Capitolul 10
Afectat ochilor Rusiei
„Portul de la marea fermecată",
Vladivostokul, fu prima mea oprire după ce părăsisem Novosibirskul şi
traversasem întinderile nesfârşite ale Siberiei. Petrecui două săptămâni în
această bază navală. Apoi fui transferat pentru trei săptămâni la
Blagovescensk, la frontiera chineză, unde domnea o mare tensiune militară;
avuseseră loc chiar şi schimburi de focuri între trupele ruseşti şi cele
chineze situate pe fluviul Amur.
Eram afectat unei unităţi militare a
marinei, care primise ordinul de a lupta cu chinezii şi avui ocazia să particip
la un schimb de focuri de mitralieră cu trupele chineze. Apoi primii ordinul de
a merge la Vladivostok, unde mă îmbarcai pentru Nakodka, un port important;
după care, mă prezentai la postul principal pentru care fusesem desemnat:
Academia Navală din Petropavlovsk. Ajunsei aici la sfârşitul lui septembrie
1968, pentru a începe cei doi ani şi jumătate de studiu care îmi permiteau să
devin ofiţer radio.
Petropavlovsk este capitala provinciei
Kamceatka; are o populaţie de 150 000 de locuitori. În acest port, străzile nu
sunt pavate şi iluminate decât în centrul oraşului, în vreme ce drumurile
periferice nu sunt decât nişte uliţe neasfaltate. Locuitorii provin de pe tot
teritoriul Uniunii Sovietice. Din cauza numeroaselor sale baze navale şi
militare, Kamceatka are un mare procentaj de locuitori tineri. Dar şi un număr
mare de militari la pensie s-au stabilit aici după terminarea serviciului.
Academia Navală din Petropavlovsk era
condusă de comandantul Victor Ielisaiev, un ofiţer tânăr, care a ajuns rapid în
acest post important. Baza se întindea pe o suprafaţă vastă şi era ocupată în
permanenţă de 1.200 de tineri elevi ofiţeri de marină care studiau aici, se
antrenau şi dobândeau instruirea de specialitate. Cei 1.200 de elevi
reprezentau “crema" studenţilor, erau atent triaţi şi aleşi pe spânceană
din întreaga Uniune Sovietică pentru a deveni elita viitorilor ofiţeri.
Viaţa în Academie era împărţită în două
direcţii principale: studiile navale şi activităţile în cadrul Partidului
Comunist. Studiile navale la rândul lor se împărţeau în secţiuni: navigaţie,
radio, mecanică şi încă altele. Studiam cu ardoare concetrându-ne asupra
materiilor alese.
Cum totul în U.R.S.S. avea o orientare
politică, iar Partidul Comunist reuşea să se infiltreze în toate domeniile
vieţii sociale, trebuia, bineînţeles ca activităţile de Partid să fie
importante şi intense într-un loc unde se formau viitorii ofiţeri de marină. Şi
fu exact cum prevedeam. Într-o zi, puţin după sosirea mea, comandantul Ielisaiev
mă convocă în biroul lui. Acolo se aflau mai mulţi ofiţeri şi un bărbat în
civil, îmi fu prezentat ca şeful Partidului Comunist din oraş.
— Kurdakov, îmi spuse el gesticulând cu
dosarul meu în mână, ţi-am examinat activitatea anterioară în cadrul
Partidului, după cum am examinat-o şi pe a celorlalţi cadeţi. Trebuie să alegem
pe unul dintre voi ca şef al Unuiunii Tineretului Comunist din Academie. Avem
aici 1.200 de oameni şi am căzut cu toţii de acord, spuse el arătându-i pe toţi
ceilalţi cu un gest larg, ca această sarcină să-ţi revină ţie. Purtarea ta a
fost întotdeauna perfectă. Ai fost activist încă de la o vârstă fragedă. Grupul
tău a obţinut premiul districtului Novosibirsk, iar tu ai obţinut calificative
excelente la Leningrad. Aşa că te-am ales pe tine, Kurdakov. Tu eşti omul care
ne trebuie.
Fui un pic uimit. Urma să am
responsabilitatea de a instrui 1.200 de viitori ofiţeri în doctrina comunistă,
de a veghea ca pregătirea lor să fie bună. Iar eu nu aveam decât 18 ani.
Traversând baza militară pentru a mă
duce la camera mea, nu mă puteam abţine să-mi spun: “Serghei, este o ocazie
unică în viaţa ta. Ai să ajungi departe".
La Academie, cam trei cincimi din timpul
nostru era consacrat studiului politicii şi două cincimi reuniunilor tehnice.
Ca ofiţeri ai marinei sovietice, urma să ne asumăm mari responsabilităţi la
bordul navelor sale de război. Din cauza puterii militare pe care o deţineam,
trebuia să fim politic stabili şi demni de toată încrederea Iată de ce erau
consacrate atâtea eforturi formării noastre politice.
Aveam superiori adulţi responsabili de
formarea noastră morală, dar responsabilităţile politice ne reveneau. Aveam la
dispoziţia mea şase locotenenţi, care aveau în subordine grupe de 50, 100 sau
200 de elevi. Eram deci şapte cu toţii în conducere. Aceştia constituiau
cabinetul meu.
Trebuia să le dau directive pentru a
organiza şi a supraveghea toate activităţile.
Zile de formare politică
Eu primeam îndrumări de la sediul
central al Uniunii Tineretului Comunist de la Moscova şi era sarcina mea de a
veghea ca aceste îndrumări să fie puse în practică. Prin intermediarii
cabinetului meu, transmiteam elevilor ofiţeri sarcinile de care răspundeau şi
subiectele politice pe care le aveau de studiat. În mare, trebuia să mă asigur
ca fiecare elev ieşind din Academie cu o diplomă şi mergând să-şi asume marile
responsabilităţi din marină să aibă o disciplină de fier şi să adere complet la
comunism. Uniunea Tineretului Comunist controla în beneficiului Partidului
credinţele politice şi gradul de consacrare pentru comunism ale fiecăruia
dintre aceşti 1.200 de elevi ofiţeri. Un elev care avea o problemă cu unul
dintre tovarăşii lui, sau chiar cu comandatul Academiei, avea dreptul să-mi
prezinte doleanţele lui. Eu trebuia atunci să-i prezint comandantului
reclamaţia şi să pledez în favoarea lui, dacă eram convins că avea dreptate. La
baza navală deci, autoritatea era împărţită, iar vechii ofiţeri de carieră erau
evident deranjaţi. Ei voiau ca autoritatea lor să fie mai pe sus de orice şi
fără apel. Dar Partidul dăduse Uniunii Tineretului Comunist tot atâta putere
câtă le dăduse şi lor. În aceste condiţii, Uniunea putea decide cu deplină
putere într-un caz, împotriva avizului ofiţerilor militari. Integritatea
politică conta mai mult decât competenţa tehnică.
Ori de câte ori vedeam apărând semne de
slăbiciune sau de deviere în convingerile comuniste sau în zelul politic ale
unui elev, îl chemam şi-l muştruluiam cu severitate. Apoi îl convocam într-o
adunare generală a Uniunii şi-l umileam public.
Prin aceste metode, încercam să-l trezesc
la realitate spre a-l face mai eficient.
Un cuvânt al Uniunii întărit de
semnătura mea putea ruina cariera unui tânăr ofiţer. Putea fi dat afară, redus
la gradul de simplu marinar sau transferat la un rang inferior al armatei.
Chiar şi cel mai mic pas greşit putea
atrage după sine cu repeziciune o sancţiune disciplinară severă. O infracţiune
îl putea costa scump pe elevul vinovat: 15 zile de arest cu pâine şi apă.
Alte încălcări ale Regulamentului puteau
ridica garda la 24 de ore din 24.
Când adormeau, erau arestaţi. Se căuta
astfel să fie căliţi într-atât încât să se supună, fără să mai gândească,
oricărui ordin al superiorilor lor. Toate ordinele trebuiau executate fără
întrebări şi fără şovăire. Trebuia să devenim ofiţeri care să comande oameni.
Dar înainte de a comanda, trebuia să învăţăm să ne supunem.
Mă hotărâi să-mi exercit autoritatea cu
prudenţă şi prevedere, căutând să-i ajut pe elevi cât mai mult posibil,
înţelegeam slăbiciunea omenească şi era datoria şi intenţia mea personală să
asigur reuşita tuturor elevilor, potenţiali ofiţeri.
Dar aceasta nu era întotdeauna
realizabil. Exigenţele erau extrem de ridicate. Marşurile şi exerciţiile
permanente, studiile navale tehnice şi lecţiile de marxism-leninism, lungile şi
dificilele ore consacrate aşa-numitelor brigăzi de muncă voluntară exercitau
presiuni incredibile asupra unora dintre elevi. În timpul primului meu an la
Petropavlovsk, trei elevi îşi zburară creierii sau se spânzurară în
baracamentele lor. Presiunile erau prea mari pentru ei.
Îmi amintesc de un băiat care fu acuzat
de a fi dormit când se afla în gardă. I se dădu ordin scris să continue garda şi
să facă rondul fără întrerupere pentru încă 24 de ore. Era, desigur, peste
puterile lui şi dispăru. Ne gândirăm imediat că dezertase, dar a doua zi îi
găsirăm corpul atârnând de o grindă.
Cazul unui tânăr camarad ofiţer de care
trebui să mă ocup şi pe care începusem să-l ajut a fost deosebit de dramatic. În
disperare de cauză, se sinucise aruncându-se de la o fereastră a etajului trei.
Ni se dădu ordin să răspândim zvonul că era beat în momentul accidentului şi că
nu ştia ce face. Eu însă ştiam despre ce era vorba. Îl cunoşteam bine: se
sinucisese în mod evident. Dar trebuia să mă supun ordinelor ca şi ceilalţi şi
să pretind că era beat când sărise. În anumite cazuri, profitam de poziţia mea
de şef al Uniunii pentru a interveni în favoarea elevilor pe care conducătorii
şcolii navale hotărâseră să-i exmatriculeze.
Organizam o întâlnire cu ofiţerii pentru
a încerca să-i conving că elevul în chestiune este recuperabil. Îi rugam să dea
o ultimă şansă elevului, promiţând că voi avea personal grijă ca el să primească
o cunoaştere mai profundă a doctrinei lui Lenin şi că vom reuşi să scoatem din
el un bun ofiţer comunist.
— Mai daţi-mi această ultimă ocazie
pentru a-l aduce pe calea cea dreaptă, pledam eu.
— Bine, Kurdakov, răspundeau ei
adeseori. Ai trei luni pentru a încerca să-i dai o nouă orientare şi să-i
aranjezi situaţia.
Şi de obicei reuşeam.
Depindeam direct de comitetul local al
Partidului Comunist. Funcţia mă punea în contact cu şefii din Moscova ai
Partidului Comunist. Ei îmi transmiteau directivele, manualele de pregătire,
lecţiile şi exemplarele cursurilor pe care trebuia să le predau elevilor.
Cunoscui mulţi dintre înalţii funcţionari comunişti ai provinciei Kamceatka şi
ai oraşului Petropavlovsk în Gorkom-ul local, biroul orăşenesc al Partidului
Comunist. Aceste contacte îmi permiteau aşadar o legătură directă cu Moscova,
ceea ce-mi dădu ocazia să cunosc funcţionarea internă a Partidului.
Una dintre îndatoririle plăcute care îmi
reveneau era aceea de a organiza activităţile recreative ale Academiei. Acestea
ţineau de domeniul “dezvoltării culturale". Aduceam adeseori artişti de la
Moscova. Erau întotdeauna primiţi cu entuziasm.
Cât despre conferinţe, acestea nu se
ridicau întotdeauna la nivelul aşteptărilor, însă cele ţinute de personaje
importante de la Moscova trebuiau să fie bine audiate, altfel aveam necazuri!
Trebuia să le organizez foarte regulat. În acea perioadă, din luna septembrie
1968 până în luna mai 1969, Gorkom-ul îmi ceru să ţin conferinţe despre
comunism şi despre politica mondială în şcolile locale şi la Universitate. Conferinţele
mele aveau ca temă infiltraţia americană în Vietnam, pericolul imperialismului,
importanţa puterii militare a Uniunii Sovietice, leninismul, marxismul şi alte
subiecte politice. Încercam să vorbesc cu convingere şi curând devenii un
orator foarte popular; conferinţele mele erau foarte apreciate.
Pe lângă toate aceste activităţi, mă
consacrai tuturor disciplinelor sportive ale Academiei: lupte, judo, karate,
cursa de alergare fond şi pistă. Eram permanent ocupat, nelăsându-mi vreodată
un moment de respiro. Această viaţă activă şi ocupată mă încânta. Într-o zi
când mă găseam la sediul central al Gorkom-ului din Petropavlovsk, unul dintre
funcţionarii de Partid îmi puse mâinile pe umeri şi-mi zise:
— Kurdakov, vrem să-ţi spunem că faci o
muncă de prim ordin. Am avut mult mai puţine probleme aici la Academia Navală
decât în oricare altă instituţie militară aflată sub ordinele noastre. Ţii
într-adevăr bine lucrurile în mână. Continuă aşa, băiatule!
Eram radios, mă aflam într-adevăr în al
nouălea cer şi nu reuşeam să-mi găsesc cuvintele.
Apoi, în momentul în care mă pregăteam
să ies din birou, şeful biroului orăşenesc de Partid intră în încăpere şi
spuse:
— Tinere, continuă aşa: eşti hărăzit
celui mai strălucit viitor! Avem nevoie de oameni ca tine. Dacă-ţi ţii bine
capul pe umeri vei putea ajunge departe.
Mergeam cu atâta uşurinţă pe drumul de
întoarcere la bază încât abia mai atingeam pământul. Acest fel de viaţă îmi
convenea. Oamenii ăştia erau la fel ca mine, făceam parte din aceeaşi tagmă.
Partidul era “familia" mea. Făceam acum parte din ceva: puteam crede în
ceva, la care puteam adera şi căruia îmi puteam consacra viaţa, înţelegeam
raţiunea de a fi a disciplinei şi a autorităţii şi ştiam să lucrez din greu.
Partidul ştia să recompenseze asemenea calităţi. În acel moment eram
într-adevăr mândru de mine, aşa cum nu aveam să mai fiu decât rareori în viaţa
mea! Eram în armonie perfectă cu lumea care mă înconjura.