Iartă-mă, Nataşa! > 8. Viaţa de criminal se învaţă


Capitolul 8
Viaţa de criminal se învaţă

Când împlinii 15 ani, împrejurări noi contribuită la orientarea diferită a vieţii mele. Tovarăşul Skripko, directorul comunist al şcolii, începu să se intereseze de mine în mod deosebit şi să mă ajute. Era primul om care arătase vreodată un asemenea interes în privinţa mea. Mulţumită sfaturilor lui şi a felului de a preda comunismul, începui să mă interesez mai activ de secţia Uniunii Tinerilor Comunişti din şcoala noastră, începu să-mi canalizeze întreaga energie, mereu în efervescenţă, către activitatea în sânul Uniunii şi eu mă aruncai în aceasta cu entuziasm. Într-o zi, directorul mă căută şi-mi zise:

— Kurdakov, te-am urmărit acţionând la Uniune. Cred că ai stofă de şef. Nu ţi-ar place cu adevărat să începi la anul să vezi de ce eşti în stare? Dacă vrei într-adevăr, ai putea ajunge departe. Ai putea conduce Uniunea aici, în şcoală.

Nu ar fi asta ceva minunat? mă gândii. Să fiu şeful Uniunii Tinerilor Comunişti7 De ce nu? Eram rege la Barisevo şi ajunse­sem cu uşurinţă; începui aşadar să studiez cu mare zel marxismul şi leninismul.

Nu văd ce ar fi putut avea o mai mare influenţă asupra vieţii mele şcolare decât acest studiu al principiilor comunismului şi al obiectivelor sale: unitatea tuturor popoarelor şi fraternitate umană! De la fiecare după posibilităţile sale şi fiecăruia după nevoi! Aceste adevăruri găseau în mine ecou. Înainte de a le descoperi, nu crezusem în nimic, nu avusesem timpul de a mă gândi la o angajare profundă sau la vreo credinţă. Acum credeam în ceva: în comunism.

Nu era comunismul veritabil cel încarnat de Irina cea Mare şi de Unchiul Nichi. Ei nu erau adevăraţi comunişti. Brutalitatea şi slăbiciunile lor nu aveau nimic a face cu comunismul şi idealurile lui. Cum s-ar fi putut oare aşa ceva? El propovăduia fraternitatea între oameni şi egalitatea tuturor popoarelor. Totuşi, pentru Nişman şi Irina cea Mare, trebuia ca în orfelinat să domnească o atmosferă de ură; numai cei mai puternici aveau dreptul la viaţă. Legea era făcută de forţă, ceea ce era complet opusul egalităţii pentru toţi.

Însă nădejdea pe care eu mi-am pus-o în comunism nu era împărtăşită de prietenii mei de la Barisevo. Duritatea şi ura ce domneau acolo îi câştigaseră, cu consecinţele lor tragice, unele după altele. Prietenul meu Alexandr şi fratele lui Vladimir fugiră la Novosibirsk. La orfelinat nu se remarcase lipsa lor câteva zile sau chiar o săptămână. Alex şi Vladimir începură să bântuie printr-un parc din centrul Novosibirskuîui, unde şi dormeau, şi furau alimente ca să poată trăi. Într-o zi, furară mai multe sticle de vodcă şi se îmbătară repede. Atacară un tânăr în parc şi-l bătură sălbatic. O făcură fără premeditare, dar în beţia lor nu mai ştiau ce fac. Alex prinse de gâtul tânărului o curea din piele şi-l târî prin parc, pe o distanţă de vreo 300 de metri. După ce traversă astfel parcul, Alex îi scoase cureaua de la gât şi-i urlă:

— Dacă ai vreun pic de bun simţ, ia-o din loc!

Dar tipul nu se clinti. Alex îl privi îngrozit. Omul era mort, ştrangulat cu centura. Alex şi Vladimir dispăruseră cât putuseră de repede, dar poliţia reuşi până la urmă să-i aresteze.

Prienenul meu Alex, care avea cu doi ani mai mult decât fratele lui, fu împuşcat. Vladimir fu trimis la închisoare unde se află şi acum.

Alţi copii din orfelinat, în vârstă de 15 sau 16 ani, fugiră pen­tru a se deda la crimă, la droguri sau la prostituţie. Rata crimi­nalităţii era foarte ridicată la Novosibirsk şi se putea foarte uşor pătrunde în lumea interlopă.

Cercul prietenilor mei apropiaţi nu fu atins înainte ca Ivan Cernega să dispară din orfelinat. La început, nu fui deloc îngrijorat, deoarece ştiam că Ivan era în stare să se descurce de unul singur. Îmi închipuiam că se distrează bine în Novosibirsk. Ceea ce nu ştiam eu totuşi era că el se încârdăşise cu o bandă notorie din acest mediu şi că prăda trenuri - ceea ce-i reuşi de minune pentru un timp. Într-o zi, Boris veni la mine într-un suflet. Foarte agitat, mă întrebă:

— Serghei, ai veşti de la Ivan?

— Nu, de ce? Ce se întâmplă?

— A fost prins.

— Prins, de cine?

— De poliţie. S-a înhăitat cu o bandă de cerşetori care jefuiesc trenurile şi au fost surprinşi când încercau să oprească unul.

— Ivan, să jefuiască trenuri! Boris, ai înnebunit, îi zisei.

— Nu, Serghei, e adevărat. Este la postul central de poliţie din Novosibirsk. O să fie trimis la puşcărie.

— Îl putem vedea?

— N-are nici un rost, Serghei. Nimeni nu se poate apropia de el.

Bietul Ivan, mă gândii. Dragul meu prieten! Trăisem îm­preună multe aventuri şi împărtăşisem tot felul de experienţe de la prima noastră întâlnire, când eu nu aveam decât 8 ani. Era atunci un băieţel senin şi fericit, mereu cu un surâs pe buze. Reuşea mereu să vadă partea frumoasă a lucrurilor. Fu condamnat la o lungă pedeapsă de muncă forţată şi încă mai este închis în cine ştie ce parte a Rusiei.

Cât despre mine, nu eram doar primul din clasă la marxism-leninism, dar şi la fizică, matematică, limbi străine, geografie şi economie politică. Având multă uşurinţă pentru limbile străine. Învăţasem germana încât puteam vorbi destul de bine. Cred că faptul că eram protejatul directorului comunist al şcolii mă stimula considerabil. Dar numai la început. După moartea tragică a delicatului meu prieten Saşa, eram motivat mai ales de ambiţia de a “reuşi". Şi-mi pusei deviza în practică învăţând cu mare zel. Obţinui nota maximă sau “perfect", la majoritatea materiilor.

Directorul comunist îmi spuse într-o zi:

— Kurdakov, mi-ar place să faci elevilor din primele clase expuneri despre comunism şi marxism-leninism.

— De acord, spusei, dându-mi seama că era vorba de o mare onoare. Aveam permisiunea de a absenta de la propriile mele ore pentru a merge să ţin conferinţe la clasele mai mici. Între altele, abordai imperialismul, războiul din Vietnam, care începea atunci să ocupe primul loc în literatura comunistă rusă, şi alte teme po­litice, fără a mai vorbi despre doctrina marxistă.

Directorul şcolii era mulţumit.

— Continuă aşa, îmi spuse el. Ţi se deschide înainte o carieră de prim ordin... şi vei părăsi şcoala având un calificativ excelent.

Laudele lui contau mult pentru mine, pentru că el era nu numai director de şcoală, dar şi un important funcţionar comunist al regiunii şi eu ştiam că pentru a ajunge într-un post important în societatea sovietică trebuia să ai referinţe excelente din partea funcţionarului local al Partidului Comunist. Se părea că totul îmi reuşea.

În timpul vacanţei şcolare din vara lui 1966, Boris, Mihail Kirilin şi cu mine petrecurăm mult timp la Novosibirsk. Puteam să părăsim orfelinatul şi să ne întoarcem după bunul nostru plac. Într-o zi, mă întâlnii în Novosibirsk cu cei doi prieteni ai mei copleşiţi de entuziasm. Mă întrebai: Ce pun la cale băieţii ăştia?

— Serghei, începu Mihail, în oraşul meu natal, la Taşkent, sunt mulţi musulmani.

— Ştiu, mi-ai spus.

— Serghei, am acolo mulţi prieteni şi numeroase rude. Se fumează mult haşiş în regiune, ştii, şi cred că pot vorbi cu cunoscuţii mei ca să cumpărăm puţin.

Aha! Aha!, îmi zisei. Aici voiau să ajungă.

— Am putea face rost, continuă Mihail foarte aţâţat, şi să-l vindem aici.

Mă gândii o clipă. La prima vedere, ideea nu părea deloc rea.

— De ce nu? replicai. Am putea face o grămadă de bani.

— Perfect, şi n-o să fie greu.

— Dar unde o să-l depozităm! Întrebai,

— Unde? ia să vedem... la orfelinat.

— Ţi-ai pierdut minţile, Mihail?

— Nu, mi se pare o idee genială. Cui i-ar trece prin cap să caute droguri într-un orfelinat?

— Mda! Nu-i rău.

— Sigur, vom putea să vindem în cantităţi mici în Novosibirsk. Oraşul geme de tineri care nu vor decât să cumpere.

— De unde am putea începe? întrebai.

— Nick - este asociatul meu - şi noi am vorbit deja. Plecăm cu trenul spre Turkestan în trei sau patru zile.

Cu ajutorul “vistiernicului" nostru, adunarăm bani cât fu posibil, iar Mihail şi cu Nick luară trenul cu destinaţia regiunile sudice ale Rusiei asiatice pentru a stabili contacte.

Se întoarseră în Barisevo cam trei săptămâni mai târziu, surâzători.

Văzându-i astfel, fui sigur că reuşiseră. Găsirăm o ascunză­toare bună pentru haşiş la orfelinat, care se dovedi a fi un paravan excelent pentru noile noastre afaceri.

Mihail începu să vândă drogul imediat ce-l desfăcurăm. Unii dintre băieţii mai mari din orfelinat fură primii lui clienţi şi fumau în ascuns. Nu avurăm a ne teme prea tare de Unchiul Nichi, de Irina cea Mare şi de ceilalţi unchi şi mătuşi; după cum mergeau lucrurile, şi mai ales în timpul lunilor de vară, orfelinatul funcţiona de-o manieră autonomă, disciplina era foarte relaxată şi avură loc foarte puţine controale. În orice caz, noi, băieţii, învăţaserăm să ne descurcăm singuri şi ştiam să le evităm.

Mai apoi merserăm la Novosibirsk, stabilirăm anumite con­tacte cu tineri de acolo şi reuşirăm să ne desfacem marfa încă de la primire. Într-o zi, în timpul uneia dintre călătoriile noastre de afaceri, ne întâlnirăm pe stradă cu Nikolai Povaîeiev. Ne îmbră­ţişarăm şi ne băturăm pe spate. Era pentru prima oară când îl întâlneam de când părăsise Barisevo pentru a fi trimis într-un alt orfelinat. Îmi povesti că se alăturase unei organizaţii criminale din Novosibirsk, care făcea parte dintr-o reţea cu ramificaţii în toată ţara. Aflai mai târziu că fiecare stat al U.R.S.S. fusese împărţit în regiuni şi că fiecare regiune era atribuită unei organizaţii criminale. Povaîeiev îmi relată că participase la un congres în apropiere de Moscova în cursul căruia şefii bandelor criminale din întreaga Uniune Sovietică se întâlniseră în secret pentru a zona ţara. Îmi povesti de asemenea cum legase prietenii solide cu unii dintre aceşti şefi, dintre cei mai de vază.

— Asta nu mă miră, Nikolai, îi spusei. Tot tu ai rămas, reuşeşti să te faci acceptat de oricine.

— Şi tu, Serghei, tu în ce te-ai băgat?

— Mihail, Boris şi cu mine am început să facem comerţ.

— Am aflat că erai şeful tinerilor comunişti la Barisevo, E adevărat?

— Da, e adevărat, răspunsei,

— Deci nu ai reuşit să te hotăreşti? Ce vrei să fii: comunist sau comerciant?

Râsei.

— Păi, îi răspunsei, toată lumea trebuie să mănânce, chiar şi comuniştii.

Şi mă gândii la moartea suferită de Saşa.

— Ascultă, Serghei, zise el, te văd peste două săptămâni. Am ceva în vedere pentru tine. Eşti de acord să ne întâlnim în acelaşi loc, la aceeaşi oră, peste două săptămâni?

— Sigur, îi promisei şi ne văzurăm fiecare de drum.

Când ne regăsirăm la acea întâlnire, Nikolai trecu direct la subiect.

— Ascultă-mă bine, Serghei, îţi pierzi timpul ocupându-te cu afaceri atât de mărunte. Te omori cu munca, îţi asumi tot felul de riscuri şi cu ce te alegi?

Mă gândeam înainte că nu mă descurcam prea rău. Dar pe lângă activităţile lui Nikolai, asta nu era mare lucru. Nikolai îşi dădu seama că propunerile lui mă puneau pe gânduri şi începu să facă presiuni asupra mea.

— Serghei, zise el, cei cu care lucrez eu au nevoie de băieţi ca tine. Tu eşti tânăr şi eşti bun în meserie. Numele tău nu figurează pe listele de traficanţi stabilite de brigada pentru stupefiante. Tu eşti dintre cei care nu trezesc suspiciuni la poliţie.

Toate acestea mi se păreau extraordinare, aşa că-i spusei:

— De acord, Nikolai, ce vrei să fac?

— Păi, avem nevoie de curieri. Tot ce ai de făcut este să strângi marfa şi s-o depozitezi la locul indicat.

— Mi se pare ceva simplu.

— Este simplu. Este tot ce ai de făcut.

Tot vorbind, continuarăm să avansăm şi repetai:

— Afacerea mi se pare bună. Accept.

— Formidabil, strigă el şi-mi dădu o palmă peste spate. Dar înainte de a putea începe această afacere cu Nikolai, trebuia să o termin pe cea cu Boris şi Mihail. Încă mai aveam nu puţin haşiş pe mână, pe care trebuie să-l lichidăm. Hotărârăm să mergem să-l vindem la Ulianovsk, oraşul natal a lui Lenin.

Era vară şi mulţi turişti mergeau să vadă locul de naştere al lui Lenin. Gândeam că vom putea face afaceri bune acolo.

Merserăm cu trenul şi în acest timp lichidarăm tot ce ne mai rămăsese de vândut. Cu aceeaşi ocazie, vizitai locul de naştere a lui Lenin; ceea ce, pentru mine - comunistul şi comerciantul - fu o experienţă remarcabilă. Fără întârziere, luarăm iar trenul şi revenirăm la Novosibirsk.

Mă obişnuii repede cu noua mea muncă de curier: mă duceam în Piaţa Centrală a Novosibirskului şi stabileam contactul la o anumită tarabă. Mi se trecea pe furiş o pungă de hârtie şi mi se indica adresa unde trebuia s-o las. Duceam atunci pachetul la locul desemnat. Poliţia nu bănuia nimic; pentru ea, nu eram decât un vagabond de 16 ani.

Eram bine plătit şi munca era uşoară.

Eu nu am luat niciodată droguri şi nici nu am fumat haşiş. Eram un partizan înfocat al unei bune forme fizice şi ştiam că drogurile îmi puteau distruge corpul. Cum doream din toată inima să devin foarte puternic şi să rămân în continuare, îmi aplicam mie însumi o disciplină foarte strictă. Această minoră activitate nu era decât o distracţie pentru a câştiga ceva bani ca să-mi acopăr nevoile. Nimic mai mult.

Apoi se produse ceva care dădu peste cap traiul meu relativ confortabil. Într-o zi călduroasă purtam haine uşoare de vară şi în buzunarul cămăşii aveam nişte haşiş pe care voiam să-l dau unor prieteni de la Barisevo. În tramvai în Novosibirsk eram înghesuiţi ca sardalele, ceea ce ne făcea pe toţi să transpirăm şi mai mult. Eram împins şi strivit şi, deodată, unul dintre pacheţelele cu drog se sparse şi mi se împrăştie în buzunarul cămăşii. Haşişul are un miros particular, uşor de recunoscut.

Coborâi din tramvai lângă un chioşc de ziare. Mă îndreptam spre el să cumpăr un ziar, când un bărbat înalt şi solid mă aborda şi-mi zise:

— Vino puţin, tinere, aş vrea să te întreb ceva.

Începui să bănuiesc că ceva nu era în regulă, totuşi îl urmai până într-o străduţă întunecoasă. Nu-mi era frică de el. Eram foarte tare la judo. Să mă descurc singur cu un om nu-mi punea niciodată probleme. Îmi era indiferent dacă era mai mare şi mai puternic decât mine. Îl întovărăşii deci fără teamă.

Odată ajunşi pe străduţă, îmi zise:

— Ai droguri.

— Nu, nu am de loc, minţii eu.

Mă înhaţă de cămaşă în timp ce eu mă pregăteam să-i aplic o lovitură de karate, urmată de o priză de judo. Nu aveam nici o idee despre ceea ce se petrecea în spatele meu. Exact în momentul în care ridicai mâna să-i aplic lovitura simţii o durere usturătoare în spate, ca şi cum mi-ar fi vărsat cineva ulei fierbinte. Unul dintre acoliţii lui se apropiase de mine prin spate, pe furiş, şi mă înjun­ghiase cu un cuţit. Capul începu să mi se învârtă. Simţii cum îmi pierd puterile, mă lua ameţeala şi, căzând la pământ, îmi pierdui cunoştinţa.

Când îmi revenii, mă găseam la spital. O întrebai pe infirmieră ce se întâmplase.

— Te-au găsit pe o străduţă, răspunse ea. Ai pierdut mult sânge. Dacă nu te găseau, mureai din cauza hemoragiei. Lovitura de cuţit ţi-a perforat o arteră principală.

Le dădui de ştire lui Boris şi lui Nikolai unde mă aflam şi veniră să mă vadă. În timpul vizitei, Nikolai se apropie şi-mi zise:

— Serghei, descrie-mi-i pe cei doi haidamaci.

Îi spusei:

— Păi eu nu l-am văzut decât pe unul.

— Cum arăta?

Îmi aminteam bine şi putui face o bună descriere.

— Nu-ţi fă griji, Serghei! Ne ocupăm noi de el.

Câteva zile mai târziu, Nikolai reveni şi zise:

— Ei bine, Serghei, am avut grijă de cei doi amici ai tăi. N-au să mai deranjeze pe nimeni.

— Ce-i cu ei?

— Păi, am vorbit cu prietenii mei şi i-au găsit imediat. N-am să-ţi spun ce au păţit, dar totuşi să ştii că n-au să mai supere niciodată pe nimeni.

Cunoscându-l pe Povaleiev, ghicii că erau pe fundul fluviului Obi.

După aproape două săptămâni şi jumătate, mă lăsară să ies din spital. Boris şi Nikolai mă duseră la orfelinat, să mă refac.

Doctorii declaraseră că dacă ar fi pătruns un pic mai adânc sub coastă, lovitura mi-ar fi fost fatală. De altfel, dacă nu m-ar fi descoperit decât puţin mai târziu, aş fi murit din cauza hemoragiei.

Culcat în patul meu la orfelinat, servit de locotenenţii şi de sclavii mei, avui tot timpul să mă gândesc, în timp ce mă refăceam după rană.

Vedeam din ce în ce mai limpede că ajungeam la o cotitură în viaţa mea. Trebuia fie să urmez calea aleasă de Nikolai Povaleiev şi să mă angajez mai adânc în acest mediu, fie să mă pun serios să-mi construiesc propria-mi carieră în organizaţia comunistă. Le experimentasem pe amândouă şi nu ştiam într-adevăr ce drum îmi convenea mai bine. Aspectul moral al problemei nu intra la socoteală. În definitiv, la câţiva metri depărtare, în micul cimitir al orfelinatului, zăcea corpul lui Sasa, o fiinţă bună, care nu fusese nici atât de rezistentă, nici atât de dură pentru a supravieţui. Dacă nu aveam grijă de viitorul meu, aveam să îndur aceeaşi soartă.

Trebuie să mărturisesc că eram puţin tulburat. Mă gândeam la Irina cea Mare care se impunea cu medalia ei. Partidul Comunist o recompensase şi la rându-i avea şi ea multă grijă de sine. Dar avea şi mai puţine scrupule decât anumite persoane din lumea interlopă cu care avusesem eu de-a face.

Dar îmi dădui seama că eram atras mai ales de politică şi de învăţătură. Tovarăşul Skripko, directorul comunist al şcolii, aprecia că aveam talent şi capacitate intelectuală. Cu ocazia studierii scrierilor lui Lenin şi a scopurilor şi obiectivelor comunismului, mă ataşai lor cu pasiune crescândă. Voiam să fac politică sau să lucrez pentru Partid.

Şi aşa mi-am formulat opţiunea, întins în patul meu. Voi face carieră în sânul Partidului, cu ajutorul directorului comunist al şcolii. Voi discuta asta cu el cât mai curând posibil şi-l voi întreba cum ar trebui, după opinia sa, să-mi orientez viaţa şi cariera. Voi renunţa la toate în afara muncii de la Uniune şi mă voi dedica în întregime în văţăturii. Voi pune astfel un punct final fazei temerare a. vieţii mele. Acum a veam nevoie să studiez şi samă disciplinez.



Persoane interesate