Capitolul 16
Frumoasa religioznikă
Abia sună de două ori telefonul şi eu
răspunsei şi-i recunoscui vocea lui Nikiforov:
— De data asta va fi important,
Kurdakov, zise el. Asigură-te de colaborarea a cel puţin 10 oameni şi fii aici
la ora 20:30 punct!
Fără să aştepte răspuns, închise. Începui
să-mi convoc oamenii. De obicei, cu greu strângeam mai mulţi de 10, dar în
seara aceea adunai 14 inşi. Când ajunsei la postul de poliţie, cu un sfert de
oră mai devreme, unii dintre ei erau deja acolo. Alţii intrară câteva minute
mai târziu.
— Ce se întâmplă? întrebau ei. Unde
mergem în seara asta?
Intrai în birou la Nikiforov, să mă
informez.
— Strada Oceanskaia, 66, zise el,
conducându-mă spre harta de pe perete.
Arătă cea de-a treia intersecţie a
străzii Oceanskaia şi zise:
— Ar fi de preferat să vă opriţi aici.
Veţi putea face restul drumului pe jos.
Cunoşteam bine cartierul.
— Populaţia este foarte densă, spusei. În
ultima vreme, ne-am dus de mai multe ori în cartierul ăsta al oraşului. E
aproape sigur că vom fi reperaţi.
— Eşti în armată, nu? zise Nikiforov
ritos. Ceea ce însemna: foloseşte tactici militare.
— Evident, spusei, studiind planul
îndeaproape. Am să plasez doi oameni aici şi unul aici, în colţ. Astfel, am să
pot interzice accesul şi îndepărta pietonii.
— Bun.
— Cam câţi credincioşi vă aşteptaţi să
fie? întrebai.
— 15.
— Sunt instrucţiuni speciale?
— Ca de obicei, zise el.
Trebuia să-i aduc pe cei doi oameni ale
căror nume figurau pe petecul de hârtie pe care mi-l dădu.
— Uite numele oamenilor care ne trebuie.
— Şi ceilalţi?
— Ceilalţi? urlă el. Ai nevoie să-ţi fac
un desen? Dă-le o mică amintire! Faceţi-i să priceapă că genul de activităţi pe
care le practică ei nu merită.
— La ce oră are loc adunarea? întrebai.
— La orele 22:00. Să ajungeţi acolo la
22:30.
Mă întorsei în sala din spate, unde
oamenii mei beau şi glumeau. Cei mai mulţi îmi deveniseră prieteni apropiaţi.
Alţii nu erau decât “prieteni de vodcă".
Se făcu în fine 21:45, ora plecării. Îndreptându-mă
spre uşă, îi strigai lui Iuri:
— Fii atent ce faci diseară! Cască bine
ochii înainte să învârti deasupra capului bastonul ăla.
El îmi zâmbi şi zise:
— De acord, Serghei.
Ieşind pentru a ne duce la camion, ne
luarăm bastoanele şi cătuşele.
— Ţineţi-vă bastoanele strânse, spusei.
O să fim la strâmtoare în seara asta.
Luarăm cătuşe speciale. O dată fixate,
se strângeau când persoana se zbătea. Pe interior, dinţi ascuţiţi se înfingeau tot
mai dureros, în încheieturile victimei. Într-o zi, pentru a mă distra, îmi
pusesem o pereche, dar începui repede să urlu să vină careva să mi le scoată.
Dureau, într-adevăr, foarte tare şi le foloseam adesea pentru credincioşi.
Urcarăm în camionul poliţiei şi
demararăm în toată viteza. Ne năpustirăm prin oraş cu farul giratoriu şi cu
sirena declanşate, semănând panică generală în circulaţie. Ajunşi la două intersecţii
de destinaţie, oprirăm sirena, stinserăm farul şi încetinirăm. Ajunserăm curând
în strada Oceanskaia.
— Opreşte aici, îi spusei lui Victor.
Imediat ce parcarăm la marginea străzii,
desemnai doi oameni pe platforma camionului şi le spusei:
— Voi doi, coborâţi şi mergeţi de
blocaţi strada. Iar voi doi, de colo, înconjuraţi strada şi baraţi celălalt
capăt al străzii. Nu uitaţi, nimeni nu trebuie să treacă. Aţi înţeles?
Nikiforov ne dăduse ordin să îndepărtăm
trecătorii cu orice preţ. Într-adevăr, două raiduri anterioare luaseră o
întorsătură proastă pentru că se strânseseră trecători curioşi, atraşi de
strigătele credincioşilor. Reuşiserăm în cele din urmă să-i împrăştiem, dar
răul fusese făcut. Nikiforov primise câteva semnale. Era furios şi în termeni
fără echivoc mă rugase să am grijă ca asta să nu se mai întâmple niciodată.
Ţineam aşadar cu orice preţ la a nu mai
avea spectatori în acea seară. Cele două capete ale străzii fură complet
barate. Lăsând gărzile la posturile lor, cei 10 inşi care mai rămăseserăm ne
îndreptarăm spre casa care purta numărul 66 şi spre ocupanţii ei aflaţi la
rugăciune, care nu bănuiau nimic. După câteva momente, o reperarăm. Era o casă
fără pretenţii, la fel ca toate celelalte din cartier. În interior era lumină,
care se zărea prin perdeaua groasă atârnată în faţa ferestrei. De fiecare parte
a casei erau câte două ferestre, iar în spate o uşă. Plasai la fiecare
fereastră şi la uşă câte un om, pentru a le supraveghea. După ce protestară, ca
de obicei pentru că “aveau să piardă acţiunea", se duseră. Le spusei că-şi
pot părăsi postul o dată declanşată operaţiunea şi că atunci puteau intra “să
se amuze".
Acum totul era aranjat. Ne îndreptarăm
spre uşa de intrare cu paşi furişaţi. După ce mă mai asigurai pentru ultima
dată că toată lumea era la locurile ei şi în gardă, făcui un semn din cap şi
spusei:
— Să mergem! şi mă aruncai asupra uşii,
care se deschise brusc.
Cele 15 persoane care se aflau în
interior în rugăciune şi cântări, în genunchi, îşi ridicară capetele, alarmate,
refuzând cu desăvârşire să-şi creadă ochilor. Ştiau bine ce avea să urmeze şi
pe feţele lor se citea o expresie de surpriză şi de teamă. Unii nu încetară să
se roage, iar 3-4 continuară să cânte, fără să sară o notă. Oamenii ăştia, îmi
zisei, sunt nemaipomeniţi. Nu mă putui abţine să le admir curajul, care totuşi,
mă înfuria la culme. Urlai:
— Ce faceţi?
— Ne rugăm, răspunse careva.
— Cui?
— Lui Dumnezeu.
— Nu există Dumnezeu, imbecilule! urlai
eu. Voi nu ştiţi? Vă rugaţi zadarnic! Unde vă este Dumnezeu acum? Să vă vină în
ajutor!
Îi îmbrâncirăm şi-i ocărârăm, pregătind
astfel atacul. Apoi, deodată, unul dintre oamenii mei scoase la vedere un
baston şi încăierarea fu declanşată. Trecură la atac înghesuindu-i, lovindu-i
cu pumnii şi cu picioarele.
Vladimir prinse un bătrân şi îi trase un
pumn în plină figură, care îl făcu să zboare ţipând până în partea cealaltă a
încăperii şi-l trimise să se prăbuşească la pământ într-o mare de sânge.
Anatoli, care nu voia ca Vladimir să-l întreacă, prinsese un altul şi nu mai
înceta să-i care la pumni în burtă, în piept, în plină faţă, după cum îl
distra. Apoi îl dădu gata cu o lovitură formidabilă în gură. Credincioşii care
reuşeau să ne scape fugeau de colo-colo prin cameră în căutarea unei
ascunzători pentru Biblii şi literatură. Văzându-le manevrele, strigai.
— Luaţi Bibliile!
Serghei Kanonenko avea cuţitul în mână şi-l
flutura sălbatic obligându-i astfel pe credincioşi să se plece pentru a-i evita
lama. Iuri ridică de jos o femeie bătrână, o înhaţă de părul cărunt, îi trase
capul pe spate şi-i dădu în plin o lovitură de karate în gât. Fără să scoată
măcar un cuvânt, bătrâna se prăbuşi la pământ.
Zării un bătrân care încerca să fugă,
pusei mâna pe el şi căutai să-i trag un pumn în cap. Dar reuşi să evite
lovitura. Asta mă scoase din minţi şi ridicai pumnul pentru a-i da încă o lovitură,
dar cineva din spatele meu mă prinse de mână şi urlă:
— Vă rog, nu-l loviţi! Nu-i decât un
bătrân.
Mă întorsei plin de furie. Aveam
înaintea mea doi tineri credincioşi, unul de vreo 18, iar celălalt de vreo 21
de ani.
— Vreţi să-mi spuneţi voi ce să fac! Ei
bine, o să vedem noi! Mă uitai înjur, îi zării pe Boris şi pe Iuri şi le
strigai:
— Luaţi-i pe vitejii ăştia doi în
spatele casei şi învăţaţi-i să nu ne mai dea ordine.
Îi scoaseră pe cei doi băieţi
înbrâncindu-i şi trăgându-i şi-i bătură până ce le transformară feţele într-un
terci însângerat. Aproape toate oasele feţei le erau sfărâmate. În acest timp,
Serghei Kanonenko îşi încercase cuţitul pe două femei: acestea urlau şi se
ţineau deoparte. Un bătrân se ţâra pe jos, încercând să se ridice; fusese bătut
şi era plin de sânge. Iuri îl ridică în sus şi-i dădu o lovitură de picior în
coastă cu cizma lui mare... Se auziră oase sfarâmându-se, ca şi cum mai multe
coaste îi fuseseră sparte. Bătrânul se rostogoli la pământ, răsucindu-se de
durere.
Nimic din casă - nici oamenii, nici
mobilierul - nu scăpă furiei noastre. Sfărâmarăm tot ce văzurăm. Cel care-şi
transformase casa în biserică secretă avea să înţeleagă că nu o putea face fără
să piardă tot ce avea. În câteva minute, casa devenise un abator - mesele,
scaunele, vasele fuseseră sparte, totul era sfărâmat şi făcut bucăţele.
Credincioşii, unii fără cunoştinţă, alţii suferind atroce, erau pe jumătate
acoperiţi de sfărămături. Îl văzui atunci pe Victor urmărind şi punând mâna pe
o fată care încerca să fugă în altă cameră. Era o fată frumoasă. Ce păcat, să
fie credincioasă, îmi zisei. Victor o înhaţă, o ridică deasupra capului lui şi
o mai ţinu aşa o clipă. Ea îl implora.
— Nu o faceţi, vă rog, nu o faceţi.
Scumpe Dumnezeule, vino în ajutorul nostru!
Victor o azvârli atât de puternic încât
izbi peretele la înălţimea de la care fusese aruncată, apoi căzu la pământ, pe
jumătate inconştientă, gemând.
Victor se întoarse râzând şi exclamă:
— Pun pariu că i-a zburat din cap până
şi ideea de Dumnezeu.
Cât despre mine, eu gândeam: Este
într-adevăr o fată frumoasă. Aş fi preferat să o întâlnesc în împrejurări mai
favorabile.
— Căutaţi cărţile, strigai!
Cotrobăirăm prin cameră în căutarea
Bibliilor şi a oricărei literaturi, chiar şi sfâşiate, pe care o puteau avea
oamenii ăştia. Smulsei din mâinile unei bătrâne un caiet de elev în care
fuseseră notate versete biblice. Nu-şi pierduse complet cunoştinţa şi nu înceta
să geamă:
— De ce? De ce?
Nu era atât o întrebare cât, mai
degrabă, un strigăt de agonie, izvorând din adâncurile sufletului ei:
— De ce?
— Arestaţi-i pe cei doi! ordonai,
arătându-i pe cei doi şefi care corespundeau descrierii pe care mi-o făcuse
Nikiforov. Duceţi-i în camion!
Iar în timp ce doi dintre oamenii mei
executau ordinele, restul făceau turul camerei cerând actele credincioşilor şi
luând informaţiile necesare. Obţinui actul de identitate al frumoasei fete. Mă
interesai în mod special de ea. Se numea Nataşa Zdanova. De vreme ce le
deţineam numele, îi puteam regăsi oricând.
Misiunea noastră se încheiase. Era
timpul să plecăm. Dădui oamenilor mei ordinul să iasă. Părăsind locul, aruncai
o ultimă privire la spectacolul pe care-l lăsam în urmă. Camera era plină de
trupuri mutilate, de mese, scaune şi vase sfărâmate. Totul era întors pe dos în
încăpere. Pereţii erau împroşcaţi cu sânge. Lucrasem bine.
Revenind către postul de poliţie,
începui să-i interoghez pe cei doi oameni pe care-i arestasem. Dar ei voiră mai
întâi să ne pună o întrebare.
— Cum de eraţi la curent?
— Dar ce credeţi voi, imbecililor? Avem
oamenii noştri, spionii noştri. Vă descoperim cu o uşurinţă uimitoare.
Nu păreau deloc miraţi.
— Invitaţi oameni la adunările voastre
secrete, nu-i aşa? continuai. Dacă vreţi să nu fiţi reperaţi, de ce faceţi
invitaţii?
— Nu înţelegeţi, spuse pastorul
clandestin. Ştim că sunt spioni. Nu suntem proşti. Dar avem o mare
responsabilitate: aceea de a-i invita pe oameni să-L primească pe Dumnezeu. Cum
am putea chema pe oameni la Dumnezeu şi răspândi credinţa îndepărtându-i pe
străini? Când le vorbim oamenilor de Dumnezeu, ştiu desigur, că printre ei sunt
spioni. Ştim care sunt riscurile.
Se opri un moment şi crezui că nu mai
avea nimic de adăugat, dar reluă curând.
— Pentru noi, însă, este mult mai
important să ne luăm răspunderea de a ne împărtăşi credinţa şi altora decât să
ne gândim la propria noastră siguranţă.
Ce imbecili iluştri! mă gândii. Cum am
putea permite unor asemenea oameni să aducă atingere securităţii ţării noastre?
Nu ne trebui mult să ajungem înapoi la
post, iar în timp ce se “ocupau" de prizonieri la subsol, noi ne
destinserăm în sajonaşul din spate, golind mereu la pahare. Anatoli şi Vladimir
glumeau pe seama raidului.
— Tipii ăştia, într-adevăr, nu prea
durează mult, declară Vladimir. Le dai o loviturică şi se fac mici.
Văzusem “lovituricile" lui Vladimir.
Înţelegeam foarte bine de ce “nu prea durau mult" credincioşii.
— E prea simplu, continuă el. Mi-ar
place ca o dată să se apere, ca să ne putem şi noi antrena.
Dar nu opuneau niciodată rezistenţă.
Credincioşii nu răspundeau niciodată cu lovituri. Încercau întotdeauna să se
apere; dar nu întorceau niciodată loviturile înapoi.
— Formidabil, copiii mei! Formidabil!
exclamă Nikiforov. Radia în timp ce îi făceam o dare de seamă a raidului.
Trei zile mai târziu, 8 membri ai
grupului meu de operaţiuni speciale şi eu însumi eram aşezaţi în aşteptare în
micul salon din fund. Eram de gardă, pentru cazul că ar fi fost apeluri. Făceam
aşa de gardă o dată sau de două ori pe săptămână. Către ora 19, telefonul lui
Nikiforov sună şi peste câteva secunde acesta se repezi afară din birou
strigând:
— Kurdakov, Kurdakov, pregătiţi-vă să
plecaţi imediat!
— Unde mergem? întrebai simţind în aer
acţiunea.
— În strada Nagornaia.
Şi-mi dădu numărul casei. Fie observase
careva ceva suspect la adresa cu pricina, fie unul dintre spioni descoperise că
avea loc o adunare acolo şi o semnalase. În orice caz, aceasta era în curs de
desfăşurare în acel moment!
Strigai la oamenii mei să se adune
repede la camion, apoi îi dădui ordin lui Victor să pornească în toată viteza.
Uneori, Victor era cel mai rău şofer din lume asumându-şi nenumărate riscuri
inutile, în timp ce alteori era cel mai bun şofer şi o demonstra prin
abilitatea neliniştitoare cu care evita circulaţia.
— Opreşte sirena! îi urlai când ne
apropiarăm de destinaţie. Intraserăm pe strada Nagornaia, sărirăm din camion
înainte chiar ca el să oprească şi ne repezirăm în faţa casei pentru a intra
forţând uşa. Spre marea surpriză, nu erau decât tineri. Nu era un fir de păr
cărunt! Descoperisem o adunare secretă de tineri, luându-i complet pe
nepregătite, Îi atacarăm, îi înhăţarăm, îi făcurăm să valseze, îi lovirăm şi-i
strânserăm la înghesuială.
— El este. Luaţi-l! spusei arătând un
tânăr de 23 ani, care le era şef.
Câţiva dintre băieţii mei se repeziră
asupra lui şi începură să-l bată. Alţii dintre oamenii mei dădeau pumni în
dreapta şi în stânga, jucându-se cu ei ca şi cum ar fi fost nişte mingi.
Aruncai o privire de jur-împrejurul camerei şi văzui ceva ce nu putui la
început să cred! Ea era, aceeaşi fată! Nu era posibil. Şi totuşi aşa era. Abia
trecuseră trei zile de când asistase la cealaltă întâlnire şi de când fusese
aruncată cu putere de-a curmezişul camerei. Fu prima oară când o putui privi atent.
Frumuseţea ei întrecea amintirea pe care i-o păstrasem: avea un păr blond şi
lung, care-i cădea pe umeri, ochi mari şi albaştri şi o piele moale - una
dintre frumuseţile naturale cele mai frapante pe care le văzusem vreodată.
Victor remarcă şi el că se afla acolo şi strigă:
— Iat-o iarăşi! Ia priviţi băieţi,
uitaţi-o iar!
— Ei bine, strigai, se pare că n-ai
făcut treabă prea bună ultima oară, Victor. N-ai reuşit să-i dai o lecţie. Acum
e rândul meu!
O ridicai în braţe şi o aruncai cu burta
pe o masă. Doi dintre noi îi smulseră hainele. Un om o ţinu pe masă, iar eu
începui s-o bat cu palma, cât putui de tare. Din cauza forţei cu care loveam,
mâinile începură să mă usture. Ei îi apărură vânătăi pe piele. Continuai să o
bat până când bucăţele de carne însângerată mi se lipiră de mână. Gemea, dar
încerca cu disperare să nu plângă. Pentru a-şi reprima strigătele, îşi muşca
buza inferioară atât de rău încât sfârşi prin a se răni, iar sângele începu
să-i curgă pe bărbie. În cele din urmă, cedă şi începu să plângă în hohote.
Când fui atât de obosit încât nu mai putui ridica braţul să mai lovesc, iar
fundul ei nu mai era decât o masă de carne vie, o împinsei de pe masă şi se
prăbuşi la pământ.
O lăsai şi privii în jur, aproape
epuizat, să văd ce făceau ceilalţi. Tinerii credincioşi, zăceau la pământ prin
camera devastată. N-avea nici un rost să lungim lucrurile, cum ştiam că ne
aflam în posesia conducătorului lor, strigai:
— Îl avem pe omul nostru! Acum luaţi-le
ăstora numele şi să ieşim de aici!
Când ne reîntoarserăm la postul de
poliţie, Nikiforov stătea în picioare în uşă şi ne salută cu un surâs.
— Ei bine, copiii mei, zise el, văd că
aţi lucrat repede.
— Uitaţi-vă omul, îi spusei, împingându-l
pe şeful grupului spre Nikiforov, care-l trimise imediat la subsol pentru un “interogatoriu".
Începui să parcurg lista cu numele
celorlalţi tineri care fuseseră surprinşi la întrunire. Puteam înţelege că
imbecilii bătrâni suferiseră contaminarea religiei înainte de restaurarea
comunismului. Dar ca oameni tineri să poată crede în Dumnezeu, era ceva care mă
depăşea complet. Tinerii aceştia aveau vârsta mea şi erau din generaţia mea.
Eram tulburat. Nu mai înţelegeam nimic. Însă fata aceea, înţelesese cu
siguranţă. Îl mustrai iarăşi pe Victor.
— Pur şi simplu n-ai reuşit s-o faci să
înţeleagă, bătrâne, îi zisei. Dar m-am ocupat eu de ea în seara asta. Nu o vom
mai revedea niciodată pe “frumoasa" aia.
A doua zi, când mă prezentai la postul
de poliţie, ajunsei în momentul când Nikiforov îl interoga pe tânărul şef pe
care îl arestasem cu o seară înainte. Ascultai şi rămăsei mut de admiraţie
descoperind talentul de anchetator al lui Nikiforov. Trecea de la intimidare
brutală la accese de bunătate, folosea alternativ maniera forte şi maniera
blândă pentru a-l înmuia şi a-l demasca pe tânărul credincios. Făcea din el ce
voia - îl încolţea din ce în ce mai bine.
— Crezi în Dumnezeu?
— Da.
— Spune-mi, eşti prost, idiot sau pur şi
simplu deranjat?
Tânărul credincios răspunse:
— Ei bine, domnule, dumneavoastră nu
veţi putea înţelege niciodată de ce cred eu ce cred, pentru că nu pot explica
niciodată în întregime ceea ce cred. Pentru că Dumnezeu este viu, cred în El,
iar El trăieşte în inima mea.
Nikiforov se înfurie:
— De ce spui că nu pot înţelege? Mă crezi
prost? Am citit şi eu cartea aia, spuse el arătând Biblia care fusese
confiscată. Crezi că nu ştiu să citesc?
Tânărul fusese bătut zdravăn cu o seară
înainte şi fusese şi îndeajuns de brutalizat în celula închisorii, dar răspunse
cu fermitate:
— Poate că ştiţi să citiţi, dar aveţi
nevoie de ochi de văzut, de urechi de auzit şi de inimă pentru a înţelege ceea
ce spune în cartea asta Duhul lui Dumnezeu.
Ascultam fascinat. Pentru mine, niciunul
dintre aceste cuvinte nu avea nici cel mai mic înţeles.
— Dacă nu o citiţi decât pentru a o
ataca, continuă tânărul credincios, nu veţi şti niciodată ceea ce spune ea cu
adevărat. Numai Dumnezeu vă poate deschide ochii pentru a vedea ceea ce vedem
noi şi a înţelege ceea ce credem noi şi de ce suntem noi gata să plătim preţul
pentru a rămâne lipiţi de credinţa noastră.
Atunci Nikiforov îl întrerupse:
— Trebuie să recunosc că sunt lucruri pe
care nu le înţeleg.
Tânărul credincios răspunse:
— Vedeţi dumneavoastră, domnule, v-aţi
dat răspuns la întrebare. Nu înţelegeţi pentru că aveţi ochii închişi pentru
adevăr. Dacă vă deschideţi inima pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să intre în ea,
dacă vă deschideţi ochii pentru a-I înţelege Cuvântul, va deveni la fel de real
şi pentru dumneavoastră pe cât este de real pentru mine şi pentru ceilalţi
tineri. De ce nu lăsaţi dumneavoastră Cuvântul lui Dumnezeu să intre în inima
dumneavoastră? Vă va schimba viaţa şi...
— Taci! explodă Nikiforov. Nu încerca
să-mi ţii o predică, imbecilule, că altfel eu am să schimb viaţa ta şi pentru
totdeauna!
Cu asta, Nikiforov transmise urlând
ordine gărzilor şi tânărul captiv fu dus înapoi în celulă. Mai târziu, acesta
fu expediat într-o tabără de muncă forţată pentru mai mulţi ani. Asistasem la
mai multe interogatorii de genul acesta, şi nu înţelesesem niciodată nimic.
Credincioşii aceştia nu renunţă niciodată, îmi zisei, încearcă să convingă până
şi poliţia.
Nikiforov reveni şi zise:
— Oamenii aceştia sunt nebuni.
Făcui un semn la cap pentru a semnifica
acordul meu total.
Aveam nevoie să ştim mai multe despre
Nataşa Zdanova. Cum Uniunea răspundea de toţi tinerii, aveam dosarele tuturor.
Ştiam exact cine erau, unde crescuseră şi unde învăţau. Eram informaţi complet
în legătură cu ei. Căutai dosarul Nataşei şi-l scosei. Se născuse în Ucraina,
în regiunea Doneţ, într-un sătuc numit Başnaia. Părinţii ei erau muncitori la o
gospodărie colectivă din Ucraina şi erau foarte săraci. Pentru a-i asigura un
viitor mai bun, o trimiseră de mică din Ucraina la un unchi din Petropavlovsk.
Aici fusese la şcoală şi îşi obţinuse diploma la Liceul nr. 4, liceul “Maxim
Gorki", situat în districtul unu al Petropavlovskului.
După ce-şi obţinuse diploma, la vârsta
de 18 ani, devenise corector la ziarul Pravda de Petropavlovsk. Studiindu-i
dosarul, fui stupefiat să descopăr că la şcoală făcuse parte din Komsomol -
Uniunea noastră, a tineretului comunist - în care fusese un membru activ.
Dosarul scotea clar în evidenţă ceea ce se întâmplase. Terminând şcoala, căzuse
pe mâinile credincioşilor şi curând devenise ea însăşi credincioasă - un
exemplu perfect al modului în care îi prindeau ei pe oameni în plasa lor
otrăvită.
Mă dusei atunci la biroul Pravdei de
Petropavlovsk şi mă informai despre ea şi despre colegele ei.
— Este o angajată perfectă, îmi spuse
unul dintre superiorii ei. Nu am avut niciodată cu ea nici cea mai mică
problemă. Este simpatică, serioasă, demnă de încredere şi munceşte foarte bine.
Acest gen de raport mă lăsa de fiecare
dată perplex. Cu alţi muncitori, întâmpinam probleme de beţie, de furt de
marfă, de lene sau incapabilitate. Dar de fiecare dată când trebuia să întocmesc
un raport de poliţie despre un credincios, raportul furnizat în legătură cu
activitatea lui era întotdeauna astfel formulat: “muncitor perfect", sau “excelent
element" sau “într-adevăr demn de încredere" sau “niciodată
beat". Un lucru reieşea întotdeauna în legătură cu credincioşii: erau
serioşi şi munceau din greu. Asta mă punea pe gânduri. Dar nu eram plătit să
gândesc. Eu trebuia să acţionez.
— De ce vreţi să ştiţi? mă întrebară ei
după ce ascultaseră întrebările mele despre Nataşa.
— Am găsit-o de două ori la adunări ale
unor biserici clandestine. Este credincioasă.
Li se tăie tuturor respiraţia.
Muncitorii se priviră. S-ar fi putut crede că spusesem că era leproasă sau că
era un asasin recidivist.
— Mă rog, dacă ziceţi dumneavoastră,
spuse unul dintre ei. Apoi dădură frâu liber unui val de bârfe şi calomnii la
adresa fetei. Îi lăsai un mesaj pe birou, dându-i ordin să se prezinte la postul
de poliţie la o oră anume. Ştiam că o asemenea vizită o va înspăimânta. Era
ceea ce voiam.
Ea veni, şovăitoare, şi se aşeză în faţa
mea, pe scaunul din cealaltă parte a biroului. Puteam vedea că-i era frică. O
asemenea frumuseţe! mă gândii. Este aici, aşezată, cu ochii plecaţi, fixând
podeaua. O întrebai de ce era credincioasă.
— Ce ar trebui să fiu? răspunse ea.
Alcoolică? Prostituată? Apoi întrebă:
— Aţi găsit ceva demn de criticat în
dosarul meu de activitate?
— Nu, deloc, recunoscui eu.
— Atunci pentru ce îmi reproşaţi
convingerile personale? Fac vreun rău cuiva?
— Nu, răspunsei, dar la un moment dat ai
luat-o pe o cale greşită şi te-ai compromis cu oameni care reprezintă un mare
pericol pentru ţara noastră.
O dojenii şi-o avertizai că va avea
necazuri serioase dacă avea să continue pe această cale.
Mă convinsei că încerc zadarnic s-o
determin să renunţe. O mai avertizai încă o dată că totul va fi notat în
dosarul ei şi că trebuia să nu mai fie niciodată găsită în compania
credincioşilor. În ciuda fricii ei aparente, începu să-mi povestească de ce
credea ea în Dumnezeu. Îmi imaginasem că după ce fusese rău bătută şi după ce
fusese interogată într-un birou de poliţie se va reîntoarce la calea cea
dreaptă şi că nu aveam să mai auzim de Nataşa Zdanova. Dar Nataşa era o fată cu
totul remarcabilă.
În timpul discuţiei noastre, remarcai
urme adânci în buza ei inferioară, unde se muşcase în timp ce o băteam eu. Ce
păcat, mă gândii. Cicatricea îi desfigura faţa, perfectă, de altfel. Măcar dacă
ne-am fi întâlnit în alte împrejurări, îmi spusei. M-aş fi putut interesa de o
fată ca ea!
Odată ce obţinui de la ea toate
informaţiile necesare şi terminai să o dojenesc, o expediai sec şi brutal. Asta
făcea parte din programul de intimidare. Mă felicitai atunci că făcusem treabă
bună.
Cam după o săptămână, furăm convocaţi la
cartierul general al poliţiei pentru o nouă acţiune contra bisericii secrete.
Ca de obicei, căutai să stabilesc punctul pe hartă. Această adunare secretă
avea loc într-o casă de pe strada Pograşnâi. Demararăm zgomotos cu camionul
poliţiei. Cu această ocazie nu eram decât 6: Alexandru Guliaiev, Vladimir
Zelenov, Anatoli Litovcenko, Victor Matveiev, Nikolai Olisco şi cu mine.
Când ajunserăm la locul de adunare,
aşezai gărzi, barând astfel strada. Când totul fu gata, ţâşnirăm agitându-ne
sălbatic bastoanele.
Credincioşii surprinşi, îşi pierdură
capul şi începură să fugă care încotro, căutând să se apere de ploaia de
lovituri. Sala de întâlnire era mică şi ticsită de cei 8 credincioşi şi noi 6.
Fu mult zgomot - strigăte şi urlete. Nu pentru mult timp, apreciai eu. Dar
deodată, zării o figură familiară. Nu-mi credeam ochilor! Iat-o din nou: Nataşa
Zdanova!
O văzură şi alţii dintre oamenii mei.
Alex Guliaiev se îndrepta spre Nataşa cu o privire plină de ură şi cu bastonul
gata ridicat deasupra capului.
Atunci se petrecu un incident la care cu
adevărat nu mă aşteptam. Pe neaşteptate, Victor se interpuse dintr-un salt
între Nataşa şi Alex, înfruntându-l pe Alex.
— Lasă-mă să trec! urlă Alex furios.
Victor nu se clinti măcar. Îşi ridică
bastonul şi-i spuse ameninţător lui Alex:
— Te avertizez, Alex, ai face mai bine
să n-o atingi! Nimeni n-o va atinge!
Eram stupefiat. Era incredibil! Victor,
unul dintre cei mai brutali dintre oamenii mei, proteja o credincioasă!
— Dă-te la o parte! strigă Alex. Dă-te
la o parte, că altfel te iau pe tine la bătaie!
Victor însă o proteja pe Nataşa, care se
ghemuise la pământ. Furibund, Alex urla:
— Vrei s-o păstrezi pentru tine, nu-i
aşa?
— Nu, răspunse Victor răspicat. Ea are
ceva în ea, ce n-avem noi! Nimeni n-o va atinge! Nimeni!
Trebuia să pun capăt acestei situaţii şi
încă repede. Cu temperamentul violent al lui Alex, lucrurile se îndreptau către
o încăierare.
— Uită-te, Alex, strigai, semnalându-i
un alt credincios, care încerca să fugă. Pune mâna pe el!
Cu atenţia astfel deturnată, Alex se
aruncă pe urmele fugarului. Eu scosei un suspin de uşurare.
Victor tot o mai proteja pe Nataşa. În
picioare cu braţele deschise, înfruntându-l pe Alex sau pe oricare altul s-ar
fi apropiat de ea. Nataşa se ridicase în picioare în spatele lui Victor,
neînţelegând ce se petrecea. Nu se aştepta ca grupul s-o trateze astfel. Cu un
semn din cap, o făcui să înţeleagă că trebuia să iasă. Se întoarse şi ieşi în
grabă. Aprobai cu o înălţare a capului.
Fu una din rarele ocazii din viaţa mea
când fui profund emoţionat. Resimţisem acelaşi lucru la moartea prietenului meu
Saşa, la Barisevo, odinioară. Nataşa avea, într-adevăr, ceva în ea! Fusese rău
bătută, fusese avertizată şi ameninţată. Trecuse prin suferinţe inimaginabile,
dar o luase de la început. Victor, totuşi un dur, fusese mişcat, şi o
recunoscu. Ea avea ceva ce noi nu aveam. Voiam să fug după ea şi s-o întreb: “Ce
anume?" Aş fi vrut să-i vorbesc, dar plecase. Eram foarte mişcat şi
totodată profund tulburat de această tânără credincioasă plină de curaj care
suferise atâta în mâinile noastre.
Puţin după aceea, Nataşa părăsi
Kamceatka şi se întoarse acasă, în Ucraina. Bătându-şi joc de ea şi
ridiculizând-o, tovarăşii ei de muncă îi făcură viaţa imposibilă.
Îi trimesei dosarul personal la Uniunea
Tineretului Comunist din satul ei din Ucraina, transmiţându-le un raport
detaliat al vieţii ei de credincioasă.
La plecarea ei, încercai o tristeţe
ciudată. Pentru prima oară, avui sentimentul că oamenii aceştia poate că nu
erau imbecili şi duşmani, cum vedeam eu. Nataşa îmi zdruncinase toate ideile în
legătură cu credincioşii.