CAPITOLUL
8
Marele necaz salvator
Şi eu m-am dus
plângând adesea pe brazda plugului ceresc,
Dar numai semănând
cu lacrimi aflai că-s vrednic să trăiesc –
Şi eu am dus atâtea
lupte de temeri şi-ndoieli cuprins,
Dar numai când
mi-am dat viaţa n-am mai putut să fiu învins.
Ce
tainice sunt totuşi căile lui Dumnezeu şi cum ştie înţelepciunea şi puterea Lui
să le orânduiască toate lucrurile şi întâmplările - nu numai în istoria lumii
şi a popoarelor - ci chiar în viaţa fiecărui om, atunci când El are de făcut un
lucru mai mare sau mai ales, cu omul sau cu poporul acela.
De la
primele lecturi din cărţile Oastei Domnului şi din foile ei religioase, mi-a
venit şi mie pe nesimţite gândul să compun versuri spre slava lui Dumnezeu şi
spre exteriorizarea simţămintelor fierbinţi faţă de Domnul Isus, care clocoteau
în inima mea.
Redactorul
foilor Oastei de la Sibiu făcea mereu apel şi publica mereu concursuri pentru
scrierea "celor mai frumoase poezii creştineşti".
"Noi, românii
- scria părintele Iosif Trifa - suntem un popor al cântării. Avem o atât de
bogată şi de frumoasă zestre de cântece şi doine, pline de căldură şi de
simţire. Şi totuşi ce mirare şi ce pierdere mare este faptul că noi, românii,
nu avem o cântare şi o poezie religioasă, duhovnicească, cu adevărat creştină.
O poezie şi o cântare pe măsura acestor daruri cu care suntem înzestraţi noi de
Dumnezeu.
Şi nu le avem
fiindcă nimeni până astăzi nu s-a preocupat de acest lucru. Nimeni n-a îndemnat
poporul nostru să cânte Domnului şi să-L laude cu tot talentul său pe Domnul.
Acum noi, cu Oastea
Domnului dorim să facem să învie poezia şi cântarea religioasă şi creştinească
de care este în stare poporul nostru, căruia Dumnezeu i-a dat atâtea daruri
frumoase pe care să le pună în slujba Lui, dar mai ales darul cântării.
Noi vom încuraja şi
vom publica orice poezie reuşită, îndemnând la asta şi prin aceste concursuri
cu premii pe care din toată sărăcia noastră le vom continua până când Domnul
Dumnezeul nostru va face să se nască şi să crească în poporul nostru o poezie
şi o cântare care să fie cu adevărat vrednică de slava şi lauda cea mare a lui
Dumnezeu..."
Urmăream
tot cu mai mult interes lucrarea aceasta de naştere a poeziei şi a cântecului
religios - dar vedeam că tot nu mai apare ceva luminos şi deosebit. Tot ce
apărea erau doar slăbuţe şi palide versificări şi imitaţii după cântecele
noastre naţionale şi patriotice, scrise de condeie foarte simple şi stângace,
copilăreşti.
M-am
rugat lui Dumnezeu să-mi ajute - şi am început şi eu cu slabele mele unelte să
mă adaug corului slăbuţ care încerca să cânte cu noile lui corzi, cântarea cea
nouă cu care abia căuta să se obişnuiască şi poporul nostru - cântarea laudei
lui Dumnezeu, pe care alte popoare o cunoşteau de atâta vreme.
Încercările
mele de fiecare dală le trimiteam plin de timiditate pe câte o carte poştală pe
adresa părintelui Iosif, cu simţământul celei mai profunde iubiri şi încrederi.
Trecusem de al şaisprezecelea an şi tot ce scriam scoteam numai din inima mea,
că din cunoştinţă şi din experienţă nu aveam de unde.
De la
primele trimiteri de poezii, am primit încurajări din partea redacţiei. Îmi
scria Viorel, nepotul părintelui, care era pe vremea aceea încă în liceu la
Sibiu. Prima scrisoare arăta că părintele Iosif a rămas surprins de poezioarele
mele şi că doreşte să scriu mereu şi să trimit cât mai multe, fiindcă doreşte
să le publice în fiecare număr de foaie.
După
publicarea mai multor poezii, am primit şi eu un mic premiu în cărţi şi
ilustrate religioase. Mai târziu am primit chiar şi o mică sumă de bani drept
încurajare.
Nu
scriam mult, fiindcă totdeauna eram nemulţumit de lucrările mele şi le tot
corectam.
După un
an mi s-a cerut fotografia, pe care au publicat-o la foaie împreună cu o poezie
nouă şi cu câteva cuvinte de preţuire din partea redacţiei, scrise chiar de
părintele Iosif.
După
toate încercările mele nereuşite de a scăpa de acasă spre a merge la vreo
şcoală, am început să mă împac cu gândul că eu niciodată nu voi reuşi să fiu
altceva decât un plugar chinuit, aici pe pământul acesta unde asudă şi rabdă
părinţii mei, legaţi de glia asta, până mă vor îngropa şi pe mine sub ea.
Pentru a
mă ţintui definitiv de vatra şi de viaţa asta, ca să nu mai plec niciodată, au
hotărât să mă căsătorească cât mai curând, îndată ce voi împlini optsprezece
ani. De fapt, aceasta era o regulă pe atunci în toate gospodăriile înstărite
care aveau numai unul sau doi copii. Îşi căsătoreau copiii chiar mai tineri de
vârsta mea. Fetele se măritau şi ele chiar şi de la patrusprezece ani. Cele ce
treceau de nouăsprezece fără să se căsătorească erau socotite fete bătrâne. Şi
asta era o mare ruşine pentru ele şi pentru familiile lor.
Căsătoriile
acestea se făceau atât pentru a-şi spori numărul braţelor de muncă din gospodărie,
cât şi pentru a-şi lega fiii în căsători aranjate după zestrea şi fala
familiilor căutate dintre cele mai dintâi din sat.
În cazul
meu gândul cel mai puternic era, cum am spus, să mă lege definitiv de sat, spre
a fi siguri că n-am să mai plec şi să mă facă să las orice preocupări, pentru a
mă robi total muncii acesteia, aici la casa părintească.
Când mă
vedeau mereu cu cartea, cu scrisul, cu adunările, cu rugăciunea şi cu plecările
mele, părinţii mei îmi spuneau adesea ca o ameninţare pentru mine şi o speranţă
pentru ei:
— Lasă
că nu mai mergi tu mult aşa. Dacă te însori nu mai ai tu vreme de cărţi şi de
drumuri. Atunci are cine să-ţi poruncească. O să stai şi tu acasă să-ţi vezi de
lucru, nu să umbli cum nu mai umblă nimeni!
Eu
vedeam că sunt împins undeva spre o strâmtoare, dar mă rugam lui Dumnezeu şi
mergeam ca o oaie la strungă, căci n-aveam cum să scap. Dragostea Domnului
prinsese rădăcini atât de adânci şi de puternice în inima mea, încât încrederea
în izbăvirile Lui îmi păstra în sufletul meu o pace liniştită. Mă simţeam atât
de legat de cărţile mele şi de fraţii mei, încât eram sigur că nu va mai fi
nimeni să mă dezlege. Mergeam spre căsătorie, ce-i drept, cu o oarecare
strângere de inimă şi curiozitate, ca înspre ceva nou şi ciudat, dar de neocolit
în viaţa mea. Şi mă gândeam că desigur îmi va fi mult mai greu la început, dar
după aceea mă voi obişnui şi cu asta. Voi fi mult mai legat, desigur, dar ceva
din inima mea mă încredinţa că nimic nu mă va mai putea despărţi de Domnul şi
de Mântuitorul meu Isus. Nici nu-mi va birui legământul cu El. Nu ştiam cum va
lucra Domnul meu cu mine după aceea, dar presimţeam că El nu mă va lăsa.
În
toamna celui de-al optsprezecelea an al vieţii mele s-a întâmplat aşadar ceea
ce era hotărât să fie. S-a făcut vorbă de căsătorie cu un vecin din uliţa
cealaltă. Fata lui, Maria, era doar cu trei luni mai mare ca mine. Fusesem o
vreme colegi la şcoală, iar cu munca eram deseori împreună. Faptul că ne
cunoşteam, era ceva care îmi uşura toată apropierea asta şi îmi dădea curaj,
nădăjduind că nu-mi va fi greu să o conving şi pe ea să creadă ca mine.
Din
clipa când s-a hotărât căsătoria noastră, eu am îndemnat fata şi pe părinţii
ei să se hotărască şi ei pentru Domnul şi să se înscrie în Oastea Domnului.
Cred că numai pentru a-mi face mie pe voie au şi făcut aceasta îndată.
Eu m-am
bucurat atunci mult de graba lor, nădăjduind că nu-mi va fi greu şi mai departe
să continuăm aşa.
Nunta,
foarte restrânsă şi grăbită, s-a făcut astfel în ianuarie 1933, fără zgomot şi
fără muzică. Eu mă împotrivisem cu toată tăria la astea, iar ei cu toţii m-au
ascultat, "ca să meargă totul bine".
Între
timp eu scrisesem mereu... Dar spinii între care stăteam continuu şi lacrimile
care nu mi se mai uscau din ochi şi din inimă, începuseră să-i dea alt fior şi
gust cântării mele.
Rezonanţa
ei devenea tot mai gravă şi mai adâncă, pe măsură ce peştera necazurilor mele
se adâncea tot mai mult, făcând tot mai rece şi mai întunecos drumul meu.
În
Oradea, capitala judeţului nostru, se înfiripase o puternică grupare a Oastei
Domnului, sprijinită de toate oficialităţile, atât cele clericale cât şi cele
administrative. În condiţiile grele de luptă ale elementului românesc aici, la
graniţa de vest a ţării, toţi mai-marii poporului şi ai bisericii înţeleseseră
atunci marele şi văditul adevăr că Oastea Domnului este o fericită lucrare de
sudură a sufletului nostru, în amândouă părţile lui, atât cea religioasă, cât
şi cea naţională.
Şi
făceau totul, împreună, ca lucrarea aceasta să crească şi să sporească peste
tot. Nici o altă iniţiativă nu dădea roade atât de repede ca ea. De aceea
ajutau la promovarea ei atât episcopia, cât şi prefectura, în frunte cu capii
acestor instituţii.
Din
gruparea constituită cu statute şi comitet, făceau parte mulţi oameni intelectuali
de seamă din Oradea şi judeţ, care activau cu hărnicie în toate privinţele,
atât la propovăduirea Cuvântului prin adunări, serbări şi servicii religioase
cât şi în ajutorări, milostenii, răspândirea de cărţi şi misiuni - şi înăuntrul
şi înafara oraşului.
Adunările
Oastei se făceau atunci în şapte părţi ale oraşului, în şcolile acestor
cartiere şi în biserici. Preoţii bisericilor româneşti şi studenţii Academiei
Teologice lucrau cu hărnicie organizând adunări şi serbări religioase cu
membrii Oastei, duminică de duminică. Şcolile cu elevi şi chiar grădiniţele de
copii activau cu hărnicie în scopul sfânt al ridicării sufletului şi de
vieţuire în lumina Evangheliei.
Din
cotizaţiile şi darurile adunate se întreţinea în fiecare an o cantină pentru
săracii şi bătrânii neputincioşi care primeau hrană caldă de două ori pe zi,
130 de persoane pe tot timpul iernii, din noiembrie până în aprilie.
De
asemenea se cumpărau şi împărţeau îmbrăcăminte şi lemne pentru familiile sărace
şi cu mulţi copii.
În afară
de asta, se organizau serbări cu program religios tipărit şi afişat în tot
oraşul, în diferite părţi chiar şi în sala Teatrului Orăşenesc, serbări la care
participau familiar şi bucuros mulţi din cei mai de seamă conducători şi
cetăţeni ai oraşului.
Din venitul
acestor serbări se ajutau acţiunile creştineşti ale Oastei Domnului...
O, ce
minunat spor şi rod rămâne totdeauna după o lucrare sfântă, la care participă
cu gând curat toţi cei chemaţi, care îşi simt şi care îşi împlinesc cu o
conştiinţă trează datoria lor faţă de Dumnezeu şi de semeni.
În urma
publicării poeziilor mele prin foile centrale ale Oastei Domnului din Sibiu,
Comitetul Oastei din Oradea, oarecum mândru că din judeţul nostru se
evidenţiază un talent poetic, a început să se intereseze de mine, prin unul
dintre cei mai activi membri ai săi, avocatul Pavel Maliţa, juristconsultul
judeţului şi cumnatul prefectului. Prin el am fost înştiinţat acasă că Oastea
Domnului din Oradea, drept recompensă şi încurajare pentru lucrările mele, mi-a
acordat ca premiu o vioară pentru ca să învăţ să cânt, o bicicletă ca s-o am
pentru adunările Domnului şi o sumă de 800 lei, pentru cheltuielile mele. Să
merg la Oradea, ca să mă vadă şi ei şi să le primesc.
Primirea
mea acolo, în Biroul Oastei Domnului din Casa Naţională, a avut loc într-un
cadru sărbătoresc neobişnuit pentru mine. Lucrul acesta m-a umilit nespus de
mult. Nu ştiam cum să mă fac mai mic, mai neobservat şi cum să scap mai repede.
Eu, un tânăr ţăran, cu opinci şi cojocel, în mijlocul lor, iar în jurul meu o
mulţime de domni şi doamne, eleganţi, gravi, în vârstă, unii cărunţi, întrebându-mă
şi cercetându-mă ca pe o păpuşă, ca pe o minune.
Stam
între ei învârtindu-mi pălăria în mâini şi ştergându-mi broboane mari de
sudoare care îmi curgeau şiroaie de pe frunte şi de pe obraji.
Abia am
aşteptat să scap şi să ies afară. Simţeam că nu mai pot. Capul îmi vuia şi
hainele mă strângeau de nu mai puteam să răsuflu. Cred că trebuie să le fi fost
tuturor tare milă de mine, în starea mea şi în încurcătura mea jalnică!
M-am
rugat atunci Domnului să nu mă mai lase să ajung niciodată printre cei mari, că
nu-i de mine acolo printre ei, ci numai printre fraţii mei cei simpli ca şi
mine.
M-am
gândit atunci că tot cam aşa trebuie să se fi simţit şi Mântuitorul printre
mai-marii din vremea Lui. El, Care crescuse tot aşa, undeva pe la sate, printre
ţărani şi săraci. Felul meu de viaţă modestă şi singuratică de la ţară, portul
meu, nivelul meu, erau atât de enorm despărţite de ale lor, încât cu toată
înfrăţirea noastră sufletească prin Oastea Domnului, nu reuşeam totuşi să mi-i
apropiu.
Această
depărtare am simţit-o mereu, oricât a mai trebuit şi după aceea să umblu ori să
stau printre ei. Era oare aceasta o barieră aievea între categoriile noastre pe
care o simt toţi, ori era numai un simţământ aparte, ceva pe care îl aveam
numai eu?
Nu ştiu!
Poate era şi una şi alta!
A urmat
un an aproape mort pentru mine. În acel an soţia s-a îmbolnăvit grav, trebuind
ca eu să o duc cu carul când la un doctor când la altul... Să o îngrijesc multe
săptămâni ca pe un copil la pat, scoţând-o pe braţe afară, ori întorcând-o de
pe o parte pe alta.
Aşa au
trecut iarna şi primăvara viitoare.
Necazul
acesta a mai domolit un timp stările celelalte, fiindcă trebuia să fiu mereu
aproape de patul bolnavei.
Aşa cum
fusese de greu, în luna ianuarie îmi făcusem rost şi drum să merg prima dată
până la Sibiu, ca să-l văd pe părintele Iosif.
Am ajuns
acolo pe la ora unu noaptea. N-am mai putut sta în gară ca să aştept dimineaţa,
ci chiar atunci am luat-o, întrebând, în sus spre strada Avram Iancu nr. 5,
care nu era departe de gară. Acolo era redacţia şi Librăria Oastei.
Am aflat
fără greutate clădirea cu firma cunoscută din foaie, dar totul era cufundat în
întuneric şi în frig.
La
colţul porţii era o piatră care strălucea de gheaţă, ca şi pereţii şi
acoperişurile caselor. Acolo m-am aşezat, pe piatra aceea, fără să mă pot
despărţi de locul acesta până dimineaţa la ora opt, când au venit primii să
deschidă. Mi-a fost atât de frig, că era o noapte senină de ianuarie. Dar n-am
putut pleca nicăieri, atât de legat eram de tot ce era aici.
Aşteptam
să-l văd măcar pe Viorel, el singur se interesase de mine. Dar el nu era încă
între cei ce veniseră şi deschiseseră. Toţi cei ce erau acolo, mă priveau rece şi
indiferenţi, fără a schimba cu mine nici un cuvânt. Astfel de tineri ţărani, se
vede că treceau zilnic pe acolo iar ei n-aveau timp să-şi facă vorbă cu toţi...
Ce păcat
că n-aveau... timp. Cred că dragoste nu aveau - nu timp! Sau poate obosiseră,
fiindcă veneau prea mulţi din cei ca mine.
Părintele
Iosif era bolnav undeva la spital, ziceau ei, aşa că nu-l voi putea întâlni.
Viorel şi Titus erau şi ei plecaţi, dar spuneau că trebuie să vină.
I-am
aşteptat lângă soba caldă încălzindu-mă şi dezmorţindu-mi oasele îngheţate.
Într-un
târziu cei doi au venit împreună.
Pe
Viorel îl cunoşteam mai bine din corespondenţa noastră şi m-am bucurat că
totuşi am aflat pe cineva cunoscut.
Titus
era mai rece şi el şi mi s-a părut că-i supărat.
După ce
am luat cunoştinţă şi de la Viorel că nu-l voi putea întâlni pe părintele,
mi-am umplut iarăşi traista cu cărţi, mi-am luat rămas bun şi am plecat. Singur
Viorel m-a sărutat atunci. N-am să uit niciodată ce fericit m-am simţit că
cineva mi-a arătat atâta dragoste încât m-a sărutat frăţeşte pe obraji! Se
făcuse totuşi un contact puternic şi real între mine şi ei. Acum ne scriam mai
des, iar în iulie când se va face adunarea cea mare cu ocazia Târgului de Fete
de pe Muntele Găina, din Munţii Apuseni, o să ne întâlnim acolo.
Vremea a
trecut din ce în ce mai încărcată de lupte şi de necazuri între mine şi familia
mea. Din toate părţile aveam numai lovituri. Singur Domnul mă mângâia prin
rugăciune şi prin lucrarea pentru El între fraţi. Aşteptam vara cu sărbătoarea
Sfântului Ilie pentru Muntele Găina, ca să mă întâlnesc iarăşi cu cei din
Sibiu. Doream să le cer un sfat ce să ştiu face în stările prin care treceam.
Sărbătoarea
adunării de pe Găina avea loc în prima duminică după 20 iulie, încă de vineri
după-masă am luat-o pe jos cale de vreo 6 ceasuri până la Băiţa, ultimul sat
sub munţi, pentru ca să plec de acolo sâmbătă dimineaţa cu fraţii, să ajungem
la Găina duminica în zori. Aveam de mers mult pe jos.
Am
dormit noaptea la preotul din Băiţa, iar dimineaţa s-au pregătit şi ei de
plecare. Am mers prin alt sat, Poiana, de unde s-au mai adăugat la noi şi alţi
fraţi şi astfel am lut-o în sus pe coastele munţilor, suind mereu până când
seara am trecut pe lângă vârful Bihariei înnoptând undeva într-o pădure de fagi
în jurul unui foc mare. Acolo am dormit puţin pe iarbă cu picioarele spre focul
din mijlocul grupului.
Odată cu
zorile de ziuă ne-am sculat pornind spre vârful Găina, unde trebuia să-i
întâlnim pe toţi fraţii aşteptaţi.
Chemarea
la adunarea aceasta se publicase în foaie, aşa că vor fi foarte mulţi. Muntele
Găina este hotarul dintre cinci judeţe ale Ardealului. Acolo se adunau de
obicei moţii lui Horea şi Iancu, pentru marile consfătuiri.
Din
toate judeţele acestea cred că vor veni fraţi. Era prima mare adunare frăţească
la care voi lua parte. Bucuria mea era nemărginită.
Răsărea
soarele de după crucea lui Avram Iancu din vârful Găinii, când vedeam venind pe
toate cele cinci căi grupuri-grupuri de oameni în portul lor ţărănesc felurit,
bărbaţi şi femei din judeţele Hunedoara, Arad, Turda şi Cluj. Pe câmpul verde
care urca spre crucea din vârf, ne întâlneam şi ne îmbrăţişam cu fraţii.
Unii
dintre ei se cunoşteau. Pe noi uşor ne vedeau de departe, fiindcă eram mulţi şi
mergeam cântând, cu preotul Nica de la Băiţa în fruntea noastră şi cu steagul
lor.
În
curând tot platoul dealului verde se umplu de oameni.
Pe două
rânduri îşi aşezau mulţi tot felul de mărfuri aduse pentru vânzare, haine
ţărăneşti, scule de tot felul şi mâncare...
Tineri
cu fluiere şi fete cu buciume se vedeau grupuri-grupuri în toate părţile. Caii
şi oile, animale aduse spre vânzare, păşteau mai încolo. Şi o mare mişcare
voioasă şi pestriţă era peste tot.
Ziua era
frumoasă şi tot cerul senin. Va fi foarte frumos?
Noi nu
ne-am oprit decât în vârful muntelui, unde era un loc neted cât o arie mare de
grâu. Acolo în mijloc era crucea lui Avram Iancu. Până aici se spune că venise
împăratul de la Viena ca să-l întâlnească pe Avram Iancu, după ce îl minţise că
va da poporului român drepturile pentru care se ridicaseră şi luptaseră moţii
sub Avram Iancu. Şi mai înainte sub Horea.
Românii
s-au încrezut în împăratul şi au depus armele, dar împăratul i-a înşelat.
Îndurerat, Avram Iancu a suferit atât de mult pentru asta, încât şi-a pierdut
mintea - şi umbla aşa dintr-o parte în alta a munţilor lui.
Când
împăratul i-a trimis vorbă că îl aşteaptă să vină să se întâlnească cu el aici,
pe muntele Găina, Avram Iancu a răspuns:
„Împăratul
este un mincinos iar eu sunt un nebun. Un nebun şi cu un mincinos n-au ce să vorbească
împreună". Şi nu s-a dus...
Am aflat
aici pe fraţii din Sibiu care sosiseră şi ei chiar atunci, odată cu noi.
Aduseseră steagul Oastei din Sibiu cu ei. Mi l-au încredinţat mie să-l port eu.
Adunarea
a început cu o rugăciune acolo pe vârful muntelui. Niciodată nu mă putusem
gândi ce înălţătoare poate fi cu fraţii o rugăciune pe munte! Eu mai trăisem cu
câţiva ani în urmă o astfel de rugăciune. Dar atunci fusesem singur. Acum eram
cu fraţii. Era altfel.
Dimineaţa
era divină... Vârful muntelui era înconjurat de alte şapte şiruri de munţi şi
tot cerul parcă lua parte aici la rugăciunea asta cu noi...
Cuvântările
înflăcărate şi cântările puternice erau scăldate în lacrimi pe toate feţele
noastre. Era ceva unic de frumos şi minunat. Aria locului se umpluse de tot
felul de oameni care nu mai văzuseră şi nu mai auziseră aşa ceva. Mulţi
plângeau şi se hotărau pentru Dumnezeu, auzind chemările zguduitoare.
După
terminarea adunării trebuia să facem o ieşire prin tot târgul, pentru a
mărturisi pe Domnul şi celor ce nu-şi lăsaseră mărfurile şi petrecerile lor
pentru a veni la adunarea noastră.
Eu am
luat-o înainte cu steagul, iar în jurul meu preoţii şi fraţii din Sibiu, apoi
toată mulţimea fraţilor şi surorilor cântând. Unii împărţeau cărţi, alţii foile
Oastei, stând de vorbă cu toţi despre mântuirea sufletului şi despre intrarea
în Oastea Domnului care luptă pentru asta în biserica şi credinţa noastră.
O altă
mulţime s-a luat după noi, iar în cealaltă parte a târgului a mai fost nevoie
de încă o cuvântare de vestire şi de chemare a Domnului Isus. Un alt număr de
suflete s-au mai predat Domnului Isus, cerând să fie înscrişi în Oastea
Domnului.
După o
frumoasă încheiere cu rugăciune şi cântări, ne-am îmbrăţişat, despărţindu-ne cu
hotărârea şi cu promisiunea să venim şi la anul viitor tot aşa.
La
întoarcerea mea acasă, furtuna s-a dezlănţuit tare împotriva mea.
M-am dus
prin grădină spre câmp cu capul în pământ rugându-mă şi plângând. Nu ştiu ce am
aflat de lucru până seara, răbdând de foame şi de sete, tot timpul cu lacrimi
şi suspine amare pentru starea lor şi pentru starea mea. Nimic nu mai puteam
face altceva.
În seara
de 5 septembrie, după o furtună în familie, am ieşit afară, mi-am luat doar
unrând de albituri şi, cu ce aveam pe mine, am plecat. Nimeni n-a ieşit din
casă după mine să vadă ce fac şi încotro mă duc.
Am
luat-o peste vale spre dealul cu via unui bun prieten al meu, anume Vasile,
unde ştiam că el stă de pază seara la struguri, cu celălalt bun prieten al
nostru, Nicolae - Cula, cum îi ziceam noi. Lor le spusesem de mai multe ori
necazul meu şi ei mă înţelegeau. Vasile era student la teologie în Oradea. Cula
era student la Bele-Arte în Bucureşti. Ei stăruiseră de multe ori după mine să
merg la vreo şcoală. Acum, vâzând starea grea în care mă aflam, doreau să mă
ajute să scap cumva.
I-am
aflat singuri la vie. Se înserase bine, căci era şi nor.
Le-am
spus că sunt hotărât să merg chiar în seara asta cu trenul de ora nouă până la
Oradea unde am nişte prieteni cu ajutorul cărora cred că voi putea intra undeva
la vreo şcoală să-mi fac alt rost de viaţă.
Povestind
noi, s-a făcut târziu. Aveam un bilet pentru întors de la un coleg vecin care
venise de la Oradea şi mai stătea acasă.
L-am
luat de la el şi trebuia neapărat să merg cu trenul de 9.
Ei mi-au
zis:
— Venim
şi noi cu tine!
Am
plecat spre gară, dar la jumătatea drumului am şi auzit trenul venind.
— Ce
facem acum, că nu mai ajungem trenul? le-am zis îndurerat. Şi pierd biletul.
Acasă nu mai pot întoarce.
— Fugiţi
cât puteţi! zise Cula hotărât. Eu fug mai repede şi nu las să plece trenul până
ce ajungeţi şi voi.
Am fugit
cu Vasile cât am putut noi, dar Cula fugea de două ori mai tare ca noi. Nu mai
aveam nici o nădejde să ajungem trenul că mai era tare mult de mers până la
gară.
Nu ştiu
cum a făcut Bunul Dumnezeu prin bietul Cula, cum s-a suit el în locomotivă şi
l-a convins pe mecanic să nu pornească, dar trenul a aşteptat în gară până ce,
gâfâind, am ajuns şi noi.
Când am
ajuns noi, toţi se uitau cu mirare după noi ca după o minune. Abia am sărit pe
scara vagonului şi trenul a plecat. Cula, fericit, mă saluta cu amândouă
mâinile ridicate.
Alături,
şeful gării privea la el, mişcat de curajul lui şi de dragostea cu care luptase
el pentru ca prietenul lui să nu scape trenul.
O
singură dată l-am mai văzut pe Cula după aceea, când venisem după un an şi mai
bine acasă. Am fost la el şi mi-a făcut portretul în cărbune, arătând astfel ce
talent minunat avea. Portretul meu reuşise deplin.
În
primele luni ale războiului fusese luat şi el pe front. A murit ca ofiţer la un
asalt împotriva inamicului, în fruntea unităţii sale şi a fost înmormântat
acolo departe, în pământ străin.
Domnul
Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul tău, drag şi credincios prieten, în Împărăţia
Lui, împreună cu sufletele mari şi nobile dintre care ai făcut parte şi tu.
Cred că mi-ai fi fost şi un viteaz frate în Oastea Domnului - dacă ai fi trăit.
Zadarnic
am fugit noi, însă şi zadarnic luptase prietenul meu să oprească trenul, căci
la prima oprire m-a dat jos conductorul trenului, care găsise că biletul meu nu
fusese vizat la urcarea mea în tren - şi n-aveam voie să călătoresc cu el aşa.
Am
dormit toată noaptea tremurând undeva lângă halta aceasta din câmp, într-o
grădină de coceni de porumb. A fost o noapte rece de toamnă şi ploua. Mă udase
de-a binelea acolo între coceni.
Ce lupte
sufleteşti am dus atunci! Parcă venise însuşi Satan la mine să mă chinuiască cu
tot felul de gânduri negre, ca să mă descurajeze să mă leapăd de Calea pe care
am pornit, să mă întorc, renunţând la tot ce începusem. Să le dau dreptate la
ai mei şi să am astfel pace, lăsându-mă de Domnul şi făcându-mă ca lumea lor.
Numai
Domnul Singur ştie cât m-am rugat şi cum mi-am ars sufletul pe jarul lacrimilor
în frigurile îndoielilor prin care treceam.
Cu ultimii
bănişori pe care îi aveam, am cumpărat alt bilet şi cu trenul de 4 dimineaţa am
plecat totuşi la Oradea unde unica mea speranţă o aveam în Dumnezeu şi în
fratele Pavel Maliţa, singurul la care îndrăzneam să mă duc.
Ploua
din cer o ploaie măruntă, neagră şi rece care îmi pătrunsese până în fundul
sufletului.
Nu se
putea o vreme mai potrivită cu starea inimii mele de atunci.
Slăvit
să fie Domnul!
Doamne, doar Tu ştii
Doamne,
doar Tu ştii ce sufăr,
Dar nu
pot să spui –
Taina
mea n-o pot desface,
Doamne,
nimănui;
Focul
inimii din mine
Cel
adânc şi greu
Nimeni,
Doamne, nu mi-l ştie
Decât Tu
- şi eu.
Sufletul
aş vrea să-mi zboare,
Doamne,
da-i legat –
Ard de
dorul după Soare,
Da-n
noroi mă zbat;
Unde
inima mă cheamă
Nu pot
să mă duc;
Unde
stau legat în flăcări,
Sufletul-mi
usuc.
Doamne,
numai Tu ştii
Toată
starea-n care zac.
Doamne,
când să pot odată
Zborul
să-mi desfac?
Doamne,
când o să se rupă
Lanţul
meu de fier
Să mă
pot nalţă pe-ntinsul
Slobodului
Cer?...