Capitolul 19
Ultimul raid
— Bine-ai venit Kurdakov, strigă Nikiforov
când mă dusei prima oară la postul de poliţie după întoarcerea din vacanţă.
Mă gândii: Dacă ar şti ce-am făcut, oare
m-ar mai întâmpina atât de călduros?
— Sunt fericit să te revăd, zise el. Cât
ai lipsit, s-a strâns multă treabă pentru tine. Fără îndoială că te vom revedea
curând în plină activitate. Pun pariu că ai nevoie de bani, nu-i aşa?
Reîncepui raidurile fără întârziere.
Micile grupuri de credincioşi erau formate mai ales din tineri. În timpul
interogatoriilor, afirmau că se convertiseră recent. Nikiforov era foarte
ocupat cu ei. Era de asemenea alarmat de potopul de directive ce veneau de la
Moscova, care continuau să ne copleşească. În timpul acestor raiduri, nu făcui
nici o concesie şi nu mărturisii nici o simpatie faţă de credincioşi. La drept
vorbind, din cauza insatisfacţiei şi a stânjenelii pe care o resimţeam, eram
mai irascibil decât înainte. Adoptai o atitudine intransigentă şi fără drept de
replică faţă de oamenii mei şi faţă de credincioşi. Ultimele raiduri pe care le
întreprinsei fură cele mai sălbatice dintre toate. Ceva mă obliga şi mă
împingea să acţionez astfel. Nu înţelegeam ce se petrecea, şi-mi răzbunam
sentimentele de frustrare şi animozitatea asupra oricui îmi tăia calea. Într-o
vineri după-amiază de octombrie, în anul 1970, primii un telefon de la
Nikiforov:
— Kurdakov, începu el, aş vrea să te
prezinţi aici duminică la 12:30. Adună cât de mulţi oameni!
Îmi convocai oamenii şi le recomandai să
fie negreşit în camerele lor duminică la prânz, pentru că s-ar putea să trec
să-i iau cu camionul poliţiei.
Duminică dimineaţa, la ora 10, mă dusei
la postul de poliţie să vorbesc cu Nikiforov şi să aflu unde avea loc adunarea.
— După părerea dumneavoastră, câte
persoane vor fi? întrebai.
— 15-16 inşi, răspunse el.
Fui uimit. Era mult de când nu mai
găsisem atâtea persoane strânse la o adunare a bisericii secrete. Dar puteam
conta pe 10 oameni, în afară de mine, şi nu erau probleme.
— Aş vrea să-i iei un pic altfel de data
asta, Kurdakov. După informaţiile noastre, credincioşii se vor întâlni pentru a
se ruga între amiază şi ora două, după care va începe o adunare normală. Aş
vrea ca unul dintre oamenii tăi să se ducă ceva mai devreme cu un aparat de
înregistrat pentru a le înregistra rugăciunile şi a le descoperi conţinutul. Îmi
spuse că poliţia se temea ca ei să nu-şi utilizeze rugăciunile pentru a
disimula proiecte de răsturnare a guvernului.
Pentru că Nikiforov îmi cere o
înregistrare a rugăciunilor lor, îmi spusei, o va avea. Îi cerui lui Iuri să se
afle acolo la 12:30, la 30 de minute după începerea adunării de rugăciune.
Dotat cu un mic aparat de înregistrare cu baterii, trebuia să se apropie cât
mai mult de locul de adunare şi să înregistreze în ascuns tot ceea ce se
petrecea în interior. Credincioşii urmau să se întâlnească într-o mare baie
publică, construită în apropierea unei căsuţe, pe versantul unui deal. În
spatele acestei căsuţe nu erau locuinţe şi nici ferestre pe peretele din fund.
Din interior era imposibil să fie reperat cineva care se apropia prin spate,
coborând dealul.
După ce-l plasai pe Iuri, mă dusei să-mi
recuperez ceilalţi oameni. Nu mă îndoiam absolut deloc că avea să fie ultimul
meu raid.
La ora 14 ajunserăm fără zgomot în
apropierea locului unde avea loc adunarea de rugăciune şi oprirăm camionul
poliţiei, care nu purta nici un semn distinctiv, la o mică depărtare.
Coborârăm din camion şi începurăm să
urcăm dealul, ca să ne apropiem de casă prin spate. Plasai doi oameni în
stradă, în faţa casei, pentru a îndepărta pe oricine ar fi fost atras de
strigăte.
Coborând în partea cealaltă a dealului
apropiindu-ne prin spate, puturăm vedea că baia era închisă ermetic. Ajungând,
îl descoperirăm pe Iuri la treabă. Erau 90 de minute de când înregistra vocile
surde ale credincioşilor ce se rugau. Aceste rugăciuni vor fi trimise la
Moscova în câteva reprize. Ele vor permite Statului să studieze atitudinea şi
gândurile credincioşilor, pentru a li se opune mai eficient. Îl privii pe
bietul Iuri, în genunchi, direct pe pământ, înregistrând. Puteam pune pariu că
era prima adunare de rugăciune la care asistase vreodată şi stătea în genunchi
de aproape două ore! Fără zgomot, ne îndreptarăm în şir indian către clădire.
Ne oprirăm un moment la uşă, cu toţi
oamenii alături de mine, aşteptând să le fac semn să atace. Deodată urlai:
— Să mergem!
Şi raidul fu declanşat. Uşa nu era
închisă cu cheia - era evident, că nu se aşteptaseră să ne vadă - şi căzurăm
asupra lor. Cum prezisese informatorul, erau 15-16 credincioşi înghesuiţi în
acel local, aşezaţi strâns unii într-alţii. Îi surprinsesemîn plină adunare de
rugăciune.
Vladimir Zelenov întinse repede mâna să
smulgă o Biblie din mâinile unui credincios şi o rupse în două. Una dintre
femei strigă:
— De ce? De ce faceţi asta?
Era strigătul unei fiinţe profund
rănite, dar Vladimir fu agasat de asta şi-i trase un pumn în plină faţă. Era o
lovitură bine expediată dată de un profesionist, care ar fi putut zdrobi orice
bărbat, deci cu atât mai mult o femeie măruntă şi firavă. Femeia se izbi de
ceilalţi credincioşi şi se prăbuşi la pământ, cu faţa în sânge.
De îndată ce oamenii mei se puseră pe
treabă, urlete de durere se făcură auzite. Apăsai clapeta bastonului meu,
reducându-l la formatul lui cel mai mic, ceea ce-l făcea mai uşor de mânuit în
acea încăpere ticsită. Bastoane şi pumni zburau deja, iar strigătele credincioşilor
ne spărgeau urechile: unii scoteau strigăte de frică, alţii urlau în momentul
în care se abătea asupra lor o lovitură.
Zării o femeie bătrână lângă un perete;
pe faţă i se citea spaima, buzele tremurătoare îi rosteau o rugăciune. Zgomotul
mă împiedică să aud ce zicea. Rugăciunea ei mă scoase din fire; mă aruncai
asupra ei fluturându-mi bastonul, gata s-o lovesc. Deodată, mă zări şi ea şi
începu să se roage cu voce tare. Îi ascultai rugăciunea pentru o clipă, mai
mult din curiozitate decât din interes. Aveam braţul ridicat şi urma să-mi abat
bastonul asupra capului ei lipsit de apărare, când auzii aceste cuvinte:
— Doamne, iartă-l pe tânărul acesta!
Arată-i adevărata cale! Deschide-i ochii şi ajută-l! Iartă-l, Doamne!
Fui răscolit. De ce nu cere ajutor
pentru ea însăşi, în loc să-l ceară pentru mine? Ea este cea care va primi
lovitura de graţie. Eram furios că această femeie, care nu era decât un zero,
îşi putuse permite să se roage pentru mine, Serghei Kurdakov, un şef al Uniunii
Tineretului Comunist, într-un acces de furie, strânsei bastonul mai tare şi mă
pregătii să-i sfărâm capul. Aveam să o izbesc din toate puterile, pentru a o da
gata. Îmi luai avânt. Atunci se produse un lucru dintre cele mai ciudate. Nu
reuşesc să-l descriu. Cineva îmi prinse încheietura mâinii şi mi-o trase înapoi
cu o mişcare bruscă. Fui stupefiat. Mă durea şi această durere nu era
imaginară. Cineva îmi strângea într-adevăr încheietura atât de puternic, încât
era dureros. Crezui că era un credincios şi mă întorsei să-l lovesc. Dar nu era
nimeni!
Mă uitai în spatele meu. Nimeni nu mă
putuse prinde de mână! Şi cu toate acestea, cineva mă ţinuse zdravăn de
încheietură! Încă mă mai durea. Rămăsei năucit. Sângele mi se urcă la cap.
Frica mă cuprinse. Transpirasem puternic. Eram complet depăşit. Era răscolitor,
ireal. Nu mă mai gândii, atunci la nimic. Lăsând bastonul jos, ieşii la aer, cu
sângele urcându-mi-se la cap şi cu faţa în flăcări. Lacrimi începură să-mi
curgă pe obraji.
De la vârsta de 4 ani, nu mai plânsesem,
din câte îmi aminteam, decât o singură dată. Chiar şi când Unchiul Nichi mă
bătuse sălbatic, nu plânsesem nici un moment. Mă consideram un dur, iar un dur
nu trebuia să plângă niciodată. Îmi jurasem că nimeni nu mă va face să vărs
lacrimi; plânsul era, în opinia mea, un semn de slăbiciune. Dar acum, plângeam
cu lacrimi fierbinţi, îndepărtându-mă în fugă de această scenă de coşmar.
Lacrimi adevărate îmi curgeau pe obraji. Eram răscolit, pierdut. Eram complet
depăşit de evenimente. Alergam şi mă opream, apoi iar începui să alerg, fără să
mă gândesc la nimic. Orele treceau. Singura amintire pe care o păstrez este de
a fi alergat şi plâns. Tot mergând fără să ştiu încotro, pierdui noţiunea
timpului. În cele din urmă, când îmi venii în fire, era noapte.
Atunci mă întorsei încet la postul de
poliţie. Era cam ora 9 seara. Abia intrai şi Nikiforov strigă:
— Kurdakov, de unde vii?
Era mai mult o provocare decât o
întrebare!
— Trebuia să reflectez, răspunsei, şi am
luat hotărârea să încetez acest gen de muncă.
Expresia de furie pe care o citisem pe
faţa lui făcu loc uneia de îngrijorare. Mă cercetă câteva momente şi spuse pe
un ton mai puţin dur:
— Serghei, nu eşti decât epuizat. Du-te
de te odihneşte puţin.
— Dar, nicidecum, eu...
Îmi tăie vorba şi spuse:
— Eşti obosit. Mergi de te odihneşte şi
vom discuta mai târziu.
Câteva zile mai târziu, Nikiforov mă
sună la Academia Navală, să întreprind un nou raid împotriva bisericii
clandestine. Mă bâlbâii, căutând să mă sustrag şi-i spusei cu toată
sinceritatea:
— Sunt foarte ocupat cu studiile. În
curând vom avea examene. Nu pot veni în seara asta.
Nikiforov avu un moment de ezitare. Era
prima oară când refuzam să execut un raid. Nu adăugă nimic şi închise.
Câteva zile mai târziu, îl avui iarăşi
pe Nikiforov la capătul firului; îmi spuse că trebuie sa mă prezint cu oamenii
în aceeaşi seară.
— Nu pot. Trebuie să pregătesc o adunare
a Uniunii Tineretului Comunist, răspunsei.
După alte câteva zile, mă căută din nou
şi-i spusei:
— Trebuie să-mi termin studiile navale.
Trebuie să-mi trec peste puţin timp examenul de diplomă şi trebuie să-mi
îndeplinesc toate obligaţiile de şef al Uniunii. Pur şi simplu nu mai am timp
să lucrez cu poliţia.
— Am să mai vorbesc cu tine, mai târziu,
zise el închizând.
Mă simţii uşurat. Poate că se terminase.
Speram cu adevărat. Organizasem mai mult de 150 de raiduri contra bisericilor
secrete în timpul ultimilor 2 ani. În medie unul la fiecare 5-6 zile. Îmi dădui
seama că purtam o povară psihologică a cărei provenienţă nu reuşeam s-o explic.
Aveam impresia că inima îmi fusese înlocuită cu o stâncă foarte grea, care mă
strivea. Simţeam că nu mai puteam continua astfel şi viaţa îmi devenise o
povară. Totuşi, nu vorbii nimănui despre asta.
Cam după două săptămâni, în jur de 1 noiembrie,
în timpul unei şedinţe lunare de partid la Petropavlovsk, trebui să fac membrilor
superiori ai Partidului Comunist un raport asupra muncii mele ca şef al Uniunii
Tineretului Comunist. Aveam să le prezint un bun raport. Mă dedicasem cu totul
muncii în cadrul Uniunii, iar organizaţia mea era într-adevăr cea mai bună din
provincie. Citam fapte, cifre şi proiectele pentru lunile următoare.
Aveam toate motivele să mă aştept să
primesc complimente. Spre surpriza mea, fu exact pe dos. Cum terminai de
vorbit, un tovarăş se ridică şi mă întrebă.
— Tovarăşe Serghei, de ce nu mai lucrezi
pentru poliţie?
Altul strigă:
— Nu lucrează pentru poliţie! De unde ai
auzit tu asta?
Primul răspunse:
— Mi-a spus-o degetul meu cel mic.
Auzindu-le râsetele, îmi dădui seama că
era vorba despre o lovitură pusă la cale de Nikiforov pentru a mă obliga să
reiau operaţiunile de poliţie.
Preşedintele, făcând pe miratul, se
aplecă spre mine şi zise:
— Nu-mi cred urechilor! Totuşi, este o
muncă fantastică, cu puţine ore de prezenţă şi o plată bună. Este adevărat,
tovarăşe Serghei?
— Este exact, răspunsei.
— Degetul meu cel mic mai mi-a spus şi
că ai refuzat să-i baţi pe religiozniki, reluă primul meu interlocutor.
— E adevărat? întrebă preşedintele.
— Da, tovarăşe, răspunsei.
— Din partea mea, replică el, eu cred că
cel care renunţă la o asemenea muncă este puţin deranjat. Tu de ce ai făcut-o?
întrebă el.
Acest atac neaşteptat, urmând
excelentului meu raport asupra Uniunii Tineretului Comunist, mă submina; ieşii
aşadar din rezerva mea şi le spusei cinstit ceea ce resimţeam. Şi totuşi, mă
disciplinasem să n-o fac niciodată.
— Tovarăşi, spusei, am început să fiu
activ şi să fiu şef de când eram octombrist, la vârsta de 8 ani. Am servit bine
Partidul şi am să continui să-l servesc bine. Dar am studiat ghidul Partidului
şi Constituţia U.R.S.S. Am citit că toţi oamenii sunt fraţi. Nu pot prin urmare
să-i rup în bătaie. Într-adevăr, nu i-am bătut pe religiozniki în timpul
ultimului raid. După învăţăturile pe care le-am primit, sunt fraţii mei. Cum
mi-aş putea bate fraţii? Cum aş putea continua? Desigur, aceşti credincioşi ne
pun probleme, dar n-am găsit nicăieri scris că trebuie să-i batem şi să-i
schilodim!
Preşedintele îmi tăie brusc cuvântul:
— Tovarăşe Serghei, zise el, sunt ani de
când n-am mai avut un şef al Uniunii Tineretului Comunist aşa de eficace ca
tine la Academia Navală. Eşti încă tânăr şi mai ai multe de învăţat. Aceşti
religiozniki nu sunt fraţii noştri! Ei se înrudesc cu asasinii. Omoară sufletul
copiilor noştri. Cu credinţele lor otrăvitoare, schilodesc oamenii. Trebuie să
ne curăţim ţara de aceşti oameni. Tu pari a împărtăşi milă faţă de ei pentru că
te-au contaminat, asta-i tot! Aceşti credincioşi sunt cei care aruncă
tulburarea în sufletele oamenilor şi seamănă discordia. Guvernul este obligat
să consacre sume enorme pentru a lupta împotriva lor, banii astfel cheltuiţi ar
putea fi folosiţi pentru a ne construi ţara şi ajuta poporul. Oamenii ăştia
care lucrează din interior ne pot aduce prejudicii săpând credinţa pe care
poporul nostru o are în comunism şi înlocuind-o cu o credinţă într-un oarecare
Isus imaginar.
Continuă să vorbească, ridicând vocea
din ce în ce mai mult. Apoi, deodată, vocea i se îndulci.
— Tu eşti un tânăr şef comunist. Când ne
vom fi debarasat de aceşti oameni, acest fel de muncă nu va mai fi necesară. Îmi
spusei: Văzând cum reuşesc credincioşii să-şi propage credinţa, eu voi fi mort
şi îngropat cu mult înainte.
— Comitetul nostru Central şi Biroul
Politic ne-au încredinţat această muncă şi trebuie să o îndeplinim, îmi spuse
preşedintele.
— Dacă aşa stau lucrurile, răspunsei,
încredinţaţi-o altcuiva, nu mie.
În liniştea impresionantă care urmă, se
făcu auzită o voce:
— Să se retragă. Este tânăr şi naiv.
Conduita lui trecută este perfectă. Daţi-i timp. Îşi va schimba opinia.
Acceptară aşadar să mă desărcineze de
activităţile poliţieneşti şi mă autorizară să-mi continui munca de şef al
Uniunii Tineretului Comunist la Academia Navală.
Plecai în grabă. Ieşind, le auzii
comentariile:
— Este tânăr. Are înainte un mare
viitor. Daţi-i timp. Se va alinia punctului vostru de vedere...
Normal, atitudinea mea ar fi trebuit să
suscite bănuieli şi ar fi trebuit să fiu urmărit îndeaproape, dar după câte
mi-am dat eu seama n-a fost aşa. Îşi dăduseră probabil seama că eram
într-adevăr foarte ocupat. Cazierul meu judiciar rămase aşadar curat. Îmi
reluai studiile, care se apropiau acum de sfârşit. Urma să fiu numit în curând
aspirant locotenent secund al marinei sovietice. Îmi continuai munca de şef al
Uniunii, dar deveneam tot mai nemulţumit şi mai nefericit. În jur de 1 decembrie,
primii ordin să merg să-l văd pe Nikiforov la biroul lui. La sosirea mea,
descoperii că Azarov, şeful K.G.B.-ului care luase primul contact cu mine, era
şi el prezent. Îmi zisei: “Am să-mi fac autocritica!".
— Ia loc, Serghei, îmi zise Nikiforov,
încercând astfel să destindă atmosfera. Serghei, tu chiar ţi-ai pierdut
minţile! zise. Ţi se oferă o carieră minunată în poliţie şi tu o refuzi ca să
mergi pe mare. Nu-ţi dai seama că pe mare îţi vei petrece o jumătate din viaţă
în compania peştilor? Ce viitor vezi în asta?
Apoi, adoptă un ton călduros,
prietenesc, şi-mi zise:
— Măcar ascultă vocea raţiunii; ai
înaintea ta o mare carieră în poliţie. Ai făcut pentru noi treabă excelentă. Ai
toate calităţile necesare.
În timp ce el vorbea, mă uitai la
Azarov. Eram sigur că el ceruse această întrevedere.
— Eşti, într-adevăr, tipul de om care ne
trebuie. Poliţia are mai multă nevoie de tine decât marina. Iată ce suntem gata
să facem, zise el, făcând un semn din cap către Azarov. Te vom trece acum de la
rangul de locotenent secund la cel de locotenent. Te prezentăm la Academia de
Poliţie a Partidului, din Tomsk.
Era o academie celebră, destinată elitei
K.G.B.-ului. Majoritatea celor mai buni ofiţeri de poliţie din U.R.S.S.
trecuseră pe acolo. Cei care ieşeau din Tomsk cu o diplomă erau destinaţi celor
mai înalte posturi din sistemul poliţienesc sovietic.
Nikiforov continuă şi, evocându-mi “experienţa
specială" printre credincioşi, declară că la Tomsk voi fi format anume
pentru a mă ocupa de credincioşi. Ştiam ce însemna asta. Capul mi se învârtea.
Academia din Tomsk! Numai un rus poate şti ce promovare reprezenta asta.
Azarov era un exemplu. Nu avea decât vreo 30 de ani şi era unul din şefii K.G.B.-ului!
Iar eu, eu eram în stare să reuşesc mai bine decât Azarov. O ştiam. După un an
la Tomsk, urcam în grad şi aveam să fiu promovat de la rangul de locotenent la
cel de căpitan, apoi de la cel de căpitan la cel de comandant. După 4 ani, la
vârsta de 25 de ani, ştiam fără nici o îndoială că puteam fi unul dintre şefii
poliţiei secrete, însărcinat să “mă ocup de credincioşi". De atunci
înainte, ascensiunea mea nu avea să mai cunoască limite. Cei ce servesc orbeşte
sistemul îşi pot face o viaţă frumoasă. O remarcasem deja. Puteam avea o
maşină, o vilă şi mulţi bani.
Toate aceste gânduri îmi trecură prin
minte ca un fulger, în timp ce Nikiforov continua să vorbească:
— Statul are nevoie de oameni ca tine,
adăugă el, şi ştie să-i recompenseze cu generozitate.
Atunci luă şi Azarov cuvântul, pentru
prima oară.
— Îţi cunoaştem dosarul, tovarăşe
Kurdakov. Este ireproşabil. Ai toate calităţile cerute de o asemenea muncă. Ai
o experienţă excelentă printre
credincioşi. Avem nevoie de specialişti pentru munca asta. Eşti sortit să
ajungi departe.
Într-adevăr, îmi spusei, dacă se uită în
dosarul meu, este ireproşabil. Dar dacă mi-ar putea citi în inimă, ar avea o
mare dezamăgire. Îi ascultai până la sfârşit, apoi le mulţumii pentru oferta
lor minunată şi le cerui câteva zile de reflecţie, deoarece de asta depindea
cariera mea viitoare.
— Înţelegem, zise Nikiforov. Vorbim iar
în curând.
— Tovarăşe Kurdakov, zise Azarov rar, pe
un ton solemn, Statul a investit mult pentru tine... a investit mult... şi
aşteptăm mult de la tine. Nu uita.
Ştiam ce voia să spună Azarov. Eram
prins în angrenaj şi nu puteam să mai ies niciodată. Le mulţumii iarăşi ambilor
şi ieşii. Mă întorsei la Academia Navală, pierdut în gânduri.
Cei mai mulţi ofiţeri de carieră şi-ar
fi dat bucuroşi braţul drept ca să primească oferta care tocmai mi se făcuse
mie. Aproape toată viaţa, fusesem stimulat de deviza: „Tot înainte! Tot
înainte!" Acum mi se oferea şansa vieţii. Dar îmi părea goală, în fundul
inimii mele ştiam că nu voi putea niciodată servi sistemul care îmi ucisese
tatăl şi care mă transformase într-o fiară înrăită care lovea fără milă femei şi
credincioşi nevinovaţi.
Dacă acceptam, aveam să fiu un
instrument în mâinile Statului, pentru a-i persecuta pe credincioşi. Nikiforov
mă făcuse deja să înţeleg bine că eram destinat acestui fel de muncă. Nu se
punea problema să o fac, nu o puteam face.
Câteva zile mai târziu îi comunicai lui
Nikiforov decizia mea. Bâlbâindu-se, îmi zise:
— Du-te şi petrece câteva luni pe mare,
cu peştii; iar la întoarcere, mai
vorbim...
Îmi dădui atunci seama că K.G.B.-ul nu
mă va lăsa în pace până ce nu voi accepta. “La întoarcere...". Cuvintele
acestea îmi sunară în urechi. În străfundurile mele, ştiam că nu voi mai
reveni... nu! Nu pentru a relua acest gen de viaţă.
Acum, că decizia era luată, mă cufundai
iarăşi în studiul şi în obligaţiile mele de şef al Uniunii Tineretului
Comunist, aşteptând cu nerăbdare momentul plecării pe mare. O lună mai târziu,
în ianuarie 1971, ieşii din Academia Navală cu gradul de ofiţer radio şi
devenii aşadar locotenentul secund aspirant Serghei Kurdakov din marina
sovietică. Fui imediat afectat unui vas şi mă îmbarcai pe un contra-torpilor.
După ce petrecui o lună şi jumătate pe
mare la bordul acestui distrugător, ne întoarserăm la baza navală pentru două
săptămâni. Mersei să-l văd pe unul dintre prietenii mei care lucra în biroul de
repartizare a ordinelor de marş ale ofiţerilor. Cerui să fiu afectat unei nave
care manevra în largul coastelor Statelor Unite, îi spusei prietenului meu:
— Am primit o formaţie de ofiţer radio,
dar am nevoie de mai multă experienţă. Mi-ar place să fiu afectat pe un vapor
care patrulează în largul coastelor Statelor Unite, unde un ofiţer radio nu
încetează să radiotelegrafieze informaţii provenind din America; aş putea
căpăta rapid multă experienţă în acest fel.
Cererea mea părea perfect plauzibilă. El
răspunse:
— Aşa ceva nu se face de obicei, dar
pentru tine, Serghei, putem aranja lucrurile.
După ce petrecui două săptămâni în port,
fui afectat ca ofiţer radio la bordul unui submarin sovietic care pleca în
largul coastelor Statelor Unite. Urcând la bordul submarinului în 4 martie
1971, într-o dimineaţă cenuşie şi rece, îmi privii mult iubitul pământ natal
pentru ultima oară. Pentru mine avea să urmeze libertatea sau moartea, dar nu
aveam să mă mai întorc pentru a fi în serviciul sistemului sau pentru a deveni
un al doilea Nikiforov. Omului de pe stradă i se oferă alte şanse. El poate
locui în U.R.S.S. dezinteresându-se pe cât posibil de sistem şi poate duce o
viaţă mai mult sau mai puţin cinstită. Dar nu asta era situaţia mea. Eu făceam
parte dintr-un sistem, care pusese ghiara pe mine.
Dacă mă întorceam în U.R.S.S., trebuia
să fiu cu totul în serviciul poliţiei. Azarov şi Nikiforov mă făcuseră să
înţeleg clar. Iar acum, când văzusem ce făcuse acest sistem poporului şi ţării
mele, nu îl mai puteam servi niciodată. Sunt totuşi rus, îmi iubesc ţara, îmi
iubesc poporul, care este nobil, cald şi generos. Îndepărtându-mă, eram obsedat
de aceste gânduri contradictorii.
Submarinul nostru naviga în largul
coastelor Coreii şi Japoniei, apoi începu să traverseze vasta întindere a
Oceanului Pacific, în direcţia Statelor Unite. Într-un fel, era o onoare pentru
mine să fiu desemnat ofiţer la bordul unui submarin, deoarece aceşti ofiţeri
constituiau o elită; erau ofiţerii marinei sovietice care erau aleşi cu cea mai
mare grijă. Doar cei care aveau un dosar ireproşabil erau selecţionaţi. Aceşti
oameni aveau într-adevăr acces la secrete militare şi aveau în mâinile lor arme
nucleare capabile să declanşeze un război. Totodată, aş fi preferat să nu
servesc la bordul unui submarin. Nu-mi puteam duce la bun sfârşit planul de
evadare de pe un submarin.
Pe măsură ce lunile şi săptămânile
treceau, aşteptam şi speram, îndeplinindu-mi între timp conştiincios munca.
Atunci fui informat că traulerul sovietic Ivan Sereda se afla în apropiere de
ţărm şi avea nevoie de un ofiţer radio. Căpitanul meu mă aviză că aveam să fiu
transferat în largul mării pentru a ocupa postul de ofiţer radio la bordul lui
Ivan Sereda. Bucuria mea era mare... Lucrurile începeau să se aranjeze. Ieşirăm
la suprafaţă în 25 iunie, în apropiere de Hawaii şi fui transferat de pe
submarin pe trauler.
Acum eram deasupra apei. Navigarăm în
largul arhipeleagului Hawaii şi ne îndreptam spre capul San Diego,
apropiindu-ne de uscat. Apoi continuarăm să navigam spre nord, în lungul
coastelor Californiei vizând un punct din largul Los-Angelesului. Mi se părea
acum că totul era propice evadării mele. Ne aflam la ceva mai mult de 12 mile
depărtare de ţărm, imediat în afara apelor teritoriale. Seara târziu, strânsei mai
multe bucăţele de lemn şi le asamblai pentru a-mi face o mică plută de salvare.
Plănuisem ca, o dată noaptea căzută, să o trec peste bord, cu hrană şi apă.
Aveam să pătrund astfel în apele teritoriale ale Statelor Unite şi să strig la
un iaht sau la o altă ambarcaţiune americană aflată în apropiere. O dată gata
pluta, o ascunsei cu grijă.
De departe, puteam vedea luminile
Los-Angelesului licărind la orizont. Libertatea îmi era la îndemână. Dar
trebuia să mai intru o ultimă dată de cart şi să-mi îndeplinesc sarcinile de
operator radio. În noaptea aceea, cum mă gândeam mai ales la libertatea care mă
aştepta, la câteva mile de acolo, îmi făcui treaba mecanic. Curând, radioul
anunţă că urma să primim imediat un mesaj de la Moscova. Mă apucai să transcriu
în creion mesajul. Fui uluit. Reuşeam cu greu să-l notez corect în scris, din
cauza impactului pe care-l avea asupra planurilor mele. Potrivit mesajului,
unul dintre pescarii noştri, un lituanian pe nume Simas Kurdika, sărise de pe
un vas de pescuit sovietic pentru a ajunge la o navă americană din largul Noii
Anglii în 23 noiembrie 1970. Mesajul spunea că Kurdika, căutând libertatea,
trădase Uniunea Sovietică şi fusese prin urmare condamnat la 10 ani de
închisoare.
Evident, îmi zisei, ce imbecil, să uit
de Kurdika. Auzisem vorbindu-se de tentativa lui de evadare, când aceasta
avusese loc. Dar fusesem atât de ocupat încât nu mă mai gândisem la asta. Totul
îmi reveni în memorie amintindu-mi comentariul condamnării lui în ajunul
evadării mele şi fui cuprins de frică. Îmi amintii că mi se spusese la vremea
aceea: “Guvernul Statelor Unite a colaborat din plin cu marina sovietică şi ni
l-a livrat pe loc pe Kurdika. El se află acum în detenţie preventivă."
Toţi marinarii sovietici fuseseră
informaţi că acest om fusese înapoiat în mâinile autorităţilor sovietice pe
temeiul unui nou acord care intervenise între Statele Unite şi Uniunea
Sovietică, conform căruia, Statele Unite dădeau înapoi autorităţilor sovietice
toţi marinarii care căutau să fugă, aşa cum făcuseră cu acest Kurdika. La
vremea aceea, îmi pusesem întrebări în legătură cu această Americă aşa-zis
liberă, care semnase un acord prin care înapoia pe oricine încerca să-şi afle
libertatea pe teritoriul ei.
Deodată, îmi dorii să uit de Kurdika şi să-i
pot repeta cât mai fidel “greşeala". Gândindu-mă la mica pluta, care avea
să mă trădeze dacă era descoperită, îmi terminai timpul de cart într-o stare de
nelinişte. Imediat ce terminai, mă repezii la locul unde o ascunsesem. Spre
marea mea uşurare, văzui că nu o descoperise nimeni. O demontai şi răspândii pe
ici pe colo bucăţile de lemn. În acea seară, sprijinit de parapet, priveam cum
sclipeau luminile Los-Angelesului şi îmi pusei următoarea întrebare: de ce
resping americanii un om care caută libertatea? Aflai mai târziu că un amiral
american îl dăduse pe Kurdika înapoi în mâinile ruşilor fără consimţământul
guvernului american, care de fapt nu practica o asemenea politică.
Privii cu nostalgie marea atât de caldă,
atât de ispititoare. Trebuia de acum să mă gândesc la Canada. Trebuia să renunţ
la Statele Unite.