Capitolul 12
Primul raid: o catastrofă
Câteva zile mai târziu,
când mă aflam în timpul unui curs de inginerie radio la Academie, în difuzoare
se auzi o voce: “Kurdakov, Kurdakov, prezintă-te imediat la birou!"
Profesorul îmi făcu un semn din cap, însemnând că era în ordine. Îmi aranjai
manualele şi plecai către birou, după cum primisem ordin. Ofiţerul de gardă îmi
spuse:
— Kurdakov, a telefonat căpitanul
Nikiforov şi ţi-a lăsat un mesaj. Trebuie să te duci cu oamenii tăi la postul
de poliţie diseară la ora 10. Mi-a spus că vei înţelege despre ce este vorba.
— Într-adevăr, spusei. Mulţumesc.
Seara, la ora 10, ne întâlnirăm 14
dintre noi la sediul poliţiei, atâţia câţi reuşii să-i adun; nu mai putusem
aştepta.
— Trimite-ţi oamenii în camera din
spate, ordonă Nikiforov. Să se destindă puţin. Este încă prea devreme să
porniţi la drum. Îmi trimisei aşadar oamenii într-o mică sală din spate a
sediului poliţiei, iar eu mă oprii un moment să vorbesc cu Nikiforov, care era
aşezat la biroul lui.
— Aici vă sunt instrucţiunile, zise el.
Am descoperit că o reuniune de credincioşi se ţine în seara aceasta în jurul
orei 23.
— Unde? întrebai.
Pe planul uriaş fixat pe peretele
biroului lui, îmi arătă un cartier de case particulare, în districtul al
75-lea, în celălalt capăt al oraşului.
Nikiforov continuă:
— Nu vor fi decât 12-15 persoane
prezente. Ceea ce nu va trebui deci să pună probleme. Îl întrebai:
— Cum de sunteţi la curent?
Reuniunea încă nu începuse, vecinii nu-l
putuseră deci informa despre o activitate suspectă. Schiţă un surâs sardonic.
— Să vedem, Kurdakov, este evident că
mi-a zis degetul meu cel mic! replică el. Ai face mai bine să nu pui prea multe
întrebări.
Încercasem numai să fiu amabil şi
descoperii până la ce punct puteau fi dificile relaţiile cu Nikiforov. Mă
hotărâi aşadar să-l menajez. Voiam ca într-o zi să-i intru în graţii. Între
timp oamenii mei se instalau comod în spate.
— Mergeţi, tovarăşi, beţi ceva şi
destindeţi-vă puţin, le strigă Nikiforov, arătându-le sticlele cu vodcă şi
paharele de pe masă. Nu mergem să ne rugăm.
Victor îşi umpluse deja paharul şi
curând eram toţi cu paharele în mână şi sporovăiam. Când Nikiforov constată că,
mulţumită vodcii, toată lumea era relaxată, spuse:
— Va trebui să plecaţi de aici pe la ora
23. Astfel, credincioşii îşi vor fi început de 30 de minute adunarea şi vor fi
destinşi, gândind că totul este în ordine. Îi căutăm pe şefii bandelor, pe
păstorii lor clandestini. Iată numele a doi oameni pe care va trebui să mi-i
aduceţi.
— Bine, tovarăşe, îi răspunsei. Cu
ceilalţi ce să facem?
— Ceilalţi? A, trebuie doar să-i cotonogiţi
puţin. Faceţi-i să petreacă un sfert de oră “agreabil", de care să-şi
poată aminti. Dar să mi-i aduceţi negreşit pe şefii bandei, spuse el pe un ton
ferm, indicând numele scrise pe o foaie, pe care mi-o dădu.
— Bine, tovarăşe, îi răspunsei iarăşi.
Începui atunci să mă întreb de ce
insistă atât. Avea să fie acest raid atât de diferit de celelalte? Când ne
trimitea să împrăştiem o încăierare într-un bar, “Niki" nu făcea atâta
istorie, ne trimitea şi gata. Dar remarcai în această seară că era agitat şi mă
întrebai de ce.
— Asiguraţi-vă să nu vă vadă nici un
trecător, continuă el, nu trebuie să existe probleme; va fi ora 11 seara. Dar
dacă mai sunt trecători, aşteptaţi-i să dispară înainte să intraţi.
În timpul unei conferinţe de informare
despre credincioşi, ţinută de Azarov, acesta insistase asupra faptului că
totul trebuia făcut în secret. Marele public nu trebuia în nici un caz pus la
curent, ceea ce mă intriga. Atunci când spărgeam bande de beţivani
scandalagii, nu ne păsa şi nu erau probleme. Îl întrebai aşadar motivul acestei
atitudini, iar el îmi răspunse:
—Vezi tu, Kurdakov, anumite persoane
ne-ar putea interpreta greşit acţiunea şi raţiunea ei de a fi. Sunt oameni care
nu-şi dau seama de pericolul pe care aceşti credincioşi îl reprezintă pentru
societatea noastră. Sunt, de asemenea, duşmani ai ţării noastre, agenţi ai
imperialismului, care ar vrea într-adevăr să împrăştie zvonul că noi îi
persecutăm pe credincioşi. Trebuie aşadar să evităm cu orice preţ să fie
martori, mai ales oameni care să încerce să facă fotografii cu ceea ce se
întâmplă. Nu putem permite unor duşmani ai ţării noastre să spună lumii că noi
îi persecutăm pe credincioşi şi că nu acordăm libertate religioasă, nu-i aşa?
spuse el râzând.
Este perfect logic, gândii. Îi promisei
lui Nikiforov că vom aştepta să nu mai fie nimeni pe stradă înainte de a trece
la acţiune.
— Bine, Kurdakov, spuse el. Du-te la
oamenii tăi şi o să vă chem eu la momentul oportun.
Mă alăturai oamenilor mei în micul salon
din spate şi luai un pahar sau două cu ei. Constatai că efectul vodcii se făcea
deja simţit. Tensiunea dispăruse, iar Vladimir povestea o întâmplare. Toată
lumea râdea. Puţin după aceea, sosi Nikiforov, care zise:
— Kurdakov, s-a făcut ora 23. Este
timpul să vă aşterneţi la drum. Ridicându-se, Alex izbi masa şi ne vărsă
paharele, îşi ceru scuze. Cum noi deschideam uşa, Nikiforov îmi dădu
instrucţiuni de ultimă clipă; îmi spuse:
— Kurdakov, îţi cer să răscoleşti bine şi
localul ca să găseşti Biblii sau literatură. Ştim că aceşti oameni au
literatură antisovietică. Trebuie să facem să ajungă, cât mai multă din ea, la
Gorkom, care trebuie, la rândul lui, să o trimită la Moscova. Scotociţi deci
casa cu cât mai multă grijă cu putinţă şi raportaţi-ne ce-aţi putut găsi. Încuviinţai.
Camionul era staţionat în spatele
postului de poliţie. Victor se aşeză la volan, eu mă instalai alături de el în
cabină, iar ceilalţi se înghesuiră în spate. Demararăm. În acest sfârşit de
seară, nu era nevoie de sirene. Era târziu şi era puţină circulaţie. În orice
caz, nu voiam să-i avertizăm pe credincioşi despre sosirea noastră.
Numai centrul oraşului era luminat,
cartierele mărginaşe se aflau aşadar cufundate în întuneric. Pentru a repera
casa în care erau reuniţi creştinii, trebuia să ne căutăm drumul urmând
sinuozităţile străzilor întunecate din mahalale. În cele din urmă găsirăm
strada şi rularăm fără zgomot. În căutarea numărului indicat, încet, înaintarăm
în lungul străzii murdare şi nepietruite. Încercai să văd dacă nu puteam repera
oameni pe afară. Strada era pustie. Victor încerca să străpungă întunericul în
stânga, iar eu în dreapta, privind totodată amândoi numerele caselor. După un
moment, spusei:
— Se află după prima intersecţie,
Victor. Opreşte aici.
Opri, stinse motorul şi ieşirăm. Le
spusei băieţilor din spate să facă linişte. Nu voiam să facem zgomot pentru a
nu ne trezi cu priviri indiscrete la ferestre sau cu oameni curioşi în stradă
căutând să descopere ce se întâmplă.
Mă îndreptai către casă, cu băieţii care
mă urmau îndeaproape. Era o cabană cu acoperişul din lemn, ce se găsea ceva mai
departe, pe partea stângă. Era înconjurată de o mică livadă de pomi. La
Petropavlovsk, erau mii de case identice. Perdelele erau trase, dar se vedea
strălucind o rază slabă de lumină.
Ce era de făcut acum? Deodată, începui
să mă simt puţin jenat. Nu se compara cu intervenţiile brutale pentru
împrăstierea încăierărilor prin baruri. Atunci, ne aruncam şi ne cufundam în
îmbulzeală lovind cu picioarele şi cu pumnii în stânga şi în dreapta până când
ordinea îşi reintra în drepturi.
Aici însă, în loc de a fi confruntaţi cu
încăierări, cu strigăte şi înjurături, aveam a face cu persoane care asistau
pur şi simplu la o întrunire. Îi auzeam vag cum cântau înăuntru. Schimbarăm
priviri. Ce era de făcut? Ei bine, eu trebuia să fac primul pas; mă apropiai
aşadar de uşă şi lovii. Apoi lovii mai puternic.
Aveam un aer nefiresc, în faţa uşii,
aşteptând să se deschidă. Era complet ridicol şi o ştiam. Ce privelişte ciudată
oferea prezenţa noastră! În noapte, 14 vlăjgani bine clădiţi, în şir indian în
lungul unei poteci conducând spre uşa unei căsuţe dintr-o stradă pustie, iar
cel de la capătul şirului, bătea politicos la uşă!
Curând, auzirăm paşi în interior. Uşa se
deschise şi un bărbat de talie mijlocie apăru şi întrebă politicos:
— Pe cine căutaţi?
Ne privi un moment pe toţi şi când îi
văzu bine în spatele meu pe ceilalţi oameni, înţelese despre ce era vorba. Faţa
i se adumbri, dar îşi păstră demnitatea şi spuse:
— Intraţi!
Intrând, privii în jur. Era o căsuţă
dintr-o singură cameră, mobilată foarte rudimentar, cu o bucătărioară în spate.
Circa 12-13 persoane erau aşezate pe marginea patului sau pe scaune care
fuseseră regrupate. Cântau încetişor un cântecel rusesc şi continuară să o
facă, aruncându-ne totodată priviri neliniştite când noi voiam să deschidem
gura.
Bărbatul care ne deschise uşa ne întrebă
în şoaptă.
— Aţi fost trimişi de poliţie?
Ghicea, evident, cine eram. Îi
răspunsei, începând şi eu, automat, să şoptesc:
— Da, suntem.
Şi-mi spusei: Este ridicol! Am fost
trimişi să împrăstiem o reuniune a credincioşilor şi iată-mă făcând conversaţie
pe şoptite pentru a nu deranja întâlnirea! Înţeleseseră de acum că întâlnirea
lor se apropia de sfârşit. Dar, lucru uimitor, continuau să cânte. Conversaţia
noastră continua şi în curând, cântecul încetă. Atunci se întoarseră toţi să
ne privească. Acum, credincioşii şi oamenii mei umpleau întreaga căsuţă.
Eram într-adevăr încurcat şi, rămânând
tot în defensivă, încercai să dau dovadă de autoritate.
— Ce faceţi aici? întrebai. Şeful
grupului răspunse:
— Îl slăvim pe Dumnezeu.
— Dar nu există Dumnezeu, replicai eu.
— Ei bine, noi credem că există şi nu
facem nimic altceva decât să-L slăvim, răspunse omul, care după mine trebuia să
fie pastorul clandestin.
— Nu aveţi dreptul s-o faceţi! spusei cu
fermitate.
— De ce nu?
— Pentru că este împotriva legii. Iar
noi am fost trimişi cu ordinul de a face ca lucrul să înceteze.
Atunci el spuse, pe un ton tot
politicos:
— Dar noi nu încălcăm legea. Însuşi
tovarăşul Lenin a spus că locuitorii ţării noastre se bucură de dreptul şi de
libertatea de a-L slăvi pe Dumnezeu.
Nu mai ştiam, într-adevăr, ce să
răspund. Văzând că avea avantaj asupra mea, începu să insiste:
— Tovarăşul Lenin a spus că fiecare
cetăţean al ţării noastre are tot dreptul de a alege, fie să-şi exercite
credinţa participând la un cult religios, fie să nu creadă.
— Este într-adevăr aşa? întrebai.
— Bineînţeles că da. Dacă doriţi, vă pot
arăta locul unde a spus-o Lenin.
Nu ajungeam nicăieri. Eram tulburat şi
nu mai ştiam să gândesc; în spatele meu, oamenii mei erau jenaţi şi-mi dădeam
seama că pierdeam partida. Atunci credinciosul începu să citeze Constituţia
sovietică, remarcând că într-un loc se spune că fiecare cetăţean are dreptul la
practicarea credinţei lui religioase.
— Nu facem nimic altceva, tovarăşe,
continuă el, decât să uzăm de drepturile stabilite de fondatorul ţării noastre
şi conţinute în Constituţia sovietică. Facem vreun rău cuiva? Uitaţi-vă bine!
Noi credem în Dumnezeu şi-L proslăvim. Asta-i tot. Este dreptul nostru cel mai
strict şi nu facem la nimeni rău. Ce greşeală am comis?
Eram încolţit deoarece ştiam că aşa era
în Constituţie şi-mi aminteam că Lenin vorbise undeva de libertatea religioasă.
Îmi mai aminteam că văzusem la Leningrad credincioşi mergând la biserică şi mă
gândisem atunci că ţara noastră acorda libertatea religioasă.
Protestai:
— Dar violaţi legile statului, nu
pricepeţi?
— Aţi avea bunătatea să-mi explicaţi
cum? întrebă şeful.
— Ei bine, tot ceea ce ştiu este că
violaţi legile ţării noastre şi cu regret trebuie să vă spun că am numele a
două persoane care vor trebui să mă însoţească.
Credincioşii schimbară priviri dându-şi
seama că unii dintre ei trebuiau să ne urmeze. Bărbatul cu care vorbisem era
unul dintre cei care-mi fuseseră semnalaţi. Pe când cei doi oameni îşi puneau
hainele înainte de a fi îmbarcaţi pentru postul de poliţie, eram muncit de
aceste contradicţii tulburătoare. Cei doi prizioneri ai noştri fură în sfârşit
gata. Liniştit, dădură mâna cu însoţitorii lor şi spuseră ceva de genul: “Rugaţi-vă
pentru noi", înainte de a veni cu noi către uşă. Îndepărtându-ne, îi putui
auzi pe ceilalţi credincioşi începând să se roage.
În camion, întorcându-ne la cartierul
general al poliţiei, de-a lungul străzilor Petropavlovskului tot cufundate în
întuneric, eram într-adevăr dat peste cap. Preferam să liniştesc scandaluri de
cafenea sau să mă bat cu 20 de inşi fluturând cuţite mai degrabă decât să repet
o asemenea experienţă! Nu-mi plăcea asta deloc.
Oprirăm camionul în spatele postului de
poliţie şi ieşirăm. Niki ne aştepta în uşă foarte surâzător. Zâmbetul îi pieri
repede când ne văzu intrând. Ne aruncă o privire, ca şi celor doi oameni pe
care-i arestasem şi se întunecă. Se întoarse spre unul dintre cei doi
locotenenţi ai săi şi urlă:
— Scoateţi pe prăpădiţii ăştia şi
închideţi-i!
Fără altă explicaţie, cei doi oameni
fură băgaţi într-o celulă.
Apoi, Nikiforov ni se adresă nouă. Noi
aveam toţi un aer sfârşit. Paisprezece găligani, mari şi solizi, se întorceau
dintr-un raid cu nimic altceva decât cu doi omuleţi de o anumită vârstă, care
nu se opuseră deloc la arestare.
Nu-i trebuise mult lui Nikiforov să-şi
dea seama de situaţie.
— Ei bine, copii, zise el ironic, vă
întoarceţi de la un mic picnic intim?
Apoi, fără tranziţie, ironia i se
transformă în furie:
— Una peste alta, bucălaţilor, de unde
veniţi, după părerea voastră? răcni el.
Începu să ne adreseze reproşuri
înţepătoare pe care nu aveam să le uităm atât de curârid, măsurând încăperea cu
paşi mari, turbat de furie.
— Dar, tovarăşe Nikiforov, protestai eu,
oamenii ăştia nu au opus rezistenţă. Această descindere a poliţiei nu are nimic
în comun cu cele precedente. Oamenii ăştia sunt deosebiţi. Uneori trebuie
utilizate alte tehnici!
— Alte tehnici! ţipă el. Oameni
deosebiţi! Am să vă spun eu despre aceşti “oameni deosebiţi"! Sunt
duşmanii Statului, vicleni şi periculoşi! Sunteţi trimişi să-i atacaţi pentru a
proteja Statul şi aproape că au reuşit să vă convertească!
Începu atunci să ne descrie răutatea şi
perfidia lor. După el, însuşi faptul că ne păreau inofensivi şi că prezentau
argumente pentru a-şi apăra dreptul, era dovada duplicităţii lor, a răutăţii şi
a vicleniei lor. Nu ne dădeam seama? Se lăsă să cadă în fotoliul lui, vădit
epuizat de propria-i diatribă.
După o clipă, forţele părură să-i
revină. Se ridică dintr-un salt şi-şi continuă discursul.
— N-am să reuşesc niciodată să vă fac să
înţelegeţi, tolomacilor, că ne sunt cei mai răi duşmani? Sunt cei mai periculoşi
criminali pe lângă care trecem. Sunt ca şerpii. Rămân bine ascunşi până ce sunt
gata să atace, iar atunci va fi prea târziu! Prefer să fie puşi în libertate
100 de asasini decât să scape o jumătate de duzina din aceşti otrăvitori ai
poporului! Ştim că pe asasini îi putem aresta oricând. Dar nu se ştie niciodată
la ce să te aştepţi de la oamenii aceştia. Îşi împrăştie propaganda mortală
peste tot şi muncesc fără întrerupere, fără ca noi să ştim. Iar voi, ţipă el,
voi îi menajaţi!
Discursul lui nu se mai sfârşea.
— Iată lipitorile care sug sângele
poporului rus, urlă el. Trebuie să sfărâmăm şi să distrugem elementele astea
nocive. Mai nutriţi acum vreo urmă de simpatie pentru ei?
Începurăm atunci cu toţii să vedem
lucrurile sub un unghi diferit. Jena dovedită de oamenii mei se transformă
curând în furie că ne lăsaserăm traşi pe sfoară de credincioşi. Nimănui nu i-ar
place aşa ceva. Ne cerurăm aşadar scuze lui Nikiforov şi mormăirăm că nu
înţeleserăm bine.
Nikiforov ţipă:
— Ei bine, data viitoare ar fi de
preferat să înţelegeţi! Cum munciţi voi pentru Partid?
Această remarcă ne ustură. Dădusem totul
Partidului Comunist. Eram bulversat şi mi-o doream s-o dovedesc şi oamenilor
acestora care mă păcăliseră. Data viitoare, îmi promisei, nu voi mai fi atât de
prost. Data viitoare, gândii, data viitoare!
Nikiforov aprecie că ne mai tebuiau
câteva operaţiuni suplimentare de poliţie obişnuită. Iar când ne convocă
iarăşi, fu pentru a rezolva încăierări sau tot felul de alte activităţi poliţiste
de rutină.
Nikiforov cunoştea bine natura umană.
Era un psiholog desăvârşit; studia spiritul şi comportamentul fiinţei umane. Îşi
obţinuse cunoştinţele în munca printre criminali şi îşi avea metodele lui. Şi
le aplica şi asupra noastră. Ştiu să folosească exact mijloace care trebuiau ca
să ne stimuleze. Se sili mai cu seamă, în timpul săptămânilor care urmară, să
nu piardă niciodată ocazia de a ne umple de elogii în urma acţiunilor de o
deosebită violenţă. Odată, când arestarăm doi hoţi şi-i aduseserăm la post, îi
băgarăm pe uşă îmbrâncindu-i. Nikiforov le aruncă o privire rapidă şi strigă:
— Cum v-aţi făcut treaba? Uitaţi-vă la
oamenii pe care i-aţi arestat. Sincer, au un aer la fel de proaspăt ca şi
atunci când s-au născut! Ce v-a apucat, copilaşi bucălaţi? N-aţi învăţat până
acum să transformaţi figuri? Ieşiţi imediat cu ei şi aduceţi-mi-i cu un alt
aspect!
Vladimir şi Anatoli, cei doi campioni de
box ai noştri, ieşiră cu aceşti nefericiţi. Imediat, ţipetele şi loviturile se
făcură auzite.
Cei doi hoţi le serviră ca sac de
antrenament. Când intrară târându-i după ei pe cei doi criminali, feţele
acestora erau de nerecunoscut.
— Foarte bine, băieţi, zise Niki, faceţi
progrese! Vă arătaţi acum aşa cum vă credeam!
Băurăm vodcă, râzând şi glumind.
Trecuserăm astfel de un palier al
programului de brutalităţi al lui Nikiforov. Cu toate astea, nu pot arunca
această vină numai asupra lui. Eram entuziaşti, începeam să prindem gust de
acest gen de viaţă violentă, la fel ca şi el. Începuserăm în luna mai. Ne aflam
acum la începutul lunii august. Cele mai multe operaţiuni constaseră din
arestarea criminalilor sau din împrăştiera încăierărilor. Dar puţin câte puţin,
Nikiforov începu să strecoare câte o mică razie asupra credincioşilor între
certuri de derbedei şi arestări violente. Un raid într-un bar, o arestare de
creştini. Învăţarăm rapid să transformăm figurile credincioşilor cu tot atâta
uşurinţă cu care dispuneam de marinarii turbulenţi beţi. Cu toate acestea,
descinderile noastre la creştini erau încă puţin importante; ne ocupam de
grupuri mici se întâlneau în case
private.