Capitolul 13
La
Elizovo, moartea loveşte pe neaşteptate
Într-o vineri din luna august 1969,
Nikiforov îmi telefona la Academie. Când răspunsei la telefon, îmi spuse:
— Kurdakov, aş vrea să te văd la 5, în
după-amiaza aceasta.
După cum vorbea, înţelesei că urma să
avem, în fine, posibilitatea de a dovedi ce suntem în stare să facem, de a ne
plăti o dată toate umilinţele primei noastre întâlniri cu detestabilii de
credincioşi.
După cursuri, luai un autobuz şi
traversai oraşul pentru a mă duce la cartierul general al poliţiei. Nikiforov
mă aştepta în biroul lui. Îl găsii studiind imensa hartă de pe perete.
— A, Kurdakov, făcu el, intră numai.
Apoi, după obicei, trecu direct la problemă.
— Kurdakov, mulţumită surselor mele de
informare, tocmai am aflat că credincioşii pun la cale un botez clandestin
duminica viitoare, în acest loc, spuse el arătând un punct pe hartă.
Mă apropiai şi văzui că era vorba de
satul Elizovo, de la poalele munţilor, la aproximativ 50 de kilometri de
Petropavlovsk, în apropierea fluviului Avaşa.
— Au ales un colţ frumos! strigai eu.
— Da, făcu el, regiunea este bine
împădurită, iar locul este ideal pentru ei. Încuviinţai. Fluviul Avaşa îşi are
izvoarele foarte sus, în munţii care formează coloana vertebrală a peninsulei,
şi se lărgeşte pe măsură ce coboară. La nivelul satului Elizovo, are în jur de
60 de metri lăţime, dar este încă puţin adânc. De acolo, se îndreaptă către
Pacific, pentru a se arunca în golful pe marginea căruia este situat oraşul
Petropavlovsk.
Nikiforov dădu spontan informaţii mai
ample asupra credincioşilor.
— Nu este pentru prima oară când se
adună în acest loc, zise el. Nu mai sunt atât de atenţi. S-au dus deja o dată
pentru a celebra un botez clandestin, dar informatorii noştri au descoperit
faptul abia când ceremonia începuse. Când am ajuns noi, plecaseră, în general,
sunt tipi tare şireţi. Nu se duc niciodată de două ori în acelaşi loc. Dar după
informatorul nostru, se vor întoarce aici. Cum locul este ideal, au intenţia să-l
reutilizeze.
Apoi îi făcu o plăcere răutăcioasă să
adauge:
— Prima oară i-am ratat. De data asta
nu-i vom rata!
Înţelesei că se aştepta să-i dau
concursul spre a-şi împlini promisiunea.
— Când se întâlnesc? întrebai.
— Mâine după-amiază la ora 16.
Mă întrebai cum de avea informaţii aşa
de precise. Presupuneam că trebuiau să fie furnizate de spioni din sânul
credincioşilor.
— Kurdakov, spuse el, vreau să te
prezinţi chiar aici, cu echipa ta, duminică dimineaţă, la ora 9. Credincioşii
nu trebuie să vă vadă sosind, aşa că va trebui să urcaţi acolo şi să vă puneţi
pe poziţie înainte să apară ei.
—
E-n ordine, tovarăşe! strigai puţin agitat, spunându-mi că aveam în perspectivă
o minunată ieşire duminicală.
Mă întorsei la Academie, luai contact cu
oamenii mei, îi rugai să fie la timp la întâlnirea de la postul de poliţie şi
să-şi ia cu ei chitarele.
— Vom face un picnic, le spusei. Şi-i
vom consacra ziua.
Dacă trebuie să ne ducem acolo, gândii,
de ce să nu fim nmai devreme la faţa locului, să ne acordăm o distracţie? Eram
12 băieţi la întâlnire, duminică dimineaţa la ora 9, iar Nikiforov ne dădu ordinul
de a-i aresta pe toţi cei pe care îi vom prinde şi să-i aducem la post.
Luarăm 3 navete conţinând sticle de
vodcă şi ceva mâncare. Alexandr Guliaiev îşi luă chitara şi mi-o luai şi eu pe
a mea. Urcarăm în camion şi o luarăm pe drumul care iese din Petropavlovsk
înspre nord.
O dată pe drum, îl întrebai pe Victor de
unde provine vodca.
— A, e un cadou din partea lui
Nikiforov! Totul era gata când am ajuns la post.
Căutai în sacul care era pus jos în
cabină şi găsii caviar.
— Ei bine, Niki aisbergul nu pare a fi
băiat chiar atât de rău, cum s-ar putea crede, am spus eu.
Ne trebui aproape o oră să ajungem în
satul Elizovo. Merseserăm pe drumuri în serpentine, pe versanţii colinelor. Înaintarăm
pe un drum transversal, pentru a pătrunde în pădurea adâncă şi umbroasă. Ce zi
frumoasă, caldă şi însorită! Ne înfundarăm în pădurea proaspătă şi verde.
Consultând harta cu grijă, ajunsei la concluzia că ne aflam în apropierea
râului Avaşa, care traversa pădurea deasă. Ne oprirăm, descărcarăm maşina, apoi
îi spusei lui Victor să meargă s-o ascundă într-o vale. Scoaserăm sticlele cu
vodcă din spate şi sandvişurile cu caviar din cabină. Apoi ne croirăm drum
printr-un hăţiş de mărăcini şi ne aleserăm un loc pentru picnic. O dată
instalaţi, ne destinserăm. Alexandr se puse să zdrăngăne la chitară, desfacurăm
două sticle cu vodcă şi curând picnicul se puse pe făgaş.
Victor apăru din susul unei pante, se
apropie cu paşi mari şi ne anunţă din mers:
— Nimeni nu o să poată vedea maşina. Am
tras-o într-o mică râpă şi este complet ascunsă.
— Formidabil, îi spusei. Hai, ia un
sandviş şi ceva de băut.
Petrecurăm aproape toată ziua bând,
mâncând şi cântând, povestind întâmplări şi huzurind. Pe măsură ce trecea
timpul, ne îmbătăm tot mai rău. Ne amintirăm de camarazii noştri de studii
rămaşi la Academie. Ei nu puteau părăsi baza decât foarte rar, în timp ce noi
eram liberi să plecăm şi să venim după cum ne poftea inima.
Băusem fără îndoială, puţin cam multă
vodcă, pentru că aţipii. Când, în cele din urmă, mă trezii, era ora 15 şi 15
minute. Credincioşii aveau să vină dintr-un minut într-altul. Trebuia să
acţionăm rapid. Petrecusem o zi odihnitoare, dar acum trebuia să ne punem pe
treabă. Îmi privii oamenii şi, spre uimirea mea, constatai că aproape toţi erau
pe jumătate beţi. Nici unul nu era atât de beat încât să nu se poată ţine pe
picioare, dar erau cu toţii într-o asemenea stare euforică încât erau puşi pe
harţă, gata să se ia la bătaie.
— Hei, băieţii! urlai. Pregătiţi-vă!
Trebuie să ne punem pe treabă. Pregătiţi-vă bastoanele!
— Unde sunt? întreabă careva. Un altul
strigă:
— Le-am uitat. Sunt în camion.
Ne trebuiau bastoanele. Fuseseră
fabricate în Cehoslovacia şi concepute special pentru poliţia sovietică. Din
oţel în interior şi din cauciuc la exterior, erau grele şi extrem de dure. O
singură lovitură uşoară cu aceste bastoane putea provoca mari neajunsuri. Erau
telescopice, o clapetă de pe mâner declanşa un resort în interior, permiţând
astfel unui nou tronson din oţel, acoperit cu cauciuc, să iasă. Pentru a lucra
de aproape, le menţineam la formatul mic. Dar când eram în aer liber, foloseam
toată lungimea bastonului, după ce dădeam o mică lovitură seacă clapetei.
Oamenii mei şi cu mine deveniserăm experţi în mânuirea bastoanelor noastre de
poliţie, la fel de bine când ne aflam în încăperi strâmte ca şi afară, în aer
liber.
Bastoanele au fost aduse din maşină şi
distribuite imediat. Trecurăm apoi pe cealaltă parte a unei coline înalte şi în
câteva minute ne aflam într-unul dintre cele două locuri care, după părerea
noastră, fuseseră alese de credincioşi pentru botez. Îl examinarăm imediat
îndeaproape.
— Sigur au ales locul ăsta! strigă
Victor. Uite, este în întregime perfect.
Era unul dintre cele mai frumoase locuri
naturale pe care le văzusem vreodată. Într-o poiană, o pantă dulce, acoperită
cu iarbă, cobora către o plajă de nisip pe malul fluviului. În acest loc, apa,
lată de vreo 15 metri, era puţin adâncă. Era un colţ complet retras, ascuns de
copaci şi de stânci mari. Era greu de atins şi nimeni nu-i putea surprinde pe
aceşti oameni pe neaşteptate. Creştinii ăştia, mă gândii, or fi ei proşti
pentru că cred în Dumnezeu, dar ştiu să-şi aleagă bine locul de întâlnire.
Cu toate astea, examinând locul mai
îndeaproape, găsii o scăpare. Cum râul era puţin adânc, credincioşii puteau cu
uşurinţă, odată atacul declanşat, să încerce să fugă traversându-l şi
ascunzându-se în pădurea deasă de pe celălalt ţărm. Datorită pregătirii mele
militare, mă gândii să plasez oameni de cealaltă parte a apei, pentru a
împiedica orice tentativă de fugă. Serghei Kanonenko şi Iuri primiră ordinul să
meargă acolo.
— Dacă unii încearcă să fugă pe acolo,
le spusei, îi veţi împiedica.
— Dar, Serghei, protestară ei, nimeni nu
va reuşi să meargă atât de departe şi noi vom rata acţiunea cu totul. N-o să ne
amuzăm deloc.
Asta nu-mi păsa. În orice caz, lui
Kanonenko îi plăcea mult prea mult să se servească de cuţit şi nu voiam să fie
careva ucis cu lovituri de cuţit. Esenţialul era să nu poată fugi nimeni.
Kanonenko şi Iuri trecură aşadar râul, la început prin vad, apoi înot,
bombănind întruna. Îi lăsai pe ceilalţi în semicerc în spatele tufişurilor şi
copacilor de pe creasta colinei; astfel credincioşii puteau să încerce să fugă
în orice direcţie, noi eram întotdeauna acolo pentru a-i opri. Toţi oamenii
mei, fără excepţie, erau perfect ascunşi. Astăzi, pe credincioşi îi aşteaptă o
surpriză! gândii eu cu satisfacţie.
Când totul fu gata, începurăm să
aşteptăm. Laţul era întins: doi oameni de cealaltă parte a râului şi 10 aici.
Nu avurăm mult de aşteptat. Pe la ora 16:15 voci şi paşi, făcând să trosnească ramurile
uscate, se auziră în pădure în spatele nostru.
Curând, zgomotul de paşi şi glasurile
celor ce vorbeau şoptit venea tot mai de aproape, apoi zării un şir de
persoane, 18-20 pe puţin, apropiindu-se de noi una după alta pe o potecuţă.
Şeful lor era un bărbat care trebuia să aibă cam 38 de ani. Mergând, vorbeau
liniştit. Mai mulţi credincioşi purtau robe albe şi presupusei că urmau să se
boteze. Fui uimit să văd numărul mare de tineri din grup.
Aşteptarăm în linişte în timp ce ei se
regrupau pe marginea apei. Când şi ultimii ajunseră, unul dintre bărbaţi începu
să vorbească. Încercai să aud ce zicea, dar nu reuşii să prind decât frânturi
de fraze. Nikiforov îmi spusese că pe şeful lor îl chema Vasili Litovcenko, un
om căutat, din Petropavlovsk. Ce ironie\ îmi ziceam atunci. Poartă acelaşi nume
de familie cu Anatoli, unul dintre oamenii mei cei mai buni. Şi alţi
credincioşi locuiau la Petropavlovsk. Unii veneau din satul învecinat, Elizovo,
iar 4 dintre ei de la o gospodărie colectivă din apropiere, Pogranişni. Era
evident că Vasili, parazitul, îşi făcuse adepţi nu numai la oraş, ci şi la
ţară.
Asta îmi dovedea că dacă aceşti oameni
ar fi lăsaţi să acţioneze în deplină libertate, s-ar înmulţi rapid şi şi-ar
răspândi învăţăturile veninoase peste tot.
Examinând grupul de credincioşi adunaţi
pe malul apei, identificai vreo 7 inşi îmbrăcaţi în robe albe. Partidul ne
repeta fără încetare că religia nu-i atrăgea pe tineri. Aceste afirmaţii erau
totuşi în contradicţie cu ceea ce aveam acum sub ochi şi cu ceea ce văzusem cu
alte ocazii. Fui tulburat şi oarecum iritat.
După ce le vorbise câteva momente şi le
citise un pasaj dintr-o cărticică, Vasili Litovcenko intona o cântare, încercai
iarăşi să prind cuvintele, dar în zadar. Totul se învârtea în jurul lui Dumnezeu,
eram sigur, deoarece acest cuvânt revenea cel mai des. După cântece, Litovcenko
intră în apă, iar cei 7 credincioşi în robe albe îl urmară, unii după alţii,
până ce se aflară cu toţii la vreo 7-8 metri de mal, cu apa până la talie.
Ceilalţi stăteau pe mal şi cântau încetişor. Soarele bătea puternic şi pădurea
era tăcută, cu excepţia ţârâitului greierilor. Auzeam apa curgând în depărtare.
Nu putui să nu fiu izbit de frumuseţea şi seninătatea scenei.
Dar era de-acum timpul să acţionăm.
Oamenii mi se adunaseră şi erau gata să se repeadă. Deodată mă înălţai dintr-o
săritură şi urlai din toate puterile:
— Acum e momentul! Haidem!
Oamenii mei ţâşniră imediat din spatele
tufişurilor, coborâră versantul colinei în trombă, fluturându-şi bastoanele şi
se năpustiră pe nisipul plajei în toată viteza. Pătrunserăm violent în grupul
de credincioşi, îi îmbrâncirăm şi-i dădurăm de-a dura, cât erau de lungi, în
râu. După acest prim iureş, mai nimeni nu rămase în picioare. Risipiţi prin
apă, într-o stare de stupoare, se lăsau să plutească: puturăm aşadar să ne
ocupăm de ei unul după altul.
Intrai în încăierare, în urma oamenilor
mei. Numai atunci începură să se audă ţipetele credincioşilor. O voce de femeie
striga:
— O, Dumnezeule, nu! Nu!
Cea care pronunţase aceste cuvinte fu
repede întreruptă, scăpând un ultim strigăt înainte ca unul dintre oamenii mei
să o lovească.
Magnificul peisaj de munte se
transformase într-o învolburare îngrozitoare de mâini, de picioare, de
bastoane, de stropi de apă şi de strigăte înspăimântate scoase de credincioşi.
— Puneţi mâna pe cei care sunt în
fluviu, urlai, şi mai mulţi dintre oamenii mei se aruncară asupra celor care,
în picioare în apă, în robe albe, se pregăteau să fie botezaţi. Îi ciomăgiră cu
bastoanele lor întinse complet. Un tânăr încercă să-mi scape din strânsoare,
îşi eliberă braţul cu o lovitură scurtă, dar bastonul meu fu exact cât trebuia
de lung pentru a-mi permite să-i trag o lovitură după cap.
Mă întorsei şi-l văzui pe Alex Guliaiev
dând o lovitură de pumn zdrobitoare lateral în capul unei fete, a cărei ureche
fu sfâşiată. Îşi duse mâna acolo în momentul în care sângele începu să curgă.
Eu înhăţai de gât pe unul dintre credincioşi într-o priză de judo şi-l strânsei
până ce încetă să mai ţipe, apoi îl lăsai să cadă în apă. Era ca la balamuc,
totul se amesteca: înjurături, ţipete, urlete şi rugăciunile frenetice ale
credincioşilor.
— Ajută-ne, Doamne! Ajută-ne, Doamne!
Rugăciunile lor mă scoaseră din fire.
— Faceţi-i să tacă! ordonai, apoi
cufundai mâna în apă şi scosei un pumn plin cu nisip. Îi deschisei gura unui
credincios cu o lovitură seacă şi i-o umplui cu nisip, până ce nu mai putu să
se roage. Ceilalţi băieţi începură să facă la fel. Le umpleau gurile cu nisip
şi cu pământ şi rugăciunile încetară.
Auzii zarvă în spatele meu şi mă
întorsei exact în momentul în care Anatoli Litovcenko îl lovea pe pastorul
Vasili Litovcenko. Fata care era pe punctul de a fi botezată, încercă să fugă,
când îl văzui pe Anatoli venind în direcţia ei. Vladimir observă că încerca
să-i scape, fugi după ea şi-i trase o lovitură în ceafă cu toată lungimea
bastonului. Fără să spună un cuvânt, ea se scufundă sub apă. Vladimir o trase
pe malul râului şi o lăsă să cadă la pământ.
Văzând că Anatoli se ocupa de pastor, mă
întorsei rapid. Eram înconjurat de oamenii mei care, urmându-mi exemplul,
umpleau gurile credincioşilor cu pietre, nisip, murdărie, pe scurt, cu orice.
Un bărbat se ruga cu gura deschisă, când îi trimesei pumnul în plină faţă şi-i
înfundai aproape toţi dinţii, tăindu-mi astfel degetele. Mă dezlănţuii atunci
împotriva lui până ce sângele începu să-i curgă pe bărbie.
— E bine, destul! strigai, privind
scena. Trageţi-i afară de aici. Aduceţi-i la mal! Începurăm aşadar să-i scoatem
din apă, să-i tragem pe malul râului şi să-i lăsăm să cadă la pământ. Una
dintre femeile cele mai în vârstă, cu gura plină de nisip, se zbătea în apă, pe
punctul de a se îneca, sufocându-se şi ţinându-se cu mâinile de gât. O apucai,
o scosei din râu, şi o aruncai fără menajamente pe plajă. Privii apoi în jur,
pentru a aprecia situaţia. Erau întinşi acolo, la pământ, credincioşii ăştia,
sufocându-se şi începând să-şi recapete suflul: mai mulţi aveau feţele pline de
sânge care continua să le curgă din rănile deschise. Fata căreia îi sfâşiase
Vladimir urechea sângera abundent. Îi strânserăm la un loc şi oamenii mei se
puseră să-i supravegheze. Aveam impresia că se scurseseră ore de la începutul
atacului nostru, dar uitându-mă la ceas, văzui că abia trecuseră 5 minute de
când fusese declanşat. Dăduserăm o lecţie bună acestor oameni, care nu aveau
s-o uite prea curând. Şi asta era cel mai important. Înghiontirăm bărbaţii cu
brutalitate şi le legarăm mâinile la spate. Apoi privii în jurul meu, numărând.
Ceva nu era în regulă. Lipsea careva.
— Unde-i Litovcenko? întrebai.
— Uite-mă, răspunse Anatoli.
— Nu de tine vorbesc, idiotule,
bombănii. Pastorul. Pe el îl caut.
— Nu ştiu, Serghei. L-am văzut ultima
oară când l-am pocnit.
Într-adevăr, trebuia să mă ocup de
chestiuni mai urgente, şi-mi îndepărtai din minte ideea pastorului dispărut.
Conduserăm grupul de bărbaţi în lungul potecii, până la camion. Apoi ne
ocuparăm de femei şi de fete. Unii dintre oamenii mei începură să smulgă
hainele ude şi pline de sânge ale fetelor. Dezbrăcate de haine, fetele se
ghemuiră pe plajă, strivite de ruşine, încercând să se ascundă. Bătându-ne joc
de ele, le pipăiam şi ziceam:
— Ce ziceţi, băieţi? Vedeţi ce alură au
credincioasele astea?
Şi izbucneam cu toţii în râs. Femeile
mai în vârstă lăsau capul în jos şi plângeau în hohote în timp ce noi le
insultam pe tinerele fete îngrozite, care tocmai fusese zvântate în bătaie.
Iuri şi Serghei petrecuseră tot acest
timp de partea cealaltă a fluviului. Reveneau, plângându-se zgomotos, furioşi
că rataseră acţiunea.
— Să mergem, strigai.
Oamenii mei le făcură pe fete să se
scoale cu o lovitură seacă şi începură să le mângâie pe corp. Apoi pornirăm
către maşină, împingându-le pe credincioase înaintea noastră. Multe dintre ele
plângeau în hohote în timp ce mergeau.
— Tăceţi, urlă Vladimir.
Dar nu încetară să plângă, iar noi le
înbrâncirăm şi le înghesuirăm tot lungul drumului până la camionul poliţiei
care ne aştepta. Odată ajunşi, începui să număr oamenii, într-adevăr, unul
lipsea: Vasili Litovcenko, şeful grupului.
— Unde e? Cine l-a văzut? îmi întrebai
oamenii. Ridicară toţi din umeri, cu excepţia lui Anatoli.
— Ultima oară când l-am văzut, Serghei,
plutea pe apă, inconştient.
Ei bine, îmi zisei, Nikiforov va
înţelege. Urcarăm bărbaţii în partea din faţă a camionului, cu mâinile legate
la spate şi înpinserăm fetele pe platformă. Oamenii mei se aşezară pe
banchetele laterale, femeile şi fetele fiind aşezate în mijlocul lor.
Patru fete tinere erau încă dezbrăcate.
Îşi ascundeau faţa între mâini şi plângeau în hohote. În faţă, bărbaţii îşi
fereau privirile. După mine, femeile mai în vârstă se rugau, pentru că buzele
lor pronunţau cuvinte neauzite.
Era trecut puţin de ora 5 după-amiaza
când întâlnirăm iarăşi semne ale civilizaţiei; traversarăm mai multe sate şi
periferia oraşului Petropavlovsk. Era încă lumină şi trecătorii puteau vedea
trecând camionul poliţiei cu fetele goale pe platformă, pe care le mângâiau
oamenii mei. Terminaserăm atunci ceea ce mai rămăsese din vodcă. Treaba de
după-amiază era izbăvită, iar noi eram complet beţi. Găseam ca era foarte
nostim să-i vedem pe unii băieţi aprinzându-şi ţigări, fumându-le şi stingând
mucurile pe pielea goală a fetelor care săreau şi se răsuceau în toate părţile.
Una dintre fete, Nina Rudenko, de 16
ani, fu maltratată în mod deosebit pentru că era atât de tânără şi avea un aer
atât de inocent. O altă femeie avea abia 26 de ani şi Vladimir Zelenov se
interesă de ea. O necăjea şi o mângâia, râzând zgomotos, până în momentul în
care ea se întoarse şi-l pălmui cu putere.
Pentru aceste tinere fete creştine,
deplasarea la cartierul general al poliţiei fu un coşmar oribil. Deoarece
credeau în Dumnezeu, se duseseră să se boteze, iar botezul li se transformase
în teroare. La post, privirile mi se aşezară iarăşi pe tânăra de 16 ani, Nina
Rudenko. Avea ochi frumoşi, albaştri, părul lung, castaniu; era sveltă în
talie. Buzele îi fremătau şi tremura astfel din tot corpul, nereuşind să-şi
stăpânească hohotele de plâns.
Nikiforov, în picioare la intrare,
îmbrăţişa totul dintr-o privire şi tună:
— Kurdakov! Aţi plimbat fetele astea aşa
pe stradă?
— Bineînţeles! De ce nu? răspunsei.
— Imbecilule! Nu-ţi dai seama că
acţionând în felul ăsta o să stârniţi oamenii împotriva poliţiei? Asta o va
pune într-o lumină proastă, urlă el, scos din fire. Departe de priviri, acolo
unde nu vă poate nimeni vedea, bateţi-i după placul vostru; dar în public, în
plină stradă, niciodată!
Nikiforov îşi chemă locotenenţii. Mai
mulţi se repeziră afară, iar el îşi dădu ordinele:
— Băgaţi-i la arest! Închideţi-i!
Îi conduseră în celule. Fetele, inclusiv
Nina, fură împinse în celula destinată celor care trebuiau să se trezească din
beţie şi care era plină de oameni beţi. Le chinuiră şi le violară şi ele
rămaseră la cheremul lor toată noaptea. Fu pentru ele o experienţă oribilă,
experienţă de pe urma căreia Nina nu avea să-şi mai revină niciodată.
La postul de poliţie ne instalarăm în
salonaş, iar Victor începu să râdă şi zise:
— L-aţi văzut pe dragul nostru Vladimir?
Tipul, bietul de el, e mare campion la box al Kamceatkăi, dar are reflexe atât
de lente încât a luat bătaie de la o tânără creştină!
Şi izbucni într-un hohot puternic de
râs. Mult timp încă aveam să-l tachinăm pe Vladimir pe tema reflexelor lui
lente şi pentru că-şi găsise naşul în persoana unei sărmane creştine care-l pălmuise.
Caietul meu de sarcini mă obliga să
reiau fiecare caz şi să redactez un raport asupra tuturor celor care fuseseră
arestaţi. La multe zile după arestarea ei, aveam să aflu că Nina Rudenko fusese
dată afară de la şcoală. Iată cum îmi povesti directorul faptul:
— Nina mergea foarte bine până în
ultimul timp când, fără motiv explicabil, începu să manifeste tulburări
afective. Nu mai reuşea să se concentreze la teme şi întrerupea frecvent
lecţiile prin bâlbâieli incoerente. Adeseori, începea să tremure şi să plângă
şi nu reuşea să se concentreze. De nenumărate ori a fost nevoie să întrerupem
lecţia ca să o scoatem afară. A trebuit până la urmă să o eliminăm, pentru că
deranja prea mult. Am impresia că fata asta a făcut o criză nervoasă, dar nu-i
ştiu cauza.
I-aş fi putut da explicaţii
directorului, dar m-am abţinut.
— Am convocat-o pe mama ei pentru o
discuţie, continuă directorul, şi mi-a povestit că Nina se trezea brusc
noaptea, se scula în pat şi scotea strigăte stridente care se auzeau în toată
casa şi pe stradă.
Directorul puse punct discuţiei făcând
următoarea remarcă:
— Daţi-vă seama, tovarăşe Kurdakov, că
era absolut imposibil să păstrăm în şcoală un copil în starea asta. Nu mai
puteam tolera ca ea să-i deranjeze în felul acesta pe toţi ceilalţi copii.
Ascultând vorbele directorului, eram
fericit că nu ştia ce i se întâmplase acestei fetiţe.
Cât despre bărbaţii pe care îi aduserăm
în urma raidului de la Elizovo, ei fură imediat încarceraţi în celulele lor şi
Nikiforov zise:
— Mergeţi de beţi câteva pahare, băieţi,
şi odihniţi-vă. Am să mă ocup eu de echipa asta, apoi am să vă strâng
rapoartele.
Rapoarte orale sau scrise erau prevăzute
în caietul nostru de sarcini. Ele erau trimise la Gorkomsi de acolo la Moscova.
Partidul ne urmărea de foarte aproape toate activităţile, adresându-ne frecvent
scrisori de mulţumire pentru munca noastră.
Când stăteam la postul de poliţie să bem
şi să aşteptăm să-i dăm rapoartele lui Nikiforov, Anatoli îmi spuse:
— Serghei, la un moment dat, dădeai
impresia că eşti în vacanţă. Cum se face că nu te-ai consumat?
— Ia fii tu atent! strigai din celălalt
capăt al camerei. Vezi-ţi lungul nasului, bătrâne, astfel te supun “tratamentului
Elizovo".
Izbucnirăm toţi într-un hohot de râs. “Tratamentul
Elizovo" avea să însemne de atunci tehnica de a aduna pumni de murdărie şi
de nisip şi de a umple cu ei gura credincioşilor. Începând cu acel raid, de
fiecare dată când unul dintre băieţii noştri începea o dispută, i se spunea:
— Atenţie, altfel vei suporta “tratamentul
Elizovo".
Mai târziu în cursul serii, spusei cu
voce foarte coborâtă ceva ce nu doream să audă şi Anatoli Litovcenko. Mă
frapase faptul că purta acelaşi nume de familie cu liderul credincioşilor,
Vasili Litovcenko, şi şoptii ceva oamenilor mei fără ştirea lui Anatoli. Cam în
acelaşi moment, Nikiforov intră în încăpere, iar noi făcurăm linişte aşteptându-l
să vorbească.
— Ei bine, copiii mei, începu el.
Copiii mei? mă gândii. De multă vreme
n-a mai utilizat termenul ăsta. Era absolut încântat.
— Vreau să vă felicit. Tinerilor,
învăţaţi în sfârşit cum se face treaba.
Nu-l mai văzusem atât de radios înainte.
Se opri un moment, apoi întrebă:
— Că veni vorba, ce-i cu pastorul Vasili
Litovcenko?
Ştiam că avea să ne pună întrebarea asta
şi-mi pregătisem oamenii. Făcui un semn din cap şi intonarăm toţi în cor:
— Litovcenko l-a omorât pe Litovcenko!
Voiam, bineînţeles, să-i spunem că
Anatoli Litovcenko îl omorâse pe pastorul clandestin, Vasili Litovcenko.
Nikiforov înţelese gluma şi se puse pe râs cu noi. Noi eram de-acum dezlănţuiţi
cu totul. Apoi, deodată reluă şi întrebă sec:
— E bine, Kurdakov, acum trebuie să ştiu
ce s-a întâmplat cu Litovcenko.
Zâmbii şi reluai:
— V-am spus, căpitane. Litovcenko l-a
omorât pe Litovcenko.
La asta, toată lumea începu să râdă şi
mai tare şi pentru a pune capăt, Nikiforov ne spuse, schiţând un surâs patern
aprobator:
— Mi se pare mie, băieţi, că n-am să
scot de la voi prea multe informaţii în seara asta. Kurdakov, scoate oamenii
ăştia de-aici şi mergeţi să beţi ceva. Vino mâine să-mi spui ce s-a întâmplat.
Ne ridicarăm dintr-o săritură şi ne
îndreptarăm către uşă, dar Nikiforov ne opri şi zise:
— Înainte să plecaţi, ţin să vă spun că
sunt într-adevăr mândru de voi. Aţi făcut o treabă excelentă şi le-aţi dat
credincioşilor ăstora o lecţie pe care n-au s-o uite curând. Începeţi,
într-adevăr, să ştiţi cum să-i luaţi, copiii mei.
Era a doua oară când utiliza această
expresie în acea seară. Mă întrebai ce putea să însemne asta. Îi intram în
graţii lui Nikiforov? Era posibil ca bătrânul nostru aisberg Niki să înceapă a
se topi?
A doua zi, când mă prezentai la
Nikiforov, acesta mă întrebă:
— Kurdakov, încă mai ţii la versiunea
conform căreia Litovcenko l-a omorât pe Litovcenko? Sau nu era decât o glumă?
Noaptea, îmi recâştigasem sângele rece
şi îi spusei cu seriozitate:
— La drept vorbind, tovarăşe căpitan, nu
sunt foarte sigur. Domnea acolo o asemenea confuzie, erau oameni care ţipau,
care urlau, care se rugau şi care făceau tot felul de alte zgomote, nu ştiu
exact ce s-a întâmplat.
— Ei bine, spuse el, am veşti pentru
tine. Săteni din satul situat la câţiva kilometri în aval de Elizovo au găsit
dimineaţă corpul lui Vasili Litovcenko agăţat într-un tufiş de pe mal. Au
chemat poliţia locală şi se aduce acum corpul aici, pentru a i se face autopsia.
Ridicai din umeri. Nu sunt deci probleme
în privinţa asta. Remarcasem în ajun că Nikiforov era mândru de a fi reuşit să
scape de pastorul clandestin. De fapt, glumise el însuşi cu noi pe tema asta.
Apoi, luând un aer foarte serios,
continuă:
— Kurdakov aş vrea să trec în revistă
acest raid, împreună cu tine. Nu am să vă fac reproşuri în legătură cu ceea ce
s-a întâmplat, în afară de următorul: felul în care le-aţi plimbat pe fetele
alea pe străzi, în văzul şi spre ştiinţa întregii lumi. Faceţi-le ce vreţi
femeilor şi celorlalţi credincioşi deoparte, dar nu ridiculizaţi niciodată în
felul acesta poliţia...
— Da, tovarăşe căpitan! am răspuns.
Totuşi, fui frapat de faptul că
Nikiforov nu ridicase nici cea mai mică obiecţie legată de aceea că omorâsem un
om; nu ne criticase nici că abuzasem de fete.
A doua zi, eram la postul de poliţie
când fu transmis raportul autopsiei. După
autopsie, pastorul Litovcenko murise pe loc, de o hemoragie internă provocată
de o lovitură ce-i sfărâmase craniul.
Era pentru prima oară când noi aveam pe
conştiinţă un mort.
Gândindu-mă la asta, începui să nu mă
mai simt în largul meu.
— Ascultă, Kurdakov, îmi spuse
Nikiforov, ghicindu-mi sentimentele, tu şi băieţii tăi, aţi făcut o treabă
remarcabilă la Elizovo. Nu te frământa din pricina asta. Nu uita că este vorba
despre duşmani ai Statului. Sunt periculoşi şi vor cu tot dinadinsul să ne
răstoarne modul de viaţă, aşa că trebuie anihilaţi. De altfel, pusesem deja să
fie arestat omul acesta, dinainte. Îl avertizasem, îi dădusem o lecţie, dar
ne-a sfidat şi şi-a reluat imediat activitatea printre credincioşi. Kurdakov,
omul acesta nu era nevinovat. Să nu uiţi niciodată asta!
Ei bine, cuvintele lui mă reconfortară.
Nikiforov avea cu siguranţă dreptate. Totuşi, când privii corpul lui Vasili
Litovcenko, care fusese un bărbat foarte şubred, nu avui impresia că mă aflam
în prezenţa unui duşman redutabil. Aveam să aflu mai târziu că era un om de o
mare forţă de caracter şi de o spiritualitate înaltă. Suferise mult pentru
credinţa lui. Era foarte curajos şi nu se lăsa niciodată intimidat de nimeni şi
de nimic.
— Kurdakov, reluă Nikiforov, oameni din
regiune ne-au înştiinţat că un om şi-a găsit moartea; echipa ta este
responsabilă, deoarece a făcut acel raid.
— Nevasta lui este la curent cu decesul?
— Da este. Iar tu trebuie să mergi să-i
spui ce s-a întâmplat.
— Să-i spun ce s-a întâmplat!
— Desigur, o versiune în optica noastră,
zise el zâmbind. Nu mă aşteptam la asta. Reacţionai, totuşi, cu supunere.
— Da, tovarăşe. Unde o pot găsi?
— La spital.
— La spital? Deci ea nu a fost victima
raidului?
— Nu, s-ar părea totuşi că este emotivă
din fire şi că şocul morţii soţului ei a fost prea puternic pentru ea. A fost
transportată de urgenţă la spitalul Kempi, în apropierea cartierului locuit de
oamenii portului. Aş vrea să mergi să o vezi.
— Dar ce i-aş putea spune?
— Inventează pur şi simplu o istorie
plauzibilă, care să poată explica rana de la cap.
De ce trebuie să-i dăm explicaţii? mă
întrebai. După mine, ceea ce se întâmplase nu privea pe nimeni. Problemele
astea nu priveau decât poliţia; iar dacă i se frânsese gâtul, nu era decât vina
lui. Fusese avertizat, dar nu se păzise. Ordinele erau însă ordine şi trebuia
să merg acolo. Părăsii postul de poliţie şi mă dusei la spitalul Kempi.
Ajungând, întrebai de doamna Litovcenko
şi fui condus într-un salon mare, unde ea era culcată în al patrulea pat pe
dreapta, aproape de fereastră. Ţi se făcea milă privind-o.
Infirmiera mă informă că era paralizată
de la talie în jos, suferea de un şoc, şi când o văzui eu era sub efectul
medicamentelor. Privind-o, mă gândii că trebuia să fi fost destul de frumoasă
la vremea ei. Avea cam 35 de ani, talia fină, părul negru şi trăsăturile
regulate, frumoase şi nobile. Dar acum era paralizată şi se părea că nu avea să
mai meargă niciodată. Moartea soţului ei o pusese la pământ. Primul meu gând,
privind-o, fu: Ce pierdere! O femeie atât de frumoasă şi să se ane într-o stare
atât de jalnică!
Nu încercam cu adevărat tristeţe, mă
gândeam pur şi simplu că era păcat. Nu simţeam pentru ea decât simpatia pe care
aş fi avut-o pentru oricine s-ar fi aflat în aceeaşi stare. Nu regretam deloc
soarta îndurată de soţul ei. În fond, duşmanii Statului nu se pot aştepta ca
membrii familiilor lor să fie la adăpost de necazuri.
Infirmierea o trezi pe doamna
Litovcenko, care într-adevăr abia deschidea ochii de durere. Era dezorientată
şi tulburată. Deodată, mă inundă o mare tristeţe, dar numai pentru o clipă, îmi
revenii, mă apropiai de ea şi-i spusei sec, pe un ton oficial:
—Doamnă Litovcenko, fac parte din
poliţia din Petropavlovsk. Sunt şeful echipei de operaţiuni care l-a arestat pe
soţul dumneavoastră şi pe ceilalţi care se aflau la Elizovo.
Căutai o urmă de reacţie, o lucire de
răspuns. Mă gândii că îşi va manifesta furia văzându-mă şi aflând că eram unul
dintre cei răspunzători de moartea soţului ei.
Dar ea nu clinti, ca şi cum ar fi fost
într-o stare de stupoare, părând că nu-mi înţelege spusele. În fond, Nikiforov
nu-mi spusese să încerc să o fac să înţeleagă. Îmi spusese numai să-i anunţ
faptul. Dacă ea nu reuşea să înţeleagă, nu era vina mea.
Apoi reluai:
— Mă aflu aici pentru a vă explica
oficial cauzele morţii soţului dumneavoastră.
În timp ce vorbeam, căutai iarăşi o
reacţie. Dar nu avea. Mă întrebai dacă nu-şi pierduse minţile când paralizase.
Gemete jalnice, venind din străfundurile inimii ei, fură primele semne de viaţă
pe care le arătă. Îi povestii că în momentul în care îl arestam pe soţul ei,
acesta încercase să fugă, sărind într-un loc unde fundul era puţin adânc şi că
îşi crăpase astfel capul într-o stâncă. Aveam impresia că mă privea drept în
ochi, dar că nu mă vedea deloc. În privirea goală şi insensibilă era o expresie
de tristeţe nesfârşită. Îi explicai iarăşi că dacă soţul ei s-ar fi supus
ordinelor echipei mele de poliţie şi n-ar fi căutat să fugă, astăzi ar fi fost
încă în viaţă. Atunci, sărmana femeie încercă să spună ceva, dar cu mare
greutate. Nimic din ceea ce spunea nu era destul de distinct pentru a se
înţelege. În cele din urmă, scoase un geamăt şi căzu înapoi pe pernă.
Ei bine, e inutil să pierd timpul aici,
mă gândii, îi spusesem ce aveam să-i spun. În momentul în care mă pregăteam să
plec, mă privi drept în ochi. Descoperii o expresie care mă făcu să-mi îngheţe
şira spinării. N-am să uit niciodată ultima privire care ilumina chipul doamnei
Litovcenko. Era ca şi cum un strigăt din adâncul ei căuta să izbucnească sau
ca şi cum un urlet lung de nelinişte încerca în van să se elibereze. Ochii ei
rătăciţi mă urmăriră timp de zile întregi.
Ieşind, fui orbit de soarele
Petropavlovskului; cu zgomotul mării în spate, mă întorsei încet pe jos la
poliţie. Când ajunsei, Nikiforov îmi zise:
— Kurdakov, nu te mai gândi. Lucrezi
pentru Stat. Unii vor suferi, dar sunt cei mai răi duşmani şi cei mai răi
criminali. Nu uita niciodată asta.
Îmi era greu totuşi să uit faţa aceea.
Aveam să aflu că pastorul Litovcenko
avea doi copii - o fetiţă, moartă în urma unei boli şi un fiu de 18 ani, care
era acum în armată. Trebuirăm să-i scriem pentru a-i anunţa oficial moartea
tatălui lui.
Trei zile mai târziu, primirăm ordinul
să ne ducem la domiciliul pastorului Litovcenko, să căutăm literatură ilegală.
Iarăşi Nikiforov dădu ordine pe un ton sec:
— Faceţi praf casa! Faceţi acolo ce
aveţi de făcut! Tot ce vă cer este să găsiţi literatura aia mizerabilă!
Patru din echipa noastră ne-am deplasat
la casa aceea, situată în centrul Petropavlovskului. Era o baracă veche,
dărăpănată. Ţi-ai fi dat imediat seama că pastorul Litovcenko o dusese foarte
greu. Mobila era veche şi prăpădită. Răscolirăm casa întorcând totul pe dos,
dar cu folos.Găsirăm cântări scrise de mână, o Biblie nouă, care era intrată în
ţară prin contrabandă şi o altă Biblie foarte veche, uzată şi deteriorată.
Când îi aduserăm literatura lui
Nikiforov, el nu mai putu de bucurie:
— Felicitări! Felicitări! zise el. Putem
expedia toate astea la Moscova să le arătăm că n-am şomat aici ci, din contră,
ne vedem de treabă.
Mai târziu, seara, mă mai gândii la
căminul familiei Litovcenko. Soţul nu se va mai întoarce, iar soţia nu va mai
fi acolo să-l aştepte. Imediat, îmi revenii, zicându-mi: Serghei, te-ai ramolit!
Aminteşte-ţi ca sunt duşmani de cea mai rea speţă. Repetă-ţi întruna lucrul
ăsta, ca să nu-l uiţi!
La 5 zile după atacul de la Elizovo,
primirăm ordinul să întreprindem un nou raid contra unui grup de credincioşi
care se întâlnise într-o adunare clandestină. În timpul acelui raid, dădurăm
iarăşi “o mică amintire" credincioşilor. Le arestarăm şeful. Mai mulţi
fură expediaţi în lagăre de muncă forţată în Siberia, mai ales la Magadan, în
estul Siberiei. Într-o zi, puţin după acest raid, Nikiforov îmi spuse:
— Serghei, tu şi echipa ta mi-aţi
întrecut aşteptările. N-aş fi putut spera la o formaţie mai bună.
Presimţii că voia să ajungă la altceva -
că poate voia sâ-mi propună şi alte responsabilităţi în poliţie. Începui să
trec în revistă tot ceea ce făceam deja: răspunderile pe care le aveam ca şef
al Uniunii Tineretului Comunist, munca administrativă pe care o implicau,
conferinţele, îndatoririle în cadrul brigăzii de voluntari, supravegherea
purităţii politice a 1.200 de ofiţeri sovietici. Mai erau activităţile navale
ale Secţiei Radio a Academiei Navale, studiile mele de inginer radio pentru a
intra în marina sovietică. Practicam şi mai multe sporturi la Academie şi mă
dedicam atletismului. În acea perioadă devenisem campion la judo al provinciei
Kamceatka. De câte ori aveam timp, făceam excursii mai lungi sau practicam
crosul.
Mă aflam în relaţii bune cu Nikiforov,
precum şi cu echipa mea de operaţiuni poliţiste. Ei se temeau puţin de mine
pentru că eram şeful Uniunii Tineretului Comunist.
Aveam datoria să fac rapoarte tuturor cadeţilor. Într-o zi, Iuri Berestennikov
se îmbată puţin şi-mi zise:
— Serghei, ai tendinţa acum să te crezi
mare grangur, nu-i aşa?
A-a, îmi zisei, Iuri a băut cam mult.
— Am auzit că te dai om mare, continuă
el. Eşti numărul unu în Uniunea Tinerilor Comunişti şi singurul lucru pe care
ştii să-l faci e să-i spionezi pe ceilalţi.
— Mai bine-ai lăsa-o baltă, Iuri, îl
avertizai.
— Ia priviţi-l, replică Iuri. Îşi
imaginează că-şi poate permite să-mi dea ordine chiar şi aici.
Îmi dădui seama deodată că în fond Iuri
voia să mă încerce, sub paravanul stării de semi-beţie. Mă hotărâi, aşadar, să
vin la fapte.
— Iuri, îi spusei, dacă te crezi mai
puternic, te poţi măsura cu mine oricând.
— Şi dacă o facem acum?
— De acord, hai imediat!
Aşadar, ieşirăm. Iuri era mult mai mare
decât mine, dar antrenamentul meu de la judo mă avantaja serios. După puţin
timp, zăcea, la pământ învins.
— Să nu mai începi niciodată, Iuri, îl
avertizai.
Înţelese prea bine, ca şi ceilalţi. De
atunci, nimeni nu a mai îndrăznit vreodată să-mi pună la îndoială autoritatea.
După acest incident, îmi mutai iarăşi
toată atenţia asupra îndatoririlor mele militare. Cele două zile „Porţi
deschise" figurau printre cele mai importante manifestaţii. Toţi
locuitorii Petropavlovskului erau invitaţi la baza navală pentru a descoperi
aici singuri viaţa pe care o duceam noi. De fiecare dată, atracţia invitaţiei
era marele bal, la care erau poftite toate fetele din oraş. Trebuia să mă asigur
că nu va fi alcool; plasai aşadar la intrare pe unul dintre oamenii mei pentru
a aranja garda şi a controla ca tinerele fete să nu aibă în genţi.
Vodca este plaga U.R.S.S.-ului. Se
găseşte peste tot. Cadeţii de la marină primeau câte 7 ruble la sfârşitul
fiecărei luni şi, după ziua de plată, ne duceam direct în oraş, unde ne
cumpăram două sticle cu vodcă din bani. Cu o sticlă în buzunar, cadeţii se
plimbau pe străzi în căutarea fetelor. Nu aveau decât să-şi descheie vesta
pentru a le arăta vodca şi reuşeau atunci să facă din ele tot ce doreau. Duceam
o luptă constantă contra alcoolismului printre cadeţi. Dar, culmea ironiei, în
calitate de responsabili cu controlul consumului de alcool, oficial condamnat,
noi eram primii care făceam excese.
La sfârşitul zilelor “Porţi
deschise" şi al balului, ne făcurăm turul de inspecţie pentru a ne asigura
că nimeni nu rămăsese ilegal în bază. Deschizând uşa vestiarelor damelor, nu
reuşirăm să zărim solul: era plin de sticle de vodcă goale. A doua zi trebui să
chem un camion militar; vehiculul fu apropiat de clădire mergând în marşarier
până sub ferestrele vestiarului şi trebui să fac apel la cadeţi pentru a
azvârli sticlele în camion.
Pentru Partid, vodca era cauza
principală a slabului randament din industrie. Se văd adeseori, sâmbăta seara
în Petropavlovsk şi în alte oraşe, oameni beţi împleticindu-se sau prăbuşiţi pe
străzi lăturalnice.
Noi, cei care făceam parte din echipa de
operaţiuni speciale, eram mai bine plasaţi decât oricine pentru a vedea
efectele nefaste ale vodcii, mai ales în rândul tinerilor. Alcoolul era la
originea aproape a tuturor încăierărilor, a rănirilor cu lovituri de cuţit sau
de pistol. Totuşi, noi, care eram la curent cu toate astea, nu ne lipseam deloc
de alcool, mai ales înaintea raidurilor împotriva credincioşilor. Singurul
lucru care ne reţinea de la a face excese era interesul pe care-l aveam pentru
sport. Pentru a fi buni atleţi şi pentru a ne menţine în formă, trebuia să ne
abţinem în această privinţă. Numai raţiunile practice ne preocupau.
Avalanşele obişnuite de directive venind
de la Moscova, căutând să ne avertizeze împotriva problemei alcoolismului, îmi
arătau până la ce punct tineretul Uniunii Sovietice era ameninţat de el. Este
problema numărul unu a tineretului sovietic.