Capitolul 11
La ordinele poliţiei secrete
Într-o zi de la începutul lunii mai
1969, când lucram în biroul meu situat în clădirea Uniunii Tineretului Comunist
de la baza navală, cineva îmi bătu la uşă şi eu strigai:
— Intră!
Bărbatul care intră îmi era cu
desăvârşire necunoscut. Era scund şi zdravăn; părul negru, gros şi aspru îi era
pieptănat spre spate într-o manieră severă; era îmbrăcat civil. Când începu
să-mi vorbească, repede şi sacadat, îi descoperii un defect de pronunţie care-l
făcea să fie greu de înţeles. Trebuia să-l ascult atent ca să înţeleg ce zicea.
Se prezentă sub numele de Ivan Azarov.
Auzisem deja de numele lui. Era unul
dintre şefii K.G.B.-ului din Kamceatka. K.G.B-ul constituie elita serviciului
poliţiei secrete a Uniunii Sovietice şi deţine o putere mult mai mare decât
poliţia în uniformă. Auzind pronunţându-mi numele, mi se tăie răsuflarea. Ce
voia de la mine K.G.B.-ul?
Azarov îşi scoase din servietă dosarele
şi în momentul în care le aşeză pe masa care ne despărţea îmi zării numele
înscris pe o mapă conţinând o serie de acte.
— Kurdakov, spuse Azarov, ţi-am studiat
dosarul de la intrarea ta în Orfelinatul nr.1 când aveai 6 ani. Ai un dosar
destul de impresionant pentru un tânăr.
Ridicai din umeri, încercând să schiţez
un gest de modestie.
— Vezi tu, continuă el, avem în ţara
noastră o problemă foarte serioasă, care trebuie abordată într-un mod special.
Probabil că ştii că lucrez în poliţie.
Apoi îmi vorbi despre un grup special al
poliţiei, care trebuia constituit pentru a funcţiona ca ramură secretă a
poliţiei oficiale din Petropavlovsk.
— Dintr-o serie de motive, poliţia
normală nu se poate ocupa de serviciile speciale pe care şi le va asuma această
brigadă cu misiune extraordinară, îmi explică el. Cum peste tot în U.R.S.S. se
creează asemenea brigăzi. Partidul şi Moscova ne-au dat ordin să organizăm una
aici.
Se opri un moment, apoi continuă:
— Suntem în căutarea unui om care să
conducă brigada specială aici.
Iată aşadar obiectul vizitei lui! mi-am
zis. Începui să caut pretexte de a refuza această muncă. În perioada imediat
următoare, aveam deja prea multe de făcut. Totuşi, Azarov continua să vorbească
repede şi cu înflăcărare:
— Nu ştiu dacă tu îţi aminteşti, zise
el, dar eu te-am auzit vorbind în timpul unei conferinţe într-o şcoală.
Nu-mi aminteam.
— Ai avut atunci un discurs atât de
convingător, tinere, unul dintre cele mai bune pe care le-am auzit vreodată
despre comunism pronunţat în faţa unei adunări de tineri. Puştii ăia îţi
sorbeau cuvintele de pe buze.
Apoi trecu la concret.
— Kurdakov, căutam pe cineva cu asemenea
calităţi de şef. Omul pe care urmează să-l alegem trebuie să fie capabil să
recruteze oameni şi să-i formeze, să-i organizeze şi să le conducă activitatea.
Am studiat îndeaproape acest dosar, adăugă el arătându-l cu mâna în timp ce
vorbea. După părerea noastră, ai putea fi omul care ne trebuie pentru a
organiza şi conduce noul nostru grup de operaţii poliţiste.
Putea, desigur, să mă oblige să accept
această muncă; cu toate acestea, încercam să găsesc un pretext pentru a refuza.
Când începui să spun ceva, el îşi reluă vorbirea. Era evident că nu era
obişnuit să fie întrerupt.
— Este de la sine înţeles că pentru
această muncă foarte specială vei atinge o retribuţie excepţională, provenind
dintr-un fond special, rezervat acestei activităţi - vei primi 25 de ruble pe operaţie.
Nu-mi puteam crede urechilor! Înţelesesem
greşit? În fond, vorbea ca o mitralieră, înţelesesem, desigur, greşit.
— Vreţi să repetaţi propoziţia asta, vă
rog? îl rugai. Zâmbi şi spuse:
— Îmi pot imagina ce gândeşti; dar m-ai
înţeles bine. Este deci vorba de o brigadă a poliţiei speciale, ale cărei
cheltuieli sunt acoperite din fonduri speciale acordate de Moscova. Vei primi
25 de ruble pentru fiecare operaţie.
Ca elev ofiţer, primeam 7 ruble pe lună.
Şi iată că voiau să-mi dea 25 de ruble “pe operaţie"! Chiar şi după
terminarea studiilor şi după ce speram să fiu numit ofiţer de marină, nu aveam
să câştig decât 70 de ruble pe lună. Trei “operaţii" numai în cadrul
acestei unităţi de poliţie îmi vor permite să câştig mai mult decât într-o lună
de serviciu în marină! Azarov îmi văzu lucirea din priviri.
— Eşti de acord să ne accepţi oferta? întrebă
el.
— Bineînţeles, spusei. Dar de ce m-aţi
ales?
— Din trei motive foarte simple. În
primul rând, eşti un elev ofiţer într-o şcoală militară şi timpul tău aparţine
deja Statului. Nu eşti obligat să-ţi părăseşti postul. Lucrurile se prezintă
simplu. Am să aranjez eu cu ofiţerul tău superior să-ţi dea concedii pentru
munca ta cu poliţia. În al doilea rând, nu pot uita cursurile pe care le-ai
ţinut la universitate despre comunism şi politica mondială. Ai dat dovadă cu acele
ocazii că ai calităţi de şef, indispensabile pentru această muncă. În al
treilea rând, şi este cel mai important, ai contactele care îţi vor permite să
alegi oamenii de care avem nevoie pentru acest grup de operaţii ale poliţiei. În
această a treia privinţă, avea fără nici o îndoială dreptate. Ca şef al Uniunii
Tineretului Comunist a bazei, mi-i făcusem prieteni pe toţi secretarii de
Partid de sub ordinele mele. La rândul lor, ei îi cunoşteau pe toţi elevii din
bază. N-aveam decât să spun: „Îmi trebuie trei băieţi, daţi-mi-i pe cei mai
zdraveni," iar ei o şi făceau. Aveam contactele şi autoritatea de a alege
dintre cei 1.200 de elevi ofiţeri ai bazei.
— Câţi oameni vă trebuie? Îl întrebai pe
Azorov.
— Cel puţin 20, răspunse el. Nu vor fi
folosiţi toţi odată, nici de fiecare dată, dar ne trebuie cel puţin 20 de
oameni la dispoziţie pentru a face faţă tuturor problemelor. Începui deja să-mi
imaginez pe cine voi alege.
— Alege-ţi oamenii, Kurdakov, şi vino să
mă cauţi cu ei peste 10 zile. Vreau să vă pun pe toţi la curent şi am să vă
prezint apoi omului însărcinat să conducă expediţiile curente ale unităţii
noastre de operaţiuni speciale.
— Este în ordine, răspunsei. Apoi, el se
ridică şi ieşi.
Nu m-am născut ieri, îmi zisei. Ghiceam
ce ne pregătea. Trebuia să ne ocupăm de beţivani, de criminali, de bărbaţi
care-şi băteau nevestele şi de alţi delicvenţi cărora poliţia obişnuită nu-şi
putea consacra timpul. Cum Petropavlovsk era un port maritim, aici se întâlneau
şi indivizi incomozi. Ştiam că trebuie să aleg băieţi întreprinzători, aspri şi
solizi, destul de prietenoşi şi descurcăreţi pentru a întrerupe o bătaie
atacând ambele părţi în dispută.
Eram sigur că puteam răspunde pentru
mine însumi. Fusesem întotdeauna în excelentă formă fizică, practicasem luptele
şi recent devenisem campion la judo în provincia Kamceatka. Trebuia să mai
găsesc încă 20 de băieţi de talia mea. Mă gândii la început la prietenii mei
sportivi. Când ajunsei la cazarmă, alesesem deja câteva nume. Era vorba despre
oameni pe care-i întâlnisem datorită organizaţiei sportive a Uniunii noastre a
tinerilor comunişti: campioni de box, experţi în judo şi alţi buni sportivi. Îl
alesei de la început pe Victor Mateiev, un om foarte puternic, măsurând cam doi
metri înălţime şi cântărind peste 100 de kilograme. Avea o alură de urs, dar se
deplasa cu mare agilitate. Faţa îi era călduroasă şi prietenoasă, dar ascundea
o inimă de gheaţă. Era unul dintre prietenii mei apropiaţi şi unul dintre
adjuncţii mei la conducerea Uniunii Tineretului Comunist, având sub ordinele
sale 200 de cadeţi la secţia radio. Era unul dinte cei mai buni jucători ai
echipei noastre de hochey. Numai în timpul competiţiilor sportive, în timpul
cărora ne confruntasem, se năşteau fricţiuni între noi. La început iniţiam câte
o partidă de judo sau de lupte cu totul prieteneşte, dar uneori lucrurile
degenerau în veritabile încăierări care ne făceau pe amândoi să ne pierdem
firea. Victor era un prieten simpatic şi un colaborator plăcut, dar când
începea să se bată, se lăsa complet în voia instinctelor lui bestiale. Când se
găsea în asemenea stări, îi putea răni serios pe cei cu care se lupta, cum
aveam să constatăm mai târziu, în timpul acţiunilor noastre din poliţie.
Victor avea o ambiţie deşartă: i-ar fi
plăcut să fie pilot de avion. Timp de doi ani, încercase să ajungă, dar nu
atinsese niciodată nivelul cerut. Avea cu doi ani mai mult decât mine, dar era
inferiorul meu cu un grad. Această frustrare îl măcina.
Devenind însă campion de judo al părţii
de răsărit a U.R.S.S. îşi realizase una dintre ambiţii. Înainte de a obţine
acest titlu, se întâlnise cu mine în cursul unei competiţii de judo organizată
în oraş şi, deşi fu într-o categorie de greutate superioară celei la care
concuram eu, partida se încheie cu meci nul.
Alegerea mea se opri apoi la Anatoli
Litovcenko, un crai din Petropavlovsk, care era înalt, frumos şi puternic, cu o
personalitate în aparenţă încântătoare şi amicală. Părul lui lung şi negru şi
mustaţa sa ca pana corbului te făceau să te gândeşti la un „Don Juan",
iar ochii lui întunecaţi îi puneau înfăţişarea sa aparte încă şi mai mult în
valoare. Numai prietenii lui apropiaţi îşi puteau permite să facă aluzie la
manierele lui galante şi asta doar în glumă. Anatoli era un excelent boxer
clasic, al treilea din U.R.S.S. la categoria sa. În general era admis faptul că
putea deveni campion, dar îşi luxase un umăr în timpul unei întâlniri. Înainte
de accident, întruchipa speranţa Kamceatkăi la Jocurile Olimpice. Ce mai, un
sportiv de înaltă clasă!
Apoi îl desemnai pe Alexandr Guliaiev,
un tip nervos şi dinamic, al cărui temperament violent avea să-l coste viaţa
mai târziu. Alex nu practica nici un sport, era pur şi simplu mare, puternic şi
furios. Era o fire impulsivă şi se arunca în orice afacere fără să stea pe gânduri.
Era originar din oraşul meu natal, Novosibirsk, şi ne lega o excelentă şi
solidă prietenie. Era probabil cel mai hotărât dintre toţi oamenii mei; odată
ce decidea ceva, nimic în lume nu-l mai putea opri. Avea faţa rotundă, cu
trăsături puţin pronunţate, cu un nas care se asemăna cu al lui Victor. De
altfel, le spuneam, lui Alex şi lui Victor, “fraţii care-şi bagă nasul".
Vladimir Zelenov era printre cei mai
tineri pe care îi alesei pentru echipa noastră; nu era mare, dar era un boxer
extrem de îndemânatec şi destul de puternic. Era un nepăsător; pentru el viaţa
nu era altceva decât o mare plăcere şi nimic altceva. Nu se înscrisese la
Academia Navală de plăcere, ci pur şi simplu pentru a evita armata. În
realitate, Zelenov nu avea nici o dorinţă să facă parte dintr-o anumită
organizaţie, dar îşi făcuse socoteala că marina era cea mai bună soluţie
printre celelalte opţiuni militare. “Orice este de preferat marşurilor ălora
militare", zicea el.
Odată integrat în marină, făcu tot
posibilul să scape. Unii cadeţi îşi tăiau degetele sau tendoanele, încercând să
contacteze tuberculoză sau altă boală periculoasă, pentru a fi reformaţi. La
drept vorbind, Vladimir nu recursese niciodată la asemenea experienţe, dar
făcea adesea aluzii la trucuri pentru a fi exclus: ruperea unui picior, tăierea
unui deget, simularea unei crize cardiace sau tot felul de lucruri care îi
treceau prin cap. Totuşi, nu făcu niciodată decât să se laude cu aşa ceva.
Singura activitate pe care o luase în
serios era boxul. Fu campion la categoria mijlocie al provinciei Kamceatka.
Membrul cel mai în vârstă al brigăzii
noastre de şoc era Iuri Berestennikov. Mama lui era directoarea Şcolii generale
nr.14 din Petropavlovsk şi avea mulţi prieteni în sânul Partidului Comunist.
Iuri era extraordinar de puternic şi-i plăcea mult să se bată, mai ales în
autobuze. Adeseori, făcea tururi cu autobuzul, fără nici un scop, numai pentru
a provoca o încăierare bună. Autobuzele noastre erau în general înţesate de lume,
adesea cu militari. În autobuz ştia că în mod inevitabil avea să fie îmbrâncit
când acesta demara brusc. Era pretextul servit pe tavă pentru a expedia un pumn
bun celui vinovat. Uneori toţi tinerii pasageri participau, de o parte sau
alta, şi astfel, mulţumită lui Iuri, se încingea o bătaie în regulă. O dată
reuşi să-i aţâţe pe toţi pasagerii civili împotriva militarilor în uniformă şi
ei se prinseră în joc cu inima plină de bucurie. Şoferul autobuzului aruncă un
ochi la încăierare, apoi se duse direct la postul de poliţie, cu întreaga sa
încărcătură de pasageri în plină bătălie.
Aşa era Iuri. Bătaia la grămadă era
scopul vieţii lui. Dar cu toate astea nu se putea să nu-l îndrăgeşti. Avea o
bună educaţie, era cultivat, spiritual şi mereu pus pe şotii.
Sunt convins că el era singurul tip atât
de lipsit de simţ militar care fusese vreodată înrolat în Academie. După
părerea mea, fusese admis numai deoarece se bucurase de sprijinul părinţilor
lui, care erau foarte bine plasaţi. La clasă, când era întrebat la tablă,
stătea ţeapăn în poziţie de drepţi şi, cu cel mai serios aer din lume,
răspundea total aiurea. Când ofiţerul instructorii spunea că greşise, lăsa
capul în jos făcându-se că-i este ruşine şi începea să plângă, ceea ce nu prea
era milităreşte; toată clasa izbucnea atunci într-un hohot uriaş de râs. Într-o
zi îşi permise să-l sărute pe ofiţerul instructor pe capul pleşuv spunându-i:
— Iarba nu creşte pe un acoperiş bun.
În mod evident Iuri era adeseori
pedepsit pentru actele lui de indisciplină, dar asta îi era indiferent. Cea mai
mare plăcere a lui era să-i provoace la râs pe ceilalţi sau să-i incite la
bătaie, căutând cu tot dinadinsul să se afle în centrul încăierării.
În cele din urmă, superiorii lui
ajunseră la concluzia că pur şi simplu nu este făcut pentru a fi ofiţer şi, în
ciuda influenţei părinţilor lui, îl excluseră din şcoală şi-l făcură simplu
marinar. Totuşi, când făcu parte din brigada mea de asalt, se dovedi a fi unul
dintre cei mai solizi şi mai plini de încredere din echipă; când începea să se
bată, era redutabil.
Serghei Kononenko, un ucrainian, era un
alt om preţios; era unul dintre ajutoarele mele la Uniunea Tineretului
Comunist. Puternic, vrednic de toată încrederea şi foarte eficace, avea o inimă
de marmură şi-şi refuza efuziunile şi orice sentiment. Făcea şi el parte din
echipa noastră de luptă, era un om viguros, cântărind aproape 100 de kilograme
şi măsurând aproape 2 metri. În timpul încăierărilor, îi plăcea să se servească
de un cuţit şi trebuia să-l supraveghez îndeaproape pentru a mă asigura că nu-l
folosea decât la nevoie.
Alţi prieteni, ca Vladimir Litovka şi
Victor Lazarov, erau băieţi înalţi şi puternici şi sportivi solizi. Ei aveau să
constituie împreună cu mine nucleul brigăzii mele de poliţie. Pentru a mi-i
găsi pe ceilalţi membri ai echipei, le cerui locţiitorilor mei de la Uniune
să-mi dea numele celor mai solizi şi mai puternici oameni ai lor, care fuseseră
buni la box, la lupte sau la judo. După părerea mea, în U.R.S.S nu se mai
constituise niciodată un grup de oameni mai oţeliţi. Azarov îi ceruse pe cei
mai buni şi-i avea.
După ce-mi întocmii lista, luai contact
cu fiecare om în parte. În general, se plângeau şi-şi găseau scuze.
— Serghei, spuneau unii, sunt prea
ocupat. În momentul de faţă am într-adevăr prea multe de făcut.
Vorbeau aşa până în clipa în care le
menţionam suma pe care aveau s-o primească. După asta, nu mai aveam nevoie să
spun nimic.
— Serghei, ziceau, când începem? Hai!
Cele 25 de ruble pentru a remunera
câteva ore de muncă constituiau o atracţie irezistibilă. Dar eu cred că Iuri,
în ce-l privea, accepta orice, numai de dragul încăierărilor.
Strânsei rapid 21 de nume şi-i convocai
pe oameni la o întâlnire. În viaţa mea nu mai văzusem o adunare de zdrahoni
atât de mari şi de bine legaţi. Abia ne strânserăm, că şi luarăm împreună un
pahar sau chiar mai multe. Îi convocai pentru a se prezenta a doua zi la Ivan
Azarov, la sediul central din Petropovlovsk al Partidului Comunist.
A doua zi, când Azarov intră în biroul
lui, noi ne strânseserăm cu toţii, îmi privi oamenii şi spuse:
— E bine, Kurdakov, văd că m-ai luat în
serios când ţi-am zis să-i alegi bine.
Când făcu apelul, constatai că era
impresionat. Azarov era pierdut în mulţimea aia de tineri imenşi şi foarte
musculoşi, dar cu multă autoritate ne făcu să ne aşezăm şi începu să ne explice
de ce ceruse formarea unui asemenea grup.
— I-am cerut lui Kurdakov să vă adune
aici dintr-un motiv special. Avem în toată ţara necazuri cu duşmani ai
poporului. Pentru a-i combate, constituim grupuri speciale de operaţiuni de
poliţie care vor lucra în strânsă colaborare cu poliţia.
— De formă, veţi fi în serviciul
poliţiei din Petropavlovsk, dar veţi primi directive din culise, prin
intermediul biroului meu, aici, la cartierul general al Partidului. Veti deveni
o unitate specială, a cărei organizaţie va depinde direct de ordinele primite
de la Moscova, pentru a mă ocupa de duşmanii speciali ai Statului. Şi nu veţi
fi puşi la serviciul poliţiei obişnuite. Sunt întrebări?
Nu erau; aşa că el continuă:
— După această luare de contact, vă voi
prezenta pe şeful poliţiei, care se va ocupa de problemele voastre curente. Eu
voi rămâne responsabil în ultimă instanţă şi vă voi controla rapoartele. Ştiu
că sunteţi aproape toţi la Academia Navală, cu Kurdakov. Îi voi informa pe
ofiţerii voştri superiori că sunteţi afectaţi unei munci operative de poliţie,
externă şcolii. Aşa că veţi primi permisele de trecere pe baza cărora veţi
putea părăsi baza militară de fiecare dată când va avea nevoie de voi cartierul
general al poliţiei. E de la sine înţeles că veţi părăsi mai întâi baza
militară, unde sunteţi elevi-ofiţeri. Dar îndatoririle şi responsabilităţile
voastre faţă de poliţie, ca membri ai grupului de operaţiuni, trebuie să treacă
pe planul doi. Sunt întrebări? Din nou, nimeni nu puse.
— Vă vom da înainte de toate o serie de
instrucţiuni preliminare. Cât despre mine, vă voi revedea în curând să vă dau
alte directive. Aş vrea acum să vă prezint pe comandantul vostru de poliţie,
care vă va concretiza însărcinările.
Puţin înainte ca el să fi pronunţat
aceste cuvinte, un bărbat în civil intrase în încăpere şi se aşezase deoparte.
La o primă vedere, era evident că făcea parte fie din armată, fie din poliţie
şi că nu se prea simţea în largul lui în haine civile. Îşi încheiase haina până
sus, deşi aceasta nu fusese prevăzută pentru aşa ceva, şi dădea impresia că
s-ar fi simţit mai bine într-o cămaşă de forţă. Azarov reluă.
— Mi-ar face plăcere să vi-l prezint pe
căpitanul de poliţie Dimitri Nikiforov.
Nikiforov se ridică, îi mulţumi lui
Azarov cu un ton stânjenit şi ne salută bâlbâindu-se. La început nu prea fui
impresionat de el, dar îmi dădui apoi seama că aparenţele sunt deseori
înşelătoare. Era mic şi îndesat, avea părul blond deschis, iar ochii săi
albaştri erau reci ca oţelul. Era aşadar de talie măruntă, dar tot restul la el
era mare: nasul borcănat era enorm şi roşu; o gură atât de mare ca a lui nu se
vedea decât arareori; avea o osatură grea, dar cu puţini muşchi. Buzunarele
livide sub ochii cerniţi îi dădeau un aer obosit. După părerea mea, era un om
cu care nu trebuia să te joci şi era cu siguranţă periculos să-l subestimezi în
vreo situaţie.
Nikiforov era tânăr când sosise în
provincia Kamceatka în 1947. În 1953, fu promovat şef al poliţiei din
Petropavlovsk pentru a înlocui un om care-şi pierduse minţile după ce se
îmbătase: de la o fereastră a postului de poliţie, începuse să tragă asupra trecătorilor
cu o puşcă de vânătoare, omorând mai multe persoane înainte de a se sinucide.
Aveam să aflu că Nikiforov nu era cu
nimic mai bun decât predecesorul lui pasionat de tir. Şi el avea nevoie de
activitate cu orice preţ, până acolo încât îşi neglija adeseori obligaţiile
administrative pentru a participa la descinderi ale poliţiei. Nikiforov nu fusese
însurat, dar împărţea cu o amantă un apartament mare la etajul al doilea al
unei case, în care, în afara strictului necesar - un frigider, un pat, scaune
şi masă - nu avea altă mobilă. Întreaga viaţă şi-o pusese în slujba poliţiei şi
a Statului. Căminul lui nu avea nici o importanţă pentru el. Îl supranumirăm „Niki
aisbergul". Întreţinea bune raporturi cu persoane sus-puse în mediile poliţiei
şi era în strânse relaţii cu şeful din Kamceatka al Partidului Comunist.
Privindu-l fix în ochi, îmi spusei că va fi cu siguranţă detestabil să-l avem
în cârcă.
După cele câteva cuvinte stângace ale
lui, de introducere, Nikiforov începu să vorbească rar, apăsat, scoţând în
evidenţă greutatea fiecărui cuvânt.
— Voi sunteţi oamenii, spuse el, care
aţi fost aleşi să constituie un grup de operaţii speciale, ataşat cartierului
general al poliţiei. Veţi lucra aşadar sub ordinele mele directe şi va trebui
să-mi respectaţi indicaţiile. Eu voi răspunde, împreună cu tovarăşul Azarov, de
pregătirea voastră şi de însărcinările care vă vor fi date. Începu să se plimbe
prin cameră, privindu-ne în continuare în ochi.
— În ţara noastră, avem probleme tot mai
mari cu duşmanii Statului. Ei încearcă să sape, din interior, autoritatea
guvernului nostru. Noi avem datoria de a găsi aceşti duşmani şi de a-i
extermina.
— Pentru început, vă voi da însărcinări
de rutină, de care va trebui să vă achitaţi în cel mai scurt timp, astfel încât
să nu vă băgaţi în încurcătură. După care, tovarăşul Azarov şi cu mine vom face
o serie de prezentări care vă vor servi ca pregătire. Va trebui să fiţi la
dispoziţia noastră în permanenţă şi de câte ori veţi primi ordinul de a face un
raid, vă veţi prezenta cât mai repede cu putinţă la mine, la cartierul general
al poliţiei. Vă vom încredinţa misiuni pe care poliţia nu are timp să le
întreprindă, ca şi unele cu caracter oficial. Iată de ce veţi fi întotdeauna în
civil. În ochii publicului, trebuie să treceţi drept simpli cetăţeni
simţindu-se chemaţi să acţioneze contra elementelor criminale. Mă înţelegeţi? Încuviinţarăm
printr-o înclinare a capului. Apoi continuă:
— Acum vreau să vorbesc între patru ochi
cu şeful vostru. Puteţi pleca, în afară de tine, Kurdakov. Vino încoace,
tovarăşe!
Ceilalţi ieşiră unul câte unul.
Nikiforov mă informă atunci că trebuia să-mi asum imediat răspunderea în privinţa
grupului de operaţiuni. Îmi ordonă să vin la cartierul general, împreună cu
oamenii mei, peste 3 zile.
După 3 zile, ne reîntâlnirăm, iar
tovarăşul Nikiforov ne informă că în timpul săptămânilor următoare ni se vor da
însărcinări de rutină şi că trebuia să petrecem câte 3 ore pe zi la cartierul
general al poliţiei. Fără întârziere, trebuirăm să însoţim poliţia pentru a-i
da ajutor în timpul arestărilor obişnuite. În ultima vreme, se semnalau 2-3
omoruri pe săptămână. Bătăi se produceau adeseori între marinari beţi, aflaţi
în permisie. Eram trimişi să oprim încăierările. Ţâşneam în câte un bar plin cu
marinari gălăgioşi şi puneam rapid stăpânire pe situaţie.
Odată, Victor, Vladimir, alţi câţiva şi
eu însumi furăm trimişi să punem capăt unei încăierări dintr-un club din
apropierea portului. În timpul unor asemenea expediţii, aveam la dispoziţie un
camion al poliţiei: doi se instalau în cabină, alături de şofer, iar ceilalţi luau
loc în spate, unde fuseseră amenajate bănci de-o parte şi de alta. Într-un
asemenea camion puteau intra 12-15 oameni. În noaptea aceea, ne duserăm cu
toată viteza la locul scandalului şi ne repezirăm înăuntru. Nikiforov ne
spusese:
— Nu căutaţi să aflaţi cine are dreptate
şi cine nu. Doar intraţi şi puneţi-i capăt scandalului prin orice mijloace.
A da asemenea consemn unor boxeri,
campioni de judo şi luptători era ca şi cum ai fi dat carne crudă câinilor! De
la intrare, Victor aruncă la pământ patru haidamaci şi le expedie fiecăruia
câte un pumn. Mă găseam în mijlocul acestei mulţimi gălăgioase când săriră pe
mine doi vlăjgani, în acelaşi timp. Erau amândoi mai mari decât mine, dar mă
debarasai rapid, de unul cu o lovitură de karate după cap, iar de celălalt
printr-o priză de judo. Era într-adevăr sport ca lumea.
Ne trebuiră cel puţin 20 de minute să
punem capăt scandalului; părea că un uragan se năpustise peste club. Privii în
jur să văd în ce stare îmi erau băieţii. Nicki, Victor, Anatoli şi alţi trei
dintre oamenii noştri erau acolo, în picioare, şi râdeau. Iar Iuri! Era în al
nouălea cer. Nu-i era lui de potolit o încăierare. Aceasta fusese pregătită
pentru el! Nu mai putea de bucurie. Ce glumă bună! Nicăieri în altă parte nu
puteam fi autorizaţi să ne batem astfel, după pofta inimii şi fiind şi
retribuiţi. Încăierarea era aşadar terminată. Aproape toţi cei care o
iniţiaseră zăceau acum la pământ, gemând. Marinarii beţi nu erau în măsură să
se pună cu o echipă de luptători antrenaţi şi bine disciplinaţi. Nimeni nu fu
arestat. Avusesem ca unic consemn să punem capăt scandalului. Cum lucrul se
făcuse, strigai:
— Haideţi, băieţi, să mergem!
Ne înghesuirăm cu toţii în camion şi ne
întoarserăm la post pentru a-i face lui Nikiforov un raport al rezultatelor
obţinute. Acesta ne felicită:
— Bravo, tinereţe, spuse el, asta-i o
treabă pe cinste.
Cu timpul, eram convocaţi de 3-4 ori pe
săptămână pentru a pune capăt câte unei încăierări sau pentru a ajuta poliţiei
la căutarea unui individ certat cu legea. Uneori, ne duceam toţi la postul de
poliţie pentru a fi la dispoziţie în caz de nevoie şi ne aşezam la băutură, la
fumat şi la taclale. Telefonul începea să sune, careva îl anunţa pe Nikiforov
că un scandal izbucnise şi că o crimă fusese comisă; atunci Nikiforov zicea:
— Asta e, Kurdakov, la drum!
Ieşeam din post în trombă, săream în
camion, în general condus de Victor, şi ne îndreptam spre adresa indicată. Ne
năpusteam în lungul străzilor, făcând sirenele să răsune şi având aprinse
girofarurile roşii, fără să ne pese câtuşi de puţin de ceva.
După fiecare raid, ne luam fiecare cele
25 de ruble şi ne duceam într-un bar sau într-un club unde ne obişnuiserăm să
luăm masa, să bem, să dansăm cu fetele şi să facem tărăboi înainte de a ne
întoarce la bază. Făceam o afacere bună din toate punctele de vedere. Puteam
părăsi baza oricând, ceea ce nici un alt elev nu putea face, şi puteam să mai
întârziem după expediţii ca să bem şi să ne distrăm.
Această activitate ne puse în contact cu
pleava societăţii, ceea ce ne aduse, puţin câte puţin, în situaţia de a nu mai
dovedi nici cel mai mic respect faţă de oameni. Dacă aveam posibilitatea de a
stâlci în bătaie un asasin, de ce ne-am fi jenat să-l facem zob? Iar Nikiforov
râdea de isprăvile noastre şi ne felicita pentru “transformarea
figurilor". Dacă nu băteam pe cineva suficient, îşi bătea el joc de noi şi
ne făcea „muşi" (*). Săgeţile lui ne atingeau unde ne durea. Vai de
următorul care ne cădea în mână!
(*) mus = tânăr marinar, în perioada de
ucenicie
Apoi, într-o zi, Nikiforov mă sună:
— Tovarăşe Kurdakov, spuse el, trebuie
să vii aici cu oamenii tăi mâine, la ora 4 după-amiază. Azarov va fi şi el şi
vrem amândoi să discutăm cu voi.
Îmi anunţai oamenii şi ne strânserăm la
postul de poliţie. Azarov luă primul cuvântul:
— Ei bine, tinerilor, am auzit lucruri
bune despre voi, spuse el. Am aflat că vă descurcaţi foarte bine. Vom ajunge
acum la raţiunea de a fi a grupului vostru şi vom aborda munca într-adevăr
importantă.
Mă întrebam la ce făcea aluzie. Erau deja
câteva săptămâni de când ne înhămasem la munca noastră. Ce ne mai aştepta?
Azarov urmă:
— Voiam să acumulaţi experienţă în acest
gen de muncă înainte de a vă încredinţa sarcinile cu adevărat importante. În
Uniunea Sovietică, avem diferite tipuri de criminali. Avem ţipi periculoşi
pentru Stat, care sunt asasini, beţivani, prostituate. V-aţi ocupat de asemenea
specimene. Dar este vorba de cazuri lipsite de importanţă.
— În acelaşi timp sunt şi alţi
criminali, care reprezintă o ameninţare mult mai mare pentru securitatea ţării
noastre şi pentru modul nostru de viaţă. Ei sunt mult mai periculoşi pentru că
acţionează în linişte printre noi, sapă fundamentul sistemului nostru şi pun în
primejdie existenţa ţării. Propagându-şi credinţele otrăvite, tulbură viaţa
societăţii noastre, otrăvesc spiritul copiilor noştri cu învăţămintele lor
înşelătoare şi atacă doctrina leninismului şi a marxismului. Este vorba despre
religiozniki, despre credincioşi.
Nu înţelesei imediat ce spusese. Dar
repetă:
— Este vorba, deci, de religiozniki.
Voia să se asigure că înţelesese toată
lumea.
— Creştinii, continuă el, care au pus pe
picioare un program de acţiune care ameninţă realizările poporului sovietic, îi
ajută activ pe duşmanii ţării noastre. Acţionează ca spioni ai imperialismului
şi încearcă să reducă la neant sau să întârzie realizările Partidului Comunist
al Uniunii Sovietice.
Se lăsase în acel moment cu totul furat
de propriile cuvinte. Vedeam clar că se simţea profund îngrijorat de ceea ce
spunea.
— Sunt cu atât mai periculoşi cu cât nu
au aerul de a fi. Asasinii şi hoţii acţionează deschis. Tipii ăştia au o
atitudine insidioasă, sunt prudenţi şi abili. Cât ai bate din palme, au săpat
la temelia tuturor realizărilor noastre, obţinute cu atâtea eforturi, au otrăvit
oamenii şi fac ravagii.
— Iată, aşadar, motivul pentru care aţi
fost aleşi să constituiţi o brigadă specială de operaţiuni a poliţiei - sunteţi
destinaţi să formaţi o echipă pentru a-i contracara pe aceşti duşmani. Vi s-a
permis să acumulaţi o experienţă practică; acum trebuie să vă puneţi serios pe
treabă. Unitatea voastră face parte dintr-o vastă reţea de echipe ce sunt în
curs de a fi create în toată ţara. Este timpul să punem capăt intrigilor
acestor duşmani.
Trebuie să întreprindem o acţiune directa?
Iată care este munca voastră. Veţi primi instrucţiunile pentru operaţii direct
de la Biroul Politic al PCUS şi de la tovarăşul Brejnev. Ordinele noastre
provenind de la Moscova ne vor parveni la Gorkom, iar noi le vom transmite la
tovarăşul Nikiforov, care va fi, ca şi până acum, superiorul vostru imediat.
Veţi fi plătiţi din fondurile speciale destinate anume luptei contra
influenţelor nefaste ale religiei asupra vieţii sovietice.
Ascultam cu stupoare. Din ziua în care-i
văzusem pe credincioşi în număr de circa 2.000, la Inskaia lângă Novosibirsk,
îmi pusesem întrebări în legătură cu ei. Ştiam, desigur, că nu exista Dumnezeu
şi că religia era opiumul poporului. Îmi dădeam seama că nu era loc pentru
religie în viaţa modernă a Uniunii Sovietice. O ştiam ca unul care se afla în
cunoştinţă de cauză: o predasem eu însuşi în numeroase rânduri în timpul
conferinţelor pe care le ţinusem prin şcoli, la Universitate sau la adunările
Uniunii Tineretului Comunist. Ceea ce mă uimi fu că religia şi credincioşii
erau atât de puternici încât ţara noastră era din cauza lor ameninţată în mod
deosebit şi că măsuri de o asemenea severitate trebuiau luate în privinţa lor.
Este clar, îmi spusei, că se îmulţesc şi se propagă precum o boală contagioasă.
Este clar că trebuie să fie arestaţi şi suprimaţi din societatea noastră.
— Uitaţi-vă aici, spuse Azarov, arătând
o serie de afişe pe care erau fotografii ale unor persoane căutate de poliţie.
Alături de cele ale unor criminali, era şi fotografia unui om căutat pentru “activitatea
sa împotriva poporului".
— Acest om, afirmă Azarov, a otrăvit
copii cu drogul credinţelor religioase. Organizează studii biblice secrete.
Când va fi arestat, va fi condamnat la 7 ani de închisoare.
Eram mulţumit de indemnizaţia pe care
deja o primeam, dar în acelaşi timp îmi spuneam că existau puţine puncte comune
între preocupările mele ca activist comunist şi intervenţiile noastre împotriva
asasinilor, hoţilor şi a altor criminali. Dar acum, că urma să avem a face cu
duşmanii Partidului, avea să fie cu totul altceva; acţiunea noastră va fi mult
mai adecvată şi directă. Dezbătusem adesea aceste probleme în conferinţele
mele. Acum mă puteam ocupa de ele concret şi, mai mult ca sigur, intervenţiile
mele vor fi bine remunerate. Veştile acestea erau formidabile.
Cam în acel moment, Anatoli “cel
galant" puse următoarea întrebare:
— Tovarăşe Azarov, spuneţi că oamenii
aceştia sunt mult mai răi decât asasinii de care ne-am ocupat. În ce sens?
— Tovarăşe Litovcenko, spuse Azarov,
asasinii omoară câteva persoane, apoi sunt arestaţi. Dar credincioşii ăştia
omoară sufletul şi spiritul poporului nostru sovietic, iar credinţele lor
otrăvitoare se împrăştie şi ating mii de persoane. De doi ani încoace problema
credincioşilor religioşi s-a agravat considerabil în ţara noastră. În loc de a
deveni mai puţini şi de a-şi înceta lupta contra Statului, şi-au împrăştiat
otrava lor în toată ţara şi au reuşit să atragă mulţi oameni şi să câştige
mulţi aderenţi. Peste tot pe unde pot, corup spiritul tineretului nostru sovietic.
În cele din urmă, Partidul nostru se vede acum obligat să acţioneze. Am primit
un ordin special, provenind de sus, de la Moscova, să trecem la acţiune în
lupta noastră contra acestor religiozniki: Voi, tinerilor, faceţi parte din
programul prevăzut. Toate organizaţiile angajate în acest război împotriva
credinţelor religioase au fost regrupate sub controlul Biroului Central al
Partidului. A fost constituit un organism de coordonare pentru conducerea
planurilor de acţiune contra celor religioşi şi a credinţelor lor
superstiţioase. Am făcut apel la toate talentele şi la cei mai buni profesori
ai noştri ca să studieze această problemă sub aspect teoretic. În paralel, un
nou organism, dotat cu calculatoare puternice, a fost creat pentru a stabili
dosarele tuturor credincioşilor, în scopul de a-i identifica şi a nu-i pierde
din vedere pe aceşti duşmani de printre noi. O secţiune a caietului nostru va
fi rezervată notării numelor şi datelor referitoare la creştinii aflaţi printre
noi. Aceste rapoarte vor fi trimise la Moscova şi datele lor vor fi introduse
în calculatoare. Vom putea astfel să nu-i scăpăm din ochi pe aceşti duşmani
perfizi şi periculoşi.
O altă ramură a acestui departament a
fost organizată la Moscova pentru a studia învăţăturile acestor credincioşi şi
a-i putea astfel ataca mai bine şi a-i distruge. Cei mai buni intelectuali ai
noştri le studiază acolo literatura, Biblia inclusiv, pentru a descoperi cele
mai bune mijloace de a lupta împotriva credinţelor lor religioase. Este
întrucâtva o adevărată şcoală biblică, unde totul este prevăzut.
Auzind expresia “şcoală biblică",
mă gândii imediat la Diaconul de la Barisevo, care voia să meargă la o şcoală
biblică.
Dar mă îndoiam că a lui corespundea
celei pe care o descria tovarăşul Azarov. Mă concentrai din nou asupra
cuvintelor sale. Tovarăşul Azarov vorbea fără să mai termine.
Privindu-i pe ceilalţi, văzui că erau la
fel de fascinaţi ca şi mine. Nu ne dăduserăm niciodată seama de marea
ameninţare pe care o reprezentau credincioşii pentru modul nostru de viaţă.
Acum însă, eram la curent. Şi ascultam descrierea unui program de acţiune
dinamică, ce era în curs de a se pune pe picioare pentru a ne apăra patria,
care contribuia la a ne convinge de vitalitatea şi de vigoarea Partidului
Comunist. La bază se aflau oameni care ştiau ce fac. Mulţumită lor, Partidul
Comunist făcea progrese. Nu-şi încrucişau braţele aşteptând ca duşmanul să ne
distrugă din interior. Eram entuziasmaţi de scopurile acţiunii şi ascultam cu
admiraţie enumerarea eforturilor enorme care erau în curs. Şi să spui că făceam
parte din toate astea! Începui să fiu mândru de Partidul Comunist. În fine, vom
acţiona, mă gândeam. Duşmanul ne adusese pur şi simplu la capătul răbdărilor.
Noi, poporul sovietic, aveam să-i arătăm ce putem. Partidul Comunist are
răbdare, dar când este scos din răbdări, ştie să acţioneze. Iar eu mă găseam în
chiar inima acestei campanii.
Azarov ne vorbi de un alt detaşament al
poliţiei a cărei specialitate era să vegheze ca frontierele noastre să fie de
netrecut pentru Biblii şi altă literatură introdusă prin contrabandă în ţară.
Nu auzisem niciodată vorbindu-se despre asemenea activităţi. Azarov continuă:
— Tinerilor, voi trebuie să puneţi mâna
pe toată literatura religioasă pe care puteţi. O vom examina şi apoi o vom
prezenta Moscovei. Ei vor studia scrierile astea pentru a descoperi din ce ţară
provin şi cum au pătruns prin contrabandă. Când o vom descoperi, vom face ca
lucrul să înceteze rapid.
— Suprimaţi şefii, spuse Azarov, şi
mişcarea se va prăbuşi. Faceţi să dispară capii, creierele de la originea
organizării secrete a credincioşilor. Prin urmare, discipolii lor dezamăgiţi şi
deziluzionaţi vor reveni în mod natural la calea cea dreaptă.
La sfârşitul discursului lui Azarov,
credincioşii erau pentru noi nişte oameni răi, vicleni şi perfizi care se
întâlneau în mod secret la diverşi particulari pentru a pune la cale
răsturnarea guvernului nostru şi pentru a otrăvi copiii. Singura noastră
dorinţă era de a ne pune imediat pe treabă, de a le da o lecţie şi de a-i
termina.
Discursul lui Azarov fu urmat, timp de
două săptămâni, de o serie de alte expozee identice. Eram puşi la curent cu
metodele şi tehnicile utilizate de credincioşi. În timpul unei asemenea
conferinţe, întrebai de ce termenul “persoane religioase" sau “creştin"
nu era utilizat în locul celui de “credincios".
Azarov răspunse:
— E o întrebare bună, Kurdakov. Dă-mi
voie să-ţi răspund. Tovarăşul Lenin, nu ne-a învăţat el în urmă cu mult timp că
nu tebuie să ne temem de religie şi de credinţă? Acolo stă pericolul. Putem
reduce la neant religia şi închide bisericile. Gândeşte-te puţin la Kamceatka.
Ce se întâmplă? Se găsesc aici biserici? Bineînţeles că nu! Le interzicem. Nu
există nici măcar un singur lăcaş de cult în toată Kamceatka. Biserica nu este
o ameninţare. Religia nu este o ameninţare. Credincioşii, ei sunt adevărata
ameninţare.
Se opri un moment pentru a aprecia
efectul cuvintelor lui asupra auditoriului. Continuă apoi, vădit satisfăcut:
— Tovarăşul Lenin spunea că se puteau
închide bisericile şi încarcera conducătorii, dar că era tare greu să se
dezrădăcineze credinţa şi credinţele din inimă ale unui om care a fost
contaminat de acestea. Iată de ce, tovarăşe Kurdakov, credinţa, nu religia este
cea periculoasă. Este motivul pentru care nu-i numim nici creştini, nici
practicanţi, îi numim credincioşi. Credinţa lor este profund ancorată în ei şi
e foarte dificil să le-o dezrădăcinezi din inimă.
Pentru mine totul era foarte clar. În
definitiv, clubul pentru recreere de la orfelinatul din Barisevo se afla în
clădirea în care cândva fusese o biserică. Nu este greu să închizi biserici.
Acum înţelegeam. Era de datoria noastră să împiedicăm credinţa să se
înrădăcineze în inima compatrioţilor noştri şi mai ales în a tinerilor şi a copiilor.
— Mulţumim, tovarăşe Azarov, îi spusei,
în numele oamenilor mei. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre problemele puse
de aceste persoane cu aer inofensiv.