CAPITOLUL
7
Furtunile care încep de dimineaţă
Din
clipa cea de mângâiere,
În
mai mulţi spini am stat apoi,
Dar
n-am mai plâns de-a mea durere
Şi
nici de-aceste mici nevoi -
Ci-n
bucurie şi-n furtună, cu inima şi ochii Sus
Am
scos înfiorat din strună
Cântări
şi psalmi pentru Isus...
În
curând după această hotărâre a mea pentru Domnul, m-am îmbolnăvit greu de
friguri şi malarie. Pe atunci boala asta bântuia des şi mulţi zăceau bolnavi de
ea. Era în luna august, în toiul marilor călduri, dar mie veşnic îmi era frig.
Mergeam
aşa bolnav cu vitele noastre la păscut pe câmp, dar eu de-abia mă târam pe urma
lor. Abia aşteptam să ajung undeva să mă trântesc jos pe iarbă la soarele cald,
să stau să mă încălzesc. Ceilalţi copii puneau peste mine toate hainele lor,
dar eu, galben la faţă, tremuram de frig de-mi clănţăneau dinţii din gură şi
zăceam dus.
Alteori
mă cuprindeau fierbinţelile, de asudam până îmi puteam stoarce cămaşa de pe
mine. Nu puteam să mănânc nimic, capul îmi vuia ca o moară, urechile îmi ţiuiau
- şi toate oasele mă dureau ca zdrobite. Slăbisem ca o umbră şi eram palid şi
alb ca un mort.
Toţi
priveau la mine şi clătinau din cap, ca după unul care se duce cât mai curând...
Nu ştiam
ce este cu mine - dar oriunde priveam, mi se năzăreau tot felul de vedenii.
Dacă priveam norii pe cer, îndată norii căpătau tot felul de forme de fiinţe
vii... Când forme de oameni care merg undeva, când de soldaţi care se bat şi se
alungă, când de fiare care se luptă.. Şi câte alte felurite înfăţişări şi
chipuri - mai frumoase ori mai înfricoşătoare...
Dacă
priveam urmele prin praful drumului sau prin nisipul apelor - la fel vedeam.
Dacă
priveam formele de pe pereţi, de pe ziduri, de pe garduri ori crengile pomilor
mişcându-se - şi orice altceva aş fi privit, oriunde mi-aş fi mutat privirea şi
tot ce aveam înaintea ochilor mei - căpătau pentru mine aceleaşi felurite forme
şi contururi vii. Şi în noul peisaj la care priveam, ca în cel la care privisem
mai înainte, toate erau - ori se transformau în ciudate forme de groază.
Într-una
din zilele acelea eram cu vacile la vale. De obicei acum mă retrăgeam singur,
neplăcându-mi să stau cu nimeni.
Ceilalţi
copii veneau în jurul meu, dar eu ori îi trimiteam mai departe, ori mă mutam eu
de lângă ei. Nu puteam suferi veselia lor zgomotoasă.
În acele
stări mă rugam cât puteam şi doream ca ceea ce văd să fie cât mai frumos şi mai
plăcut. Vedeam însă numai lucruri care mă îngrozeau. Cred că ispititorul se
lupta puternic să-mi facă rău.
Stăm în
ziua aceea şi mă uitam la firul apei care curgea liniştit şi limpede printre
pietricele şi rădăcini, trecând pe sub podeţul de scânduri lângă care eram. Îmi
plăcea să mă uit la mulţimea de pui de peştişori veseli şi micuţi care înotau
jucăuşi, grămadă, încoace şi încolo prin apa limpede şi călduţă.
Dintr-o
dată am văzut cum pe fundul apei, printre pietricele şi rădăcini se conturează
ceva ca un pat alb, pe care, întins şi acoperit pe piept, stătea un tânăr
bolnav care mi se părea că sunt eu.
La
capătul patului şi al bolnavului stătea Mântuitorul meu Isus - Îl vedeam bine -
viu şi mişcând, iar în spatele Lui, mulţimea de peştişori argintii se prefăcuse
într-un stol de îngeraşi zburând şi aşteptând. Mi se păru că veniseră împreună
cu Domnul Isus, ca să-mi ia sufletul meu şi să-l ducă cu ei în cer.
Dar de
cealaltă parte, tot la picioarele patului meu, văzui o făptură neagră şi urâtă,
aşteptând, ca şi cum şi aceasta ar fi venit acolo tot să-mi ia sufletul meu şi
să-l ducă. În spatele făpturii aceleia negre veneau iarăşi aşteptând un alt
stol de fiinţe mai mici, dar tot atât de negre şi de urâte ca şi cea mare.
Eu
priveam cutremurat ca să văd ce se întâmplă. Ştiam că este vorba despre mine şi
simţeam că acum şi acolo se hotărăşte soarta mea. Mă rugam şi mă încredeam în
Domnul meu Isus.
Am văzut
atunci cum Domnul Isus, de la capul patului, făcu un semn ameninţător spre
fiinţa cea neagră de la picioare, iar aceasta dispăru în acel moment, plecă
repede, dispărând cu tot stolul său negru.
Apoi
Domnul Se aplecă înspre patul alb, făcând ca un semn de binecuvântare. Şi,
întorcându-Se spre îngeraşii din spatele Său, trecu printre ei, dispărând.
Îngeraşii îl urmară dispărând şi ei.
În clipa
aceea, ceilalţi copii veniră sărind veseli şi se lăsară grămadă pe iarbă lângă
mine zicându-mi:
— Ce
vezi tu acolo?
— Nimic,
nişte peştişori...
Din
ceasul acela m-au lăsat frigurile pentru totdeauna şi am început să mă refac.
După
vreo săptămână ani scris părintelui Iosif la Sibiu să-mi trimită o fotografie a
lui. Doream nespus de mult să văd măcar chipul acelui mare om al lui Dumnezeu
care mă adusese pe mine la Domnul şi devenise ca un părinte pentru sufletul
meu.
Gândul
acesta se născuse în inima mea chiar din ziua legământului meu şi mă rugam
Domnului să mi-l împlinească.
Dar în
închipuirea mea de atunci Sibiul părea undeva aproape de Ierusalimul ceresc,
iar omul acela îmi apărea ca o fiinţă supraomenească, mai aproape de zei decât
de oameni... Şi poate că aşa şi era. Am luptat mult cu teama şi cu speranţa,
până ce m-am hotărât să-i scriu.
Nu după
multă vreme am primit de la Sibiu o revistă "Oastea Domnului", având
pe prima pagină o fotografie, un chip coborât parcă din icoană de mucenic, cu
ochii mari şi buni, cu cearcăne de lumină şi de durere în jurul lor... Cu
fruntea înaltă şi slabă privind undeva nu într-un gol, ci la o bucurie tainică
dar depărtată.
Deasupra
fotografiei, un titlu pe toată pagina scria:
"Pentru cei ce-mi cer
fotografia..."
Titlul
acesta parcă îmi suna numai mie.
Cuprinsul
textului de sub titlu şi din jurul fotografiei era ca o blândă mustrare plină
de învăţătură pentru toţi cei ce prea mult doresc să vadă faţa omului şi prea
puţin se gândesc că singura fotografie pe care trebuie s-o dorim mereu este şi
trebuie să fie Chipul Domnului Isus Cel Răstignit din dragoste şi milă pentru
noi şi pentru mântuirea noastră.
Apoi
spunea că fotografia asta a lui nu-i încă gata. Că trebuie să mai stea în
camera întunecoasă a Fotografului Ceresc Care mai are încă mereu de lucru la
ea. Adică Domnul Isus Care o tot retuşează prin suferinţă, lucrează încă şi mai
are încă de lucru la omul său lăuntric, până când înfăţişarea lui sufletească
îi va fi vrednică şi pregătită pentru a se putea arăta înaintea Tatălui Ceresc
şi a îngerilor Săi...
Toată
pagina aceasta era înconjurată cu creion roşu şi se vedea bine că îmi era
trimisă de la redacţie, ca un răspuns la stăruinţa mea după fotografia
părintelui.
Dar ce
învăţătură adâncă am tras eu din această blândă mustrare şi din privirea
acestor doi ochi plini de atâta iubire şi suferinţă!
Nici nu
bănuiam atunci că peste puţini ani îmi va fi dat harul de a-i privi aievea şi
de a-i odihni pe umărul meu şi lângă ochii mei...
Am văzut
că se trimit oricui la cerere cărţi şi Biblii de la Librăria Oastei din Sibiu,
pentru desfacere, cu plata după vânzarea lor.
Am
comandat acolo un pachet de cărţi, hotărât să lucrez şi eu pentru Domnul răspândind
Biblia şi cărţile Oastei, tuturor până unde voi putea ajunge şi pe cine îl voi
putea convinge să primească Sfântul Cuvânt al Domnului, aşa cum îl primisem şi
eu.
Simţeam
ca o neapărată datorie a mea să vorbesc tuturor celor pe care îi întâlnesc şi
să-i îndemn să se întoarcă şi ei la Domnul Dumnezeu din toată inima lor.
Înainte
de a mă întoarce la Domnul, eu fusesem un copil destul de bătăuş. Crescut mai
mult singur şi prea mult pedepsit, în momentele de furie mă răzbunam şi eu pe
cine puteam, trântind şi răspunzând cu asprime celor ce mă supărau.
Mă
certam repede, fiind nervos şi chiar înjuram cu vorbe urâte pe oricine credeam
eu că îmi face vreo nedreptate. Băteam vitele când mergeau în locuri oprite şi
boii când nu mă ascultau.
Eram mai
nerăbdător ca toţi ceilalţi de seama mea.
Şi eram
destul de obraznic şi neastâmpărat, făcând multe rele când eram împreună cu
ceilalţi copii, ca să mă arăt mai voinic şi mai ceva ca toţi.
Aşa
într-o zi de iarnă, la şcoală, în recreaţie, când toţi copiii se dădeau pe
gheaţă în curtea şcolii - eu ca să le arăt că sunt mai ceva ca toţi, le-am zis:
— Să văd
eu care mai puteţi face ca mine, uitaţi-vă încoace. Şi aruncându-mi
încălţămintea din picioare am început să mă dau desculţ pe gheaţă în uimirea
tuturor. Toţi copiii se opriseră şi se uitau la mine.
Cineva
s-a dus şi a spus domnului învăţător, care, venind cu o nuia, a pus capăt
vitejiei mele, în râsul tuturor, lecuindu-mă pe totdeauna de nebunia mea.
Altă
dată am dat foc la nişte uscături care erau adunate lângă gardul unui vecin,
iar focul era să-i ardă gardul şi încă mai ceva pe lângă el. Noroc şi atunci că
vecinul m-a văzut la timp şi tot aşa cu un bici îndoit mi-a croit câteva peste
spinare, învăţându-mă că nici aşa ceva nu trebuie să mai fac niciodată câte
zile voi mai trăi pe lumea asta!
Şi mai
câte altele de felul acestora am făcut eu!
Am aflat
atunci şi după aceea încă un mare adevăr pe care l-am citit şi în Cuvântul
Sfânt şi anume că păcatele unora sunt cunoscute şi merg înainte şi imediat la
judecată. Acelea se plătesc aici şi mai uşor. Ale altora merg numai apoi şi mai
târziu, dar se plătesc mai greu.
De mine
Domnul a avut totdeauna o mare şi apropiată milă, prin faptul că, după fiecare
rău pe care l-am făcut, mi-a şi venit îndată plata. N-a lăsat Domnul să treacă
multă vreme, nici n-a lăsat să se uite nimic. Orice rău făceam, eram pedepsit
fără întârziere, potrivit cu fapta mea.
Şi
astăzi tot aşa mi se întâmplă... De fiecare dată când greşesc ceva, ştiu că
trebuie îndată să mă aştept la ispăşirea greşelii mele.
O, ce
mare bine mi-a făcut şi îmi face Domnul în felul acesta.
Faptul
acesta nu numai că a restabilit şi restabileşte îndată bunul echilibru al păcii
şi al curăţiei în inima mea, dar prin judecarea şi pedepsirea imediată a
greşelilor mele, eu am totdeauna marea bucurie a împăcării mele cu Domnul. Şi
am trează şi grija de-a mă feri să nu mai păcătuiesc. Spre a nu mai suferi
pedeapsa şi spre a nu-L tot supăra pe Domnul, silindu-L să mă tot pedepsească -
în loc să-I fac bucurie cu umblarea mea ascultătoare.
Nu ştiu
dacă voi aţi luat seama la felul cum se întâmplă cu voi când greşiţi - sau nu.
Dar dacă încă nu v-aţi gândit la asta până acum, aveţi grijă.
Sunt
unii care păcătuiesc mereu şi nu le vine nici o pedeapsă imediat după păcatul
lor. Eu cred că asta trebuie să le fie un motiv de mare îngrijorare, căci
atunci, pedeapsa tot amânându-se şi judecata tot amânându-se, când odată vine,
poate să fie foarte grea. Poate să fie chiar mortală. Aveţi mare grijă!
De aceea
se mirau la întoarcerea mea cu toţii câţi mă vedeau şi mă ştiau, de marea
schimbare care se făcuse în viaţa mea - şi de care nu îşi dădeau seama cum se
putuse face.
Ajunsesem
la anii când tinerii de vârsta mea, începeau să meargă la horă, la clăci, la
şezători, la nunţi, la petreceri. Eu nici nu mă apropiam de astfel de lucruri.
Veneau
la mine prietenii, vecinii, rudeniile, cunoscuţii. Mă chemau, mă îndemnau, mă
trăgeau să merg cu ei.
Eu
luptam cu toţi, le vorbeam despre pocăinţă şi mântuire, îi chemam şi eu pe ei
cu mine. Dar ei au rămas cu ale lor, iar eu cu ale mele. Până când au pierdut
orice speranţă să mă câştige şi apoi m-au lăsat pentru totdeauna în pace.
În foaia
mea de la Sibiu citeam despre multe adunări ale Oastei Domnului prin alte părţi
- dar pe aproape de noi nu era pe atunci nimeni.
După ce
am primit pachetul cu cărţi comandate la Sibiu - punându-le în traistă şi
mergând cu ele să le vând prin satele vecine, am aflat că totuşi într-unul din
aceste sate mai sunt doi ostaşi ai Domnului şi că ei fac adunări duminica după
masă la casa unuia dintre ei, unde mai cheamă şi pe alţii să ia parte.
Într-o
duminică, îndată după asta, am mers şi eu să-i văd.
Felul
cum chema cel cu casa pe oameni la adunare, era pentru mine nou şi ciudat. Omul
îşi procurase de undeva o veche trompetă cum văzuse el pe titlul foii
"Oastea Domnului". Şi ieşind în poarta casei lui, punea goarna la
buze şi începea să sune adunarea, cam cum făceau gorniştii la regimente.
Unii
râdeau de el, alţii ascultau nepăsători, câte unul mai mergea la adunare o dată,
de două ori - şi se lăsa. Pe semne că în afară de goarna lui, omul nu mai avea
nimic să-i atragă pe oameni. Aşa am păţit şi eu atunci.
Mie,
între oameni străini, totdeauna mi-a fost ruşine din fire.
În
duminica aceea, ajungând în faţa casei omului cu goarna, n-am îndrăznit să
intru, ci m-am aşezat pe şanţul cu iarbă verde în faţa casei. Omul m-a văzut
stând jos acolo şi m-a întrebat de unde sunt şi cum mă cheamă.
I-am
spus. El, care era abonat al foilor de la Sibiu, primise foaia cu numele meu
printre cei intraţi în Oastea Domnului.
Şi-a
adus aminte şi mi-a zis:
— A, tu
eşti ăla? Te-ai înscris şi tu la Oaste?
— Da,
i-am răspuns eu, cu ochii în jos, oarecum lovit de tonul şi de felul cum mă
primise. Cred că m-am roşit tot până în vârful urechilor de ruşine.
El m-a
văzut şi, foarte supărat pe purtarea mea, se întoarse să intre în curte
zicându-mi:
— Cine
se ruşinează, va rămâne cu ruşinea! Apoi a trântit poarta lăsându-mă aşa în
faţa celor de pe uliţă, care priveau nu ştiu cum, ca nişte ciori la mine.
Nici nu
ştiu cum m-am întors repede şi am luat-o la fugă înapoi. Şi niciodată nu m-am
mai dus la adunarea lui.
Nici
alţii n-au mai mers, pentru că tot felul lui de a se purta şi a vorbi, nu avea
nimic atrăgător, ci rece şi aspru, cum fusese faţă de mine. Şi adunarea lui s-a
stins îndată.
Dar eu
am învăţat şi din întâmplarea asta amară, că oricine vine în Lucrarea Domnului
şi în Numele lui Isus - trebuie să aibă duhul Lui blând, cald, iubitor şi
apropiat căci sufletul omenesc este cea mai gingaşă floare, îndată ce-l atingi
ceva mai dur, poţi să-l răneşti aşa ca să nu se mai vindece niciodată.
Numai
Domnul a avut milă de mine atunci că nu am părăsit Lucrarea Domnului în care
primul om pe care-l cunoşteam, mă descumpănea în felul acesta. Dar încercarea a
fost destul de grea totuşi pentru mine atunci.
Am
luat-o apoi mai îndeaproape numai cu desfacerea cărţilor, uneori din casă în
casă prin satele mai depărtate. Alteori la ieşirea din biserici ori pe uliţe în
duminici şi sărbători. Căpătasem curaj şi pricepere şi vorbeam fără greutate
oamenilor pe care îi întâlneam, despre Domnul, despre păcat şi despre mântuirea
sufletului lor, oferindu-le cărţile Oastei şi Biblii.
Unii mă
primeau cu bucurie ori cu bunăvoinţă. Alţii mă alungau cu batjocuri şi cu
râsete. Dar puţini îmi cumpărau cărţile, spunând că nu au bani. De fapt în anii
aceia, 1930-1933, erau vremi de mare criză şi lipsuri băneşti. Locuri de muncă
erau foarte puţine şi îndepărtate. Poporul satelor era în întregime numai
ţărani care produceau numai cereale şi vite; de astea aveau cu toţii şi nu le
cumpăra nimeni.
De aceea
oricât de ieftine erau cărţile, oamenii n-aveau bani cu care să le cumpere -
decât puţini. Şi puţine cărţi se citeau.
Dar le
citeam eu pentru ei. Oriunde mi se întâmplă să aflu mulţimi de oameni adunaţi,
mă opream, luam câte o carte şi aşezându-mă la o margine începeam să citesc
întâi la unul-doi. După aceea cercul se făcea tot mai larg în jurul meu, până
ce ascultau cu toţii. Domnul mă umpluse de mult curaj şi de putere încât citeam
cu tot sufletul. Cuprinsul cărţilor era atât de frumos şi de cald, încât din ce
în ce tot mai mulţi fuseseră câştigaţi pentru Dumnezeu.
Duminica
viitoare mergeam în case şi, încet-încet, se înfiripau una câte una adunări ale
Oastei până în satele de sub munţi. Astfel că în fiecare săptămână de sâmbăta
de după-amiază şi până luni dimineaţa eu eram dus şi nu eram acasă.
Asta a
mers cam uşor cu lipsa mea de acasă, dar în curând lipsurile mele înmulţindu-se
şi lungindu-se, au început să vină necazurile din partea părinţilor.
Plecările
mele îi supărau din două pricini: întâi pentru că mă făceam de ruşine la lume
că numai eu umblam ca un nebun şi ca unul care nu are nici un rost, făcându-mă
de râs şi de vorbă la oameni atât pe mine cât şi familia mea - care se bucura
de respect în şapte sate.
În al
doilea rând pentru că eu îi lăsam acasă cu toate treburile baltă, să se
descurce singuri - şi ei aveau mult necaz din asta.
De aceea
începură întâi cu vorbele aspre, apoi cu ameninţările grele. Tata a ridicat o
dată împotriva mea nu numai glasul ci şi pumnul. Apoi ciomagul şi furca de
fier, gata-gata să mă lovească.
— Să mai
mergi tu numai o dată aşa - zise el. Şi vezi tu ce păţeşti cu mine. Numai tu ai
înnebunit în lumea asta? Pe cine mai vezi tu făcând ce faci tu? Până acum a
fost cum a fost, dar de azi înainte, gata. Să ştii! Dacă nu vrei să mă asculţi,
du-te în lume, să ştiu că eşti dus şi nu-mi mai faci numai ruşine şi necaz.
Mă
gândisem adeseori şi eu să mă duc. Nu mă puteam împăca cu gândul că voi rămânea
pe totdeauna la ţară, fără să învăţ nici o şcoală, fără să se aleagă din mine
nimic decât un amărât de scurmător în gunoaiele părinteşti şi în sărăcia
acestor bieţi oameni atât de mărginiţi în toate...
Zisesem
de câteva ori părinţilor mei să mă dea la şcoală şi pe mine, la oraş, cum erau
unii din colegii mei care erau acum la liceu ori la meserii. Dar ei au râs
spunându-mi:
— Ce,
mă, tu eşti nebun? Cine o să rămână pe vatra asta dacă mergi tu în lume? De ce
ne muncim noi aci să-ţi facem ţie de toate, ca să te duci şi să ne laşi? Să-ţi
iasă nebuniile astea din cap! Vrei să mergi să mori de foame în lume, nu ţi-e
bine aci acasă unde ai de toate?
Dar
cuvintele lor nu m-au putut face să renunţ de tot. Două gânduri la fel de tari
se luptau în mine. Unul zicea să fug de acasă şi să mă înscriu la orice şcoală
numai să învăţ, celălalt mă îndemna - ziceam eu că din partea Domnului - să
ascult şi să rămân cu părinţii mei... Când erau stările agitate între noi,
biruia primul gând. Când se linişteau, biruia al doilea.
În anul
următor se înfiinţa la Beiuş o Şcoală de Arte şi Meserii. Câţiva din foştii mei
colegi de clasă din familii cu mai mulţi copii, se înscriseseră şi se pregăteau
pentru examenele de admitere. Ce rău îmi păru mie că eu sunt singurul la
părinţi şi că n-am pe nimeni să rămână acasă, ca să mă duc şi eu cu ceilalţi la
şcoală, la oraş, la o meserie.
Într-o
zi când doi dintre ei mergeau după acte îmi ziseră şi mie:
— Vino
şi tu cu noi! N-ai să stai toată viaţa aici să cureţi gunoiul după vaci!
— Aşteptaţi-mă,
că vin!
M-am dus
cu ei, mi-am făcut acte pe furiş, şi în zilele examenului eram şi eu printre
ei.
Examenul
a durat două zile. Reuşisem printre primii pentru meseria de mecanic, când la
poarta şcolii l-am văzut pe tata.
Mă
căutase peste tot - şi, aflând că sunt acolo la Beiuş, venise după mine. Prin
gardul de sârmă de lângă poarta încuiată mi-a strigat furios:
— Vino
de acolo acasă! Acum şi imediat!
Poarta
era încuiată ca să nu iasă nimeni din curtea şcolii. Dar pe sub poartă era o
gaură prin care probabil că ieşea câinele. Şi tata mi-a zis:
— Bagă-te
pe aici şi ieşi afară!
M-am
băgat pe sub poartă ca un câine bătut. Şi am mers tot drumul înaintea lui tata
cu ochii şiroind de lacrimi şi cu capul în jos de ruşine până acasă... Ca un
osândit înaintea unui jandarm care îl duce la închisoare.
La
puţină vreme după asta, ispita m-a încercat din nou, când, într-o zi, am văzut
afişat la primărie un anunţ de la Liceul Militar din Târgul Mureş, pentru
înscrieri de elevi, cu condiţii foarte atrăgătoare.
Mi-am
făcut din nou actele pe furiş şi le-am trimis prin poştă la Târgul Mureş. Dar
când am primit acasă înştiinţarea aprobării şi chemarea să mă prezint, poştaşul
a dat-o lui tata, crezând că-i face o mare bucurie.
E uşor
de închipuit ce bucurie a avut şi el şi eu, când a rupt-o în faţa mea, odată cu
câteva palme peste cap şi pe unde m-a putut ajunge.
În
aceste condiţii eu am început s-o duc tot mai greu şi într-un alt fel. Nu
puteam să mă duc nicăieri - şi nu putea nici rămâne acasă.
În
necazul şi în singurătatea mea am început să caut cărţi să citesc. Să citesc şi
să învăţ singur.
Prima
mea încercare a fost la biblioteca şcolii din sat. Dar biblioteca avea cărţi
puţine, în câteva săptămâni le-am citit pe toate.
Am rugat
apoi pe preotul satului nostru, cu care învăţasem religia în şcoală şi care
avea o bibliotecă mult mai mare şi cu cărţi mult mai felurite. Preotul mi-a
permis cu bucurie să merg în biblioteca lui, oricând şi să iau de acolo orice
carte, fiindcă avea încredere în cinstea şi cuvântul meu. De fapt şi eu mi-am
respectat vorba mea şi vorba lui păstrându-i curate toate cărţile şi
ducându-i-le de fiecare dată cinstit înapoi.
Citeam
până seara târziu, dar aveam atât de puţin timp din cauza muncilor grele şi
neîntrerupte. Eram fericit când eram cu vitele la păscut, atunci citeam mai
liniştit. Dar citeam şi mergând cu carul, citeam şi mergând pe drum, citeam ţinând
cu mâna dreaptă cornul plugului iar cu mâna stângă ţineam cartea şi citeam
mergând. Mă obişnuisem într-atâta că le făceam bine pe amândouă, şi munca şi
cititul. Boii ţineau brazda, rumegând liniştiţi, mulţumiţi şi ei că nu-i
grăbeam la muncă.
După ce
mă întorsesem la Domnul, nici nu mai luam biciul când mergeam cu boii. Nici nu
mai luam bâtă când mergeam cu vacile, cum era obiceiul tuturora. Luam numai
cartea, cum nu mai era obiceiul nimănui.
Am avut
şi din asta destul necaz, căci boii văzând că n-am biciul, începeau să nu mai
asculte. Ieşeau din brazdă şi umblau după iarbă. Vitele, dacă n-aveau frică de
bâtă, se repezeau cu îndrăzneală în locurile oprite, fără să le pese de vorbele
mele, nici de gesturile mele cu mâna goală, dacă nu vedeau biciul ori nuiaua.
Atunci
am înţeles iarăşi un adevăr amar: că fie om, fie animal, nu-i bine să ştie
numai de dragoste şi să nu ştie puţin şi de frică. Ascultarea din dragoste ţine
atât de puţin şi la atât de puţini, fiindcă ascultarea aceasta o au numai acei
care au smerenie şi înţelepciune. Aceştia au şi înţelegerea minţii dar şi
înţelegerea inimii.
Însă
unde nu este înţelegerea minţii care vine din adevăr şi din înţelepciune, acolo
oricâtă dragoste ai arăta, nu prea multă ascultare vei obţine.
Numai
temerea, numai frica de ceva, este în măsură să-l convingă pe oricine de
datoria supunerii ascultătoare. Ori pentru a face binele, ori pentru a se opri
de la rău. Fără acest mijloc, ascultarea se prăbuşeşte în neascultare, ordinea
în dezordine şi viaţa în haos.
Cu ascultarea
noastră de voia lui Dumnezeu tot aşa stau lucrurile.
De unde
sfârşeşte dragostea şi de unde ea nu mai poate face nimic, de acolo trebuie
neapărat să înceapă teama şi respectul. Altfel se ajunge cu toate la prăpăd.
Dar unde
nu este nici dragoste de Dumnezeu şi unde nu este nici temerea care duce la
înţelepciune, cine şi ce să-l mai oprească pe om de la pierzare, sau pe animal
de la abator?
În viaţa
mea au lucrat folositor atât una cât şi cealaltă.
Domnul
Dumnezeu m-a trecut cu milă prin amândouă până astăzi, prin toate luptele şi
încercările, ajutându-mă să rămân lângă El.
Slăvit
să fie Domnul!
Doamne-n
ceasul focului
Doamne-n ceasul focului
Dă-mi tăria locului –
Buzele să-mi sângere
Dar să nu scot plângere,
Mâinile să-mi scapere
Dar să nu se apere,
Să fiu dus mormântului
Credincios Cuvântului,
Să trec pragul Cerului
Cu răbdarea fierului –
Căci în veci de veci voi vrea
Să-mi rămână dragostea.
Doamne, paşii inimii
În iubire ţine-mi-i -
Legământul lacrimii
Treacă-mi focul patimii,
Drumul biruinţilor
Să-l urmez părinţilor,
Frumuseţea paşilor
Să mi-o las urmaşilor
Şi lumina traiului
S-o duc rază raiului
Căci în veac şi-n veac voi vrea
Să-mi rămână dragostea.
Doamne, las trecutului
Aurul avutului - şi las viitorului
Strălucirea zborului;
Plata biruinţilor
Toată-o dă părinţilor;
Slava-ncununaţilor
Dă-o toată fraţilor;
Premiul fruntaşului
Dă-l întreg urmaşului -
Mie-n veci şi-n veci voi vrea
Să-mi dai numai dragostea.