CAPITOLUL
6
Strălucita sărbătoare de Rusalii
Era-ntr-o primăvară
ca asta de senină
Cu cer de
sărbătoare şi strai de Cireşar
- Şi-ai coborât în
mine tot raiul de lumină
Şi toată revărsarea
belşugului de har.
Când ai
viaţa înaintea ta, ţi se pare că timpul vine chinuitor de încet. Oricărui tânăr
i se pare că timpul de-abia se mişcă, de-abia vine, ca un melc leneş şi greoi.
Că la fiecare pas ar vrea să-i zică: vino, timpule, mai repede!
Vino,
timpule cu sfârşitul şcolii, vino timpule cu majoratul, vino timpule cu
ocuparea unui serviciu. Vino timpule, odată cu căsătoria...
Şi
timpul parcă stă pe loc, aşa grozav de încet vine, de parcă nu mai soseşte
odată...
Iar când
ai viaţa înapoi, când ziua a trecut de amiaza ei spre seară - ce repede trece
atunci acelaşi timp!
Îndată
ce melcul te-a ajuns, se preface în iepure. Şi iepurele timpului fuge-fuge de
nu-l mai vezi. Îţi vine să strigi mereu: stai mai încet, timpule! Nu fugiţi
atât de repede, anii mei! Dar timpul nu te mai aude, anilor nu le mai pasă că
tu de-abia te mai ţii după ei. Până când, tot zorind pe cale, te poticneşti
dintr-o dată şi cazi undeva în mormântul care te aşteaptă acoperit de ochii
tăi, la ceasul pe care nu-l ştii şi pe drumul de care nu-ţi mai poţi feri
paşii.
Presărat
cu întâmplări din cele descrise în cele de mai înainte, trecea şi timpul meu,
când mai blând, când mai aspru, când mai luminos, când mai înnorat. Mă
obişnuisem cu viaţa pe care o duceam şi - pentru nivelul meu de atunci, în
condiţiile care îmi erau date - nici nu-mi întrevedeam un alt viitor decât cel
al unui ţăran sortit să-şi tragă plugul vieţii sale, aşa cum boii săi şi-l trăgeau
pe al lor. Aşa fusese şi viaţa strămoşilor mei, a bunicilor mei, aşa a
părinţilor mei - şi desigur nici a mea nu va putea fi altfel.
Fiecare
din înaintaşii mei avuseră numai câte un singur fiu care le trăise. Ca să nu li
se stingă viaţa şi neamul până la mine.
Cine
ştie de unde venea şi cine a fost acela care a rostit cel dintâi pe lumea asta
numele acesta cu sunet dârz şi dur ca un colţ de piatră, ca un clopot grav, ca
un strigăt într-o peşteră.
Dar
poate şi de dor... De dor duios şi domol, ca un jăratec acoperit...
Bunicul
meu fusese un om foarte harnic, foarte răbdător, foarte singuratic. Îşi făcuse
singur cea dintâi casă mare de piatră şi de cărămidă acoperită cu ţiglă, din
sătuţul nostru. Ale tuturor celorlalţi erau încă de bârne afumate şi acoperite
cu paie. Îşi făcuse singur şi grajdul cel mare, şura cea mare şi altele... Unde
îşi adăpostea zece capete de vite mari, oi, porci şi alte vietăţi folositoare.
Îşi
săpase singur fântâna adâncă de doisprezece metri din care bem noi apă bună şi
astăzi - pe care o zidise el de jos şi până sus, cu piatră lată şi netedă, adusă
tot singur de el, cu carul şi cu boii lui, în fiecare noapte câte un car, de la
o depărtare de şase ceasuri dus şi alte şase întors.
Apoi
gardurile împrejmuitoare ca de cetate, numai din piatră mare şi grea pe care
doi-trei oameni abia putea să mişte una. El o încărcase singur şi o aducea
aproape numai noaptea, după ce îşi încheia munca zilei la câmp. Când alţii se
aşezau în pat să se culce, el prindea boii la car şi, făcându-şi cruce, se suia
în car zicând:
— Doamne,
ajută-ne! Apoi: Hai Iambor, hai Mojar... Nu primise să-l mai ajute nimeni.
Iambor
şi Mojar erau cei doi boi ai lui, care îi luaseră firea şi erau tot aşa de
răbdători şi de blânzi ca el. Nu înalţi, dar osoşi şi puternici, aşa cum era şi
stăpânul lor. Boii se obişnuiseră cu drumul în aşa fel încât mergeau singuri şi
cu carul gol şi cu el plin. Bunicul mai mult dormea în car şi pe drum, decât în
pat şi acasă. Şi era un om prietenos cu toţi oamenii. Când mergea ziua de acasă
până la pădure, ori până la târg, se oprea cu toţi oamenii pe care îi întâlnea
şi vorbea de câte toate. Când venea înapoi de la târg ori de la muncă, boii de
mult ajunseseră singuri cu carul şi rumegau la poartă, aşteptând acolo cine
ştie cât până sosea şi el în urma lor. Învăţaseră boii drumul şi fereau singuri
carele pe care le întâlneau sau gropile şi piedicile de pe drum.
Tata era
şi el întocmai cum fusese bunicul, tatăl lui.
De la ei
am învăţat nu numai hărnicia, ci şi răbdarea, după cum am mai spus. Pe nici
unul nu i-am auzit plângându-se niciodată pentru nimic.
Am văzul
cum de multe ori le cădeau la descărcat din car pietrele pe picioarele goale,
ori îi loveau lemnele. Ori îi tăia sapa şi securea... Le erau mâinile şi
picioarele numai rane şi înţepături căci mai totdeauna umblau desculţi... Şi
ranele nici nu şi le legau măcar, lipeau acolo o frunză - şi aşa rămâneau până
ce se vindecau singure.
Mă
ustura pe mine până la inimă când vedeam pe bunicul meu cum rabdă. Şi nu-mi
puteam opri lacrimile, că tare mult îl iubeam pentru bunătatea şi răbdarea lui.
La mâncare
nu i-am auzit niciodată pe nici unul cârtind nemulţumiţi. Dacă era ceva gătit,
bine. Dacă nu, luau o bucală de pâine cu un măr, se suiau în car şi, făcându-şi
cruce, ziceau două cuvinte: "Doamne ajută-ne" şi "Hai Iambor..."
Doamne
Dumnezeule, ce vremuri şi ce oameni erau atunci...
Ajunsesem
la sfârşitul celor şapte clase primare care se prelungiseră mai mult cu doi
ani, în care, după moartea bunului Savu Halbac, nu am avut învăţător deloc.
Examenul
de sfârşitul şcolii l-am dat la Beiuş împreună cu alte vreo opt sau zece şcoli
fruntaşe din jur, care şi ele nu aveau decât tot cam 4-5 elevi în clasa ultima,
fiecare.
Am fost
premiat, iar preotul care ne predase Religia, drept răsplată pentru
răspunsurile mele, mi-a dat ca premiu din partea lui, cartea "Corabia lui Noe" - scrisă de
părintele Iosif Trifa din Sibiu, conducătorul Oastei Domnului.
Momentul
acesta a fost cea dintâi întâlnire a mea cu numele acestui om trimis de
Dumnezeu. Şi cu numele acestei lucrări a lui Cristos.
M-am
uitat la carte, cu sete ca s-o citesc. Undeva, în adâncul fiinţei mele, aveau o
rezonanţă atât de adâncă toate cele ce-mi vorbeau despre Dumnezeu. Am privit
apoi cu lăcomie la mâna celui ce-mi dăduse cartea, căci mai avea şi altele. Iar
lângă ele avea împăturită o gazetă pe care, în grabă citindu-i titlul, mi s-a
părut că scrie Lumina Stelelor. Dar după aceea am văzut că scrie Lumina
Satelor.
Am mai
primit atunci şi alt premiu în bani, câţiva lei. Cu banii aceştia, la
întoarcerea spre casă, împreună cu cei patru colegi ai mei de clasă, trecând pe
lângă vitrina cofetăriei din Beiuş şi văzând acolo o tavă mare de prăjituri -
nu ne-am mai răbdat până ce am intrat cu toţii înăuntru. Am cumpărat pe toţi
banii premiului meu numai prăjituri cu cremă şi le-am împărţit frăţeşte între
noi. Erau primele prăjituri pe care le mâncam. Până acasă cred că ne-am tot
lins degetele cu toţii şi am vorbit numai despre bunătatea lor şi a celorlalte
care mai erau acolo.
După
despărţirea de ceilalţi colegi, am început, încă de pe drum, să îmi citesc
cartea primită premiu. Ce noi erau pentru mine toate cele ce le citeam în
cartea asta! Şi ce mişcat îmi era sufletul, citindu-le!
A doua
zi ştiu că era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. Şi ştiu că
după biserică am stat numai acasă citind la cartea mea, de care nu mă mai
puteam despărţi.
Era cam
pe la ceasul trei după amiază în ziua aceea de Rusalii, când ajunsesem la
ultimele pagini ale cărţii, unde scrie despre mişcarea duhovnicească a Oastei
Domnului, care începuse în ţara şi în biserica noastră cu şapte ani înainte şi
care era o chemare din partea Domnului şi a Mântuitorului nostru Isus Cristos
pentru fiecare suflet la o hotărâre de viaţă nouă, predată total lui Dumnezeu.
Pentru că numai aşa putem fi mântuiţi din potopul păcatelor de acum şi din potopul
pedepsei veşnice care îi aşteaptă pe toţi cei care păcătuiesc dar nu vreau să
se întoarcă la Dumnezeu.
Ceea ce
m-a zguduit mai mult au fost ultimele cuvinte ale chemării, care spunea cam
aşa:
"Cititorule,
ţi-a plăcut cartea aceasta? Poate că ţi-a plăcut. Poate că prin unele locuri ai
şi plâns citindu-le. (De unde ştia scriitorul că într-adevăr plânsesem?)
Dar dacă tu nu cazi
acum la picioarele Crucii Mântuitorului, să plângi cu lacrimi amare pentru
păcatele tale şi nu-ţi predai viaţa ta Domnului Isus - cu legământ sfânt ca să
nu mai păcătuieşti, plăcerea ta trecătoare nu-ţi va folosi la nimic. Tu vei
rămâne tot în păcatele tale, până ce, pe neaşteptate va veni şi peste tine
potopul pierzării, cum a venit peste cei din vremea lui Noe, care n-au ascultat
de chemarea lui Dumnezeu şi de chemarea lui Noe de atunci.
Deci lasă totul şi
vino chiar acum şi te predă Domnului, începe o viaţă nouă cu o naştere din
nou, intrând chiar astăzi în Oastea Domnului. Apoi trăieşte pentru totdeauna o
viaţă cu Domnul şi chemând şi pe alţii la o astfel de viaţă.
În felul acesta -
şi numai în felul acesta - vei primi iertarea păcatelor tale şi vei moşteni la
sfârşitul vieţii tale Împărăţia cerească.
Sunt numai două stări:
ori în corabie, ori afară.
Dacă eşti afară, intră
îndată în corabia mântuirii ca nu cumva să vină pe neaşteptate potopul şi
moartea şi să te afle nemântuit. Vino chiar acum, înainte de a închide cartea
asta - şi te predă Domnului, ca să fii pentru totdeauna cu El..."
Soarele
strălucea puternic pe tot cerul fără nici un nor, căci eram pe prispa casei
când citeam aceste cuvinte de foc, cu inima aprinsă de dogoarea lor.
Rândunelele cântau în nucul din curte, graurii şi cucul cântau mai departe prin
perii şi cireşii grădinii, iar în toată casa şi curtea asta eram numai eu
singur.
Simţeam
că trebuie neapărat şi numaidecât să mă arunc undeva în genunchi şi să dau
drumul şuvoiului de lacrimi pe care nu mi le mai puteam stăpâni. Că trebuie
să-mi descarc sufletul strigând lui Dumnezeu pocăinţa mea, întoarcerea mea,
predarea mea, legământul meu...
Dar unde
să mă duc, ca să nu mă vadă nimeni, ca să nu mă tulbure nimeni, ca să nu mă
audă nimeni - să fiu numai eu singur cu Mântuitorul meu, Căruia să-I pot spune
şi să-I pot da tot, tot, tot...?! Şi să-mi poată şi El spune şi da totul!...
Aproape
era numai şura cu fân... Acolo sus, în podul şurii, nu va şti nimeni să vină.
Acolo voi putea fi singur să plâng, să mă rog, să-I spun Domnului meu tot ce mă
apasă, să-mi descarc inima.
M-am
suit acolo şi, pe fânul uscat, m-am prăbuşit în genunchi, am izbucnit într-un
plâns nestăpânit şi cu mâinile ridicate, înălţate şi împreunate, am început să
strig şi să şoptesc, rugându-mă şi pocăindu-mă cum nu gândisem că se poate
niciodată. Mă topeam în faţa Domnului şi Dumnezeului meu, înaintea Căruia
stăteam într-un fel în care cred că numai o singură dată dintr-o viaţă poate
sta aşa un om.
Toată
fiinţa mea era numai flăcări, cuvintele mele erau de foc, lacrimile ardeau şi
inima mea părea o vatră de jar aprins.
Din
ochii mei şiroiau pe amândoi obrajii nu stropi de lacrimi, ci două rânduri
neîntrerupte, cum gândesc că n-a mai plâns nimeni, cum gândeam că nici nu se
poate plânge. Cum cred că nici n-a mai putut plânge nimeni decât într-o astfel
de stare.
M-am
rugat şi m-am predat Tatălui, m-am rugat şi m-am predat Fiului, m-am rugat şi
m-am predat Sfântului Duh... Fiecărei persoane a Sfintei Treimi, pentru că
Fiecăreia îi păcătuisem şi Fiecare trebuia să mă sfinţească.
Apoi
m-am predat pentru totdeauna cu cel mai puternic legământ Unicului Dumnezeu
întreit, în Numele şi în Jertfa Unicului Mântuitor Isus Cristos, prin Care le
făceam toate acestea.
Aşa ştiu
că am făcut... dar de unde mi-a venit îndemnul să fac în aşa fel legământul meu
- asta nu ştiu. Ştiu numai că aşa am făcut.
Nu ştiu
nici câtă vreme m-am rugat - eram cu totul dus din lumea aceasta. Mi se părea
că sunt aievea pe Golgota, acolo la picioarele Crucii Mântuitorului meu Isus,
numai eu cu El Singur.
Că din
mâinile, din picioarele, din fruntea şi din coasta Sa picură aievea peste mine
Sângele Lui Sfânt, cald, dulce, uşurător. Că mă spală, mă curăţă, mă înnoieşte,
începând cu creierul meu, apoi cu ochii mei, gura mea, inima mea, mâinile mele,
picioarele mele, toată fiinţa mea de jos şi până sus.
Că în
acelaşi timp mi se ia de peste mine de sus în jos ceva ca o pătură de gheaţă,
ceva ca o lespede de piatră, ceva ca un strat de noroi. Şi că devin ceva nou,
ceva uşor, ceva fericit, fericit, fericit...
Când
m-am trezit din starea aceasta, sub genunchii mei fânul era ud de lacrimi. Iar
eu simţeam că aş putea să zbor cu atâta uşurinţă, cu câtă păşeam.
Într-adevăr
simţeam ca nu mai am pe mine nici un fel de greutate pământească, aşa cum parcă
nici n-aş fi avut trup omenesc.
O frică
sfântă şi fericită simţii că mă cuprinde, dacă nu cumva am căpătat un alt trup
şi dacă nu urmează să mi se întâmple ceva ceresc şi nemaicunoscut. Să fiu răpit
de ceva şi dus cine ştie unde, să mi se facă ceva, nu ştiu ce. Nu ştiam că
acest ceva mi se şi întâmplase.
O pace
luminoasă şi nemărginită îmi umpluse tot sufletul din mine, cu tot seninul şi
cu toată frumuseţea cerului şi a pământului. Cu toată sărbătoarea strălucită
din afara mea.
Am ieşit
în grădină, dar parcă nu mai ştiam să umblu. Nu mai simţeam pământul sub
picioare. Simţeam numai că tot trebuie să mă rog, că tot am nevoie să-I spun
încă şi încă Domnului meu Isus Cristos, dragostea mea, mulţumirile mele,
fericirea nemărginită a recunoştinţei mele nemărginite...
M-am
uitat spre soare... Ştiu şi acum unde era el atunci pe cer.
Era
vremea să scot vacile şi boii la câmp, căci nimeni nu mai era acasă. Am mers
fericit cu ele la iarbă la luncă. Acolo unde erau mai multe tufişuri crescute
pe malul apei şi, în timp ce vitele păşteau, eu am căutat locul cel mai ascuns
dintre sălcii şi arini, cu setea de a mă arunca iarăşi în genunchi şi în
braţele rugăciunii mele fericite.
În tot
timpul, atunci şi după aceea, nu doream mai mult nimic altceva decât să găsesc
locuri ascunse şi clipe liniştite unde să mă rog Lui mult-mult şi dulce-dulce.
Nemărginit de mult şi nemărginit de dulce...
Pe
atunci era obiceiul ca toţi cei ce intrau în Oastea Domnului punând legământul,
cum făcusem eu, singuri sau în mijlocul adunărilor frăţeşti - să anunţe asta
printr-o scrisoare, la Centrul Oastei din Sibiu. Am scris şi eu despre
hotărârea mea, rugându-l pe părintele Iosif Trifa să mă înscrie şi pe mine în
rândul celor ce intră în Oastea Domnului şi să mă socotească şi pe mine ca un
mic ostaş al Domnului Isus, trimiţându-mi şi mie foaia Oastea Domnului.
Peste o
lună de zile am primit foaia Lumina Satelor, în care, printre alţii care
ceruseră acest lucru şi ei, ca şi mine - am citit şi numele meu. Ce adânc a
tresărit inima mea văzându-mi pentru prima dată şi numele meu înscris cu litere
de tipar într-o foaie sfântă, printre atâtea alte nume necunoscute din ţară,
dar care însemnau tot atâtea inimi care luaseră acelaşi sfânt legământ ca şi mine...
De acum
nu mai eram singur.
Tot anul
acela am avut o stare înalt duhovnicească, fiindcă setea şi stâmpărarea
rugăciunii mă însoţeau pretutindeni.
Oriunde
aş fi ajuns şi oricât de puţin răgaz aş fi avut, priveam îndată în toate
părţile căutând cu ochii un locuşor tainic în care aş putea să mă retrag singur
şi să mă rog nevăzut de nimeni. Să pot plânge neauzit de nimeni. Doream mereu părtăşia
mea în singurătate cu Domnul Isus. Eram îndrăgostit de Domnul cu o putere şi cu
o dorinţă nestăpânită şi fierbinte.
De multe
ori, găsind şi astfel de locuri şi de clipe, petreceam răpit în rugăciune fără
să mă mai gândesc la nimic de pe pământ. Uitasem de toate lucrurile, iar cei ce
se aflau fără mine, căutau în toate părţile neştiind ce m-am făcut, până ce
cândva mă surprindeau unde eram rugându-mă cu faţa scăldată în lacrimi.
Unii mă
întrebau îngrijoraţi ce-i cu mine şi ce mi s-a întâmplat. Alţii clătinau din
cap făcând semn cu degetul la frunte că m-am scrântit. Iar alţii râdeau de mine
şi mă luau în bătaie de joc, ca pe un prost.
Părinţii
mei mi se părea că treceau prin toate aceste trei stări, cu privire la părerea
lor despre mine... Dar mie nu-mi păsa de nimeni şi de nimic, ştiind bine că
nimeni pe lume nu-i atât de fericit cum sunt eu. Şi din starea asta îmi era
milă de toţi cei ce mă batjocoreau şi mă rugam pentru ei să ajungă şi ei aşa ca
mine.
Eu îi
înţelegeam pe ei, pentru că fusesem ca ei. Dar ei nu mă puteau înţelege, pentru
că nu erau ca mine.
Cu
timpul, mai târziu, starea aceasta fericită a mea de la început - s-a mai
răcit, iar setea mea după rugăciune n-a mai fost chiar tot atât de mare cum era
atunci. Dar totdeauna am dorit-o şi de multe ori am plâns rugându-L pe Domnul
meu Isus Cristos să-mi mai dea o dată acele stări neuitate şi acea sete
mistuitoare de rugăciune, ca atunci.
Dar
niciunde în lumea asta, decât în cuptoarele de foc ale încercărilor de mai
târziu, n-am mai gustat atât de puternic şi de strălucit Prezenţa fericită a
lui Isus cu mine şi în mine, ca atunci la începutul acela neuitat!
Oricine
a trecut prin aceste stări mă va crede, fiindcă ştie că este aşa. Dar cine nu
le-a trăit, poate va clătina din cap a neîncredere şi a milă, ori ură.
Domnul
Dumnezeul Mântuirii, să le dea şi acelora prilejul să se încredinţeze de
minunea aceasta.
Slăvit
să fie Domnul!
Mi-e
dor să plâng
Mi-e dor să plâng, Isuse,
Aşa-nspre Dumnezeu,
Cum am plâns numa-n clipa
De legământul meu;
Să-mi simt o descărcare
A sufletului tot –
- Aşa mi-e dor, Isuse,
A plânge, să mai pot.
Mi-e dor de-o rugăciune
Aşa-nspre Dumnezeu,
Cum a fost numa-n clipa
De legământul meu
- Să-mi simt o înălţare
A sufletului bun –
Aşa mi-e dor, Isuse,
O rugă să mai spun.
Mi-e dor de-o-mbrăţişare
Aşa cu Dumnezeu,
Cum a fost numa-n clipa
De legământul meu –
Să-mi simt fiinţa toată
Înveşmântată-n rai –
Aşa mi-e dor, Isuse,
O dată să-mi mai dai...