Capitolul 20
În căutarea unei vieţi noi
O luarăm către nord, până într-un punct situat în largul bazei de aviaţie de
la Vandenberg, de pe coasta Californiei. Puţin după aceea, primii vestea că
aveam să fiu transferat pe un alt trauler sovietic, Kolivan, care făcea parte
din importanta flotă sovietică ce se afla în largul coastelor Statelor Unite. În
vreme ce zilele treceau, iar luna august îi urmă lui iulie, mă gândeam la Simas
Kurdika şi la ce-l aştepta: 10 ani de închisoare, cel puţin. O dată procesul
încheiat, sovieticii ştiau că lumea îl va uita pe Kurdika şi le va fi uşor să-l
lase în închisoare pentru restul vieţii sau să-l facă să moară în urma unui “accident".
Dacă un simplu pescar avea să îndure o
asemenea soartă, ce s-ar întâmpla cu mine, ofiţer de marină şi şef al
Tineretului Comunist! Ştiam ce s-ar întâmpla. Dacă eram prins sau predat în
mâinile autorităţilor sovietice, eram mort înainte de a ajunge în U.R.S.S.
Cu fiecare zi ne apropiam de coasta
canadiană şi cu fiecare zi mă apropiam şi de momentul în care aveam să aleg
între viaţă şi moarte. Avea să fie un punct fără întoarcere pentru mine. Ne
aflam acum în afara apelor teritoriale ale Canadei şi făcurăm o scurtă oprire
în largul oraşului Vancouver. Apoi primirăm ordinul să ne întâlnim pe traulerul
sovietic Şturman Eloghin, iar eu fui informat că aveam să fiu iarăşi
transferat, ca nou ofiţer radio, pe Eloghin. Transferul avu loc în largul
Vancouverului, iar Eloghin se îndreptă imediat către insula Amcitka, în largul
coastelor Alaskăi, unde urmau să aibă loc experienţe nucleare americane.
Când vorbesc despre “trauler",
folosesc termenul în uz în marina sovietică. De fapt, dacă vasele pe care
navigasem ar fi vrut să prindă peşte, peştii ar fi trebuit să înoate foarte
repede şi să sară singuri la bord. Înaintam foarte rapid, neocupându-ne deloc
de pescuit. În timpul acestor zile pe mare, cea mai mare plăcere a mea era să
prind din când în când postul de radio Vocea Americii şi să ascult ce se mai
întâmpla în lume. O ascultasem adeseori când mă găseam încă în U.R.S.S. şi
ştiam că o mare parte a oamenilor în Uniunea Sovietică şi mulţi cadeţi făceau
la fel. Era periculos şi dacă erai prins, puteai fi aspru pedepsit. Uneori
însă, setea de ştiri şi de adevăr este mai mare decât frica de a nu fi
descoperit. Vocea Americii precum şi nişte emisiuni religioase în ruseşte,
provenind de la posturi misionare, mă întăriră pentru încercarea care mă
aştepta.
Către sfârşitul lui august 1971, Eloghin
primi ordin să se îndrepte către coasta canadiană. În timpul săptămânilor
precedente, îmi consacrasem zilnic mai multe ore îmbunătăţirii formei mele
fizice, făcând exerciţii şi lucrând cu greutăţile şi halterele. La timpul
potrivit, avea să-mi trebuiască multă forţă şi rezistenţă. Mai mulţi colegi ai
mei de bord râdeau pe seama exerciţiilor mele de întărire a musculaturii şi-mi
ziceau:
— Ia spune! Vrei să iei titlul de Mister
Univers?
Eu nu mă descurajam. Numai eu ştiam de
ce o făceam.
Se aflau 110 oameni la bordul lui
Eloghin şi un ofiţer la fiecare 10 oameni. Căpitanul se dovedi a fi un om de
caracter, un bărbat onest, faţă de care aveam multă admiraţie. Petreceam multe
ore împreună la taclale sau jucând şah. Într-o zi, când eu transmiteam
informaţii în Uniunea Sovietică prin radio, fui avertizat că aveam să primesc
un mesaj şi începui să-l transcriu. Mesajul mă privea pe mine. Peste cinci
zile, nava de aprovizionare sovietică Maria Ulianova, după numele sorei lui
Lenin, avea să-l acosteze pe Eloghin şi să-l aprovizioneze. Trebuia să fiu
transferat la bordul lui Ulianova, care se întorcea apoi direct în U.R.S.S.
După ce confirmai recepţionarea
mesajului, îl rumegai cu nelinişte. Erau cam 6 luni de când mă aflam pe mare.
Nu-mi mai rămâneau decât 5 zile la bordul lui Eloghin, apoi aveam să mă întorc
în U.R.S.S. Nu aveam să mai fiu probabil niciodată în apropierea lumii libere.
Şansa vieţii mi se prezentase în largul coastelor Los-Angelesului, dar nu-mi
putusem asuma riscul de a fi predat autorităţilor sovietice. Îmi fură transmise
şi alte informaţii: fusesem avansat, iar actele ratificând această promovare mă
aşteptau la Petropavlovsk. Dar, în acest moment, asta era ultima mea grijă.
Mă cuprinse un sentiment de disperare.
Când vasul nostru era pradă vânturilor potrivnice violente şi unei mări
agitate, eu eram asaltat de o mulţime de gânduri. Curând furăm prinşi într-un
ciclon. Luptam pentru a înainta; fiecare om era într-o stare de încordare la
fel de mare ca şi cea a maşinilor noastre. Pe această furtună, mai multe dintre
vasele noastre avură dificultăţi şi eu făcui ore suplimentare în cabina radio
pentru a emite şi a primi mesaje. Pe peretele din faţa mea era un calendar la
care mă uitam adeseori. Timpul zbura; cele câteva zile care mai rămăseseră erau
ca nisipul vieţii mele, ce mi se scurgea sub priviri.
— Serghei, îmi ordonă căpitanul, intră
în contact cu autorităţile canadiene. Cere-le permisiunea să pătrundem în apele
lor teritoriale, pentru a rezista mai bine furtunii.
— Da, domnule căpitan, îi răspunsei
maşinal.
Apoi, dintr-o dată, fui izbit de
importanţa acestui mesaj. În interiorul apelor teritoriale canadiene!
Să fie într-un ceas bun! Dacă ne
apropiam de ţărm, ceea ce nu era niciodată posibil în condiţii normale aş
putea, probabil să scap. Plănuisem să mă arunc în apă când nava avea să fie
exact la limita apelor teritoriale, la 12 mile de coastă, pe o plută pe care
mi-aş fi confecţionat-o din scânduri. Dar ştiam care era temperatura apei şi
ştiam bine că puteam muri de frig înainte să fi parcurs cele 12 mile. Dar acum
aveam să pătrundem în interiorul apelor teritoriale canadiene! Gândindu-mă la
asta, avui un plus de speranţă şi de energie: nu aveam să mă întorc în U.R.S.S.
la bordul lui Ulianova, peste 5 zile. Nu aveam să mai reiau acel gen de viaţă.
Hotărându-mă să plec în orice
împrejurări şi în orice condiţii, putui să mă concentrez asupra unui singur
lucru: momentul evadării. Moment care avea să se prezinte în toiul furtunii. În
3 septembrie 1971, pe la orele 22, mă aruncai aşadar în marea neagră şi
dezlănţuită. După ce petrecusem 5 ore în apele acelea îngheţate, escaladasem o
faleză înaltă de peste 65 de metri, căzusem într-o râpă şi toată pielea de pe
corp îmi fusese julită şi sfâşiată în cădere. Fusesem expus frigului, vântului şi
ploii. Tremuram fără încetare şi aveam gambele, labele picioarelor şi mâinile
pline de sânge. Traversai înot jumătate din golful care mă despărţea de sat.
Apoi capul începu să mi se învârtă. Îmi
era frig, eram prea epuizat. Pierdusem prea mult sânge. Îmi înălţai ochii
câteva clipe înainte de a mă cufunda într-o ameţeală grea şi ultimul lucru pe
care-mi amintesc că l-am văzut fură luminile sătucului de pe ţărm. Trebuia să
ajung! Trebuia să ajung! Şi luminile satului pieriră.
Nu-mi amintesc de nimic din cele
petrecute după aceea. Totul este confuz. Dar mai târziu, bravii locuitori ai
satului Tasu, care mă găsiseră şi mă adăpostiseră, îmi povestiră ce se
întâmplase. În dimineaţa de 4 septembrie 1971, ziua se arătase cenuşie şi rece,
iar vântul sufla în rafale prin micul sătuc de pe malul mării, pe coasta
pacifică a insulei Reine Charlotte. În această regiune, marea majoritate a
sătenilor lucrează în mine. O femeie, a cărei casă dădea înspre mare, până la
care mai erau vreo 20 de metri, se duse să dea un telefon la orele 8:30
dimineaţa şi privi pe fereastră. Era un fapt excepţional să fie acasă în acea
zi. Mi se spuse mai târziu că în mod normal ar fi trebuit să fie la muncă; dar
în ziua respectivă rămăsese acasă. Privi marea şi văzu un spectacol cu totul
surprinzător.
Mă văzu pe mine venind dinspre plajă, pe
jumătate dezbrăcat, extenuat, cu rănile sângerând. Telefonă să ceară ajutor şi
fui dus la spital. Medicul declară că sufeream de o slăbiciune cardiacă din
cauza eforturilor pe care le făcusem şi rămăsei mult timp într-un somn profund,
din care ieşeam cu intermitenţe.
După mai multe ore, auzii de departe
voci care şuşoteau într-o limbă pe care nu o cunoşteam. Mă întrebam unde mă
aflam. Eram oare din nou pe vapor...? mi-am zis, cuprins de panică. Dar nu,
vocile acestea vorbesc o limbă străină! Canada! Trebuie să fi ajuns!
Începui să văd clar, ridicai privirile
şi văzui faţa unei infirmiere care se apleca asupra mea. Era într-adevăr cea
mai frumoasă femeie pe care o văzusem vreodată. Trăiam! Eram în Canada!
Reuşisem! Eram cu siguranţă omul cel mai fericit din lume!
După câteva ore, intră un bărbat şi mă
informă că avea să-mi servească de interpret.
— Cine sunteţi? De ce aţi venit aici? mă
întrebă el.
Sufeream într-atât încât abia reuşeam să
vorbesc. Îi spusei.
— Nu vreau să mă întorc pe vaporul
sovietic.
Îmi răspunse:
— Bine, vom intra în contact cu
autorităţile canadiene din Prince Rupert şi ne vor spune ce trebuie să facem cu
dumneavoastră.
În aceeaşi după-amiază, veni un avion să
mă ia şi mă transportă în capitala Insulei Reine Charlotle, iar de acolo la
Prince Rupert, în Columbia Britanică. Înainte de a pleca, le mulţumii
infirmierei şi medicului care se ocupaseră de mine cu atâta bunătate la Tasu.
Nu aveam nimic altceva să le ofer decât mulţumirile, pentru că nu le înţelegeam
limba.
La Prince Rupert, fui băgat în secţia
penitenciară a spitalului. Petrecui aici câteva zile şi fui foarte bine tratat:
o hrană minunată, odihnă şi cele mai bune îngrijiri medicale. Toată lumea dădu
dovadă de bunătate faţă de mine. Eram în centrul atenţiei şi, chiar
neînţelegându-le limba, îmi dădui seama că nu primeau adeseori vizite din
partea marinarilor sovietici la Prince Rupert. Mă considerau drept o creatură
căzută din lună. Nimeni nu vorbea ruseşte, eu ştiam puţină germană şi
descoperiră pe cineva care putea traduce. Aceşti străini se ocupară de mine
atât de bine încât îmi recâştigai repede forţele.
Acum mă interesam eu mai mult de cei
care mă înconjurau. Într-o zi, un funcţionar de la serviciul de emigrări,
însoţit de un interpret, mă scoase din spital pentru a-mi arăta Prince Rupert.
Aproape că-mi ieşiră ochii din cap, atunci când văzui maşinile şi frumoasele
case. Nu reuşeam să-mi iau ochii de la acest spectacol. Funcţionarul îmi spuse:
— Aici locuiesc oamenii.
— Cine, capitaliştii şi oamenii de
afaceri? întrebai.
El râse şi zise:
— Nu, pur şi simplu muncitori.
Ei bine, n-or să mă facă să credaşa ceva,
îmi zisei. Serghei, fac cu tine o excursie de propagandă. Nu te lăsa prins! Îmi
dădură, mai târziu, să văd o revistă ilustrată. Dacă nu mă înşel se numea
Interior Decoration Made Eazy. Era de toată frumuseţea, pe fiecare pagină se
vedeau fotografii care reprezentau oglinzi, scaune, paturi, covoare şi case
magnifice pline de mobilă foarte scumpă. Ah! Uite! Îmi spusei. Revista asta a
fost special concepută de guvern, ca să inducă în eroare. Educaţia mă învăţase
să fiu neîncrezător şi să consider totul ca element de propagandă. În ce mă
privea, învăţasem să nu cred niciodată guvernul. Ieşisem din comunism. Dar
comunismul, cu suspiciunea şi neîncrederea lui, nu ieşise din mine.
Mai apoi, aveam să mă simt complet
ruşinat descoperind că, într-adevăr, simplii muncitori locuiau în asemenea case
în Canada şi că revista aceea nu fusese pregătită să mă amăgească.
Propaganda sovietica pretinde că oamenii
foarte bogaţi au devenit astfel exploatându-i pe cei foarte săraci. Dar casele
muncitorilor de aici ar fi fost aproape palate în U.R.S.S. şi nu mă puteam abţine
să constat că în general toţi oamenii purtau haine de bună calitate. Văzui un
beţiv sau doi, însă în U.R.S.S. în orice oraş te-ai plimba în toiul serii, poţi
să vezi beţivani căzuţi în noroi la colţuri de stradă. Potrivit propagandei
noastre, ar fi milioane de şomeri care ar trebui să facă manifestaţii pentru a
avea pâine şi ar fi atunci sălbatic bătuţi de poliţie. Nu mă prea încrezusem eu
în asta, dar primul meu contact cu o ţară liberă, în timpul acelei mici
plimbări cu maşina, îmi revelă până la ce punct propaganda comunistă era numai
o ţesătură de minciuni.
Cu fiecare zi, mă simţeam mai în formă
şi începui să mă gândesc la viitor. Apoi, deodată pe nepusă masă, când eram
plin de speranţă, primii veşti năucitoare, care mă aruncară într-o stare de confuzie
şi de spaimă: existau şanse să fiu predat autorităţilor sovietice.
A doua zi, fui trimis, cu un avion
special, la Vancouver, unde fui încarcerat în închisoarea principală. Aveam
impresia că visele mele de a cunoaşte libertatea, de a începe o viaţă nouă şi
de a găsi o adevărată credinţă erau pe punctul de a se sparge în mii de
cioburi. Cum? De ce?
N-aş putea descrie starea de spirit în
care mă aflam în închisoarea din Vancouver. Eram singur într-o ţară străină,
ţară în care îmi pusesem speranţa şi încrederea, dar care acum părea că se
întoarce împotriva mea. Crezusem că mă puteam încrede în ţara asta. Alesesem
nordul Oceanului Pacific când era glacial şi dezlănţuit, mai degrabă decât
marea caldă a Californiei pentru că îmi închipuisem că această ţară era sigură.
Îmi încredinţasem viaţa în mâinile ei. Toţi cei pe care-i cunoscusem avuseseră
o atitudine minunată faţă de mine, atât prin grija şi solicitudinea pe care mi
le acordaseră cât şi prin ajutorul pe care mi-l dăduseră. Dar existau acum
şanse ca această ţară să mă trimită înapoi! La o moarte sigură! Nu mă
aşteptasem deloc la asta. Însăşi ideea unei asemenea posibilităţi mă obseda.
Eram singur în celulă. Nu puteam vorbi
cu ceilalţi. Sufeream pentru ceea ce eu luam drept crudă trădare, încercam să-mi
uit nefericirea. Gardianul îmi deveni un prieten excelent. Uneori, mă scotea
din celulă în curtea închisorii. Pentru a ne destinde, luam o minge şi dădeam
pase.
Mai aveam câteva mici dificultăţi
fizice, nefiind încă total restabilit, dar comparându-le cu furtunile
interioare care mă răvăşeau, nu însemnau nimic. Aveam nevoie să vorbesc cu
cineva. În disperarea mea, simţii nevoia de a mă ruga lui Dumnezeu. Mă pusei în
genunchi, cum îi văzusem pe credincioşi făcând. Mă gândii că asta mă putea
ajuta. Dar nu cunoşteam rugăciuni. Eram încurcat; mă simţeam stângaci şi-mi era
ruşine. Dar inima îmi dădea pe dinafară de atâta durere, încât începui pur şi
simplu să vorbesc cu Dumnezeu. Nu eram în stare de nimic altceva. Nu ştiam dacă
mă auzea. Tot ce ştiu este că mă simţeam mai bine pentru un moment.
Avocatul meu, care fusese numit din
oficiu, era un om simpatic şi era un jurist într-adevăr capabil, care făcu tot
ce putu ca să mă ajute. Se interesă îndeaproape de cazul meu şi făcu pentru
mine tot ce putu, lucru pentru care îi voi fi întotdeauna recunoscător. Îl
întrebai de ce aveau în vedere să mă predea. Îmi spuse că recent, Canada
semnase un important acord comercial cu U.R.S.S. şi trebuia să-i livreze,
pentru milioane de dolari, grâu; aşadar, trebuia să întreţină relaţii amicale
cu Uniunea Sovietică. Autorităţile sovietice făcuseră să se înţeleagă limpede
că doreau extrem de mult să fiu predat în mâinile lor. Mă lămuri că prezenţa
mea în ţara lui putea compromite relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi Canada.
La aceasta se adăuga o vizită a lui Kosâghin în Canada, prevăzută pentru luna
următoare, şi guvernul canadian nu dorea să-l ofenseze.
Singur în celula mea, îmi zisei: Dacă
sunt trimis în U.R.S.S. acum, s-a terminat cu mine. În căutarea mea după o nouă
patrie, îmi impusesem o încercare dură, pe care reuşisem să o depăşesc, pentru
ca în cele din urmă să mă trezesc confruntat cu pericolul de a fi trimis înapoi
acasă. În acea noapte, redus la disperare, încercai încă o dată să vorbesc cu
Dumnezeu. Mă prăbuşii în cele din urmă într-un somn agitat.
Zilele care urmară fură zile de frică şi
de nesiguranţă. De fiecare dată când auzeam paşi apropiindu-se, în lungul
coridorului închisorii, mă întrebam dacă nu erau gardienii care veneau să mă
ridice. În portul Vancouver se găseau vase sovietice, nu ar fi durat decât
câteva minute. Sufletul mi-era chinuit şi plin de frică. O dată ajuns în mâna
sovieticilor, soarta îndurată de Kurdika, marinarul care fusese crunt bătut şi
călcat în picioare, la înapoiere, mi se părea plină de îndurare în comparaţie
cu a mea. În timpul acestor zile şi nopţi de singurătate şi de frică, vorbii
adeseori cu Dumnezeu, în genunchi. Într-o noapte, eram atât de chinuit încât nu
reuşeam să adorm. Stinsei lumina la ora 2 dimineaţa, dar rămăsei treaz în celula
cufundată în întuneric. Pe la 2:30, auzii deodată voci de bărbaţi în capătul
culoarului, urmate imediat de zgomot de paşi care se apropiau. Se opriră în
faţa uşii celulei mele. Asta este, îmi spusei.
Auzii un clinchet de cheie şi uşa se
deschise. Fu aprinsă lumina şi în faţa mea se găsiră mai mulţi oameni.
— Veniţi cu noi, îmi spuse unul. Luaţi
tot ce aveţi. Vă vom duce să vizitaţi puţin oraşul.
Să vizitez oraşul la ora 2:30 dimineaţa?
Hotărât, ceva ciudat era pe cale de a se petrece. Mă scoaseră repede pe poarta
din spate a închisorii şi mă băgară într-o maşină a poliţiei, fără însemne
distinctive, care aştepta, în maşină erau trei agenţi în civil. Şoferul demară
şi ne înfundarăm în noapte. În Vancouver, semafoarele erau încă aprinse la
orele 2:30 dimineaţa, şi putui astfel să-mi dau seama de întinderea acestui
frumos oraş. Era primul mare oraş al lumii libere pe care-l vedeam. Parcurserăm
străzile principale, apoi începurăm să gonim în lungul unor străduţe laterale
şi străzi secundare foarte strâmte. Deodată, şoferul întoarse: parcurgea
străduţe neiluminate şi întortocheate, apoi intra brusc în străzi secundare,
făcând să scârţâie pneurile când lua brusc virajele.
Continuarăm să rătăcim astfel prin oraş
timp de aproape două ore. În sfârşit, aproape de 4:30, şoferul opri şi intră
într-o cofetărie deschisă toată noaptea, dădu un telefon şi ieşi zicând:
— Merge, totul este gata. Să plecăm!
Pornirăm din nou, de data aceasta în
direcţia aeroportului. La aeroport, merserăm până la un avion mare care aştepta
pe pistă. Nu erau decât câţiva pasageri la bord, în afara agenţilor care mă
însoţeau.
Survolarăm Canada în ziua care se
năştea, pentru a ateriza la Montreal. Fui iarăşi îmbarcat în cea mai mare
viteză într-o maşină de poliţie, fără însemne distinctive, între doi agenţi de
poliţie. Fui dus la Quebec şi închis într-o celulă a închisorii situată pe o
insulă din mijlocul fluviului Sf. Laurent. Nu ştiam atunci că pachebotul
sovietic Alexandr Puşkin trebuia să urce pe Sf. Laurent după câteva zile şi să
arunce ancora într-o radă la numai câteva sute de metri de locul unde eram
încarcerat. În sufletul meu, faptul de a fi fost evacuat în secret din
Vancouver şi adus aici cu avionul era după toate probabilităţile un preambul
grijuliu aranjat în vederea restituirii mele peste câteva zile în mâinile
sovieticilor. În Columbia Britanică se făcuse multă publicitate în jurul
cazului meu şi multe persoane se interesaseră de mine şi-mi arătaseră
prietenie. După mine aceasta era motivul pentru care urma să fiu restituit în
celălalt capăt al Canadei, acolo unde nu eram cunoscut. Totul se derulase în
cel mai mare secret: turul nocturn şi zborul special cu avionul cu reacţie pe
deasupra Canadei aveau două explicaţii posibile: să mă protejeze de duşmani
necunoscuţi sau, ceea ce era mai probabil, să mă dea în mâinile sovieticilor
fără zgomot şi fără să se atragă atenţia. La acea vreme, această ultimă raţiune
mi se părea că trebuie să fie cea corectă.
Dar în vestul Canadei, unii dintre noii
mei prieteni căutau să mă ajute. Unul, care nu a fost niciodată identificat, îi
telefona lui Pat Burns, care prezintă la Vancouver o foarte populară emisiune,
în cursul căreia ia interviuri şi îl informase că fusesem dus în secret în
afara Vancouverului, în seara precedentă. Domnul Burns relatase povestea mea la
radio şi se interesa îndeaproape de cazul meu. Temându-se să nu fiu restituit
dintr-un moment într-altul, el acţiona cu promptitudine. Telefonă la Ottawa în
timpul unei emisiuni transmise în direct şi ceru să vorbească cu un membru al
parlamentului, care reprezenta Vancouverul.
Pat Burns îi relată ce se întâmplase.
Acest membru al parlamentului se întoarse în Cameră şi-l interpelă pe primul
ministru, dl. Pierre Trudeau, pentru a-l întreba dacă guvernul canadian avea
sau nu intenţia să mă predea în mâinile sovieticilor. El ceru primului
ministru un răspuns public. Presa era prezentă şi relată incidentul.
Acum, că situaţia mea devenise publică,
autorităţile nu puteau să mă restituie şi pericolul trecuse. Nu am putut afla
niciodată dacă temerile mele erau fondate sau dacă se pusese problema să fiu
restituit, însă pericolul îmi părea în acel moment foarte real. Între timp, eu
îmi măsurăm cu paşi mari celula, neliniştit, aşteptând în rugăciune. Nu ştiam
că rugăciunile stângace, pe care eu le adresasem unui Dumnezeu despre care nu
eram nici măcar sigur că mă ascultă, primiseră răspuns.
Când mă anunţară în cele din urmă: “Puteţi
rămâne în Canada", avui impresia că sunt omul cel mai liber din lume,
fiind în acelaşi timp încă în închisoare. Şi nu uitai să mă adresez lui
Dumnezeu pentru a-I mulţumi că răspunsese rugăciunilor mele, în ciuda răului pe
care I-L făcusem, Lui şi copiilor Săi.
Petrecui încă multe săptămâni în
închisori canadiene, până ce mi se întocmiră acte şi se procedă la verificarea
declaraţiilor mele. Dar acum, când aveam siguranţa că nu voi mai fi trimis
înapoi, eram în al nouălea cer. Cântam la chitară. Cântam cu gura. Compuneam
cântece. Primeam din toată Canada scrisori de la persoane care-mi citiseră
povestea. Veniră să mă vadă prieteni. Şi fui foarte recunoscător guvernului
canadian pentru rezolvarea situaţiei mele. Voi aprecia întotdeauna bunătatea de
care canadienii au dat dovadă faţă de mine.
Primii şi vizita altor persoane, mai
puţin binevoitoare. Într-o zi, cel de-al doilea secretar al ambasadei sovietice
veni să mă vadă. Îmi vorbi, în prezenţa unor funcţionari canadieni, în aceşti
termeni:
— Ştim că eşti tânăr şi că ai comis o
greşeală. Revino singur, vom uita totul şi vom ierta totul. Te vom repune în
vechile tale funcţii şi totul va fi ca înainte.
Îi răspunsei că nu o voi face niciodată.
Îmi dădu atunci o scrisoare de la Olga, buna mea prietenă pe care o aveam când
încă mă aflam în Uniunea Sovietică. În scrisoare, ea mă implora să mă întorc,
mă asigura şi ea că totul avea să-mi fie iertat - utiliza cam aceeaşi termeni
cu cei pe care tocmai îi folosise şi funcţionarul de la ambasadă.
Când refuzai încă o dată, funcţionarul
sovietic spuse:
— Kurdakov, într-o zi vei veni să ne
implori să-ţi dăm autorizaţia de a te întoarce în ţară.
Puţin după aceea, actele mele de
imigrare fură legalizate şi fui anunţat că eram un om liber, puteam ieşi din
închisoare şi începe o nouă viaţă în Canada. În timpul săptămânilor pe care le
petrecusem în închisoare, primisem vizita unui funcţionar guvernamental care
îmi spuse cam aşa:
— Kurdakov, ţi-am controlat povestirea
cu foarte multă grijă, de la început până la sfârşit. Am introdus toate datele
într-un calculator special pentru a face analize. Am indicat temperatura apei,
direcţia şi forţa vântului, violenţa furtunii, distanţa dintre navă şi ţărm,
înălţimea valurilor - faţă de forţa ta fizică. Savanţii noştri au calculat
totul cu ajutorul calculatorului şi calculatorul a spus că era imposibil să fi
putut parcurge o asemenea distanţă înot şi să supravieţuieşti în asemenea
condiţii. Este concluzia la care a ajuns calculatorul nostru. Poate că o mai fi
ceva, indiferent ce, despre care ai uitat să ne povesteşti cu privire la acea
noapte?
Reflectai un moment, apoi spusei:
— Singurul lucru pe care am omis să-l spun
este că m-am rugat mult lui Dumnezeu.
El plecă şi se întoarse după câteva
zile:
— Serghei, zise el, te va interesa,
poate să afli că acum, când toate datele au fost transmise calculatorului,
inclusiv rugăciunile tale către Dumnezeu, calculatorul răspunde că fapta şi
supravieţuirea ta erau posibile. Îţi putem crede povestea.
Rămăsei amuţit. Cum putea un calculator
să ţină cont de Dumnezeu?
Mi se explică după aceea că rugăciunea
pe care am adresat-o lui Dumnezeu fusese considerată ca o “forţă psihică";
fusesem aşadar motivat de o mare forţă psihică şi o voinţă de fier, ceea ce
mi-a făcut posibilă supravieţuirea.
Părăsii închisoarea din Quebec ca om
liber şi mă dusei la un mic hotel, pentru a închiria o cameră. În timpul
şederii mele la acel hotel, şi chiar înainte, multe persoane minunate luară
contact cu mine pentru a-mi oferi ajutor: loc de muncă sau locuinţă. Primii
chiar o ofertă de muncă la care nu mă aşteptam deloc. Promotorul unui concurs
de nataţie din Ontario îmi scrise pentru a-mi spune că organiza un important
campionat naţional de nataţie, anul următor, în vară; pentru că acum eram
celebru în Canada, din cauza isprăvii mele pe mare, îmi oferea 150 dolari
pentru a participa la proba de 25 de mile. “Toată lumea ştie că sunteţi un
excelent înotător, continuă el. Vor veni din toată ţara să vă vadă înotând. Am
putea face astfel afaceri împreună."
Este adevărat că sunt un bun înotător,
dar i-am răspuns că Dumnezeu mă ajutase atâta timp în ocean şi deci nu-i puteam
accepta oferta.
Două mari preocupări îmi umpleau viaţa
acum. Prima mea grijă era să-mi ţin promisiunea pe care o făcusem lui Dumnezeu,
să-I servesc. Cea de-a doua era să găsesc de lucru în Canada pentru a mă
stabili aici şi a deveni omul care îmi doream să fiu. Ştiam că-mi va fi mai
greu să găsesc o slujbă decât să găsesc credinţă.
Alesesem ca prioritate căutarea
Domnului. Dar cum? Şi unde? Nu ştiam mai nimic despre Dumnezeu şi nu cunoşteam
pastori cu care să discut despre El. Văzusem, totuşi, o biserică mare în
centrul Quebecului, biserica catolică Sf. Ana, şi mă hotărâi să merg acolo. Îmi
spusei: De vreme ce este o biserică, Îl voi putea găsi acolo pe Dumnezeu.
Intrai, fără să ştiu prea bine ce să
fac. Când intrară şi alţi oameni, mă hotărâi să-i imit. Se duseră în faţă şi
îngenunchiară. Făcui ca ei. Îi privii îndeaproape, pentru a şti ce aveam de
făcut în continuare. Începură să se roage şi făcui şi eu la fel, neştiind
totuşi prea bine ce să spun; mă simţeam stângaci şi nedemn să mă aflu în casa
lui Dumnezeu. Bătusem crunt şi omorâsem credincioşi. Împrăştiasem mai bine de
150 de adunări secrete ale credincioşilor în U.R.S.S. Arsesem Biblii. Rănisem
femei şi bătrâne şi numeroşi credincioşi. Nu meritam să mă aflu în casa lui
Dumnezeu. Totuşi, un sentiment de pace mă cuprinse pe nesimţite şi-I vorbii lui
Dumnezeu cum făcusem pe mare şi în închisoare.
Aveam inima atât de grea, eram ca un om
care caută pâine şi nu reuşeşte să o găsească. Ştiam că sunt aproape de
Dumnezeu în această frumoasă biserică, dar visam să mă apropii de El şi mai
mult. Frumuseţea şi pacea îmi invadară sufletul şi o perdea îmi fu înlăturată.
Căutai încă. Dacă asta era ceea ce oferea Dumnezeu, o doream cu înflăcărare.
După ce mă rugai trei ore, avui impresia că fusesem ajutat, dar în adâncul meu
visam încă ceva, ceva ce semăna cu ceea ce aveau credincioşii adunărilor
secrete. Voiam să am ceea ce avea Nataşa.
Părăsii biserica şi mă întorsei în mica
mea cameră. Găsii un mesaj semnalându-mi că cineva voia să-mi vorbească despre
o slujbă. Trebuia să mă duc la adresa indicată, pentru o întrevedere. Doi
tineri bulgari, care se refugiaseră în Canada cu câteva luni înainte, îmi serveau de interpreţi şi de ghizi. Le lăsai un
bilet, spunându-le unde mă duceam, apoi mersei la adresa care-mi fusese
indicată. Când ajunsei, găsii acolo mai multe persoane. Dar nu avea să fie
deloc vorba despre lucru. Oamenii aceia făceau parte din F.L.Q., organizaţia
teroristă a separatiştilor francezi din Quebec, care lansaseră până şi bombe
împotriva unor diplomaţi şi omorâseră oameni în lupta pe care o duceau pentru a
se elibera de Canada. Aveau puternice legături cu comuniştii şi erau susţinuţi
de aceştia. Privii în jurul meu şi-mi dădui imediat seama că nici vorbă nu era
de lucru. Era vorba despre o cursă.
— Kurdakov, mă avertizară ei, cu prima
ocazie când te vei apuca să vorbeşti despre lucruri pe care nu ar trebui să le
spui, vei fi redus la tăcere.
Încercai să discut cu ei, pentru a
câştiga timp şi a găsi astfel un mijloc de scăpare. Atunci sosiseră şi cei doi
prieteni ai mei bulgari. Îmi găsiseră biletul şi se repeziseră la adresa
indicată. Plecai imediat cu ei, cu avertismentele pe care le primisem, care îmi
răsunau în urechi, îmi dădui seama că nici aici, unde eram un om liber, nu mă
vor lăsa în pace. Moscova încă mai încerca să pună ghiara pe mine. În Quebec,
fui luat în filaj de un om de la ambasada sovietică; acesta mă urmărea peste
tot unde mergeam. Fui avertizat că o navă sovietică se afla în portul Montreal
şi că trebuia să fiu în gardă.
— Anunţaţi-ne dacă primiţi ameninţări,
mi s-a spus.
Din cauza pericolului pe care-l reprezenta
pentru mine F.L.Q. şi comuniştii din Quebec, plănuii să părăsesc acest oraş şi
să mă duc la Toronto. La Montreal exista un consul sovietic, iar la Ottawa
ambasada şi voiam să mă îndepărtez. La sosirea mea în Toronto, fui primit de o
familie de ruşi, care citiseră povestea mea şi se oferiră să mă găzduiască.
Guvernul canadian îmi plăti cursuri de
limba engleză la Universitate; mă străduii aşadar să învăţ această nouă limbă.
Nu puteam totuşi să renunţ la nevoia de
a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Încercam o foame spirituală greu de explicat. Aveam
impresia că nu voi fi întreg înainte de a-mi potoli foamea spirituală.
Nu încercam numai un sentiment de
remuşcare la ideea că-i bătusem şi ucisesem pe credincioşi. Ştiam că Dumnezeu
mă iertase pentru asta; o făcusem din ignoranţă. Resimţeam acum în viaţa mea o
nevoie spirituală profundă, inima îmi era cu desăvârşire sinceră. Ştiam că nu
voi fi niciodată un om cu totul liber atâta vreme cât nu voi fi liber din punct
de vedere spiritual la fel cum eram liber din punct de vedere fizic. Îmi
aminteam că auzisem un credincios spunând, în timpul interogatoriului, că,
deseori, credincioşii posteau când se rugau pentru ceva de care aveau nevoie
urgentă. Poate că ar trebui să o fac, mă gândii.
Mă dusei aşadar la biserica din Toronto
pe care o frecventam cu familia care mă găzduise. Biserica era permanent
deschisă pentru cei care voiau să se roage.
Era goală, aşa că mă dusei în faţă şi începui
să mă rog. Petrecui acolo două zile, bând numai apă. Nu ştiam ce termeni
trebuia să folosesc, dar din inima mea se înălţau rugăciuni. Inima mea reuşea
să exprime ceea ce resimţeam profund. La capătul celor două zile, timp în care
nu dormii decât câte trei ore pe noapte de la 3 la 6 dimineaţa, părăsii
biserica şi mă întorsei la şcoală.
Mă simţeam mai puternic spiritual, dar
tot îmi mai lipsea ceva. Primisem o carte poştală de la Valentina Bubovici, o
tânără rusoaică, bibliotecară la o universitate din apropiere de Toronto. Îmi
spunea că este creştină.
Cum îi aveam adresa, îi scrisei. Mă
invită s-o însoţesc la biserica ei, ceea ce făcui bucuros.
Intrând în biserică, recunoscui ceva
familiar. Gândindu-mă iar la cântecele adunărilor secrete, la spiritul şi la
comuniunea care domneau acolo, strigai:
— Adunările din Uniunea Sovietică sunt
ca aceasta!
Tatăl Valentinei îmi dădu o carte a
Psalmilor care mă ajută foarte mult. Începui să frecventez adunările ucrainiene
şi aflai aici o stare de spirit minunată - mai ales printre tineri. Făcui
cunoştinţă cu un pastor care auzise vorbindu-se despre mine şi intrarăm în
conversaţie. Îi explicai golul care-mi sălăşluia în suflet şi impresia pe care
o aveam că eram incomplet în ciuda libertăţii fizice pe care o aveam acum. Îi
vorbii despre dorinţa mea interioară de a crede în Dumnezeu şi de a-I servi. Îmi
spuse că înţelegea. Răspunse la multe dintre întrebările mele, mă învăţă
adevărurile evanghelice şi-mi arătă calea care duce la Domnul. Îi voi fi
întotdeauna recunoscător. Într-o zi, în timpul serviciului, îmi spuse:
— Serghei, te simţi tu acum gata să-ţi
predai viaţa pe de-a-ntregul lui Dumnezeu?
— Da, răspunsei.
— Să ne rugăm, zise el.
În timpul rugăciunii, în mine se produse
ceva-ceva definitiv, concret, pozitiv. Simţii schimbarea care avea loc în mine.
Simţii în mine pacea lui Dumnezeu. Ştiam că găsisem ceea ce căutam şi după care
tânjeam de atâta vreme. Îmi predai sufletul lui Isus Cristos şi El pătrunse în
viaţa mea. În acea zi minunată, mă născusem din nou şi, în sfârşit, agitaţia,
duritatea şi neantul fură înlăturate din viaţa mea, iar eu fui umplut de
prezenţa lui Isus Cristos. Mă simţeam minunat de bine! Ce bucurie să ştiu că
eram acum şi eu un credincios ca Nataşa, ca pastorul Litovcenko şi ceilalţi
credincioşi pe care-i persecutasem! Eram acum unul de-ai lor!
Discutam adesea cu acest pastor, care mă
ajuta să cresc în credinţă. Într-o zi îmi spuse:
— Serghei, tu eşti credincios şi ai nevoie
de o Biblie personală, în propria ta limbă.
Şi-mi întinse o mică Biblie neagră, în
ruseşte. Avui impresia că sunt fulgerat! Nu-mi credeam ochilor. Pastorul
remarcă faptul că eram răscolit şi mă întrebă:
— Ce te tulbură? Ce ai?
— Biblia asta! strigai. Am mai văzut o
Biblie absolut identică cu aceasta.
— Unde?
— Este acelaşi gen de Biblie pe care l-am
văzut în unele adunări clandestine în U.R.S.S.
O deschisei şi o răsfoii. Într-adevăr,
era aceea. Era absolut aceeaşi.
— Este perfect posibil, răspunse
pastorul. Este una din cele care se tipăresc şi sunt trimise în Uniunea
Sovietică de către organizaţia numită “Underground Evangelism"
(*) Nota traducătorului. Evanghelismul
clandestin
— Unde pot fi găsiţi oamenii aceştia? întrebai.
Vreau să le mulţumesc şi să le fac cunoscut faptul că Bibliile ajung la
destinaţie.
Descoperii adresa celor de la “Underground
Evangelism" şi-l rugai pe un prieten să le telefoneze. Putui să vorbesc cu
preşedintele, L. Joe Boss, care îmi spuse că voia să discute cu mine şi că,
plecând spre Europa peste puţin timp, se va opri în Toronto. Când trecu, ne
întâlnirăm şi discutarăm mai multe ore. Descoperii efortul imens depus de
această organizaţie pentru a-i ajuta pe credincioşii persecutaţi din U.R.S.S.
şi din alte ţări comuniste şi-i mulţumii în numele poporului sovietic.
Cursul meu de engleză era pe sfârşite şi
în curând aveam să-mi iau chiar o slujbă. O firmă specializată în electronică
îmi propuse un post interesant de inginer radio şi viitorul se anunţa a fi
foarte favorabil pentru mine. Firma avea să-mi dea un salariu bun, puteam prin
urmare, să-mi cumpăr o maşină, să mă însor, să-mi întemeiez o familie şi să am
propriul meu cămin. Toate acestea mă seduceau, într-adevăr.
Fiind copleşit de gânduri atât de
îmbucurătoare, nu puteam totuşi uita tot ce trăisem în U.R.S.S. Gândul la miile
de credincioşi care erau în continuare crunt bătuţi pentru credinţa lor nu mă
părăsea de loc. Cum îl puteam uita pe tânărul acela care mă înlocuise în
fruntea echipei de operaţiuni speciale? Cum puteam uita că tot se mai ardeau
Biblii şi că bisericile se întâlneau tot în secret? Cum puteam uita milioanele
de tineri sovietici care căutau adevărul cum îl căutasaem şi eu, dar care erau
induşi în eroare şi care, dezamăgiţi, se lăsau în voia soartei? Trebuia să fac
tot ce-mi stătea în putinţă pentru a le veni în ajutor. Începui să vorbesc prin
adunări şi la televiziune, explicând ce însemna pentru mine convertirea mea la
creştinism. Ceream creştinilor să se roage pentru poporul meu. Ţinui numeroase
conferinţe publice şi vorbii despre persecuţiile religioase din Uniunea
Sovietică.
Apoi, într-o zi, la Toronto, ieşind din
staţia de metrou “Dundas West", pentru a mă duce acasă, avui impresia că
sunt urmărit. Mă oprii brusc şi mă întorsei. Dădui nas în nas cu trei bărbaţi
zdraveni. Unul dintre ei se exprima perfect în ruseşte şi-mi spuse:
— Dacă poţi să pricepi ce este bine
pentru tine, Kurdakov, ai să taci şi n-ai să mai vorbeşti. Dacă mai deschizi
gura, vei avea un ultim “accident"! Gândeşte-te că ai fost avertizat.
Făcură stânga-împrejur şi curând
dispărură. Îmi continuai drumul gândindu-mă la ceea ce-mi spuseseră.
Cunoşteam poliţia sovietică, pentru că
făcusem parte din ea şi ştiam cum se poartă.
Această ameninţare nu fusese aruncată în
vânt.
Ştiam că trebuie să mă gândesc la
responsabilitatea pe care o aveam faţă de poporul meu şi mai ales faţă de cei
ce erau persecutaţi pentru credinţa lor. Dacă tăceam, cine avea să le fie
purtător de cuvânt? Cine le va mai cunoaşte suferinţele? Ajunsei la concluzia
că, deoarece le luasem viaţa, aveam o datorie faţă de ei!
Mă hotărâi să nu spun autorităţilor
despre ameninţarea primită. În definitiv, luasem hotărârea să vorbesc şi
trebuia să mi-o îndeplinesc până la capăt.
Voiam, de bună seamă, să întemeiez un
cămin, o familie şi să duc o viaţă normală, ceea ce eu nu cunoscusem niciodată.
Dar nu puteam trece pe primul plan viaţa mea personală; trebuia să mă gândesc
mai întâi la cei pe care îi lăsasem în ţară. Trebuia să povestesc ce se
întâmpla şi să-i ajut. Trebuia să-i fac pe ceilalţi să înţeleagă, şi mai ales
pe tineri, prin propriul meu exemplu, că există un Dumnezeu şi că El poate
schimba viaţa chiar şi a celui mai corupt, cum o schimbase pe a mea.
Sufletul marelui popor rus nu a murit.
Nu a fost asfixiat de o ideologie sterilă, lipsită de credinţă şi ostilă. Nu va
muri, atâta timp cât vor exista bărbaţi şi femei ca Alexandr Soljeniţîn, Nataşa
Zdanova şi milioane ca ei, la care flacăra credinţei şi a integrităţii nu s-a
stins. Într-adevăr, în mii de adunări secrete şi în milioane de vieţi pe uriaşa
întindere a Uniunii Sovietice, lumina credinţei străluceşte cu mai multă
putere. Aderarea la principiile religioase se consolidează, în adevăr, fiind
întărită în mod brutal, prin suferinţă. Cine ştie, poate că într-o zi aceste
milioane de candele de credinţă şi de integritate, care pâlpâie, vor străluci
şi vor fuziona într-o imensă flacără a credinţei!
Şi am de transmis un mesaj acelor
credincioşi din Rusia care au făcut atâtea pentru a-mi schimba viaţa. Acest
mesaj l-am scris în această carte în speranţa că odată, într-un fel sau altul,
va ajunge la ei şi ei îl vor înţelege.
Doamnei Litovcenko, văduva paralizată a
pastorului pe care l-am omorât noi într-o duminică după-amiază pe malul râului
Elizovo, aş vrea să-i spun că sunt adânc întristat, cu adevărat profund mâhnit.
Ninei Rudenko, această frumoasă fetiţă a
cărei viaţă a fost ruinată de echipa mea îi adresez această rugăminte: „Iartă-mă,
te rog!"
Şi pentru a sfârşi, Nataşei, pe care am
bătut-o sălbatic de două ori şi care era gata să se lase bătută şi a treia oară
pentru credinţa ei, vreau să-i spun: „Nataşa, este în mare parte datorită ţie
că viaţa mea s-a schimbat şi că sunt fratele tău în Isus Cristos. O nouă viaţă
mi se deschide. Dumnezeu mi-a acordat iertarea Sa; sper să mi-o poţi şi tu
acorda.
Mulţumesc, Nataşa, oriunde ai fi.
Niciodată, nu, niciodată nu am să te
uit!