Capitolul 18
Cuvinte obsedante
În iulie 1970, mă aflam în sala de
aşteptare a postului de poliţie împreună cu Anatoli Litovcenko, Vladimir,
Victor şi cu încă alţi doi sau trei oameni din echipa mea. Eram în mod obişnuit
de gardă la post, aşteptând veşti despre activitatea credincioşilor pentru a ne
putea pune imediat la drum. Trebuia totodată să răspundem apelurilor urgente şi
să petrecem regulat un număr de ore de gardă la postul de poliţie, pentru care
eram retribuiţi cu o sumă fixă.
În acea zi, Nikiforov intră în sala de
aşteptare şi zise:
— Kurdakov, aş vrea ca tu şi unul dintre
oamenii tăi să ardeţi o parte din hârţoagele îngrămădite la subsol.
Raidurile se înmulţiseră într-atâta încât
adunasem o mare cantitate de literatură, confiscată de la credincioşi. Privită
îndeaproape, ne părea jalnică şi fără cea mai mică valoare. Era scrisă pe
hârtie foarte ieftină, dar era întotdeauna caligrafiată cu cea mai mare grijă.
Într-o zi, privind un talmeş-balmeş de asemenea hârtii, strigai:
— Cum de au timp să nu facă altceva
decât să copie fleacurile astea?
— Fac scurtă la mână, cu siguranţă!
exclamă Victor, iar noi izbucnirăm într-un hohot grozav de râs.
Se găseau tot felul de lucruri ciudate în
această cutie de la subsol. Erau povestiri, scrise de mână, care vorbeau despre
Dumnezeu în termeni atât de simpli încât şi copiii îi puteau înţelege. Acestea
erau destinate adunărilor de copii. Îi spusei lui Vladimir Zelenov să mă
însoţească. Coborârăm scara până la “camera rece" rezervată beţivanilor
care se trezeau. În acea zi nu era acolo nici un beţiv. Pe o parte, alături de
soba cea mare din metal, erau trei lăzi mari din lemn. Două dintre aceste lăzi
erau pline cu vârf de literatură confiscată.
— Aprinde focul, îi spusei lui Vladimir,
iar el aruncă literatură în sobă, frecă un chibrit şi făcu focul.
Lăsarăm deschisă uşa din fier şi
începurăm să aruncăm literatură manuscrisă pe foc. Focul ardea frumos,
încăperea rămânea rece şi aveam nevoie să beau ceva ca să mă încălzesc. Îi
spusei lui Vladimir să meargă să caute ceva de băut. Continuai să arunc
literatură pe foc, privind-o cum arde şi zicându-mi că hârţoagele astea nu
meritau nimic mai bun.
Ce puteau găsi tinerii în maculatura
asta? mă întrebai. Mă gândii iar la Nataşa. Deodată fui cuprins de o
curiozitate irezistibilă. Răsfoisem adeseori această literatură, în principal
din curiozitate, când ne întorceam în camion la postul de poliţie, încercasem
să citesc, dar nu-i găsisem nici un sens. Nu găsisem decât povestiri despre un
personaj sau altul.
După mine, erau cărţi istorice
asemănându-se cu oricare alta, dar mult mai puţin interesante. Acum însă, că
eram singur, în timp ce Vladimir era dus să caute vodcă, nu putui rezista
tentaţiei de a descoperi ce o atrăgea pe Nataşa şi pe ceilalţi la aceste
scrieri; luai aşadar un opuscul şi mă pusei să-l citesc.
Dădusem peste un text scris de mână, din
Evanghelia după Luca, din capitolul 11. Îi lipseau versete. Cred că fusese
scris din memorie şi că cel care îl transcrisese nu-şi amintea toate versetele;
lăsase locuri goale pentru a le completa mai târziu. Citind, fui frapat de mai
multe cuvinte. Constituiau un fel de rugăciune, încă mai citeam când auzii
paşii lui Vladimir, care venea cu vodca. Rupsei repede două pagini din caietul
de şcolar pe care fuseseră scrise acele versete şi le înghesuii în buzunar.
— Uite-o! anunţă Vladimir coborând scara
cu vodca. Băurăm câteva guri, aruncarăm restul literaturii creştine pe foc,
apoi închisesem uşa sobei şi urcarăm înapoi.
În acea noapte, de îndată ce putui,
culcat în patul meu de la Academia Navală, desfăcui cele două foi de hârtie şi
începui să le recitesc. Vorbea Isus şi învăţa pe cineva să se roage.
Curiozitatea îmi fu trezită şi-mi urmai lectura. În cazul de faţă, nu era deloc
vorba despre o scriere împotriva Statului. Aceste pagini învăţau cum să devii
mai bun şi să-i ierţi pe cei care-ţi fac rău. Deodată, cuvintele săriră din
pagină şi mi se imprimară în inimă. Îmi continuai lectura, absorbit de
cuvintele pline de bunătate ale lui Isus. Erau tocmai contrariul a ceea ce-mi
imaginasem eu. Ochelarii de cal ai neînţelegerii mele mă părăsiră instantaneu
şi acele cuvinte mi se înscriseră în străfundurile fiinţei. Aveam impresia că
alături de mine se găsea cineva în încăpere, învăţându-mă acele cuvinte şi
semnificaţia lor. Îmi făcură o adâncă impresie. Le recitii de mai multe ori,
apoi începui să reflectez şi fui cu totul fermecat. Iată, aşadar, în ce credea
Nataşa! îmi spusei în sinea mea.
Inima îmi fu prinsă de acele cuvinte.
Eram puţin înspăimântat şi stingherit, ca un om care păşeşte pe un tărâm
necunoscut. Citii şi recitii acele cuvinte, apoi le pusei deoparte; dar ele nu
conteniră să-mi revină în minte. Aceste cuvinte o ajutaseră pe Nataşa să devină
mai bună şi să-i ajute pe alţii. Mă obsedau. Era un sentiment cu desăvârşire
nou pentru mine. În timpul zilelor şi al săptămânilor care urmară, cuvintele
acelea ale lui Isus mă urmăriră. Nu reuşeam să le uit. Încercai, totuşi. Măcar
dacă nu le-aş fi citit! Totul fusese atât de bine organizat în viaţa mea, dar
acele cuvinte tulburătoare schimbaseră ceva. În mine se iscau sentimente pe
care nu le mai încercasem niciodată înainte. Nu reuşeam să mi le explic şi nici
să le înţeleg. Păstrai acele pagini, le citii şi le recitii în timpul
următoarelor câteva săptămâni. Unele pasaje îmi erau inteligibile, apoi totul
deveni confuz şi de neînţeles. Aveam impresia că mă aflu pe o plajă în mijlocul
unui vârtej, întinzând mâna şi căutând să prind ceva. Se ştie că este ceva
dincolo, ceva care se găseşte undeva, care poate fi apucat, care poate fi
cunoscut. Dar îţi scapă. Nu se vede decât norul care se învolburează.
Ceva adânc se furişa în mine, o
minusculă urmă de omenie mai ardea încă. Viaţa pe care o duceam nu corespundea
celei pe care o visasem. A bate femei bătâne nu
era, cu siguranţă, genul de viaţă pe care mi-l imaginasem în fragedă copilărie.
Crezusem din toată inima în prima mea religie, comunismul, şi mă dăruisem lui
fără rezerve. Când îl descoperisem la Barisevo, fusese primul lucru în care
putusem crede. Dar această credinţă se dusese acum, sfărâmată de realităţile
vieţii, aşa cum le cunoscusem. Nu găsisem nimic satisfăcător pentru a înlocui
credinţa mea de odinioară. În această stare confuză de spirit mă aflam când
sosi concediul militar la sfârşitul lui iulie. Părăsii Kamceatka, luând avionul
spre vest, cu destinaţia Novosibirsk. În timpul acelui zbor luai hotărârea de a
nu mai urma un asemenea mod de viaţă. N-aveam nici cea mai vagă idee unde mă va
duce această schimbare, ştiam doar de ce voiam să mă depărtez. Mă hotărâi să
fug din U.R.S.S. şi să mă sustrag acestei vieţi. Ceva mă împingea şi mă obliga
să acţionez astfel.
Ajuns la Novosibirsk, trecui pe la
sediul poliţiei, lăsând adresa la care puteam să fiu contactat în 24 de ore în
caz de urgenţă militară. Apoi, fără autorizaţie, luai avionul de Moscova. Ajungând,
mă dusei la locul sacru pe care-l vizitasem deja înainte: mormântul lui Lenin.
În picioare la rând în faţa mormântului, în imensa Piaţă Roşie, mă gândii iar
la ultima mea trecere prin acest loc, atunci când aveam 17 ani şi mergeam la
Leningrad să încep o carieră militară de ofiţer naval, plină de promisiuni. Mă
oprisem aici, plin de optimism, şi îngenunchiasem în faţa coşciugului lui
Lenin. Mă rugasem, cerându-i lui Lenin să mă ghideze şi să-mi conducă viaţa,
să-mi dea înţelepciune pentru a reuşi şi să-mi fie înlăturate obstacolele din
cale. Ieşisem restabilit, plin de speranţă în viitor.
De această dată, în luna iulie 1970,
stând din nou la coadă, încă mai încercam un sentiment de respect pentru Lenin.
Fusese un om strălucit. Multe din învăţăturile lui erau excelente. Îşi fixase
numeroase ţeluri cu totul valabile: egalitatea tuturor oamenilor, fraternitatea
tuturor popoarelor, ajutor oamenilor neînsemnaţi şi promovarea lor socială.
Aceste ţeluri mă atrăseseră şi făcuseră din mine un comunist atât de zelos. În
vreme ce eu eram pierdut în gânduri, coada avansase şi, înainte să-mi fi dat
seama, fui la câţiva paşi de corp. Ce deveniseră pentru mine aceste viziuni de “egalitate
între oameni" pe care le învăţase Lenin? Era vorba despre egalitatea
oamenilor când băteam o femeie bătrână atât de violent încât murea după câteva
zile? Era vorba despre egalitate când o fată frumoasă era bătută sălbatic, în
două rânduri? Unde dispăruseră toate aceste vise şi viziuni ale unei vieţi mai
bune? Rămăsei acolo în picioare, în linişte, mai multe minute, în timp ce o
furtună făcea ravagii în adâncul meu. Tovarăşe Lenin, mă gândii, în ce moment
ţi-au deturnat oamenii învăţăturile? Ce n-a mers?
Un sentiment de angoasă mă invada când
mă întrebai ce se alesese de promisiuni. Ce se stricase în viitorul pe care-l pregăteam?
Cum putuseră oamenii să falsifice într-atât bunele învăţăminte ale lui Lenin?
Speram nelămurit ca apropierea de Lenin să mă ajute să înţeleg şi să
liniştească furtuna care îmi zgâlţâia inima. Dar nu simţeam nici o diferenţă.
— Înaintaţi, şopti cineva.
Mă urnii din loc şi ieşii din mausoleul
lui Lenin pentru ultima oară.
Rătăcii pe străzile Moscovei, singur,
deziluzionat, tulburat. În ciuda stării mele de totală confuzie, luai o
hotărâre. Voi părăsi U.R.S.S. şi mă voi duce cât mai departe de aici. Nu ştiu
de ce voiam să părăsesc U.R.S.S. Tot ce ştiam e că eram adânc dezamăgit şi
îngrozitor de nefericit şi că nu se mai putea aşa.
Mă dusei apoi la Lvov şi statui la unul
dintre prietenii mei ucrainieni, cu care făcusem cunoştinţă la Petropavlovsk. Îmi
cumpărai un costum de scafandru autonom de pe piaţa neagră şi plănuii să mă duc
la râul Tisa, care marchează frontiera între U.R.S.S. şi Ungaria şi să trec în
Ungaria înotând pe sub apă. Îmi propusei să traversez apoi Ungaria pentru a
ajunge la un fluviu, care curge din Ungaria în Austria, să-mi pun costumul de
scafandru, să mă arunc în apă şi să ies în partea cealaltă, în Austria. Aveam
bani ungureşti şi eram gata de plecare. Era un plan nebunesc dar trebuia să fug
cu orice preţ. Îmi părăsii prietenul din Lvov şi ajunsei într-unul din
orăşelele situate la frontiera ungurească. Luai un taxi şi-i explicai şoferului
că văzusem extremitatea estică a U.R.S.S, în Siberia şi că voiam să văd aici
extremitatea vestică. Înţelese numaidecât situaţia, mă duse la frontieră şi mă
lăsă acolo. Îi spusei că voi găsi uşor drumul înapoi. Puteam vedea Ungaria de
cealaltă parte a râului şi, cu toate că aceasta era tot o ţară comunistă,
frontiera era strict supravegheată, îmi spusei: Această armată de grăniceri nu
avea ca scop să-i împiedice pe unguri să intre în U.R.S.S.
O singură privire îmi fu de ajuns pentru
a înţelege că patrulele non-stop şi posturile de gardă îmi făceau planul de
evadare traversând râul irealizabil. De la depărtare îmi apăruse excelent; dar
la faţa locului, se vedea imposibil. Ceva în mine îmi spunea! „Nu încerca!".
Abandonai aşadar acest proiect, mă debarasai de costumul de scafandru şi mă
regăsii în tren cu destinaţia Lvov.
Concepui un alt plan: să iau avionul
pentru Baku, apoi Erevan, capitala republicii Armenia. La sosirea în Erevan, mă
dusei la ţară, luând un autobuz care deservea satele din apropierea Turciei. În
satul care constituia capătul, coborâi şi începui să merg către frontiera
turcă. Mă ascunsei ziua şi mersei noaptea până ce fui foarte aproape de
frontieră. Putui să văd soldaţi turci de cealaltă parte, într-un orăşel din
Turcia. Dar de partea sovietică, erau peste toţi soldaţi ruşi. Aşteptai şi
vegheai o noapte întreagă, dar frontiera era permanent supravegheată
îndeaproape. Nici aici nu era chip de trecut. Cele două tentative ale mele de a
începe o nouă viaţă eşuară.
Cum concediul meu se apropia de sfârşit,
luai iar avionul pentru Novosibirsk şi de acolo pentru Petropavlosk, pentru a
mă prezenta din nou la Academia Navală. Sufletul îmi era nespus de frământat.