt orfelinat. După cum era de
prevăzut, în puţin timp deveni rege acolo. Fui foarte fericit că nu trebuise să
mă bat cu el pentru a deveni rege la Barisevo. În orice caz ştiam că nu-mi va
fi de loc uşor să cuceresc tronul pe care-l părăsea el la Barisevo. Mai erau
încă patru băieţi care voiau să fie rege. Îi provocai pe unul după altul şi-i
bătui pe toţi. Unul singur îmi dădu de furcă, dar reuşii să-i vin de hac,
stâlcindu-i figura.
Noul rege era aşadar desemnat în mod
evident. Ne înfruntasem după regulile societăţii noastre şi câştigasem eu. Dacă
vreodată un locotenent credea că mă putea învinge, era dreptul lui să încerce.
Dar pentru moment, câştigasem şi fui încoronat rege la Barisevo. Nu era rău,
puntru un băiat de 14 ani. Îmi luai primii locotenenţi în cercul meu de
prieteni apropiaţi. Cu ajutorul lor, puteam avea în mână cea mai mare parte a
orfelinatului şi s-o fac să meargă aşa cum înţelegeam eu. Boris, Mihail
Kirilin şi ceilalţi din grupul meu erau gata să-mi împlinească toate dorinţele.
Dacă aveam nevoie de bani, n-aveam decât să-i spun lui Alexandr, vistiernicul
nostru şi hoţ de buzunare: “Am nevoie de 50 de ruble înainte de apusul
soarelui." La asfinţit, Alexandr revenea negreşit de la Novosibirsk cu
banii necesari. Sunt sigur că punea de-o parte tot pe-atâta, dacă nu mai mulţi,
pentru el însuşi.
Aspectul cel mai respingător al
îndatoririlor mele de rege era faptul că trebuia să am de-a face cu Unchiul
Nichi şi cu Irina cea Mare. Îi detestam, îşi dădeau şi ei prea bine seama de
asta şi mă ţineau la distanţă. Îi spusei lui Boris:
— Vreau să am cât mai puţin posibil a
face cu ăştia. Mi-ar place să intri tu în relaţii cu ei. Mie mi-e scârbă de ei!
Boris se supuse ordinului meu, cu toate
că şi el avea tot atâta chef cât mine de a trata cu ei.
După toate socotelile, viaţa la Barisevo
nu se derula prea rău pentru mine. La şcoală, făceam parte din Uniunea
Tineretului Comunist, iar la orfelinat eram rege. Şi încercam o mare
satisfacţie.
La 16,17 sau 18 ani, băieţii părăseau
orfelinatul şi erau înlocuiţi cu copii noi, pe care nu-i cunoşteam. Cum ne
erau necunoscuţi, nu ştiam absolut deloc dacă puteam avea încredere în ei.
Trebuia prin urmare să-i supunem fără întârziere probei becului electric,
aceeaşi probă căreia îi fusesem şi eu supus cu ani în urmă. Dacă un băiat
vorbea despre asta unui unchi sau unei mătuşi nu-l mai consideram niciodată
demn de încrederea noastră. Era privit mereu cu suspiciune, fiind luat drept
spion. Dimpotrivă, dacă tăcea, ceilalţi ştrengari apreciau că este demn de
încrederea noastră şi-l acceptau.
Toţi care ne pârâu sau ne spionau şi care
erau prinşi asupra faptului trebuiau să îndure tratamentele speciale pe care le
elaborasem anume pentru ei, deoarece spionii ne puteau provoca destule necazuri.
Într-o zi, unul dintre băieţi se supără pe un altul şi-l pârî la Unchiul Nichi.
Unchiul Nichi îl rupse în bătaie pe cel vinovat. Îl descoperirăm pe cel care-l pârâse.
După legile lumii noastre în miniatură, acesta trebuia să plătească. Trebuia
să-i dau o lecţie. Îi trimisei pe Boris şi pe Mihail să-l caute, îl umflară din
somn şi-l aduseră la mine cu forţa. În ciuda violentelor lui lovituri cu
picioarele. Alţi doi băieţi goliră lada de la picioarele patului lui, lăsându-i
periuţa de dinţi, lucrurile şi celelalte obiecte împrăştiate pe jos. Îl
transportarăm, împreună cu lada lui, pe marginea unei râpe de pe terenul orfelinatului.
— Deschideţi lada, ordonai! Acum
băgaţi-l înăuntru!
Boris şi Mihail îl siliră să intre în
ladă, căreia îi închiseră capacul cu cheia, apoi îl transportară chiar pe buza
râpei.
— Acum! Lăsaţi-l!
Împinserăm atunci din toate puterile, şi
lada, cu spionul înăuntru, o luă la vale pe panta abruptă, săltând cu mare
zgomot în lungul acesteia, pentru a se înţepeni în cele din urmă în fundul râpei.
— Bine, acum să coboare cineva să-l scoată!
ordonai. O fi înţeles lecţia!
Acest tratament ingenios închise pe loc
pliscul spionului. Bietul băiat aproape că nu putu să meargă timp de două
săptămâni după aceea. Era învineţit tot. Dar trebuia în mod obligatoriu să
treacă prin asta. La orfelinatul din Barisevo, în sânul lumii noastre în
nesfârşit conflict, nu era loc pentru spioni.
Eram absolut intransigent în maniera de
a conduce. Dar voiam ca toţi copiii să ştie că, dacă erau corecţi şi loiali, nu
aveau a se teme de nimic. Încercam să veghez ca să nu abuzez niciodată de
poziţia mea de putere şi autoritate.
Ca rege, îmi făcui o datorie din a
cunoaşte copiii din orfelinat cât mai bine. Cam o treime din copii fuseseră
smulşi de lângă părinţii lor şi trimişi la Barisevo şi eram curios să ştiu de
ce. Era o întrebare care mă chinuise, cu intermitenţe, de multă vreme.
Ceea ce descoperii mă ului. Unii se
aflau aici fie pentru că mama lor era prostituată, fie pentru că tatăl lor era
beţiv, fie pentru că părinţii credeau în Dumnezeu. Asemenea părinţi fuseseră
declaraţi de stat nedemni, fuseseră scoşi din drepturile părinteşti şi copiii
lor fuseseră trimişi la Barisevo.
Printre ei se afla un băiat de 13 ani,
ai cărui părinţi erau credincioşi. Era foarte diferit de toţi ceilalţi şi
constituia, în permanenţă, o enigmă pentru mine. Era mic pentru vârsta lui,
inteligent şi dezgheţat şi se dedica învăţăturii. Îşi executa corverzile de
sclav fără să se plângă, dar după asta nu se amesteca cu ceilalţi. De fiecare
dată când se adresa celorlalţi copii, le vorbea despre Dumnezeu. Tot ce era în
legătură cu el mă fascina. Nimeni nu mai vorbise niciodată la Barisevo despre
Dumnezeu. De fapt, eu nu auzisem niciodată vorbindu-se despre asta. Careva făcu
pe un perete caricatura băiatului; semăna cu un preot, cu aureolă în jurul
capului şi cu o barbă dreaptă. Un altul scrise imediat cu creionul sub portret:
“Diaconul". Îi rămase porecla aceasta şi, de atunci, acesta fu singurul
nume prin care era desemnat.
— Hei, Diacone, îl strigai odată când îl
întâlnii. Ia vino-ncoace!
Vedeţi, însemna ceva să fii interpelat
de rege, iar el venea în fugă.
— Am auzit că vorbeşti despre Dumnezeu;
ce-i cu asta? Este adevărat?
— Păi, da... e adevărat, se bâlbâi el.
— Eşti credincios? întrebai.
Voiam, într-adevăr, să aflu mai multe.
Nu văzusem niciodată un credincios de aproape. În sinea mea era ca şi cum m-aş
fi adresat cuiva provenind de pe Marte sau de pe Lună. Ştiam vag două sau trei
lucruri despre creştini, mi se spusese că mama mea fusese credincioasă. Îi
pusei braţul după umeri şi începui să-i vorbesc în timp ce mergeam. Descoperii
că Diaconul era cu adevărat “misionar". Cea mai mare parte a timpului,
avea un aer trist şi sever, dar când începea să vorbească despre Dumnezeu, se
însufleţea imediat. Faţa i se lumina şi nu-l mai puteai face să tacă! Începea
să vorbească despre începuturile lui Dumnezeu şi ale omului, despre istoria lor
şi-şi împăna relatarea cu exemple din Biblie. Nu-mi mai reveneam, îmi stârnise
o mare curiozitate; îl luai sub protecţia mea şi vorbeam cu el adeseori.
Într-o zi de iarnă, după o ninsoare
puternică eram cu toţii foarte fericiţi că puteam coborî pe schiuri pantele
abrupte ale râpei. Diaconul, fiind şi el de faţă, ca spectator, îl strigai şi-i
zisei:
— Ia zi, Diacone, ne aude Dumnezeul tău
rugăciunile?
— Da, le aude, răspunse el.
Îi puteam vedea faţa începând să
strălucească şi ştiam că era pe punctul de a-mi transmite un mesaj despre
Dumnezeu.
— Stai o clipă, zisei. Nu pot acum să
ascult o predică. Voiam să ştiu dacă Dumnezeul tău răspunde la rugăciuni,
asta-i tot!
— Da, răspunde!
— Bun, zisei. Asta înseamnă că în
momentul în care mă pregătesc să cobor panta asta pe schiuri, dacă Îl rog pe
Dumnezeu să mă ajute să schiez mai bine, o face?
— Bineînţeles, răspunse Diaconul.
— Chiar şi pe acolo? întrebai arătând
panta cea mai abruptă şi mai periculoasă a râpei, acolo unde nu a mai schiat
nimeni până acum?
— Da, chiar şi acolo. Dumnezeu îţi va
auzi rugăciunile, Serghei.
— Am să văd, replicai eu.
Toată lumea mă privea când mă îndreptai
către o pantă a râpei care cobora aproape vertical. Mă oprii pe marginea
pantei, cu schiurile în picioare, gata să mă arunc. Dar gâtul mi se usca. Era
panta cea mai grozavă pe care mă hazardasem vreodată. Îmi era frică.
— Pune-te pe rugat! îi urlai Diaconului
şi mă aruncai.
Iute ca glonţul, coborâi aproape în
linie dreaptă. Spre marea mea surpriză, rămăsei pe picioare, apoi mă oprii
brusc în josul colinei! Îmi ridicai privirile şi strigai:
— Hei, Diacone, a mers!
Urcai din nou panta ducându-mi schiurile.
Îi dădui Diaconului o palmă pe spinare şi-i spusei:
— Bătrâne, nu-i rău. Tu şi cu mine, nu
trebuie să ne despărţim, Diacone. În timp ce tu te rogi, eu devin campion la
schi.
Iarăşi coborâi panta cu siguranţă şi
câştigai viteză; dar căzui şi mă lovii la faţă. Din acel loc şi până jos schiai
mai mult pe nas decât pe picioare şi mă oprii nenorocit pe fundul râpei. Se
puseră toţi pe râs, până să ridic eu privirile; apoi se opriră. Diaconul
aştepta şi el, un pic temător.
— Ia zi, Diacone, îi strigai, ce s-a
întâmplat de data asta? A adormit Dumnezeu?
Urcai colina, ridicai braţele şi spusei:
— Ei bine, eu cred că Dumnezeu nu poate
auzi tot timpul, nu-i aşa, Diacone?
El se simţi uşurat.
Unii băieţi din orfelinat îl urau pe
Diacon pentru că el mergea foarte bine cu şcoala şi se părea că toţi ceilalţi
erau puşi în umbră. Din fericire, nu era în clasă cu mine, altfel probabil că
nu l-aş mai fi iubit. Când unii băieţi se luară de el şi-l chelfăniră de mai
multe ori, aflai şi dădui ordin ca aceasta să înceteze. Ei totuşi continuară să-l
necăjească şi să-l chinuie.
Într-o zi, îl întrebai:
— Diacone, ce vrei să te faci?
— Păi, făcu el, mi-am dorit întotdeauna
să merg la o şcoală biblică, spre a studia Biblia mai profund. Asta sper eu să
fac, Serghei, şi mă rog lui Dumnezeu să-mi dea într-o zi posibilitatea asta.
Nu voia niciodată să vorbească despre
familia lui. Într-o zi, îl surprinsei pe un băiat punându-i următoarele
întrebări.
— Diacone, unde sunt tatăl şi mama ta?
De ce te afli tu aici?
O mare tristeţe puse stăpânire pe
Diacon. Cred că în viaţa mea nu mai văzusem ochi
atât de trişti. Avea privirea pierdută în hău, iar emoţia îl gâtuia. Nu putea
scoate un cuvânt; se ridică şi se duse în dormitor. Îl urmai şi-l găsii culcat
pe burtă, în pat la el; îşi ascunsese capul sub pernă şi hohotea de plâns.
Am aflat ulterior că mama şi tatăl lui
erau oameni care credeau în Dumnezeu şi că locuiau la Ogurstovo, la numai 25 de
kilometri. Pentru că credeau în Dumnezeu şi-l învăţaseră pe Diacon să-L
cunoască, fuseseră târâţi în faţa unui judecător care decretase că erau părinţi
nedemni şi care le ridicase pe viaţă drepturile părinteşti. Oficial, se declară
că micuţul Diacon nu avea părinţi şi că astfel era sub tutela Statului până la
împlinirea vârstei adulte. Nu-şi va mai putea revedea niciodată mama sau tatăl,
deşi aceştia nu erau decât la 25 de kilometri de acolo. Era o povară greu de
suportat pentru un băieţaş, o dramă care avea să-l urmărească până la sfârşitul
vieţii.
Şi în viitorul imediat, avea de îndurat
altele. Era dur persecutat pentru credinţa lui de către unchi şi mătuşi şi cu
toate ocaziile era chinuit. I se adresau ţipând şi-l brutalizau la cea mai mică
provocare. Unchiul Nichi, mai ales, îl ura. Adeseori, intra nebun de furie şi
urla:
— Unde-i Diaconul ăla? Diavolul ăla mic,
unde se ascunde? Am pentru el nişte vitamina P.
Diaconul cobora din pat şi se apropia de
unchiul Nichi; acela îl înhaţă brutal de vestă şi-l ţâra afară către locul pe
care i-l alesese pentru a-i administra fără menajamente o doză de vitamina P.
Nu am aflat niciodată ce soartă îi fu
rezervată până la urmă micului Diacon, dar ştiu că în U.R.S.S nu este loc
pentru oameni ca el. Ulterior am descoperit că erau sute de orfelinate de tipul
celui din Barisevo peste tot prin U.R.S.S. şi sute de alţi Diaconi care
fuseseră luaţi de lângă părinţii lor. Micul Diacon fu primul credincios în
Dumnezeu pe care îl văzui de aproape şi nu îl voi uita niciodată.