CAPITOLUL
5
Binecuvântata muncă grea
Era pustiu pe
câmpuri şi-atât de frig mi-era,
În spate, rupt,
sumanul de-abia se mai ţinea;
La câine-i era
foame, iar mie tot ca lui,
Plângeam în frig
şi-n ploaie - şi n-aveam cui să-i spui.
Când
omul este sănătos şi în putere - munca desigur este un dar de la Dumnezeu şi o
binecuvântare. Dar şi o datorie pe care, dacă ţi-o faci din toată inima şi cu
toată priceperea, ea îţi aduce nu numai belşug în casă, ci îţi aduce şi în
suflet bucuria ei curată şi sănătoasă, pe care nimic altceva decât ea nu ţi-o
poate aduce.
Belşugul
muncii te ajută nu numai să ai pentru tine şi pentru ai tăi hrana,
îmbrăcămintea şi ajutorul trebuincios, ci te ajută să îl poţi ajuta şi pe
semenul tău căzut în nevoie. Sau Lucrarea şi Casa Domnului care au lipsă de
ajutor din partea ta.
Hărnicia
şi chibzuinţă în muncă am cunoscut-o, încă din copilăria mea, nu numai în casa
părinţilor mei, ci şi în viaţa şi în casele vecinilor şi consătenilor între
care am crescut.
Nu era
în nici o casă şi în nici o familie nimeni care să nu facă nimic. Fiecare
muncea la de toate în gospodăria sa munca pentru care avea putere şi pricepere.
Părinţii
şi vecinii mei erau plugari şi păstori din moşi strămoşi.
Aceste
două clase străvechi trăiau şi munceau tot timpul privind în Sus, cerând
ajutorul Domnului Dumnezeu. Şi apoi mulţumindu-I pentru primirea acestui
ajutor.
Erau
plugari înstăriţi, pentru că erau harnici şi chibzuiţi cu toţii. N-am avut, de
când ştiu, între toţi înaintaşii mei, pe nici unul care să se mai fi ocupat cu
altceva decât cu plugăria şi cu păstoritul. Şi n-au fost nici unul nici leneş,
nici beţiv, nici hoţ, nici risipitor.
Numele
nu ştiu de unde ni se trăgea căci un alt nume la fel ca al nostru n-am mai
aflat nicăieri. Într-o singură carte, Traco-Dacii, scrisă de I.I. Rusu, am
citit acum câţiva ani aceste însemnări (I.I. Rusu. Traco-Dacii, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura
Ştiinţifică. Buc. - 1961):
"Dhor
/ Dorz - sunt două rădăcini lexicale străvechi care în limba traco-dacă au stat
la baza formării diferitelor antroponime (nume de oameni) şi teonime (nume de
zei).
Rădăcina
dhor în alternanţă cu rădăcina dorz avea semnificaţia de a "ţine
strâns, a sprijini... Stăpânitor, drept, puternic, înţelept, demn, autoritar..."
(pg. 67, 102 şi 133).
Dacă
toate astea au vreo legătură cu numele nostru sau nu, asta nu o ştiu. Cele mai
vechi registre de botezaţi ai parohiei noastre ne pomenesc tot aici şi tot aşa,
cu acest nume. Nici stăpânirea ungurească n-a avut cum să ni-l schimbe.
Gândind
la aceste tainice lucruri - şi la altele - am scris atunci pe o margine a
acelei pagini următoarele versuri:
Doamne, uneori ce taine
Într-un nume se ascund!
Câte căi sunt şi ce umbre
Unde gânduri nu pătrund.
Cum se-adună-ntr-o fiinţă
Uneori strămoşi de-un veac
Şi atâtea adevăruri
Ce nu ştii cum se desfac.
Că descoperi dintr-odată
Câte-un mare adevăr
Dar nu-i nimeni să-ţi dezlege
Cum e el, din fir-în-păr.
Afli-adesea-ntr-o clipită
Printr-un fulgerat de gând
Taine cu-nţeles pe care
Nimeni nu-l va şti nicicând...
Dorz e de la Daci, desigur
Şi Traian de la Romani
- Dar cum vin până la mine
Cine-ar ştii - prin mii de ani!
...Ce gând le-a sortit unirea
Şi ce taină-au în ascuns?
- Cine, Doamne, decât Tine
Poate să mai dea răspuns?...
...Aveam
o gospodărie dintre cele mai fruntaşe în sat, cu vreo zece hectare de pământ.
Cam slab, ce e drept, dar ţineau vite, oi şi porci şi îngrăşau astfel pământul
cu gunoiul acestor vite, că producea îndeajuns nu numai pentru nevoile casei,
ci şi pentru vândut.
În jurul
casei aveam o livadă mare cu tot felul de pomi roditori: meri, peri, cireşi,
pruni şi nuci - care de obicei rodeau mult, căci erau mari şi sănătoşi.
Toamna,
la culesul lor, tata umplea sacii cu mere şi cu pere, iar apoi cu sacii umplea
carul până sus. Peste saci punea fân iar peste fân un coviltir de rogojină şi
se pregătea pentru târgul de la Oradea, cale de două nopţi şi două zile...
Acolo
vindea merele şi cumpăra haine, lucruri şi cele ce mai era nevoie pentru casă,
pentru tot anul.
Am
călătorit cu tata şi eu la Oradea de vreo două ori, culcat sus pe fânul boilor,
sub coviltirul de rogojină, pe sacii cu mere.
Nu voi
uita niciodată ce dulce eram legănat de carul cu boi, îmbătat de toate
miresmele merelor şi fânului, privind pe sub streaşină coviltirului frumuseţea
cerului alb ca laptele în revărsatul zorilor curaţi. Sau zâmbetul cerului cu
lună şi stelele în acele nopţi de toamnă frumoasă.
Începând
de primăvara când înceta frigul şi se topea zăpada, tot câmpul, toate grădinile,
toate văile şi toate drumurile erau pline de oameni care, ca albinele şi ca
furnicile, munceau şi umblau în toate părţile. În tot hotarul vedeai numai
pluguri arând, oameni săpând, copii păscând vite, oi, gâşte, porci... În zilele
senine, femeile ieşeau cu pânzele ţesute iarna în casă, la luncă şi la vale la
albit.
De la
ivirea zorilor şi până la răsăritul lunii era o necontenită mişcare şi zumzet
de muncă pretutindeni. Şi nu era ceas din zori şi până noaptea târziu să nu
auzi pe tot hotarul fete şi feciori cântând. Chiar femei şi bărbaţi mai în
vârstă cântau de-ţi fermecau sufletul. În urma plugului ori a oilor, la sapă
sau la coasă, mai toţi oamenii cântau.
Ce
binecuvântată este munca omului când ea este sfinţită prin rugăciune şi
împlinită cu dragoste! Harul ceresc face atunci ca totul să fie fericit şi plin
de bucurie şi de mulţumire sufletească.
Pâinea o
poţi avea şi numai prin muncă, dar mulţumirea sufletească şi bucuria de rodul
muncii tale, nu o poţi avea decât prin binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea
pâinea stomacului o pot avea toţi, dar mulţumirea şi bucuria sufletului o au
numai cei ce se roagă şi o cer de la Domnul Dumnezeu, rugându-se şi cântând în
timpul muncii lor, sau înainte de ea.
De la
scularea din pat dimineaţa, toţi oamenii noştri se rugau mulţumind lui Dumnezeu
pentru odihnă. Şi cel dintâi lucru, ieşind afară la fântână, să se spele cu apă
rece, era să spună "Tatăl nostru" cu vocea tare şi cu toată evlavia,
cu faţa spre răsărit. La începutul oricărei munci, făceau cu mare evlavie
semnul sfintei cruci zicând cu ochii în sus: "Doamne, ajută-ne". Şi
numai după aceea începeau să dea cu sapa, ori să tragă cu coasa. Nimeni nu
începea nici un lucru fără să se roage mai întâi Domnului Dumnezeu.
Între
vecinii care-şi lucrau ogoarele, unii pe lângă alţii, era numai prietenie şi
vorbe bune, ca între membrii aceleiaşi familii.
Când
unii îşi terminau mai devreme lucrul la secerat, ori la sapă, ori la fân, şi
era seară sau era vreme de ploaie, cu drag şi cu grabă mergeau să le ajute
vecinilor lor, ca să poată isprăvi cu bine şi ei. Fără să aştepte pentru asta
nimic, ci numai din bucuria şi dragostea de a se ajuta unii pe alţii. Şi din
marea dorinţă de a-şi face bine unii altora.
La
muncile mai grele, la coasă, la căratul grâului în stoguri, ori la dus piatră
şi lemne pentru casă, de la pădure de departe, cu toţii se întrajutorau,
începând de la cel dintâi şi până la cel din urmă. Nici unul nu era lăsat de
către ceilalţi să-şi facă lucrul cel mai greu singur. Toţi săreau în ajutorul
lui. Aşa trăiau vecinii noştri de pe uliţa Dorzeştilor, atunci. Dar ceea ce
mi-a rămas mie mai adânc întipărit în sufletul meu de copil erau trei
frumuseţi, şi anume:
1 .
Rugăciunea plină de evlavie şi de credinţă pe care cu toţii o înălţau către Cer
la începutul zilei, la începutul muncii, la începutul mesei, la începutul
odihnei şi la sfârşitul acestora.
Când
erau mai mulţi împreună, cel mai bătrân dintre ei se ridica primul în picioare
şi zicea: "Să spunem Tatăl nostru!"
Spunea
el tare rugăciunea, iar după el spuneau cu toţii de la început şi până la
sfârşit. Numai după aceea făceau ce aveau de făcut.
2. Bucuria
şi cântarea muncii... Nimeni nu făcea nici un fel de muncă înjurând ori izbind,
ci cu toată faţa bucuroasă şi, de cele mai multe ori, cântând. Bucuria şi
cântarea se vedeau, se auzeau şi se simţeau peste tot şi totdeauna în orice
muncă.
3.
Dragostea şi înţelegerea frumoasă dintre toţi vecinii şi chiar dintre toţi oamenii,
întrajutorarea săritoare şi bucuroasă, cu prietenie şi cu părtăşie caldă,
arătată oricând şi oricui la nevoie, fără nici un fel de plată sau de împrumut.
Atunci
aceste trei frumuseţi nimănui nu i se părea a fi ceva deosebit.
Fiindcă
cu toţi simţeau că aşa este normal să fie.
Numai
acum, mult mai târziu, când totul a devenit dureros de schimbat - aşa ceva pare
de neînchipuit. O, cât de mult şi de amar s-a înrăutăţit totul, din cauza
pierderii credinţei şi a dragostei dintre oameni! Totul este astăzi de
nerecunoscut şi de nemaiîndreptat. Toate acele trei frumuseţi s-au pierdut parcă
pe totdeauna. S-a pierdut întâi prima dintre ele: rugăciunea. Şi după aceasta
s-au pierdut şi celelalte două puncte: bucuria şi cântarea muncii. Şi
întrajutorarea iubitoare şi prietenoasă dintre oameni.
Cât de
mult mi se pare că am trăit în lumea aceasta - şi cât de departe văd că am
ajuns! Dacă n-aş fi întors mereu aici, mi s-ar părea că nu mai sunt nici pe
locurile care am copilărit, nici printre urmaşii bunilor mei vecini, fiindcă
totul este de nerecunoscut astăzi.
Acum
nimeni nu se mai roagă la muncă, dar toţi o înjură. Nimeni nu se mai roagă la
masă - acest bun obicei este socotit nu numai ceva străin, ci ceva ruşinos şi
chiar primejdios să-l faci!
Nu se
mai aude nimeni cântând la orice ar munci. Chiar ciocârlii şi pitpalaci nu mai
auzi cântând... Mijloacele noi de muncă le-au distrus cuiburile. Prafurile
otrăvitoare le-au omorât puişorii. Şi pustietatea le-a alungat. Aşa s-au
prăpădit şi iepurii şi potârnichile de care altădată erau pline câmpul şi
luncile.
Nu mai
sunt nici cosaşii cântând, care duceau brazdele largi şi frumoase unul după
celălalt, nici copii jucându-se pe la vaci şi oi. Nici femei albind pânzele lor
frumoase la valea curgând limpede şi plină de peştişori jucăuşi, în albia
curată.
Nici
carul mergând legănat după boii frumoşi şi blânzi, încărcat de grâu galben ca
aurul soarelui. Şi cu flori la resteiele jugului.
Nici
tinerele secerătoare, întorcându-se seara cântând cu coroniţe de spice cu maci
şi albăstrele pe cap, cu feţele îmbujorate de muncă şi de sănătate. Şi, mai
ales, de frumuseţea şi de curăţia lor sufletească.
O, ce
frumoasă şi ce fericită era binecuvântata lor muncă grea, sfinţită de
rugăciunea lor smerită şi sinceră. Şi de sudoarea lor tot aşa de sfântă ca şi
rugăciunea lor. Ce plină de mulţumire şi de bucurie sufletească era această
muncă a lor. Şi ce dulce şi săţioasă era pâinea lor, deşi uneori era aspră şi
uscată, mai mult de mălai decât de grâu. Totuşi ce sănătoşi şi ce frumoşi erau
cu toţii, ca nişte bujori şi ca nişte brazi.
Eu, după
cum am mai spus, eram singurul copil la părinţii mei şi munceam alături de ei,
nefiind scutit de nici un fel de muncă pe care o puteam face, de primăvara
până iarna. Atât acasă cât şi pe câmp.
Am
cunoscut astfel toată greutatea şi lungimea muncii care nu avea timp anumit, ci
te cerea întruna, cu toate puterile şi cu toate ceasurile zilei.
Până
n-aveam dragostea şi bucuria muncii, îmi era şi mie nespus de greu tot ce
trebuia să fac. De atunci ştiu ce grea este o muncă pe care o faci fără dragoste
şi bucurie.
Dacă
n-aş fi ştiut de frica bătăii tatălui meu, cred că nimic n-aş fi făcut
cumsecade ci numai în batjocură şi în silă. Porumb aş fi cules unul şi aş fi lăsat
zece. Vitele le-aş fi legat flămânde undeva, numai să n-am de alergat după ele.
Fânul l-aş fi lăsat mai degrabă să-l ploaie, decât să mă obosesc să-l strâng...
Cum văd că se face acum peste tot.
Dar din
ziua când am căpătat conştiinţa muncii, mulţumirea şi bucuria ei, totul s-a
schimbat pentru mine ca de la pământ la cer. Mă aplecam de mii de ori după
firele tăiate de porumb şi mă uitam cu grijă să nu rămână nici unul. Şi nu-mi
părea urât chiar dacă eram singur - singurel pe tot câmpul, sub soarele cald şi
între muştele care zumzăiau a singurătate în jurul meu. Nu-mi era nici prea
greu, nici prea departe, nici prea cald.
Nu-mi
era nici obositor, să nu pot merge înaintea boilor pe brazdă la plug, ori pe
drum spre pădure.
Mă
obişnuisem şi desculţ, când opincile îmi erau sparte sau strâmte, ori când se
umpleau de pământ sau de apă.
Mă
obişnuisem să rabd când picioarele îmi sângerau, ori împunse de mirişte şi
spini, ori cu unghiile lovite de pietre, ori vinete de frig.
Vedeam
pe tata şi văzusem pe bunicul la fel. De multe ori picioarele lor erau pline de
sânge şi crăpate de bătături.
Dar se
obişnuiseră să rabde şi după aceea răbdau fără greutate. Aş putea spune că
răbdau cu bucurie. Tata se ducea până la munte la boi, cale de o zi dus şi de
alta întors, prin pietre şi clenciuri, desculţ.
De multe
ori l-au prins pe munte viscolele cu zăpadă ori cu grindină care se aşezase
strat de un lat de palmă pe jos - iar el mergea cu picioarele goale prin ea.
Obişnuiţi cu suferinţa, nu le era cu neputinţă nimic... Totdeauna m-am minunat
de răbdarea lor şi m-am rugat Domnului Dumnezeu să-mi dea şi mie o astfel de
răbdare, care mulţumeşte totdeauna pentru toate şi nu cârteşte niciodată
pentru nimic.
Nu-mi
era greu apoi nici să rabd foamea când lucrul se lungea şi când nu putea să vina
nimeni cu mâncarea să ne-o aducă la timp.
După ce
trecea vremea mâncării, nu-mi mai era nici foame. După ce trecea vremea apei,
nu-mi mai era nici sete. După ce trecea vremea odihnei, nici nu mai simţeam
oboseala. Aşa m-am deprins cu răbdarea... Şi ce bine mi-a prins mult mai
târziu, când n-am mai avut nici mâncare, nici apă şi nici odihnă... N-am fost
silit să-mi calc conştiinţa, dacă am putut să rabd şi să renunţ. Dacă am
învăţat din vreme această renunţare, am fost scutit de marile căderi pe care
le-au făcut alţii lângă mine....
Vara,
cel mai greu chin nu era al meu, ci al animalelor cu care eram la muncă. Şi
chinul acesta era mai ales din cauza muştelor care le sugeau sângele şi le
însângerau ochii. Bieţii boi înjugaţi la plug ori la carul încărcat, mi se
rupea inima când îi vedeam cum sunt chinuiţi de muştele de tot felul, mari şi
mici.
Li se
băgau în ochi - şi n-aveau cum să se apere. Li se băgau pe sub păr, pe la
încheieturile picioarelor, pe sub pântece, pe spate, unde nu le puteau alunga şi
le sugeau sângele de era o rană toată pielea lor.
Eu luam
câte o crenguţă cu frunze şi mă luptam să le alung din mers, dar ele iarăşi se
puneau în altă parte. Şi apoi nu puteam tot mereu să mă opresc şi să le alung.
De multe ori muştele alungate de pe boi se repezeau în ochi la mine, ori mă
înţepau pe obraz.. Şi chinul acesta ţinea tot timpul verii şi al tuturor verilor.
Mă ustură parcă şi acum inima, când îmi aduc aminte câtă suferinţă am văzut îndurând
bieţii boi înjugaţi, care trebuiau să tragă şi la greul muncii - şi să rabde
fără apărare ca muştele mici şi mari să le sugă sângele în cel mai chinuitor
fel.
În astfel
de condiţii am crescut eu, învăţat cu munca aspră şi grea a mea şi a celor din
jurul meu, atât oameni cât şi animale.
Învăţat
cu foamea şi cu frigul, cu căldura şi cu singurătatea, cu suferinţa de orice
fel. N-aveam de unde să bănuiesc atunci că toate acele necazuri şi greutăţi îmi
erau necesare ca să mă înveţe răbdarea, tăcerea, rugăciunea şi renunţarea, de
care voi avea atâta nevoie mai târziu, în urmarea Domnului meu Isus, în lupta
şi în Lucrarea Evangheliei Lui, pentru mântuirea mea şi a altora.
Toate
condiţiile grele şi dureroase prin care a trebuit să trec pentru Domnul şi pentru
Numele Său, n-aş fi fost în stare să le îndur cum le-am îndurat, dacă Domnul nu
m-ar fi trecut din copilăria mea prin toate acestea.
Şi dacă
n-aş fi avut în înaintaşii mei pildele de răbdare şi de mulţumire în suferinţă,
pe care le-am avut.
Slăvit
să fie Domnul!
Numai
lângă Tine
Numai lângă Tine
Inima din mine
Drag Isuse-ar sta;
Sfintele-Ţi cuvinte
Cu un dor fierbinte
Le-ar tot asculta.
Sfânta juruinţă
De-aţi păstra credinţă
Vreau pe veci s-o ţin,
Grelele-mi suspine
Doar pe Sân la Tine
Să mi le alin.
Lupta mea frumoasă
Tu mi-o faci voioasă
Cu izbânzi cereşti;
Şi sfârşind furtuna
Tu-mi vei da cununa
Care mi-o găteşti.
...O, Isuse Dulce,
Când o să se culce
Şi inima mea,
Tu pe veci mi-o ţine
Lângă Sân la Tine
Să se-aline ea.