Capitolul 14
Puneţi mâna pe literatură!
Într-o după amiază, când învăţam, la
Academie, primii ordinul de a mă prezenta la postul de poliţie la ora 9 seara,
cu un mic grup de oameni. Alesei rapid 7 băieţi pentru a mă însoţi şi când
ajunserăm la post, ne duserăm direct în camera din spate, pentru a primi ca de
obicei dispoziţiile lui Nikiforov. Era, ca întotdeauna, vodcă şi, de data asta,
Nikiforov prevăzuse şi caviar. Mă întrebam cum reuşea să facă rost de toate
articolele acestea costisitoare. Îmi promisei să-l întreb într-o zi.
Nikiforov le spuse băieţilor să se facă
comozi şi mă rugă să-l însoţesc la el în birou, pentru a sta de vorbă. Foarte
serios, îmi dădu informaţiile în legătură cu sarcina care ne aştepta în acea
noapte.
— Asta este de o importanţă vitală
pentru noi, spuse. Am aflat că un grup de credincioşi se întâlnesc în seara
asta la ora 22. Au o Biblie - o Biblie nouă - şi literatură manuscrisă. Avem
nevoie de această literatură pentru a avea probe împotriva lor. Puneţi mâna pe
ea. O vom expedia la Moscova.
— Expediem totul? întrebai.
— Nu, numai ce este tipărit. Nu vor
toate hârţoagele astea scrise de mână.
— Atunci, ce avem de făcut?
— Vino cu mine! Am să-ţi arăt. Asta face
parte din caietul tău de sarcini; să le distrugi.
Coborârăm nişte scări slab luminate şi
mă introduse în “camera rece", un subsol neîncălzit care era îngheţat,
chiar şi vara. Înainte obişnuiam să-i aruncăm aici pe cei beţi, până ce se
trezeau. O sobiţă din fier, cu lemne, fusese instalată, ca să aibă garda
căldură. Restul încăperii era îngheţat. Nikiforov arătă o ladă plină cu ziare
vechi şi surcele pentru foc şi zise:
— Când vă întoarceţi, veniţi numai să
aruncaţi aici hârţoagele. Vom face o treabă bună - le va folosi garda să se
încălzească!
Gluma lui îl făcu să râdă. Când eram
convocaţi cu puţin înainte de un raid, puteau fi aproape siguri că un spion
fusese la treabă în interiorul adunărilor secrete. Reţeaua de spionaj concepută
şi condusă de Nikiforov era eficace. Mă întrebam: „De ce o fac spionii
ăştia?" Ştiam că nu erau îndemnaţi de considerente de ordin ideologic. Nu
o făceau pentru că erau comunişti. Lucrau pentru bani, ca noi. “O rublă poate
schimba o inimă" se spunea. Existau de altfel mult mai multe ruble disponibile
pentru această muncă decât mi-aş fi imaginat eu vreodată. Spionii care lucrau
printre credincioşi erau foarte bine plătiţi. Câştigau chiar mai bine decât
noi. Şi asta pentru un motiv solid. Adeseori erau bătuţi împreună cu creştinii,
deoarece identitatea lor nu ne era niciodată făcută cunoscută. Pentru a nu fi
reperaţi, spionii trebuiau să asiste la reuniunile credincioşilor şi, dacă avea
vreunul ghinion să se afle printre ei în timpul unui raid de-al nostru, încasa
lovituri la fel ca şi credincioşii. Era motivul pentru care erau plătiţi mai
mult. Fără spioni, nu am fi putut face mare lucru.
Se părea că spionii nu reuşeau niciodată
să pătrundă în organele superioare ale bisericii secrete. Mulţumită lor reuşeam
numai să aflăm cine făcea parte din biserica clandestină şi unde se aflau
locurile de cult ale diferitelor comunităţi. Dar nu aveam nevoie să ştiu mai
mult. Restul ne revenea nouă.
Pe la ora 9:10, Nikiforov mă chemă în
biroul lui ca să reperez locul pe planul oraşului.
— Unde are loc adunarea în seara asta? întrebai.
Ne trebuiau 15-20 de minute pentru a
ajunge în locul de la periferie pe care mi-l arătă.
— După previziunile dumneavoastră, câţi
vor fi?
— Ei bine, răspunse Nikiforov, după
sursele noastre de informaţie, vor fi 10-15 inşi.
Vreo 7 oameni erau destui pentru a se
ocupa de ei.
Studiai planul îndeaproape şi alesei
intinerariul de urmat. Era atunci ora 21:15 şi aveam timp destul.
Adoptasem principiul de a nu interveni
într-o adunare decât la 20-30 de minute după începerea ei. Astfel, credincioşii
aveau timp să nu mai fie în gardă şi să se destindă. Îşi făceau de obicei
socoteala că nefiind descoperiţi până în 20-30 de minute, nu mai era pericol.
Aşa că le spusei oamenilor mei.
— Nu pornim la drum înainte de ora 21:45.
Doi dintre băieţi îşi puseră picioarele
pe masă şi, tot pălăvrăgind, începură să bea vodcă cu înghiţituri mici.
Caviarul dispăru rapid. Cadeţii nu au deseori acest fel de mâncare. Victor
citea o carte de judo. Ceea ce tuturor ni se păru foarte caraghios. El însuşi
ar fi putut scrie o carte de judo! Era campion de judo al întregii părţi
orientale a U.R.S.S.-ului.
Deodată lăsă cartea, se ridică dintr-un
salt şi începu să încerce prize de judo şi lovituri de karate.
— Vreau să încerc lovitura asta nouă de
karate, în seara asta, zise el. Cred că o să meargă, într-adevăr.
— Ia spune! Pe asta ai încercat-o
vreodată, Victor? îi făcui demonstraţia unei lovituri care putea fi dată cu
latul mâinii, chiar deasupra mărului lui Adam.
— Dacă vrei să scapi repede de unul,
uite cum trebuie să faci. Ceilalţi ne priveau cu un aer amuzat.
Vladimir Zelenov şi Anatoli, campionii
noştri la box, începură să se zbenguiască. Cum el era campion al Kamceatkăi,
Vladimir încerca mereu să intre în competiţie cu Anatoli, care era campionul
întregii Siberii.
— Auzi, frăţioare, îl tachina el, va
trebui să fii foarte atent în seara asta şi-am să-ţi arăt câte ceva. Am să te
fac să vezi o lovitură de pumn care-ţi va da fiori pe şira spinării.
Anatoli începu să râdă:
— După ce ai să-ţi termini jocurile de
copil, să te uiţi la mine şi am să-ţi arăt o lovitură de pumn care a făcut din
mine campion al Siberiei.
Se puseră pe râs, iar râsetele noastre
se amestecară cu ale lor. Atmosfera devenea din ce în ce mai însufleţită. Vodca
curgea, noi continuam să glumim şi eram gata să ne exersăm talentele pe
credincioşii care nu bănuiau nimic; de altfel, ei erau deja strânşi în căsuţa
aceea de la celălalt capăt al oraşului, pentru a-şi studia preţioasa
literatură.
După o privire rapidă la ceas, spusei:
— E bine, băieţi. Să terminăm cu
taclalele şi fanfaronada. Să mergem să vedem dacă sunteţi oameni de acţiune sau
sunteţi numai buni de gură.
Curând furăm pe drum, în camionul de
poliţie, pe străzile întunecoase ale Petropavlovskului. Lăsând centrul în urma
noastră pentru a intra în mahalale, părăsirăm străzile pavate pentru a rula pe
străzi desfundate, care erau în general înnoroite din pricina ploilor
torenţiale care inundau frecvent Kamceatka. Ne urmarăm încet drumul în căutarea
tăbliţei purtând numele străzii care ne trebuia.
— Las-o mai încet, Victor, pe aici
trebuie să fie... uite-o, spusei, zărind tăbliţa. Casa ar trebui să se afle
după al treilea colţ. Să mergem înainte. Condu încet şi fără zgomot.
Victor încetini şi rulă cu precauţie în
lungul drumului înglodat în timp ce eu încercam să străpung întunericul pentru
a descoperi casa pe care o vizam. Zăream, în spatele caselor, siluetele sumbre
ale munţilor, atât de caracteristice acestei regiuni a Siberiei.
— Uite-o, spusei încet.
Era o cabană mică din lemn, tipică
regiunii acesteia.
— Opreşte aici, îi spusei lui Victor.
Facem restul traseului pe jos.
Coborârăm şi mă îndreptai spre casă pe
drumul noroios, cu oamenii pe urmele mele.
— Voi doi, zisei arătându-i pe Alex
Guliaiev şi pe Iuri, supravegheaţi uşa de la intrare şi fereastra. Vedeţi să nu
scape nimeni.
Alex începu să protesteze.
— Vezi tu, Alex, cum eşti?! Ştiu ce vrei
să spui. Dar trebuie să supravegheaţi ieşirile astea. De îndată ce se încinge,
puteţi intra şi participa la încăierare.
Ca de obicei, Iuri se plânse dar se
supuse.
Uşa de la intrare era încuiată. Luminile
erau stinse, cu excepţia celei din spate. Era o noapte neagră, fără lună. Ne
duserăm repede şi în linişte în spatele casei, unde fusese adăugată o încăpere.
Această cameră corespundea cam unei jumătăţi a casei, acoperişul îi era în
pantă şi avea o uşă care dădea afară. Era lumină. Deci sunt acolo!
Furişându-ne în spate, careva răsturnă
un obiect. Se rostogolise o găleată şi, deodată, voci speriate se făcură auzite
din interior. Oamenii fugeau care încotro.
Acum era inutil de a mai păstra tăcerea.
Ştiau că suntem acolo.
— Să mergem! strigai. Şi repede!
Ne repezirăm la uşa din spate, care era
şi ea închisă cu cheia. Dar cum nu avea un aspect prea solid, le spusei
celorlalţi să se dea înapoi. Îmi luai un elan de vreo 20 de paşi şi, după ce mă
lansai, dădui cu umărul în uşă, aşteptându-mă să cedeze. Resimţii o durere vie,
fui respins şi mă trezii căzut în fund în noroi. Asta mă scoase din fire.
— Uite ce ne trebuie! strigă careva,
arătând o grindă groasă. O luară şi o aduseră în apropierea uşii pentru a o
folosi ca berbec.
— Spargeţi uşa! ordonai.
Începură să lovească violent uşa cu
grinda. Uşa era solidă. În cele din urmă, încuietoarea cedă. Eram atunci cu
adevărat furioşi, mai ales eu. Înăuntru, la lumina lămpilor de petrol, o duzină
de persoane se înghesuiau unele într-altele. Intrarăm ca nişte bolizi, înjurând
şi doborându-i pe credincioşi la pământ.
Zării un bărbat în picioare într-un colţ
al încăperii. Avea în mână o Biblie şi privea înjur cu un aer rătăcit, căutând
să găsească un loc unde să o ascundă. Mă aruncai asupra lui şi i-o smulsei
violent, dar el nu slăbi strânsoarea. O trăsei iarăşi, cu o smucitură bruscă şi
i-o smulsei din mâini. Furios de două ori, pentru că umărul pe care mi-l zdrobisem
în uşă mă durea, începui să sfâşii pagini din Biblie şi să le arunc pe jos.
Omul, care trebuia să aibă cam 65 de ani, îşi înălţă ochii şi strigă pe un ton
rugător:
— Nu faceţi asta! Vă implor. Nu faceţi
asta!
Avea gura deschisă pentru a mă ruga,
când mă întorsei violent şi-i strivii faţa cu pumnul. Pumnul meu îi atinse
vârful nasului şi dinţii de sus. Sângele izbucni. Se lăsă cu greu în genunchi
şi-mi smulse Biblia din mâini.
Ce-i cu imbecilul ăsta? mă întrebai.
Ţine mai mult la carte decât la viaţa lui! I-o smulsei şi-l pocnii iarăşi în
plină figură! De data asta, se clătină şi se prăbuşi la pământ fără cunoştinţă.
Avea să ne mai creeze necazuri. Aveam acum mâna plină de sângele acestui
imbecil.
Mă întorsei exact la timp pentru a vedea
un credincios aruncând nişte cărţi sub o masă acoperită cu o faţă mare de masă,
care atârna aproape până la pământ. Când treceam în trombă, pe alături de
Victor şi Vladimir, pentru a merge să recuperez cărţile acelea, îl văzui pe
Vladimir trăgând un pumn unui tânăr de vreo 25 de ani. Sub impact, acela zbură
de-a latul camerei şi se izbi de perete. Căzu la pământ, fără cunoştinţă.
Ceilalţi oameni ai mei nu-şi pierdeau
nici ei timpul. Victor înhaţă un bărbat de vreo 35-40 de ani şi-l azvârli de-a
latul încăperii ca şi cum ar fi fost o păpuşă din cârpă. Capul i se izbi de o
comodă şi sângele ţâşni puternic. În cameră domnea acum cel mai mare haos şi
sângele era împroşcat peste tot. Îmi trebuiau cu orice preţ cărţile de sub
masă. Primisem ordin să i le aducem lui Nikiforov. Anatoli îl apucă pe cel care
le aruncase acolo, îl luă de guler, îi întoarse capul şi-i trase un pumn
formidabil în plină faţă, care trebuie să-i fi sfărâmat mandibula în mii de
bucăţi. Căzând, nu scoase nici cel mai mic strigăt.
Abia începusem şi totul era deja
terminat. Nu mai rămăsese nimeni în picioare. Bărbaţii nu mai erau decât nişte
grămezi însângerate, iar bătrânul pe care-l bătusem eu era întins cât era de
lung, cu faţa într-o mare de sânge. Trei femei mai în vârstă plângeau cu
sughiţuri, ghemuite într-un colţ.
— Strângeţi toate Bibliile şi toată
literatura! ordonai pe un ton sec oamenilor mei.
Apoi, mă băgai în patru labe sub masă,
să caut ce fusese ascuns aici.
Exact în acest moment, Alex şi Iuri îşi
părăsiră postul de pază de afară şi intrară în fugă în cameră. Erau furioşi că
scăpaseră acţiunea. Iuri îmi văzu atunci fundul ieşind de sub masă. Crezând că
este vorba de un credincios încercând să se ascundă, traversă camera dintr-un
salt şi-şi ridică bastonul complet desfăcut. Înainte ca cineva să-l poată opri,
îmi trase o formidabilă lovitură de baston peste şale.
Avui impresia că se năruie casa peste
mine. Urlai de durere. N-am să uit niciodată durerea aceea! Era inimaginabil.
Văzui stele verzi, simţii în spinare junghiuri arzătoare şi mă prăbuşii.
Ceilalţi băieţi săriră cu gura pe Iuri, dar era prea târziu. Împinse în grabă
masa şi văzu pe cine lovise.
— Serghei, îmi pare foarte rău, strigă
el. Te-am luat drept un credincios care încearcă să se ascundă.
Era atât de dureros încât nu puteam
vorbi. Stăteam întins, gemând de durere şi blestemându-l în şoaptă.
Iuri şi Guliaiev reuşiră în cele din
urmă să mă ridice. Partea de jos a coloanei vertebrale mă durea atât de rău
încât abia puteam mişca picioarele. Nu mai simţisem niciodată o durere atât de
înspăimântătoare. Iuri nu mai înceta să-şi ceară scuze, până acolo încât în
cele din urmă urlai:
— Încetează! Şi să nu te mai văd!
Dintre cei patru credincioşi pe care
primisem ordin să-i aducem la post, doi încă zăceau la pământ, fără cunoştinţă.
Oamenii îi târâră prin noroi şi-i aruncară în camion. Erau într-o stare destul
de jalnică. Eu eram îndoit de la jumătate şi mergeam şonticăind ca un bătrân,
până ce doi dintre băieţi îmi veniră în ajutor.
— Ai luat literatura? îl întrebai pe
Victor.
— Nu-ţi face griji, Serghei, am adunat
tot. E în spate, zise Victor, arătând pe platformă o cutie ticsită cu hârtii.
Pornirăm în direcţia postului de
poliţie. Pe drumurile astea cu hopuri, fiecare dâmb îmi provoca dureri
inimaginabile. După ce ajunserăm la post şi băgarăm înăuntru pe captivi, făcui
câţiva paşi, încercând să-mi îndrept spatele. Îmi era încă foarte rău.
Regretam amarnic faptul că văzusem pe
careva aruncând cărţile alea două sub masă! Dar nu-i puteam face reproşuri lui
Iuri. Trebuia să fi avut, într-adevăr, aerul unui credincios încercând să se
ascundă.
Când mă simţii ceva mai bine, intrai în
post. Oamenii mai aduceau Bibliile şi restul de literatură, pe care o aşezară
în teanc pe biroul lui Nikiforov. Acesta privea cum creşte teancul, bucuros la
culme:
— E minunat! E minunat! Astea, zise el
arătând Bibliile tipărite, vor fi un cadou splendid pentru Partid, la Moscova.
Pe acestea două le căutai tu, zise el, în momentul accidentului, şi schiţă un
zâmbet.
Şeful grupului, bărbatul căruia îi
spărsesem faţa în două rânduri, era aşezat pe o bancă, cu capul în mâini.
Incisivii de sus îi lipseau, iar piepţii cămăşii îi erau acoperiţi de sânge.
— Mi se pare că ar avea nevoie de un
duşuleţ bun, spuse Nikiforov.
Băieţii izbucniră în râs şi-l coborâră
la subsol, îl împinseră sub duş şi deschiseră robinetul de apă rece, care
servea la trezirea beţivilor. În acest timp, la parter, Nikiforov ne felicita,
în vreme ce eu îmi frecam spatele.
— E bine, zise el, uitaţi-vă la tot ce
avem în mâini. Ce pachet! Produceau într-adevăr o mare cantitate de literatură
manuscrisă! Iar acum, am confiscat-o pe toată.
Le întinse pe masă. Erau două Biblii,
una de buzunar, nouă, iar cealaltă uzată bine.
— Am să le prezint pe acestea Moscovei,
zise Nikiforov.
Apoi aruncă o privire la celălalt teanc
de literatură. Printre aceste scrieri, era şi un caiet de elev al unui copil,
în care fuseseră scrise în grabă versete biblice şi un carnet în care fuseseră
copiate de mână câteva cântece şi nişte versete. Nikiforov urlă un ordin la doi
oameni:
— Duceţi hârţoagele astea jos la subsol
şi puneţi-le în cutie! Cel puţin vor servi la încălzirea gardienilor!
Apoi li se adresă celorlalţi:
— De ce nu mergeţi la restaurant să
mâncaţi?
Merserăm să bem şi să mâncăm. Spatele
tot mă mai durea, dar în vacarmul barului, nu mă mai gândii la el. În timp ce
mâncăm, observai că pumnul îmi era încă acoperit cu sânge de la credinciosul
acela. Cu atât mai rău, am să-l spăl mai târziu, mă gândii.
Raidurile continuară la intervale mai
scurte. Se făcea apel la serviciile noastre de 2-3 ori pe săptămână.
Credincioşii deveneau mai activi. După unele raiduri, aveam de făcut multă
muncă administrativă. Trebuia să trimit pe careva la locul de muncă al credincioşilor,
pentru a cere informaţii despre ei de la colegii lor, în vederea întocmirii
unui dosar personal detaliat, conţinând date complete privind viaţa oricărui
credincios. Toate aceste informaţii erau trimise la centrul antireligios de la
Moscova. Dosarul complet al fiecărui credincios era introdus într-un calculator
pentru a putea fi imediat disponibil.
Copii ale dosarelor lor erau făcute pe
calculator şi trimise de la Moscova la centrul nostru local. Aveam astfel, în
permanenţă, la sediul local al poliţiei, un raport asupra tuturor
credincioşilor din fiecare district. Trimiteam de asemenea o fişă de 12,5x7,5
cm la postul de poliţie, pe care figura, în afară de fotografia credinciosului,
data sa de naştere şi toate informaţiile în legătură cu el. Acestea erau
clasate într-un fişier special. La momentul ales de Partid, puteam să-i arestăm
şi să-i facem să dispară rapid din circulaţie pe toţi credincioşii.