Capitolul 17
Metode poliţiste
Pretutindeni în Uniunea Sovietică, cu
ocazia zilei de 1 Mai se organizează mari festivităţi, cu picnicuri şi defilări
militare. În acea zi, oamenii se duc la cimitire pentru a depune coroane şi
flori la mormintele părinţilor şi ale prietenilor.
De 1 Mai 1970, primii un telefon de la
Nikiforov. Avea să-mi ceară ceva, un lucru curios:
— Kurdakov, îmi zise el foarte agitat,
convoacă fanfara Academiei şi coborâţi la cimitirul din sudul oraşului.
Fanfara Academiei într-un cimitir? Îşi
pierduse minţile, Nikiforov?
— Ce se întâmplă? întrebai, sperând ca
vocea să nu-mi trădeze temerile.
— E vorba despre credincioşi. S-au
adunat mai multe sute şi au o orchestră şi o fanfară care cântă cântări!
— Şi ce vreţi de la noi? Să ne alăturăm
lor?
— Nu-i momentul pentru glume, Kurdakov,
răspunse rece Nikiforov. Tot ce-ţi cer este să cobori fanfara voastră cât mai
repede posibil. Instalaţi-vă alături de credincioşi şi cântaţi cât se poate de
tare.
Aha! mă gândii. Aşadar, asta-i e ideea. Trebuia
să le tulburăm cântările cântând mai tare decât ei. Era o idee complet
trăsnită, dar aveam să ne amuzăm cu siguranţă. Nu mă puteam împiedica să-i
admir pe credincioşi. Această ultimă găselniţă era într-adevăr genială. Pentru
o zi atât de animată ca 1 Mai, era cu totul logic să organizezi o adunare
într-un cimitir. Ştiau că aveau să fie înconjuraţi de sute de persoane şi că nu
am îndrăzni să-i oprim atunci. Oamenii aceştia erau, într-adevăr, plini de
îndrăzneală!
Convocai repede atât de mulţi muzicanţi
din fanfara Academiei Navale cât reuşii într-un interval atât de scurt. Îi
îmbarcai în camionul trimis de Nikiforov şi pornirăm către cimitir. La sosirea
noastră descoperirăm următorul spectacol: o imensă mulţime era adunată
împrejurul credincioşilor, care erau mai mult de două sute. Cei mai mulţi
dintre cei care-i înconjurau erau trecători care îi priveau, păstrând totuşi
distanţa. În centrul grupului, câţiva muzicanţi cântau cântece creştineşti la
instrumente. Începurăm să ne croim loc cu fanfara noastră. Pentru că oamenii
voiau muzică, vor avea muzică!
— Pe aici! Pe aici! strigam. Lăsaţi-ne
să trecem! Daţi-vă înapoi! le spusei oamenilor, împingându-i totodată pentru a
ajunge în apropierea credincioşilor.
Ne apropiarăm de ei cât mai mult posibil
şi spusei fanfarei să înceapă să cânte. Muzicanţii începură aşadar să cânte
melodii militare cât de tare se putea. Instrumentele şi instrumentiştii
fanfarei Academiei erau mult superiori celor ai credincioşilor.
— Mai tare, strigai. Mai tare!
Acoperiţi-i!
Cântarăm Internaţionala şi alte cântece
patriotice comuniste şi sovietice, dominând fără greutate cântările
creştineşti.
După ce fanfara Academiei începu să
cânte, membri ai echipei de operaţiuni ai poliţiei, care mă însoţiseră, le
făcură fotografii credincioşilor, pentru a-i putea repera ulterior. În acest
timp, eu tunam şi fulgeram pentru că eram reduşi la neputinţă: nu le puteam
fece nimic din cauza tuturor acestor martori.
— Stai liniştit, Serghei, îmi spuse
Victor, văzându-mi dezamăgirea şi frustrarea. Punem noi mâna pe ei mai târziu,
îi ştim.
Pentru moment însă, nu reuşeam să-i
facem pe credincioşi să tacă şi trebuiră să-i lăsăm să-şi continue adunarea în
cimitir. Nu puteam trece la acţiune când eram înconjuraţi de o mulţime de
vilegiaturişti. În cele din urmă, după ce pusesem să fie fotografiaţi toţi
credincioşii, dădui ordin fanfarei să-şi strângă bagajul, promiţându-mi că nu
vor avea mult de aşteptat.
Ocaziile nu întârziară să se arate.
Raidurile în bisericile secrete se succedară la intervale apropiate: erau în
medie unul la fiecare 4 zile. În majoritatea cazurilor scopul nostru principal
nu era de a întrerupe întrunirile bisericilor secrete, ci mai degrabă de a
căuta şi de a confisca literatura introdusă clandestin în ţară sau copiată
ilegal de mână, de către credincioşi.
Mă întrebam adesea: “Mâzgăliturile
acelea de neînţeles din caietele şcolăreşti, cum puteau ele reprezenta o
ameninţare atât de importantă pentru statul sovietic?". Nu reuşeam să le
descopăr pericolul, dar Nikiforov nu înceta să-mi repete că acesta exista, cu
siguranţă.
Ei bine, gândii, dacă vrea literatură, o
să-i procurăm. Şi găseam multă. O lucrare care ne cădea adeseori în mână era o
fasciculă, cu aspect de revistă, trasă pe un aparat de multiplicat pe undeva în
Ucraina, la mii de kilometri de noi. Era destinată credincioşilor din regiunea
noastră a Siberiei. Când o văzui pentru prima oară, îmi spusei: în sfârşit,
încep să se organizeze. Credincioşii din Kamceatka reuşeau deseori să-şi
procure literatură pentru că reuşeau să intre în contact şi să comunice cu alţi
credincioşi din Uniunea Sovietică. Într-o zi, Nikiforov puse mâna pe una dintre
revistele multiplicate pe care le adusesem dintr-un raid. O scutura violent şi
se înfurie:
— Vezi! Sunt în legătură cu credincioşi
din Baku, din Ucraina, din Kiev, din Leningrad, de peste tot! Este vorba de o
conspiraţie naţională pentru a ne distruge modul de viaţă!
Nu mai contenea să fulgere.
Literatura clandestină este legată de un
anumit mod de viaţă din U.R.S.S. Ea nu este constituită numai din literatură
creştină secretă, manuscrisă - samizdat - ci şi din operele unor scriitori
celebri, cum ar fi acelea ale lui Alexandr Soljeniţîn, care nu au primit
autorizarea de a fi publicate liber în U.R.S.S. Cum guvernul controlează sever
toate publicaţiile literare, samizdat-ul, care este o mare organizaţie, se
dezvoltă şi difuzează de-a lungul şi de-a latul întregii ţări manuscrise
copiate de mână sau dactilografiate, cărţi puse la index, romane şi povestiri. Deşi sunt strict interzise, se
bucură de o mare popularitate, mai ales printre unii ofiţeri şi cadeţi ai bazei
navale. Eram la curent cu situaţia şi citisem eu însumi unele dintre aceste
opere. Cadeţii îşi treceau operele lui Soljeniţîn din mână în mână.
Aflam acum că credincioşii se
organizaseră în acelaşi fel. Distribuiau versete biblice dactilografiate sau
scrise de mână. Într-o zi, descoperirăm alte Biblii de buzunar tipărite în
Occident. Nu se ştia cum reuşeau să intre în ţară. Ştiam că fusese organizată
la Moscova o divizie specială pentru a împiedica introducerea unor asemenea
Biblii prin contrabandă în Uniunea Sovietică. Nu ştiu ce metode foloseau
membrii acestei comisii pentru a stăvili această infiltraţie, dar nu prea
reuşeau s-o facă foarte bine.
Pentru mine, toată această literatură nu
era decât marfă proastă. Încercam s-o citesc, dar nu pricepeam, într-adevăr,
nimic din ea. În timpul unui raid, încercai să smulg o scriere din mâinile unui
credincios înalt şi bine legat. Dacă ar fi încercat să se apere, m-aş fi aflat
cu adevărat în dificultate. Cu toate astea ştiam că puteam să mă port cu
aroganţă chiar dacă se vădea a fi delicat. Cât despre el, se crampona de
petecul lui de hârtie ca şi cum era vorba despre obiecte la care ţinea cel mai
mult pe lume. Îi dădui numeroase lovituri de pumn în plină faţă, fără să
reuşesc să-l fac să le lase. Pentru a termina, îi trăsei un pumn în stomac: se
îndoi de la mijloc, se apucă de burtă şi lăsă foile. Le strânsei şi aruncai o
privire asupra lor. De ce le acorda credinciosul atâta valoare? Pentru noi, nu
reprezentau nimic. Într-o zi a anului 1970, Nikiforov mă chemă la postul de
poliţie.
— Ia uite ce-am găsit, Kurdakov, spuse
el când ajunsei. Îmi arătă o revistă clandestină tipărită prost, de către credincioşi,
cu o maşină de multiplicat ilegală.
— De unde provine? întrebai.
— Mi-a dat-o unul dintre spionii noştri.
Şi mi-a indicat şi locul unde putem să găsim încă multe alte exemplare,
continuă el, foarte agitat.
Nikiforov, vânător de oameni, era în
culmea fericirii când se afla pe urmele credincioşilor. Eu nu încercam acelaşi
entuziasm ca el pentru munca aceasta. Îmi făceam un nume în Partid, câştigam
bine, iar pe parcurs începeam să mă las atras de viaţa de ofiţer de poliţie,
care mă tenta aproape mai mult decât cariera de ofiţer în armată.
— Vino încoace, Kurdakov, spuse
Nikiforov. Am să-ţi arăt ceva.
Ne apropiarăm de hartă şi-mi zise:
— Aici este.
Indică numărul 64 al străzii
Partizanului.
— Cui aparţine casa? întrebai.
— O locuieşte o credincioasă. O văduvă
pe nume Annenşcenko. Fiica ei cea mică locuieşte cu ea. Cea mare, pe care o
cheamă Maria şi care are vreo 22 ani, locuieşte în altă parte. După opinia mea,
revistele sunt depozitate fie aici, zise el desenând punctul pe hartă cu o
lovitură seacă, fie la fiică-sa.
— Când vreţi să mergem acolo? întrebai.
— Mâine după-amiază.
— Câţi oameni îmi vor trebui?
— Doar 4. Trebuie să fim atenţi, ştii
tu, zise el râzând.
Pentru a căuta literatura, foloseam o
altă tactică decât pentru a împrăştia reuniunile bisericilor secrete. Pentru a
păstra aparenţele legalităţii, în casa care urma să fie percheziţionată intra
primul un poliţist în uniformă! Acesta îşi plasa în prealabil trei sau patru “tovarăşi"
pe stradă, nu departe de casa vizată, iar aceşti trecători “neutri" veneau
să i se alăture şi-l supravegheau în timpul întregii percheziţii şi al
căutărilor. Îl asistam ca “cetăţeni neutri", supraveghind munca ofiţerului
percheziţionist pentru ca nimeni să nu poată pretinde că acesta furase ceva.
Pentru noi era, evident, o mare farsă. Dar trebuia să îndeplinim aceste
formalităţi. Întreprinsesem numeroase raiduri în căutarea literaturii şi de
fiecare dată adoptasem această procedură. Îl găsii pe agentul în uniformă care
mergea la percheziţie. El nu era decât pură faţadă, deoarece Nikiforov numai pe
mine mă trăgea la răspundere. Agentul, 3 dintre oamenii mei şi cu mine ne
urcarăm în camionul poliţiei şi ne oprirăm în apropierea intersecţiei străzilor
Pegranişnaia cu Partizanului, situată pe culmea unei coline aplecată deasupra
golfului. Este un cartier cu numeroase case mici, cu pereţii albi. O dată
opriţi, sărirăm toţi din camion. Noi “trecători" inocenţi, ramaserăm în
stradă. Agentul de poliţie se opri în faţa casei şi bătu la uşă. Îi răspunse o
femeie în jur de 45 ani. Agentul spuse:
— Vin să vă percheziţionez casa. Am fost
informaţi că aveţi material ilegal.
Apoi se întoarse şi ne arătă.
— Aceşti cetăţeni treceau pe aici şi
le-am cerut să fie martori la percheziţie, conform legii.
Pătrunserăm în casă şi privirăm în jur.
Casa era mică, iar mobilierul prăpădit, cum era situaţia în atâtea cămine de
credincioşi. Era uşor de înţeles de ce duceau credincioşii o viaţă atât de
mizerabilă. Ori de câte ori un om era cunoscut drept credincios, era tratat ca
şi cum ar fi fost lepros; nu mai putea atunci avea acces decât la slujbele cele
mai modeste şi mai prost plătite.
— Căutaţi acolo! spuse el. Încetasem
de~acum să mai pretindem că eram trecători neştiutori şi-l ajutam în căutare.
— Sunteţi credincioasă? o întrebai pe
stăpâna casei.
— Sunt, zise ea. Cred în Dumnezeu, dar
nu am literatură, dacă asta căutaţi.
— Asta noi vom hotărî, replicai pe un
ton sec.
— Ei bine, continuă ea, sunt
credincioasă. Arestaţi-mă, dacă vreţi. O spuse pe un ton aproape provocator.
O privii pe femeie. Ce caracter! mă
gândii. Apoi ne începurăm căutările. Desfăcurăm dulapul, pipăind hainele
dinăuntru. Deschiserăm valizele, tăiarăm pernele şi saltelele şi devastarăm
casa, cameră după cameră. Sparserăm apoi restul mobilelor.
Strigai:
— Ei bine, aici nu este nimic.
Apoi îmi veni ideea că putuse ascunde
ceva sub duşumea, după cum şi eu ascunsesem odată o puşcă artizanală la
Barisevo.
Ofiţerul se înarmase cu o bară de fier
şi cu un topor şi ne puserăm să desfacem şi să scoatem scândurile din duşumea
una după alta. În câteva clipe, jumătate din duşumeaua bietei femei fu smulsă.
Unul dintre noi sări în gaura căscată şi cercetă peste tot cu lanterna de
buzunar.
— Aici nu este nimic, strigă el în cele
din urmă.
— Vino! strigai. Nu-i nimic pe aici. Să
mergem!
Ieşirăm cu paşi largi, furioşi şi
nemulţumiţi, lăsând în urma noastră o casă complet în ruină. Femeia nu avea
decât să facă ordine de una singură!
Aşa obişnuiam să desfăşurăm majoritatea
raidurilor în cursul cărora căutam literatură. Ne era absolut egal. Oamenii
aceia nu valorau nimic pentru noi. Ce puteau face? Să se plângă la poliţie? Noi
fâceam parte din poliţie. Să nu ţină cont de noi şi să adreseze direct
autorităţilor superioare? Bineînţeles că nu, noi eram la ordinele autorităţilor
superioare! Nu puteau face nimic, ştiau şi acţionau în consecinţă.
Fără întârziere, ne întoarserăm la
postul de poliţie, dându-i raportul lui Nikiforov. În tot timpul raportului, nu
încetă să bată cu degetele în masă şi să privească în gol.
— Sunt uluit, zise el gânditor. Ştiu că
se ocupă cu distribuirea literaturii printre credincioşi. Mă întreb atunci dacă
revistele alea n-au fost depozitate la fiica ei, aia care nu mai locuieşte
acasă.
— Dar desigur că deja a fost avertizată
de maică-sa, replicai.
— Bineînţeles, încuviinţă Nikiforov, şi
va fi în gardă. Am găsit! zise el după o clipă. Voi doi, şi ne arătă pe Victor
şi pe mine, îi veţi întinde o capcană. Mergeţi la ea, vă faceţi că sunteţi
pescari sau marinari care tocmai au debarcat. Intraţi în discuţie cu ea şi
faceţi-o să înţeleagă cu un aer detaşat că v-ar place să ştiţi mai multe despre
Dumnezeu. Imbecilii ăştia de credincioşi vorbesc despre Dumnezeu oricui cred că
l-ar putea converti.
— Poate merge! exclamai eu, încântat de
perspectiva de a juca un pic de teatru în cadrul activităţii noastre în cadrul
poliţiei.
Nikiforov îşi consultă dosarele şi după
câteva secunde ne spuse:
— O cheamă Maria Annenşcenko.
Ne dădu adresa şi alte informaţii.
— Lucrează într-o băcănie şi iese în
fiecare zi la ora 6. Băgaţi-vă atunci pe ea.
Victor şi cu mine părăsirăm postul de
poliţie pe la ora 4. Aveam la dispoziţie două ore pentru a ne elabora planul de
atac. Pe la ora 17:30 merserăm în staţia de autobuz în care trebuia să coboare
cam peste o jumătate de oră, pentru a se duce acasă.
— Ascultă Victor, îi spusei, vom juca
rolul pescarilor care se întorc acasă după o expediţie pe mare. Era să ne
înecăm, experienţa asta ne-a făcut să ne gândim la Dumnezeu şi ne adresăm
credincioasei cerându-i să ne ajute să găsim pe Dumnezeu dându-ne ceva de
citit. Se va prinde în joc! Când ne va prezenta literatura, o arestăm. Nimic
mai uşor!
— Formidabil, răspunse Victor.
Se ambalase cu totul în ideea de a juca
un rol.
— Dar nu intra prea repede în chestiune,
că altfel devine neîncrezătoare.
Ne plimbam prin preajma chioşcului în
apropierea căruia Maria trebuia să coboare în curând. Câteva minute mai târziu,
autobuzul opri şi o fată, pe care o recunoscurăm fără greutate mulţumită
fotografiei pe care mi-o arătase Nikiforov, coborî şi se îndreptă spre casa ei.
— Să mergem, îi spusei lui Victor.
O ajunserăm din urmă şi câteva momente
mai târziu mergeam foarte aproape în spatele ei. Pentru a fi marinari mai
convingători, băusem câte un strop de vodcă. Mergeam de-o parte şi de alta,
unul în stânga ei, celălalt în dreapta; eu îi spusei cu jovialitate:
— Salut, frumoaso, te putem însoţi?
— Nu, mulţumesc, răspunse rece Maria.
O privii bine. Nu era lipsită de farmec,
fără a fi totuşi frumoasă, şi avea o alură relativ serioasă. Victor începu să
glumească, îi puse braţul pe umeri şi-i zise:
— Hai, păpuşo, invită-ne la tine să bem
un pahar şi după aia mergem să dansăm. Ne-am putea distra foarte bine.
Cum mergeam tot alături de ea, deveni
din ce în ce mai tulburată.
— Nu, mulţumesc, zise. Nu beau şi n-am
nici un chef să ies. Încerca să ne descurajeze prin toate mijloacele, dar noi continuam
să mergem pe lângă ea.
— Trebuie neapărat să stăm la taclale,
să bem, să ne distrăm. Am petrecut şapte luni pe mare pe vase de pescuit. Ne e
dor pur şi simplu să mai stăm şi noi de vorbă şi să ne destindem puţin.
Se simţea acum vădit stânjenită.
— După cum mi se pare mie, aţi băut deja
puţin cam mult, zise.
Gândind că se ivea o deschidere,
răspunsei:
— Ştim că alcoolul ne face probleme. Dar
nu ştiu cum să ne oprim. De altfel, de ce ne-am opri? Ce altceva mai e în
viaţă? îi dădeam astfel ocazia să vorbească despre Dumnezeu, dar ea nu
reacţiona. Continuarăm:
— Cunoaştem viaţa de marinar de când
suntem adulţi. Părinţii şi bunicii noştri erau toţi credincioşi. Odată, ne-am
gândit la Dumnezeu, dar vodca este totuşi cea mai bună prietenă a marinarului.
Se întoarse şi ne privi cu atenţie, ca
şi cum ar fi vrut să se asigure că nu eram decât pescari. Între timp, ajunserăm
la uşa de intrare a unei căsuţe dărăpănate.
— Eu aici locuiesc, zise ea. Trebuie să
intru acum.
Ezită în prag un moment, ca şi cum ar fi
aşteptat să venim şi noi. În picioare, chiar în spatele ei, întrebarăm:
— Nu putem intra pentru un moment să bem
repede ceva şi să mai schimbăm câteva vorbe? Cum te cheamă?
— Maria, răspunse ea.
Deschise uşa să intre, iar noi o urmarăm
fără să-i mai cerem încuviinţarea. Înăuntru descoperirăm o casă nu prea mare,
cu două camere, foarte curate, şi ne instalarăm.
— Cine poate răspunde la marile
întrebări ale vieţii? spusei, făcându-mă că sunt mai beat decât eram în
realitate. Întrebările astea, despre Dumnezeu, toate marile întrebări şi
restul? Sunt prea complicate pentru un biet pescar.
Ea se apucase să pregătească ceva. Îi
aruncai o privire lui Victor şi clătinai din cap ca pentru a spune: „N-o să fie
deloc uşor".
Aveam la noi o sticlă de vodcă şi Victor
o puse pe masă, în faţa noastră.
— Dă-ne pahare, Maria, spusei.
Ea ne aduse, le lăsă, iar noi le
umplurăm cu băutură. Când părăsi încăperea pentru o clipă, mă aplecai spre
Victor şi-i şoptii:
— E o fată vicleană, tare vicleană. Va
trebui să acţionăm altfel dacă vrem s-o avem. Crezi că bănuieşte că suntem de
la poliţie?
Înainte ca el să poată răspunde ea
reveni, iar eu zisei:
— Maria, uite ce-i, nu mai avem vodcă.
Fii drăguţă, n-ai vrea să mergi să ne cauţi o sticlă la magazin? Te rog, Maria!
o implorai eu.
Cred că ne înghiţise povestea şi că acum
credea că suntem marinari. Acceptă să se ducă şi-i dădui bani.
De îndată ce ieşi, noi ne ridicarăm
dintr-o săritură şi începurăm să căutăm literatură. Ne uitarăm prin dulapuri,
sub paturi, peste tot pe unde ne gândeam că o putuse ascunde. Dacă avea, o
ascundea bine. Avurăm grijă să punem totul la loc, pentru a nu-i trezi bănuieli.
Aş fi preferat să procedăm cum făcusem la mama ei, dar de data asta încercarăm
să ne ascundem adevăratele intenţii. Victor făcea de gardă la fereastră, în
timp ce eu căutam peste tot. Dar nu avea nicăieri literatură.
— Aşază-te, Serghei, zise Victor, uite-o
că vine.
După câteva momente, ea intră, traversă
încăperea şi puse sticla pe masă. Remarcai că se destinsese puţin şi eram sigur
că era mai încredinţată de povestea noastră. Îi făcui cu ochiul lui Victor. Am
pornit să bem direct din sticlă şi începui atunci să povestesc că fuseserăm în
Japonia şi în Vietnam, că navigaserăm în largul coastelor Californiei, ale
Canadei şi ale arhipeleagului Hawaii, începui o povestire minunată, presărată
cu multe detalii vii şi pitoreşti. Victor, care stătea acolo şi mă asculta inventând
acea poveste exagerată, reuşea cu greu să-şi stăpânească un zâmbet. La rândul
lui, începu să vorbească despre şapte luni pe care le petrecuse pe mare.
Povestea lui nu era rea, dar pe a mea o găsisem mai bună.
Nikiforov, cu prevederea lui obişnuită,
ne dăduse o grămadă de bancnote, să le scoatem la vedere, ca şi cum tocmai am
fi debarcat, cu plata pe mai multe luni în buzunar. Scoaserăm atunci banii
pentru a ne asigura că-i văzuse şi ea.
— Hai, îi spusei. Avem bani care nu ne
stau bine în buzunar şi avem o poftă nebună să ne distrăm. Hai să mergem să
mâncăm şi să bem.
Apoi îi povestii că într-o zi, în largul
mării, căzusem peste bord şi era să mă înec. În faţa morţii, îi zisei, îmi
dădusem seama că trebuia să existe şi altceva în viaţă şi începusem să mă
gândesc la Dumnezeu. Dar cum să-L găsesc - era marea întrebare care mă
preocupa. Pe măsură ce înaintam cu povestea mea, care nu era decât o înşiruire
de minciuni, Victor abia de mai reuşea să-şi păstreze seriozitatea.
— Întorcându-mă în port, adăugai, îmi
dădui seama că tocmai primisem un avertisment serios şi că trebuia de acum să-L
găsesc pe Dumnezeu cu orice preţ.
Mă întorsei către ea şi-i spusei cu cea
mai mare sinceritate din lume:
— Am căutat pretutindeni. Dar nimeni nu
ne poate vorbi despre Dumnezeu. Tu Îl cunoşti? Nu cumva ai cărţi sau reviste
sau ceva care să ne permită să descoperim calea ce duce la Dumnezeu?
Întrebarea era de acum pusă. Cum îi va
răspunde? Proastă nu era.
— Dacă vă preocupă Dumnezeu atât de
serios, de ce vă dedaţi acum la băutură? De ce nu vă puteţi lăsa de alcool!
Mă prinsese bine! Şireata! Dar nici o
femeie nu va avea cu mine ultimul cuvânt. Aşa că răspunsei:
— Când te simţi singur, vodca este un
tovarăş bun. Dar dacă aş reuşi să-L găsesc pe Dumnezeu, ştiu că n-aş mai avea
nevoie, nu-i aşa? Dar cum să-L găsesc?
Ridicai din umeri.
— Îmi pare că nu ştie nimeni.
Nu mai terminam. Îi dădeam toate
ocaziile posibile să mă întrerupă să-mi spună că este credincioasă sau să-mi
dea literatură. În cele din urmă, îmi terminai povestea sentimentală spunând:
— Mi-aş da braţul drept pentru a întâlni
pe cineva care mi-ar putea permite să-L găsesc pe Dumnezeu sau care mi-ar da
literatura care m-ar pune pe calea cea bună.
Aşteptai: Victor şi cu mine o privirăm.
Făcu o mişcare şi se deplasă încet prin cameră.
Avea să cadă în plasă? Acum e acum, îmi
zisei, o avem. De îndată ce scotea literatura, o arestam şi o duceam la
Nikiforov, pe care îl vom impresiona povestindu-i cum o fâcuserăm să se
trădeze.
— Ei bine, zise ea, eu nu am literatură.
Dar cred că dacă veţi continua împreună să-L căutaţi pe Dumnezeu, Îl veţi găsi
undeva.
Schimbai o privire cu Victor. Ştiam că
pierdusem partida. Siguri de una ca asta, era evident că nu ne mai rămânea
altceva de făcut decât să părăsim locul. Pe jumătate beţi, îi urarăm “noapte
bună" Mariei, îi mulţumirăm că stătuse la vorbă cu noi şi ieşirăm. În
stradă, Victor îmi zise:
— Serghei, povestea ta era fantastică.
Aproape că m-ai convins că eşti credincios. Ai noroc că nu te-am arestat!
Izbucnii într-un hohot de râs, apoi
înjurai şi spusei:
— Ce-i zicem lui Nikiforov?
Ne spusese:
— Am două celule pregătite pentru mamă
şi pentru fiică. Dacă-mi aduceţi, nu o să fie decât un singur scris, le arestăm
şi le facem dispărute!
Celulele lui Nikiforov aveau să rămână
goale. Ştiam că va fi furios. Întorcându-ne la post, îi povestirăm întâmplarea
noastră, cu multe ezitări. La
început, Nikiforov fierbea în el, apoi, deodată, izbucni:
— V-a avut o femeie proastă! urlă el.
Nu reuşea să conceapă că un asemenea
lucru se putuse întâmpla.
Doamna Annenşcenko şi fiica ei, Maria,
îi scăpaseră lui Nikiforov în acea noapte. Dar nu rămaseră prea mult în
libertate. Până la urmă fură arestate şi expediate la închisoarea pentru femei
de la Magadan.
— Kurdakov, îmi spuse Nikiforov într-o
zi, echipa ta de operaţii speciale este una dintre cele mai bune. După
informaţiile pe care le-am primit de la cartierul general, îţi pot spune că
munca pe care o faceţi voi aici este mult mai bună decât cea depusă de
majoritatea celorlalte echipe din ţară. Echipa ta este printre cele mai bune.
Aceste cuvinte mă încântară, pentru că
acest elogiu se adăuga faptului că eu conduceam cu succes cea mai importantă
secţiune a Uniunii Tineretului Comunist a provinciei, ceea ce era excelent
pentru cariera mea. În Uniunea Sovietică, dacă cineva vrea să avanseze, trebuie
să-şi facă un dosar solid, fără nici o fisură. Era ceea ce încercam eu să fac.
Cuvintele de încurajare ale lui Nikiforov îmi stimulară voinţa de a străluci şi-mi
dublai eforturile. Oamenii, la rândul lor, reacţionară devenind şi mai brutali.
Într-o seară, în mahalalele din sudul Petropavlovskului, atacarăm un grup de
credincioşi care fuseseră puşi la curent cu raidul, într-un fel sau altul, la
câteva momente înainte de sosirea noastră. Când ţâşnirăm pe uşă agitându-ne
bastoanele, trei credincioşi fugiseră deja, iar ceilalţi încercau şi ei o
modalitate oarecare de scăpare. Îi asaltarăm cu ferocitate, aruncându-i la
pământ şi bătându-i fără milă. Unul dintre ei era un bărbat mai în vârstă, cu
părul alb, care nu se putea mişca repede. Alexandr Guliaiev îl prinse, îl făcu
să se sucească în toate sensurile şi-i zise:
— Foarte bine, tataie.
Bătrânul începu să-şi mişte buzele,
murmurând se pare, o scurtă rugăciune.
— Deci vrei să-I vorbeşti lui Dumnezeu! îi
zise Alexandr. Ei bine, am să te învăţ eu cum să-I vorbeşti lui Dumnezeu. Poate
că ai vrea să te întâlneşti imediat cu Dumnezeul tău!! Îl zgâlţâi violent, îi
dădu o lovitură seacă de genunchi în stomac şi-i aplică o lovitură de karate în
ceafa. Trei zile mai târziu, bătrânul avea să moară de pe urma rănilor.
Echipa noastră elabora şi metode
rafinate de tortură. Când voiam să terminăm repede un raid şi să aducem rapid
captivii la post, aplicam “metoda rapidă". Din contră, dacă aveam chef să
facem să dureze plăcerea şi să ne distrăm bine, foloseam “metoda lentă",
jucându-ne cu credincioşii, distrându-ne pe seama lor şi dedându-ne la un mic
antrenament de box sau de judo. Înainte de fiecare raid, Victor mă întreba pe
drum:
— Care va fi ritmul în seara asta, rapid
sau lent?
Eu mă gândeam un moment înainte de a mă
pronunţa. Uneori băieţii erau de acord, alteori nu.
— Nu, să lichidăm repede lucrurile,
propuneau ei adeseori. Să terminăm cu ei şi să ne distrăm puţin cu fetele.
În timpul tehnicii rapide, dădeam
lovituri de karate, foloseam prize de judo, iar Vladimir şi Victor, boxerii
noştri, dădeau loviturile de pumn cele mai eficace pe care le cunoşteau,
ştiind cu precizie unde şi cum să lovească pentru a lichida câte un credincios
la fiecare lovitură. După ce doboram toată lumea, îi trăgeam afară pe şefi,
pentru a-i arunca în camion, le scoteam celorlalţi actele de identitate, le
notam numele, apoi dădeam fuga la postul de poliţie, unde ne lăsam încărcătura.
Imediat ce se putea, ne repezeam într-un bar sau într-un club.
Tehnica rapidă pricinuia credincioşilor
rănile cele mai serioase. Două femei muriră de pe urma loviturilor pe care le
primiseră în timpul unuia din raidurile noastre. Auzii vorbindu-se despre
aceste decese când fui convocat la tribunal ca martor în procesul unei femei
care nu-i dădea voie fetei ei să poarte insigna Uniunii Tineretului Comunist.
Femeia era acuzată de a fi “contra-revoluţionară", duşmancă a Statului.
Judecătorul îi ceru să explice de ce se comporta astfel. În răspunsul ei,
povesti că o mătuşă îi murise de pe urma raidurilor, după ce fusese bătută în
timpul unei adunări secrete care fusese supusă asaltului unui “gen de echipă de
derbedei în serviciul poliţiei", după proprii ei termeni. Şi continuă:
— Am hotărât că deoarece mătuşa mea a
murit pentru credinţa ei, să nu-i dau voie fetei mele să poarte insigna celor
ce mi-au ucis mătuşa.
Echipa mea era cu siguranţă responsabilă
de moartea mătuşii ei. Noi eram singurul grup care acţionam astfel.
Tribunalul muşumaliză lucrurile şi
nimeni nu află despre această afacere. Dar era încă o dovadă că mai multe
persoane muriseră de pe urma bătăilor pe care le aplicaserăm. Alteori îi răneam
mai serios decât voiam, provocând astfel morţi violente sau infirmităţi pe
viaţă. Uneori era opera cuţitului lui Serghei Kanonenko.
Dar nu încercam nici cea mai mică
remuşcare. Cu cât curgea mai mult sânge în timpul raidurilor, cu atât ne felicita
Nikiforov.
După fiecare raid, trebuia să-i
transmitem lui Nikiforov un raport detaliat, iar el ne însoţea adeseori când
anchetam asupra persoanelor ce asistaseră la adunările împrăştiate de noi.
Rapoartele referitoare la răniri şi morţii rezultaţi de pe urma descinderilor
noastre erau transmise la Moscova, dar nu primisem niciodată nici cel mai mic
reproş în legătură cu asta. Nu ni se putea reproşa că eram o bandă de derbedei
sau de anarhişti care îşi depăşiseră îndatoririle. Toate acţiunile noastre erau
cunoscute de Nikiforov, superiorul nostru direct, ca şi de Gorkom şi de
Moscova. Aveam dovada că Moscova se interesa de aceste rapoarte, deoarece se
întâmpla adesea ca un personaj de la Moscova să aleagă unul pentru a-l comenta
în detalii.
Cu timpul raidurile deveniră mai
frecvente şi mai violente. Victimele erau mai ales bătrânii: îi băteam şi-i
făceam să danseze ca şi cum ar fi fost vorba despre obiecte. Nu făceam nici o
diferenţă între bărbaţi şi femei. Nikiforov ne repeta adeseori:
— O femeie-asasin, este ea mai puţin
periculoasă decât un bărbat-asasin?
Înţelegeam astfel că voia ca toţi să
aibă aceeaşi soartă. Pe nesimţite, puţin câte puţin, ne cufundam în amoralitate.
Începui să realizez că acest proces de abrutizare nu se limita doar la anumite
compartimente ale vieţii mele. Toate gândurile şi toate activităţile îmi erau
impregnate de asta. Îmi dădui seama că altul era felul în care conduceam acum
Uniunea Tineretului Comunist şi că raporturile mele cu ofiţerii şi cadeţii erau
diferite. Unii dintre oamenii mei îşi dădeau seama şi ei de transformarea care
se petrecea în mine. Într-o zi, unul îmi făcu următoarea observaţie:
— Serghei, devii dur. Ce se întâmplă?
Întrebarea lui mă ţintui locului şi îmi
spusei: “Serghei, ce ţi s-a întâmplat?" Cruzimea. şi insensibilitatea de
care făceam dovadă în timpul raidurilor mi se infiltraseră în toată fiinţa.
Descoperii că nu mai reuşeam să scap de ele şi să le reprim după ce acţionam cu
echipa. Probabil că această transformare interioară se remarca cel mai mult în
activitatea mea ca şef al Uniunii Tineretului Comunist. În timp ce înainte
încercam să-i ajut pe tinerii cadeţi şi profitam de poziţia pe care o aveam ca
să le trec sub tăcere anumite greşeli pentru a le permite să-şi urmeze cariera,
acum îmi era egal dacă un om era dat afară sau nu sau chiar dacă întreaga
carieră îi era complet distrusă. La început, când această dezumanizare începea
să se producă în mine, nu eram conştient. Mai târziu, totuşi, constatai că mă
invada un sentiment de indispoziţie, dar era atât de vag încât nu reuşeam să-l definesc.
Dispuneam de prea puţin timp pentru a reflecta la asta. Raidurile trebuiau să
continue.
În 1970, în timpul lunilor de vară,
credincioşii încercară să se protejeze despărţindu-se pentru a forma grupuri
rnai mici. Această nouă tactică ne obligă să organizăm mai multe raiduri pentru
a ajunge la acelaşi număr. De altfel, deveneau şi mai prudenţi. Plasau pe
careva afară, adeseori un copil, ca să ţină de pază şi să-i avertizeze dacă
vedeau ceva suspect. La cel mai mic semnal, făceau repede să dispară Bibliile,
literatura, precum şi aparatele cu care înregistrau emisiuni religioase
provenind de la posturi de radio străine. Uneori, credincioşii erau avertizaţi
cu atâta în avans de către santinela lor încât la sosirea noastră, locul de
întâlnire era gol. Vestea despre acţiunile noastre se răspândi în tot oraşul şi
în provincie. Dat fiind că nu erau decât 250.000 de locuitori în Kamceatka şi
că brutalitatea raidurilor noastre avea efecte distrugătoare, începu să se
vorbească despre asta în marele public. Această notorietate îl scotea din fire
pe Nikiforov; ne recomandase adeseori să avem grijă să nu descopere oamenii ce
facem şi să împiedicăm să se răspândească zvonul că în Uniunea Sovietică nu ar
exista libertate religioasă. Ordinele care începeau să ne vină de la Moscova
erau formale: nici o ştire în legătură cu activităţile noastre nu trebuia să
transpire.
Ne mai descuraja şi un alt aspect în
munca noastră. Numărul credincioşilor părea să crească cu atât mai repede cu
cât raidurile noastre deveneau mai violente. Nikiforov estimase că erau 30.000
de credincioşi în provincie, la o populaţie de 250.000 de suflete. Iar după
câte văzusem noi, avea cu siguranţă dreptate. Întreprinsesem mai bine de 150 de
raiduri şi rareori zărisem de două ori aceeaşi faţă. În timpul raidurilor,
întâlnisem noi convertiţi, ceea ce ne dovedea flagrant că aceşti credincioşi
reuşeau cu multă abilitate să atingă şi alte persoane cu otrava lor religioasă.
Trebuia să organizăm mai multe raiduri
pentru a-i zdrobi, ceea ce ne crea o serioasă problemă de planificare.
Nikiforov trebui să-şi pună pe perete un tabel special, pe care ne programam
raidurile următoare. Avui cu el numeroase discuţii în faţa acelui tabel, dezbătând
fiecare raid care urma să aibă loc. Îi spuneam adeseori:
— Ei bine, nu putem întreprinde două
raiduri în seara asta. Va trebui să-l amânăm pe acela pentru săptămâna
viitoare.
Evident, această abundenţă de întâlniri
nu putea decât să ne avantajeze. Ne luam cele 25 de ruble pe raid, fie că erau
prezente 8 persoane sau 20. În 1970, furăm frapaţi şi de faptul că în rândurile
credincioşilor tinerii deveneau din ce în ce mai numeroşi. Întâlneam chiar şi
copii mici la unele adunări. Această tendinţă uimea pe conducătorii politici de
la Moscova. Pentru ei, era un “fenomen" periculos, care trebuia oprit cu
orice preţ.
Fui profund tulburat de această
recrudescenţă a interesului religios printre tineri. Eram specializat în tot
ceea ce era în legătură cu tineretul şi credeam că-l înţeleg pe cel al Uniunii
Sovietice. Dar nu reuşeam să-mi explic de ce se iveau tot mai mulţi tineri în
bisericile secrete, când ştiau clar la ce-şi expuneau persoana, cariera şi
viitorul dacă erau descoperiţi. Fuseseră creaţi de către Statul comunist, iar
acum se întorceau către religie în mare număr! Această atracţie religioasă mă
punea serios pe gânduri. Amintirea Nataşei îmi revenea adeseori în minte. Era
una “de-a noastră", o tânără comunistă sovietică. Ce găsise ea în religie?
Ce-i adusese ei Dumnezeu de putuse accepta să fie atât de sălbatic bătută?
Moscova deveni şi ea sensibilă la acest
mare interes pe care-l manifestau tinerii faţă de Dumnezeu. Şefi ai
organizaţiei antireligioase de la Moscova luară avionul şi veniră în Kamceatka
sa organizeze seminarii speciale ca să ne înveţe să luptăm împotriva acestei “tendinţe
dintre cele mai periculoase". Din conferinţele lor reieşea că aceeaşi “tendinţă"
se manifesta şi în toate celelalte regiuni ale Uniunii Sovietice.
Nu mă puteam abţine să-i compar şi să-i
contrapun pe aceşti tineri credincioşi celor de care mă ocupam în cadrul
Uniunii. Cei al căror şef eram fuseseră crescuţi, ca şi mine, după modul de
viaţă comunist: ei îi învăţară din fragedă copilărie doctrinele, credeau în el
şi i se dedicau cu totul pentru a-i servi cauza din toată inima. Dar acum
începeau să vadă viaţa aşa cum era ea în realitate şi să descopere în ce măsură
veneau în contradicţie promisiunile cu realitatea; deveneau atunci cinici şi
duri. Adeseori se dedau la alcool, ca mijloc de evadare.
Comparai această viaţă goală şi sterilă,
plină de cinism înrăit, cu viaţa tinerilor care îşi schimbau direcţia pentru a
crede în Dumnezeu. Contrastul sărea în ochi şi făcu să se nască în mine
îndoieli şi întrebări care începuseră să mă chinuie.