CAPITOLUL
4
Vrăjmaşul caută viaţa pruncului
Doamne, sunt o
luminiţă cât un mugurel de viţă -
Orice val să mă
atingă este gata să mă stingă,
Orice vântişor să
bată mă-nconvoaie dintr-o dată -
Dacă Mâna-Ţi nu
m-ar ţine, n-ar fi-un ceas nimic de mine.
Cu cât
Domnul Dumnezeu preţuieşte mai mult o viaţă, cu atâta Satan caută mai mult să o
nimicească. Şi cu cât Domnul Cristos caută să ocrotească mai cu dragoste un
suflet - cu atâta vrăjmaşul caută mai cu multă ură să-l arunce în tot mai multe
primejdii.
Pentru
împlinirea planurilor sale, Satan se foloseşte de tot felul de duhuri, de
oameni, de mijloace şi de ispite rele, văzute ori nevăzute.
De câte
ori în calea unei vieţi apărate de Domnul Dumnezeu vine câte o primejdie din
partea celui rău, de atâtea ori Duhul Domnului îl înştiinţează pe cel
primejduit fie într-un fel, fie în altul. Când însă noi avem ori înţelegerea
prea neştiutoare, ori voinţa prea slabă ca să ne oprim la timp, atunci
intervine însăşi Mâna Domnului cea Bună şi Puternică şi ne salvează. Ori
direct, cum a fost în viaţa lui Ilie, ori indirect, cum a fost în viaţa lui
Moise.
Nu ştiu
în ce măsură a găsit Domnul şi Mântuitorul meu, că viaţa mea Îi va fi
folositoare în Lucrarea Evangheliei Sale, dar ştiu că în multe rânduri, numai
din câte le-am văzut eu - dar din câte nu le-am văzut! - a intervenit în chip
minunat bunătatea şi grija Lui şi m-a salvat de la moarte. Satan căuta să-mi ia
viaţa: numai viaţa căuta să mi-o ia. Dar Domnul Dumnezeu nu i-a îngăduit - ci,
ori într-un fel ori în altul, m-a scăpat de la moarte de fiecare dată...
Desigur,
primejdiile de moarte sunt aşezate în calea vieţii noastre în mult mai mare
număr decât le putem noi vedea, chiar când luăm bine seama la ele. Dar cea mai
mare parte din aceste primejdii noi nici nu le vedem. Trecem prin ele fără să
le nici bănuim, căci Domnul Dumnezeul nostru ni le acopere - nici să nu le
vedem cu ochii noştri.
Însă pe
unele dintre acestea El le lasă ca noi să le vedem, pentru casă ne dăm seama,
din cele puţine văzute, cât de multe pot fi celelalte - şi prin urmare cât de
multă grijă ne poartă El!
Asta
pentru ca totdeauna să învăţăm să-I mulţumim cu recunoştinţă şi să umblăm cu
grijă.
De
fiecare dată când Domnul Dumnezeul meu m-a salvat cu viaţă dintr-o primejdie de
moarte, eu ar fi trebuit să văd că mai trăiesc numai datorită Milei Sale. Că
viaţa mea de după salvarea asta fiind numai un dar al Lui, se cuvine să o mai
trăiesc în totul doar spre Slava Sa. Însă eu nu totdeauna am văzut aceasta.
Dar
slăvit să fie Domnul pentru clipa când am început să văd.
De
atunci întocmai aşa am şi căutat să fac.
Aveam
nici patru anişori în vara anului 1918, când, într-o zi de vară, ai mei secerau
grâul la Vale. Bunicul tăia grâul cu coasa, culcându-l brazdă pe cel necosit,
pentru ca mama să-l poată strânge cu secera, mănunchi, aşezându-l în dreapta ei
adunat frumos. Legătorul care venea în urma ei lua câte trei-patru mănunchiuri,
strângându-le sub genunchi în snopi şi legându-le în legături făcute din spice.
Lângă un
snop aşezat în picioare era olul de pământ cu apă, pus la umbră să nu se
încălzească. Eu, în urma lor şi printre snopi mă jucam sărind încoace şi
încolo, aşteptând să aflăm vreun cuib de pitpalaci ori de ciocârlie prin grâul
cosit.
Cam la
jumătatea timpului dintre amiază şi seară, când soarele era de un stânjen bun
pe cer, toţi secerătorii de pe câmp lăsau lucrul şi, strânşi roată, se aşezau
undeva pe snopi, ca să mănânce de "ojină"... căci flămânziseră de la amiază.
Ziua era mare şi lucrul greu. Mă uitam şi cât vedeam cu ochii, întreg hotarul
era plin de secerători. Unii cântau pe dealuri şi pe vale, de răsuna până
departe.
Ce
frumos era totul! În grâu cântau pitpalacii şi cintezii. Pe sus cântau
ciocârliile. Prin arini, de-a lungul văii cântau presuri şi grauri.
Oricât
de grea era munca atunci, nimeni n-o făcea mânios şi forţat. Toţi o făceau cu
drag şi cei mai mulţi cântând. Ce mare binecuvântare de la Domnul Dumnezeu este
bucuria muncii!
Lângă
lanul de grâu unde secerau ai mei, era o fâşie cu iarbă verde şi moale, prin
care alergam eu desculţ încoace şi încolo pe lângă secerători.
Când
lăsaseră lucrul pentru a se duce mai încolo ca să-şi ia gustarea lor de ojină
şezând pe snopi, bunicul meu lăsase coasa lui proptită în varga ei în iarbă, cu
tăişul în sus.
În timp
ce ei stăteau pe snopii lor, roată, vorbind şi mâncând, uitându-se în jos la
mâncarea lor care era aşezată pe un ştergar la mijloc între snopi, nu m-au
văzut pe mine cum fug desculţ, sărind spre coasa care era aşezată în calea mea
cu tăişul în sus.
Mai era
atâta loc larg şi în altă parte pe unde aş fi putut să fug şi să sar. Mă
chemaseră să merg şi eu să mănânc cu ei pâine şi ceapă şi brânză, dar pe mine
nu ştiu ce mă mâna şi mă trăgea să merg spre coasă, fugind şi sărind desculţ.
Într-o
clipă m-am pomenit călcând cu picioarele goale în tăişul coasei, care m-a
pătruns usturător până la os, arzându-mă ca o pleasna de foc.
M-am
prăbuşit acolo plângând. Din picioarele mele desculţe curgea vale sângele,
înroşind pământul şi iarba.
Mama şi
bunicul au venit repede şi m-au ridicat de acolo, cu labele picioarelor
scăldate în sânge, tăiate aproape de tot.
Au rupt
nişte frunze de varză de pe aproape, căci nu mai ştiau cu ce să-mi oprească
sângele, apoi m-au legat cu nişte prosoape şi obiele, care se umpluseră îndată
şi ele de sânge.
Aşa, pe
sus, m-au dus în braţe până acasă şi m-au aşezat în pat.
Bunica
s-a dus repede aducând nişte buruiene de leac - coada şoricelului, şi
crestăţele, cu care, zdrobindu-le, mi-a oblojit amândouă picioarele până sus.
Am zăcut
aşa nu ştiu câte săptămâni între moarte şi viaţă. Picioarele mi se umflaseră şi
rana copsese. Coasa fusese plină de praf şi de zgură din buruienile veninoase
de prin grâu.
Singurul
meu doctor era bunica. Ea mă lega şi mă dezlega, primenindu-mi ierburile ei de
leac, "coada şoricelului" şi "crestăţeaua", pe care le
zdrobea între două pietre şi apoi mi le întindea peste ranele mele dureroase,
până ce, într-un târziu, mi s-au vindecat şi am putut să umblu.
De
atunci nu m-am mai jucat pe lângă coasă niciodată în viaţa mea. Dar am aflat
atunci şi că nu toate ne sunt îngăduite. Că multe jocuri sunt primejdioase şi
că totdeauna trebuie să fii cu mare băgare de seamă pe unde umbli.
Dar nici
bunicul n-a mai aşezat niciodată coasa în felul acela. De fapt, zicea el după
aceea, că nici până atunci n-o mai aşezase aşa. Nici el nu-şi dăduse seama ce
l-a făcut atunci s-o pună aşa, cu tăişul în sus - cum nu-mi dădusem seama nici
eu ce mă împinsese şi pe mine să fug acolo tocmai atunci...
Dar
Domnul nu m-a lăsat să cad acolo cu burta sau cu ochii. Ca să nu mă pierd de
tot. Adevărul acesta n-aveam cum să-l ştiu eu atunci, dar mai târziu am aflat
că dacă trebuie să trecem prin felurite încercări, Domnul Isus întocmeşte toate
lucrurile în aşa fel încât să nu ni se întâmple răul cel mai mare ci cel mai
mic, după cum a zis El: "Iată, Eu sunt cu tine ca să te scap..."
În
toamna anului următor, după ce abia mă vindecasem de boala picioarelor mele din
care am ieşit foarte slăbit - am fost iarăşi împins într-o altă primejdie de
moarte.
Era în
dimineaţa unei zile de lucru. Toţi oamenii mergeau încoace şi încolo cu boii
înjugaţi fie la plug, fie la grapă, căci era vremea semănatului de grâu.
Bunicul şi tata înjugaseră boii la plug şi o luară la arat, ieşind prin grădina
noastră cu meri să meargă spre Luncă. Mama nu era acasă ci numai bunica era
ocupată, pregătind mâncarea. Eu m-am luat în urma plugului până la leasă din
gardul grădinii, ca să văd mai bine dacă au plecat cu plugul ori se mai întorc
după ceva înapoi. Aveam de gând să merg pe uliţă să mă joc cu ceilalţi copii,
şi mă temeam să mă duc câtă vreme tata era pe aproape, că nici tata şi nici
mama nu mă lăsau să merg pe uliţă la ceilalţi copii.
Multă
bătaie am luat eu de la ei până m-au înţărcat de tot de acest obicei.
Eram
copil, eram singur şi pe atunci nimeni nu cumpăra jucării pentru copiii de la
ţară. N-aveam cu ce să mă joc decât cioplind cu câte un cuţit la câte ceva. Dar
nici cu cuţitul nu aveam voie să umblu. Toate degetele mi-s pline şi astăzi de
semnele tăieturilor de atunci.
De data
asta, cum nu-i mai vedeam de gard şi de meri - un gând ispititor mă împinse să
mă sui pe scară, care era pusă pe căpiţa cea mare de fân, lângă mine.
Scara
era foarte înaltă, dar căpiţa era şi mai mare. Aşa că după ce nu mai avui scară,
mă urcai ţinându-mă de fân, până la parul din vârf.
Dar când
am vrut să cobor înapoi, parcă cineva m-ar fi împins. Fânul de care mă ţineam
s-a smuls înainte de a ajunge eu cu picioarele pe scară.
Am
alunecat în jos rostogolindu-mă din vârful căpiţei înalte, până m-am izbit jos
de pământul tare, lângă grapa care era lăsată acolo la umbra căpiţei.
Nu ştiu
cât am zăcut acolo fără cunoştinţă şi cu neputinţă să mă mişc. Când mi-am
revenit mi s-a părut că toate oasele îmi sunt zdrobite. Respiraţia îmi era
tăiată. Şi nişte junghiuri ca nişte cuie ascuţite simţeam în tot corpul. Capul
mă durea şi îmi vuia ca o moară.
Bunica,
gândindu-se că sunt pe uliţă la copii, nu mă căutase. Când m-a găsit într-un
târziu, îmi revenisem, dar eram galben ca ceara...
Eu nu
i-am spus ce-am păţit, iar ea nu s-a gândit din ce mi s-a făcut rău. Mă ştia
slăbuţ şi nu voia să mă necăjească. M-a aşezat iarăşi în pat şi m-a lăsat să
dorm.
Mă
gândeam ce bine totuşi că n-am căzut în grapă. Cu siguranţă că acolo aş fi
rămas mort şi zdrobit de tot. Înţelesesem eu că nu trebuia să mă sui acolo şi
de aceea n-am mai spus la nimeni ce am păţit. Dar cum să înţeleg atunci ceva
despre Mila şi grija Tatălui Ceresc, care m-a izbăvit să nu cad în grapa
aşezată cu colţii în sus, chiar lângă locul unde căzusem eu?
În anul
următor, tot vara, o altă primejdie mă pândea. Războiul se sfârşise, dar nu se
sfârşiseră şi stările de vrăjmăşie dintre oameni!
Ardealul
revenise la români, iar judeţul nostru, Bihor, era tăiat în două de graniţa cu
Ungaria: jumătate rămăsese dincoace, jumătate dincolo. Acolo, în Ungaria,
rămăseseră mulţi români, aici rămăseseră mulţi unguri, între aceste două
popoare n-a fost niciodată pace deplină, iar acum ungurii erau şi mai furioşi
din cauză că le fusese luat Ardealul pe care îl stăpâniseră aproape o mie de
ani.
Peste
frontieră veneau noaptea multe bande înarmate şi, în stările acelea tulburi,
căutau să mute hotarul cât mai încoace, iar ai noştri îl mutau înapoi. Aveau
loc multe lupte şi ura făcea mult rău şi într-o parte şi în alta. Atunci au
fost ucişi mulţi nevinovaţi şi dintre ai noştri şi dintre ai lor.
Cu
câteva sute de ani mai înainte, nişte domnitori ai Ungariei strămutaseră din
inima Ungariei în ţinutul nostru câteva sate întregi cu un mare număr de unguri
şi îi aşezaseră în locurile noastre cele mai bune. Ca să fie aici în mijlocul
românilor ca un cap de pod al lor. Cea mai puternică dintre aceste localităţi,
curat ungurească, era una vecină cu satul nostru. Stăpânirile maghiare le
făcuseră lor multe înlesniri pentru a cuprinde prin cumpărare cât mai multe
pământuri de la noi. Românii erau în toate privinţele nedreptăţiţi de acele
stăpâniri.
Cu
timpul hotarul acestor sate ungureşti s-a tot lărgit, cuprinzând ogoarele până
aproape de grădina noastră.
Vitele
lor păşteau până lângă noi şi plugurile lor arau tot mai mult pământ al nostru.
Din pricina asta erau foarte mândri şi dispreţuitori faţă de ai noştri.
Dacă
vitele unora dintre ai noştri scăpau în holdele lor, se răzbunau cumplit şi pe
vite şi pe oameni. Din pricina asta au avut loc multe încăierări între ai
noştri şi ai lor. Ei aveau arme şi trăgeau cu armele după ai noştri, ori veneau
cu ciomege şi pari, fugărindu-ne în casele ori în ascunzătorile noastre.
După
revenirea Ardealului la români, încă câţiva ani au tot continuat aceste lupte
şi ameninţări între ai noştri şi ai lor.
În vara
anului de care vorbesc, fiind încă îndată după primul război, aceste lupte erau
încă în toi. Ungurii nu se puteau obişnui cu noua stare de lucruri şi căutau
pretutindeni provocări şi răzbunare. Mulţi dintre ai noştri au fost atunci
atacaţi noaptea sau ziua în ascuns, fiind găsiţi morţi pe câmp ori rămaşi
dispăruţi pentru totdeauna.
În vara
aceea, într-o zi caldă, nu ştiu ce mi-a venit mie să mă duc singur departe, pe
jos, pe Luncă, unde nu mai mersesem decât rar şi cu alţii, la pescuit, ori cu
ai noştri la muncă.
Acum era
chiar pe la amiază şi pe câmp era pustiu, fiindcă era între sapă şi seceră. Una
se terminase, iar cealaltă nu începuse.
Un ungur
voinic care era dincolo de Luncă la coasă, îndată ce m-a văzut că sunt singur
lângă lunca cea plină de arini şi de răchiţi, iar pe câmp nu-i nimeni, se grăbi
să vină şi să mă cheme la el. Avea în mână un cuţit şi se făcea că taie o nuia.
Zicea că-mi face o fluieră de răchită şi să merg să prindem peşti în luncă.
Eram
foarte aproape când, dintr-o dată, un puternic gând de primejdie mă
înspăimântă, zicându-mi: "Fugi că vrea să te omoare! Nu vezi cuţitul la el?”
Am
rupt-o numaidecât la fugă spre casă cât puteam. Până ce a ieşit el din luncă să
mă prindă, malul dinspre noi fiind destul de înalt, eu eram destul de departe
ca el să mai fugă după mine. Era în plină zi şi se temea să nu-l vadă cineva pe
câmp.
Aşa am
scăpat şi atunci de o moarte sigură, tot prin înştiinţarea şi izbăvirea Bunului
Dumnezeu.
În
toamna următorului an, murea bunicul după tată. Bunicul care îmi povestise mie
acele neuitate povestiri din care mai târziu am tras şi eu multe învăţăminte -
fiindcă tocmai pentru asta mi le şi povestise el... Fusese un povestitor
neîntrecut, cu un glas plin de bunătate şi de înţelepciune. Multe din cele ce
le-am scris mai târziu în cărţile mele de povestiri, de la el le-am ştiut.
Nu avea
decât ceva peste cincizeci de ani când a murit. A fost un om foarte muncitor în
scurta lui viaţă - şi harnic. A avut mulţi copii, dar nu i-au trăit decât trei:
tatăl meu, Constantin, şi două fete, mătuşile mele Ancea şi Catiţa.
Cea mai
mare, Ancea, din cauza unei boli din copilărie, rămăsese cu o veşnică durere de
cap şi cu un defect de auzire. Din pricina asta a fost tot timpul vieţii
foarte năcăjită şi dispreţuită.
A
căsătorit-o mai mult zestrea decât celelalte daruri ale ei.
Dar n-a
fost mai fericită nici în căsătorie. Foarte curând a murit. Toată viaţa ei mi-a
fost milă de ea. N-o ştiu decât plângând.
Cealaltă
soră a lui tata, Catiţa, era harnică şi credincioasă. O fire liniştită, tăcută,
răbdătoare şi darnică. S-a căsătorit într-un sat mai departe, a avut şi ea trei
copii.
N-a
trăit nici ea mult şi s-a îmbolnăvit de inimă şi de picioare. Apoi, curând după
sora ei, s-a dus şi ea în veşnicie.
E un dar
de la Dumnezeu că oamenii cei mai buni şi cei care au suferit mai multe
necazuri nu trăiesc prea mult pe pământ. Poate că îi este rânduit fiecărui om o
anumită măsură de necazuri în lumea asta.
În ziua
înmormântării bunicului meu, eu am prins un moment când în casă, unde era
sicriul lui, nu mai era nimeni. M-am dus şi am tras pânza de pe faţa lui - şi
atunci o bobiţă de spumă i-a înflorit între buze, spărgându-se. Mi s-a părut că
este viu şi că vrea să-mi spună ceva. Dar n-a mai putut să-mi spună nimic.
M-a lovit
aşa o jale şi durere în inimă, încât am izbucnit în lacrimi şi nu mă mai puteam
opri din plâns.
Ce mult
mă iubise pe mine bunicul meu şi ce mult îl iubisem şi eu pe el! Ce multe îmi
spusese el când putea vorbi - şi ce multe simţeam că ar avea acum să-mi spună,
când nu mai putea.
Ceva
foarte adânc am simţit că se rupe în inima mea, când am înţeles că-l pierdusem
pentru totdeauna. Şi că tot ce mai avea el să-mi spună mie şi eu aveam să-i
spun lui, nu se va mai putea niciodată în lumea asta. Murise şi el tânăr ca şi
tatăl său, Daniel, mort tot de inimă şi tot la cincizeci de ani, pe neaşteptate,
în capătul grădinii unde mersese să vadă dacă nu vine feciorul său - bunicul
meu - cu carul de la pădure.
Cred că
este mare nevoie, cât suntem împreună cu părinţii noştri sau cu copiii noştri
să ne împărtăşim unii altora cât mai multe şi să ascultăm unii de alţii, mult
mai mult decât o facem de obicei. Pentru că, pe neaşteptate, vine despărţirea
între noi. Şi atunci nu numai că părerile noastre de rău ne vor umple de
amărăciune pe cei rămaşi în viaţă, dar şi multe din cele ce le-ar fi folosit
lor de la noi, sau nouă de la ei, le pierdem pentru totdeauna şi noi şi ei.
În prima
săptămână după moartea bunicului meu am început să merg la şcoală, după cum am
spus în capitolul de mai înainte, începusem să mă obişnuiesc la şcoală şi chiar
să-mi placă, fiindcă acolo aveam în sfârşit bucuria să fiu împreună cu mai
mulţi copii. Din lunile când începuse frigul şi nu mai mergeau vitele la câmp,
veneau şi copiii vecinilor la şcoală, aşa că nu mai mergeam singur şi nici nu
mai veneam singur, însă toţi erau mai slăbuţi ca mine.
Ceea ce
vreau să vă povestesc acum despre o altă primejdie de moarte prin care am
trecut, s-a petrecut în prima vacanţă de Crăciun pe care am primit-o în iarna
aceea.
Încă de
la începutul lunii decembrie ninsese mult, apoi urmase un îngheţ puternic, care
făcuse peste zăpadă un pod de ne ţinea şi nu se rupea cu noi. Apa în vale
îngheţase, că treceau şi căruţele peste ea.
Cu o zi
înainte de vacanţă, însă, începuse să plouă şi un vânt cald crăpa gheaţa de pe
vale şi topea zăpada de pe toate dealurile, încât începeau să curgă toate
şanţurile şi răzoarele, umflând albiile apelor. Valea începuse să iasă pe
afară. Apele, umflând gheaţa, o rupeau şi o crăpau în lespezi mari şi groase pe
care apoi o cărau grămezi la vale, izbind şi doborând cu ea arinii şi răchiţile
care abia se mai vedeau de ape.
Aşa erau
apele în ziua când noi primeam vacanţa de Crăciun şi veneam să trecem valea
spre casele noastre.
Puntea
peste care treceam noi de obicei, era acum luată de ape şi nu te puteai apropia
de locul unde fusese.
— Haideţi
să mergem în jos până la pod - le-am zis eu. Poate că vom putea trece pe pod.
Eu fiind cel mai mare dintre ei, toţi mă ascultau.
Am
luat-o înainte cu cei 4-5 copii câţi erau după mine. Se însera repede, căci
ziua era mică, norii groşi, şi începea să plouă.
Am ajuns
la drumul care ducea la pod, dar apele se revărsaseră şi peste drum şi curgeau
mari şi tulburi, rostogolind lespezi de gheaţă.
Podul se
vedea sus peste albia apei, dar până acolo trebuia trecut prin şuvoiul acesta
care curgea peste drum şi se vărsa mai departe întâlnind valea. Ce mare era
acolo unde se întâlneau aceste ape, izbind lespezile de gheaţă care se
încălecau grămadă cât casa unele peste altele, făcând un zgomot înspăimântător.
Parcă şi acum văd apele - ce mari şi ce galbene erau! Şi ce zgomot fioros făcea
gheaţa lor rostogolindu-se în grămadă de lespezi încălecate unele peste
altele... Nu ştiu ce îndemn puternic mă făcu să le zic celorlalţi:
— Eu mă
bag în apă şi trec până la pod. Mă duc acasă şi vă trimit pe ai voştri după
voi. Voi staţi aici până trec eu.
Mi-am
ridicat sumanul şi trăistuţa cu cărţile ce le luasem să le citesc în vacanţă -
nişte cărţi cu chipuri - şi, aşa, încălţat, am intrat în apă.
Dar n-am
făcut decât vreo cinci paşi, până ce am nimerit într-o groapă făcută de ape. O
lespede de gheaţă m-a lovit în piept şi m-a răsturnat pe spate, umplându-mi
hăinuţele şi traista de apă. M-am ridicat cu greu în picioare, dar apele mă
târau la vale printre bucăţile de gheaţă, spre mijlocul lor cel adânc şi învolburat.
Încă puţin şi aş fi ajuns în matca cea adâncă în care m-aş fi cufundat pentru
totdeauna. N-am putut face nimic decât să strig: "Doamne, scapă-mă!"
Şi
înainte cu o clipă de a fi prea târziu, nu ştiu de unde a apărut lângă mine un
om cu o prăjină lungă, care mi-a strigat:
— Apucă-te
de prăjină cu amândouă mâinile şi ţine-te bine!
Mâinile
îmi erau îngheţate şi-mi tremurau, dar m-am prins de prăjina lui - şi aşa m-a
scos afară. Apa şiroia de pe mine şi eu tremuram de frig şi de frică. Ceilalţi
copii plângeau şi ţipau de spaimă. Omul acela dispăruse nu ştiu unde,
lăsându-mă acolo - nu l-am mai văzut. M-am întors la ceilalţi copii şi le-am
zis:
— Nu mai
putem trece astăzi. Veniţi să mergem înapoi în sat. Am eu o mătuşă acolo şi vom
dormi la ea.
Aşa am şi
făcut. Când ne-a văzut mătuşa în ce hal eram, ne-a dezbrăcat pe toţi, ne-a pus
hăinuţele să se usuce peste tot prin casă şi, aşa goi, ne-am culcat în patul
cald, unde am dormit duşi până dimineaţa.
Când
ne-am sculat era ziua albă, hainele uscate şi vremea se înseninase frumos.
Apele scăzuseră de tot, aşa că am putut trece fără nici o greutate, povestind
acasă cu lacrimi tot ce am păţit. Iar eu până în ziua de astăzi nu-mi pot
explica altfel salvarea mea de atunci, decât ca pe o minune pe care Domnul şi Mântuitorul
meu a făcut-o pentru mine, izbăvindu-mă în ultimul moment de la o moarte
sigură. Căci n-am mai văzut pe omul acela nici înainte cu câteva minute de a
cădea în apă - şi nici după ce m-a scos din apă.
De unde
a venit şi unde s-a dus - nu ştiu. Nu-mi pot explica altfel decât că a fost
Domnul meu Isus, Însuşi, luând acest chip, pentru a mă salva.
Acestea
au fost doar câteva din minunile prin care Dumnezeul şi Mântuitorul meu m-a
salvat în chip tainic şi fericit de la moarte sigură. Dar câte altele ca
acestea aveau să urmeze în viaţa mea prin anii ce aveau să vină!
Le-am
înfăţişat pe scurt, însă, doar pe acestea din primii mei şapte ani, pentru a
arăta cât de mult sunt eu dator Domnului Dumnezeului meu. Şi cât de mult se
cuvine să-mi trăiesc eu toată viaţa pe care o mai am, numai pentru slava şi
slujba Mântuitorului meu Care mi-a salvat-o.
Le-am
mai povestit pe acestea şi pentru ca toţi cei ce s-ar mai afla în vreo
primejdie, să capete deplină încredinţare că dragostea Domnului veghează asupra
tuturor alor Lui. Şi Puterea Lui are totdeauna la îndemână mijlocul prin care
să ne salveze, dacă noi chemăm din toată inima ajutorul Lui cu credinţă, în
clipa necazului nostru. Dar după ce ne-a salvat să nu uităm să-I fim
recunoscători!
Slăvit
să fie Domnul!
Doamne,
fă să nu ne temem
Doamne, fă să nu ne temem
Niciodată de acei
Ce ne pot ucide trupul
Cu puterea rea din ei,
Dar nu mai pot după-aceea
Să ne facă nici un rău –
Ci fă, Doamne, să ne temem
Numai de Cuvântul Tău.
Doamne, să ne temem numai
De-ale Tale mari porunci,
Căci doar Tu poţi în pierzare
Sufletul să ni-l arunci.
Doamne, temerea de Tine
Să ne facă treji să fim –
Şi cu trupul şi cu duhul
De păcat să ne ferim...
Doamne-apoi, fă să ne-ncredem
Că Tu-n toate ne ajuţi;
Cum grijeşti cinci vrăbioare
Ce se vând cu doi bănuţi
Şi niciuna nu-i uitată
Înaintea Ta nicicând –
Cum atunci să fim noi oare,
Mult mai mare preţ având!
Doamne, fă-ne să nu ţinem
Prea mult la al lumii preţ,
Ci s-avem mai mult ca toate
Gândul veşnicei vieţi
Căci, să aibă lumea-ntreagă,
Omul moare tot sărac;
Numai cei ce Te-au pe Tine
Fericiţi vor fi în veac.
Acela
ce doreşte slava
Acela ce doreşte slava
Să ştie c-are de luptat
Cu eul lui, cu duhul lumii
Şi cu păcatul - ne-ncetat.
Să lupte, să învingă lumea,
‘Nălţându-se mereu mai sus
Şi-acolo-ngenunchiat la Cruce
Să-şi ia putere din Isus.
Orice cădere să-l ridice
Mai hotărât şi înţelept,
Mai veghetor făcându-i duhul,
Mai sfântă flacăra din piept.
Trecând biruitor prin toate,
Mereu cu adevăru-ncins,
Curând ajunge starea-n care
Nimica nu-i de neînvins.
Să poată-odată şi el spune,
Senin, înalt şi fericit,
Precum Isus a spus la urmă:
— Curaj, căci Eu am biruit.
Acel ce caută mântuirea,
Luptând statornic şi aprins,
Ţinându-şi la Cristos privirea
- Ajunge-odată de ne-învins.