Capitolul 15
Eşti de departe cel mai bun om al nostru
În timpul concediilor, mergeam uneori cu
prietenii să facem ascensiuni şi excursii pe jos prin munţii Kamceatkăi,
acordându-mi astfel câteva momente de răgaz de la învăţătură şi grelele mele
responsabilităţi în cadrul Uniunii. Statutul nostru militar ne permitea să
vizităm anumite locuri din Kamceatka, interzise civililor. În timpul unor
asemenea ieşiri, prietenii mei şi cu mine făcurăm descoperiri care ne lăsară
perplecşi. Văzurăm nu mai puţin de 30 de închisori şi tabere de concentrare
ascunse în munţi şi prin văi, în interiorul ţării. Furăm cu atât mai uluiţi cu
cât erau noi şi goale.
Adesea, după un urcuş în vârful unei
coline, descopeream un nou complex penitenciar înconjurat de şiruri de sârmă
ghimpată. Erau toate complet echipate, chiar şi apartamentele gardienilor erau
prevăzute. Portarii întreţineau clădirile şi le supravegheau îndeaproape. Nimic
nu lipsea în aceste tabere: gardienii, echipamentul, câinii, totul era acolo,
mai puţin puşcăriaşii.
Rămăsei pe gânduri, întrebându-mă cui
puteau fi destinate. Îi pusei aşadar întrebarea lui Nikiforov. El îmi răspunse:
— Avem duşmani în ţară, ştii, iar când
va veni momentul, va trebui să fim gata. În caz de tulburări, cât de
neînsemnate ar fi ele, vom găsi fără greutate ocupanţi pentru aceste locuri.
Ne puserăm pe un hohot uriaş de râs, ca şi
cum ar fi fost vorba doar de o glumă. Ceea ce nu era deloc cazul. Dosare
enorme, ale credincioşilor, fuseseră întocmite şi graţie lor fusese stabilită identitatea
persoanelor ce trebuiau arestate la primul semn de agitaţie. Nu trebuiau
aşteptate decât ordinele venind de la Moscova. Bine adăpostită în inima
munţilor, o întregă reţea de închisori era pusă la punct. Eram într-adevăr
mândru. Partidul nostru se arăta vigilent.
Nikiforov scoase un buletin confidenţial
al poliţiei care îi fusese trimis de la centrul antireligios de la Moscova,
conţinând instrucţiuni detaliate privind tratamentul ce trebuie aplicat credincioşilor
în Uniunea Sovietică. Documentul vorbea despre o campanie antireligioasă de
mare anvergură, care se căuta să fie intensificată considerabil pentru a
acoperi toate oraşele, toate satele şi toate cătunele pe toată suprafaţa de 12.000.000
kilometri pătraţi ai Uniunii Sovietice, de la Leningrad la regiunile cele mai
îndepărtate ale Extremului Orient sovietic. Responsabili cu o formaţie
specială trebuiau să propage ateismul şi să combată credinţa religioasă - prin
filme, broşuri, înregistrări, conferinţe, piese de teatru, expoziţii şi
propagandă de tot felul.
Examinând atent aceste documente şi discutând
cu Nikiforov, începui să întrezăresc întinderea acţiunii întreprinse de
Partidul nostru pentru a suprima ameninţarea crescândă a religiei în ţara
noastră. Fui uluit.
— Campania asta trebuie, cu siguranţă,
să vă coste averi, îi spusei cu însufleţire lui Nikiforov.
— N-ai decât să-i calculezi costul,
răspunse el. Ştii ce ne costă numai grupul tău. După cum ţi-am zis deja,
Kurdakov, avem doi duşmani de temut: imperialiştii americani şi duşmanii ăştia,
care ne sabotează aici, acasă. Trebuie să ţinem situaţia în mână, coste cât o
costa! Credincioşii sunt cu atât mai periculoşi cu cât numărul lor creste
foarte repede. Numai în Kamceatka, sunt 30.000. Şi asta la o populaţie care nu
numără decât 250.000 de locuitori.
— Ceea ce înseamnă, spusei după ce mă
gândii o clipă, că este foarte probabil să fie milioane pe cale să ne corupă
naţiunea.
— Întocmai. Iar comunismul nu va triumfa
niciodată complet în ţara noastră până nu vom reuşi fie să le schimbăm
mentalitatea, fie să-i exterminăm. Mărturisesc cu toată sinceritatea că eu aş
opta pentru cea de-a doua soluţie.
— Dar atunci cum să reacţionăm în
privinţa credincioşilor care afirmă că au dreptul la libertate religioasă? îl
întrebai.
— Asta figurează pe paginile
Constituţiei, zise el. Dar tu şi eu suntem oameni amândoi. Am trăit. Ştim care
este realitatea.
Remarcile lui mă făcură să mă gândesc la
ziua în care-l surprinsesem într-o conversaţie cu un credincios pe care-l arestase.
— Pentru ce ne aflăm aici? întrebă
credinciosul.
— Vă aflaţi aici pentru că am găsit în
posesia voastră literatură antisovietică.
— Ce înţelegeţi prin literatură
antisovietică? Nu este vorba decât despre Biblii.
Nikiforov răspunse pe un ton sec:
— Exact la asta făceam aluzie,
imbecilule! Aia-i literatura antisovietică!
— Dar, protestă credinciosul, care
fusese serios maltratat, cum poate fi considerată Biblia ca literatură
antisovietică? Guvernul nostru afirmă că tipăreşte Biblii în ţară, iar dacă le
tipăreşte guvernul, cum pot fi antisovietice?
Aşteptai cu nerăbdare răspunsul pe care
avea să-l dea Nikiforov.
— Greşeşti! Urlă el. Guvernul nostru nu
va imprima niciodată Biblii!
— Bineînţeles că o face. A şi făcut-o
deja, de altfel. Cel puţin asta pretinde.
— Tacă-ţi gura! răspunse Nikiforov
furios şi-şi continuă interogatoriul.
Aveam să aflu mai târziu că,
într-adevăr, guvernul nostru pretindea că tipărise 10.000 de Biblii. Dar
această declaraţie fusese difuzată pentru lumea occidentală, pentru a o face să
creadă că în Uniunea Sovietică există libertate religioasă. Ce se întâmplase cu
acele Biblii? Aflai, înainte de orice, că fuseseră trimise vreo 5.000 în
Occident, pentru a fi vândute celor din străinătate care vorbeau ruseşte. Se
mai trimiseră 3.000 în ţările comuniste din Europa de est şi în jur de 2.000 la
organizaţia antireligioasă de la Moscova pentru studiu şi cercetări în scopul
de a perfecţiona propaganda anticomunistă. De
fapt, nici una dintre cele 10.000 de Biblii nu ajunse niciodată în mâinile
credincioşilor ruşi.
Iată de ce aveau ei Biblii intrate prin
contrabandă sau manuscrise.
Ca şef al Uniunii Tineretului Comunist a
Academiei Navale, auzisem vorbindu-se de tovarăşul Orlov, şeful Partidului
pentru întreaga provincie. În timpul domniei lui Stalin, tovarăşul Orlov
ajunsese la putere, în calitate de secretar de Partid pentru provincia
Kamceatka. Intensificase controlul pe care-l exercita asupra Partidului şi în
toată Kamceatka era supranumit “micul Stalin", nu numai pentru că ajunsese
la un rang înalt sub regimul lui Stalin, dar şi deoarece metodele,
personalitatea şi maniera lui de a conduce se asemănau cu cele ale lui Stalin.
Tovarăşul Orlov se număra printre primii
200 cei mai buni şefi din toată Uniunea Sovietică. Auzisem adeseori
pronunţându-i-se numele şi încercam mult respect şi admiraţie pentru el. Îl
întâlnii pentru prima oară în 22 aprilie 1970 în timpul unei importante
întruniri a Partidului, care sărbătorea a suta aniversare a naşterii
fondatorului Partidului, Lenin. Fusesem invitat la acea importantă manifestare.
Organizând această întrunire, se căuta
mai ales să se prezinte şefii comunişti de mâine vechilor şefi. Era aşadar
organizată în onoarea viitorilor şefi de Partid. Participam ca invitat şi
trebuia să primesc cu acea ocazie o recompensă specială pentru munca mea în cadrul
Uniunii Tineretului Comunist şi pentru că eram unul dintre “noii şefi de Partid
care promiteau". Organizaţia mea fusese desemnată drept cea mai bună a
Uniunii din întreaga provincie Kamceatka. Îmi fusese rezervat un loc de onoare
pe estradă. Alături de mine se afla tovarăşul Orlov şi toate personalităţile
despre care auzisem vorbindu-se dar pe care nu le văzusem niciodată. În spatele
estradei fusese atârnată o gigantică siluetă din profil a lui Lenin. Eram puţin
neliniştit şi surescitat. Era cea mai importantă manifestare comunistă de ani
de zile.
Când fui prezentat ca şef al
organizaţiei câştigătoare a locului fruntaş în cadrul Uniunii, tovarăşii de la
televiziune transmiteau evenimentul în direct. Mă rugaseră să pregătesc un
discurs de mulţumire; vorbii aşadar timp de 15 minute cu înflăcărare despre
triumful comunismului. Făcui un raport detaliat al activităţii mele de şef al
Uniunii Tineretului Comunist din cadrul Academiei Navale şi schiţai planurile
noastre de viitor. Era intenţia noastră fermă de a continua să servim Partidul
şi de a munci şi pe viitor, mai mult decât în trecut. Iar ca final mă angajai
în aceşti termeni:
— Pentru a onora memoria tovarăşului
Lenin, mă angajez ca organizaţia mea să îndeplinească fapte încă şi mai
importante în anul viitor. Vă promit, şi fac această promisiune în memoria
sfântă a lui Lenin, că acesta nu este decât un început!
Şi vorbeam foarte serios. Când terminai,
fui aplaudat călduros, iar tovarăşul Orlov se ridică dintr-o săritură şi-mi
puse mâinile pe umeri. Ceru să fie adus drapelul roşu special care fusese
transportat de la Moscova cu avionul. Drapelul fu adus, iar el mi-l prezentă
ceremonios. Eu îl îmbrăţişai şi mă înfăşurai în el cu mândrie; în acest timp,
delegaţii se sculaseră în picioare pentru a aplauda. Fu pentru mine un moment foarte important! Şeful
cel mai sus plasat al provinciei Kamceatka, un om care figura printre cei mai
importanţi din tot U.R.S.S.-ul, apărea la televizor, cu braţul pus pe umerii
mei.
După ce aplauzele încetară, tovarăşul
Orlov făcu următoarea declaraţie:
— Asemenea tineri sunt un exemplu
perfect pentru tineretul comunist şi reprezintă viitorul Partidului în U.R.S.S.
Trebuie să-i încurajăm şi să-i ajutăm să se perfecţioneze. Tovarăşi, priviţi-l aşadar
pe acest om: el personifică, cu mii de alţii asemenea lui, viitorul Partidului
şi al ţării noastre.
Mi se învârtea capul. Îndrăzneam să sper
că la televizor nu mi se observa nervozitatea. Ce moment minunat era pentru
mine! Era, cu adevărat, cea mai frumoasă clipă din viaţa mea.
La sfârşitul ceremoniei, al
discursurilor şi al distribuirii premiilor, cu toţii furăm invitaţi într-o mare
sală de banchet, unde mesele se încovoiau sub greutatea mâncărurilor şi a
băuturilor. Fui asaltat de numeroase persoane care mă felicitară. Dar şefii cei
mai de seamă, printre care se afla tovarăşul Orlov, nu ni se alăturară. O sală de mese specială le era rezervată,
departe de simplii delegaţi. După ce mâncai, mă ridicai şi mă plimbai în lungul
culoarului. Nu prea băusem, pentru că mă antrenam pentru un viitor meci de
judo. Traversam holul când, spre uimirea mea, o uşă se deschise deodată şi
apăru tovarăşul Orlov. Picasem din întâmplare peste sala de banchet rezervată
conducătorilor superiori de partid. Orlov mă văzu şi, în ciuda stării de beţie,
mă recunoscu. Îmi întinse mâna şi-mi zise:
— Hei, tovarăşe Kurdakov, ia intră aici!
Ezitam să intru. În fond, nu mă simţeam
în largul meu în compania celor mai însemnaţi şefi ai regiunii noastre. Orlov
mă prinse de braţ şi mă băgă înăuntru. Se aflau acolo înjur de 20 de ofiţeri
superiori, în jurul unei mese mari, supraîncărcate cu mâncare şi băutură. Mă
gândii că era un lucru bun că se aflau într-o sală de mese separată, din cauza
felurilor de mâncare costisitoare care li se serviseră aici - cârnaţi, icre negre
şi alte delicatesuri, vinuri greceşti şi tot ce se putea imagina. Iar vodca
curgea în valuri. Fui uluit. Bineînţeles că nu ni se servise o asemenea mâncare
în sala de banchet.
Orlov se scuză pentru câteva momente şi
ieşi împleticindu-se, în căutarea toaletei. În absenţa lui, privii înjur. Îi
aveam sub ochi pe toţi marii şefi ai provinciei Kamceatka, toţi beţi. Câţiva
erau beţi morţi, cu capul căzut pe masă. Trei dintre ei aveau capul prăbuşit în
farfurie. Două perechi de picioare ieşeau de sub masă. Alţii, care beau pahar
după pahar, îşi pierdură şi ei curând cunoştinţa. Un altul era întins, cât era
de lung pe masă. Mâinile şi picioarele i se scăldau în marile platouri încă
pline cu mâncare. Îi privii cu dezgust. Dădusem ordin să fie scoşi cadeţi din
Academie pentru mai puţin de atât. Îmi zisei: Viaţa oamenilor din regiunea asta
a U.R.S.S.-ului depinde aşadar de aceşti oameni atât de beţi încât nu mai ştiu
nici cum îi cheamă. Îi priveam pe şefii comunişti, “crema societăţii", şi
această “cremă a societăţii" se stricase. Unuia i se făcuse rău şi
vomitase pe haine. Întreagă această scenă incredibilă mă dezgusta enorm.
Orlov se întorsese de-acum. Mă aşezai pe
scaunul alăturat. Cum bea fără măsură şi devenea tot mai beat, capul începu să
i se clatine. Dintr-o dată, îi căzu în farfurie. Şi-l ridică ruşinat, strigând:
— Dă-mi un şervet!
Îi dădui unul şi-şi şterse de bine de
rău mâncarea de pe frunte, de pe bărbie şi de pe nas. Mai avea încă peste tot
pireu de cartofi. Înjura ca un birjar. Era un spectacol ameţitor. Mâncarea i se
scurgea în lungul feţei, pe veston şi pe medalii. Îşi scoase uniforma. Îmi
arătă o cicatrice lungă, provocată de o rană din război şi, deşi se afla într-o
stare avansată de beţie, zise:
— Tovarăşe Kurdakov, vezi asta? Bastardul
ăla de Stalin mi-a fâcut-o! Stalin m-a trimis pe front. Stalin ne folosea
trupurile ca armă. Stalin mi-a dat asta, şi când mă doare, îl blestem. Îl
blestemă obscen pe Stalin, apoi începu să-i blesteme pe ceilalţi.
— Să nu mai vorbim numai de Stalin, dar
cine mai este şi Brejnev ăsta? E un parazit linguşitor, care-i linge cizmele
lui Stalin. Uite cum a supravieţuit Brejnev şi uite cum a ajuns el să fie
marele şef comunist! L-am auzit la Congresul Partidului, la Moscova. Behăia ca
o oaie, bee, bee, bee, cuvânt după cuvânt, ca o oaie.
Nu-mi credeam urechilor! În beţia lui,
Orlov sărea de la una la alta, folosind expresii obscene pentru a-şi descrie “colegul",
pe Brejnev. Privii în jur îngrozit pentru a mă asigura că nu auzise nimeni
toate vorbele acelea incredibile. Dacă le-ar fi auzit, s-ar fi sfârşit cu mine!
Dar se părea că nimeni nu auzise nimic; erau atât de băuţi încât nu mai erau
deloc conştienţi de ce se petrecea în jurul lor. Tovarăşul Orlov, el însuşi,
era pe altă lume, debitând prostii şi bătând câmpii.
Dar nu trebuia să mă păzesc doar de
ceilalţi. Dacă din întâmplare Orlov îşi amintea mai târziu de ceea ce-mi
spusese, viaţa mea nu mai valora nici un ban. Nu-şi putea permite să mă lase în
viaţă, iar un cuvânt de-al lui mă putea reduce la tăcere. Dispunea de această
putere, îl privii. Capul îi zăcea pe masă, dădea impresia că dormea. Deodată,
se îndreptă, înălţă braţele şi spuse:
— Comunismul este cea mai mare
nenorocire pe care a cunoscut-o vreodată omenirea!!!
Îşi înălţă capul şi murmură:
— Comunismul este... (descrierea este
prea grosolană pentru a fi tipărită).
Eram împietrit de frică. Orlov o luase
razna şi urla:
— Comuniştii nu-s decât o adunătură de
lipitori!
Mă repezii afară din încăpere şi mă
întorsei la Academia Navală cât putui de repede. Zile întregi trăii copleşit de
spaimă. Înainte de a-l întâlni pe Orlov credeam sincer şi cu putere în
comunism. Aveam o credinţă de nezdruncinat în ţelurile şi obiectivele sale.
Adeseori, cadeţi mai tineri mă întrebaseră:
— De ce este viaţa atât de dură în
Uniunea Sovietică? întotdeauna dădeam acelaşi răspuns:
— Este dificilă acum, dar viitorul pe
care-l vom construi va fi mai bun.
Şi o credeam sincer. Constatasem că erau
numeroase contradicţii între învăţătura comunistă şi realitate. Dar eram
convins că nu era vorba decât de deviaţii sau de slăbiciuni personale şi că
mergeam într-adevăr spre un mâine mai bun.
Dar întâlnirea cu Orlov în sala aceea
plină de personaje importante ale lumii comuniste mă făcu să descopăr ipocrizia
tuturor acestor lucruri. Zile în şir mă tot gândii la seara aceea. Iată,
aşadar, ce sunt cu adevărat şefii, îmi ziceam. Sunt fără inimă, duri, cinici şi
nici măcar nu sunt în stare să creadă în comunism: singura lor preocupare este
aceea de a găsi o modalitate de avansare personală.
Constatasem că şefii duceau o viaţă
extravagantă, în vreme ce poporul trăia în sărăcie şi prea multe greutăţi.
Remarcasem că exista un abis între promisiunile comunismului şi realitatea
vieţii oamenilor. Găsisem întotdeauna modalitatea de a justifica această
diferenţă şi mă consolam spunându-mi: Facem astăzi sacrificii pentru victoriile
de mâine.
Acum însă, văzusem acel spectacol
incredibil. Hotărâi că dacă oamenii aceia nu credeau, dar utilizau sistemul
pentru avansarea lor personală, atunci eu voi face la fel. Dacă un orn ca Orlov
nu credea cu adevărat în comunism, de ce-aş crede eu? Dacă Orlov era destul de
şmecher şi descurcăreţ pentru a ajunge pe primul loc, puteam şi eu să ajung. De
la vârsta de 6 ani fusesem format de sistem şi puteam şi eu să ajung în vârf,
asemenea celorlalţi. Idealismul meu deplasat muri în noaptea celei de-a o suta
aniversări a naşterii lui Lenin, 22 aprilie 1970.
“Tot înainte! Tot înainte!".
Această deviză, pe care mi-o alesesem pe vremea când eram copil la orfelinat,
deveni o dată în plus cuvântul meu de ordine. De acum înainte, îmi fixai un
singur ţel: să ajung în vârf! Dacă trebuia să joc jocul cinismului şi al
sadismului, voi juca acest joc. Şi voi ajunge mult mai bine decât Orlov sau
decât oricare altul. Voi servi comunismul, pentru că era singurul mod de a
merge înainte.