CAPITOLUL
3
Primii paşi spre Lumină
Astăzi, când din
nou, Isuse, mă întorc din căi de jale
Şi văd iarăşi
copilaşii împrejurul ieslei Tale,
Îl întreb pe
copilaşul care-Ţi stă la căpătâie:
— Cum te cheamă?
El îmi spune: —
Dorz Traian, din clasa-ntâie...
Când
n-ai nici un îndrumător pe calea vieţii şi eşti nevoit ca tu singur să-ţi
desfunzi drumul pas cu pas, răzbind înainte nu numai prin piedicile cele mai
mari, ci şi prin locurile cele mai necunoscute - îţi trebuie desigur nu numai o
muncă grea dar şi o voinţă tare şi o stăruinţă încrezătoare.
Când ai
pe cineva care, luându-te de mână, să-ţi zică: Vino după mine, că eu ştiu calea
- este uşor să mergi. Nici nu iei seama pe unde calci, nici nu ai grijă ori
teamă ca să cercetezi. Ai siguranţa deplină în cel ce te conduce. Şi te încrezi
în el fără nici o îndoială. Ce uşor şi liniştit poţi fi atunci!
Când ai
pe cineva care, luându-ţi condeiul din mâna tremurândă, să-ţi spună hotărât:
"Uite, scrie aşa! Fă aşa! Trage aici linia asta şi scrie aşa! "-
atunci uşor îţi rezolvi problemele, fără să-ţi chinui prea mult mintea ta cu
necunoscutele cifrelor, cu tainele literelor, cu răscrucile hotărârilor... Dar
când n-ai pe nimeni de la începutul tuturor acestora - sau când îl pierzi
îndată după început pe cel care-l aveai - atunci ce faci?
Atunci
n-ai altceva de făcut decât să-ţi pleci genunchii, să te uiţi în Sus şi să
suspini cu lacrimi: "Doamne Dumnezeule - iată eu n-am pe nimeni altcineva
să-mi ajute, decât pe Tine.
Vino, Te
rog, şi ajută-mi numai Tu!"
A
trebuit să ajung şi eu la şcoala primară, în septembrie 1921, până nici nu
împlinisem încă cei şapte ani.
În prima
zi de şcoală, dis-de-dimineaţă, mama mi-a zis:
— Iată-ţi
trăistuţa cu cartea şi tăbliţa şi hai să te duc la şcoală!
— Cu
cine mai mergem, măicuţă?
— Singur
mergi. Ceilalţi copii nu vor să meargă nici unul.
— Măicuţă,
dar e departe şi singur nu ştiu să mă duc. N-am mai fost niciodată până în sat.
— Merg
eu azi cu tine până acolo. Te las la şcoală şi apoi afli tu drumul înapoi. Dacă
nu, dormi acolo. De mâine să ştii apoi să mergi şi singur.
Şi
zicând asta, mama îmi puse în trăistuţa mea de lână, lângă carte şi tăbliţă, o
bucată de pâine şi un măr mare. Aveam pe atunci toată grădina de după casă plină
cu nişte meri înalţi, plini de mere roşii şi galbene.
Am mers
cu mama până la şcoală. Ea înainte, mai repede, eu înapoia ei, mai încet.
Trebuia
să sui dealul şi era un soare tare frumos în dimineaţa aceea. Dar mie mi se
părea totul peste măsură de greu şi de ameninţător. Drumul era destul de lung
pentru puterile mele. Şi pentru că era necunoscut şi nou, îmi părea nesfârşit.
Bătrânul
învăţător m-a luat de lângă mama, s-a uitat la mine peste nişte ochelari cu
ramă aurită şi mi-a zis:
— Cum te
cheamă pe tine, micuţule?
— Traian
mă cheamă.
— Traian
şi mai cum?
M-am
uitat întrebător la mama, care mă smuci de mână, zicându-mi:
— Nu
ţi-am spus eu cum să zici?
— Dorz
Traian.
— Aşa,
măi micuţule! Şi al cui eşti tu?
— Al lui
Costane de la Râturi.
— Bine,
vino ici şi stai în banca asta lângă ăştia doi băieţi cu care ai să te
împrieteneşti, n-ai grijă. Şi să fii cuminte, să nu te baţi cu ei. Şi voi să
nu-l bateţi mă, auziţi?
Apoi,
întorcându-se către mama, îi zise:
— Bine,
lasă-l aici şi mergi acasă. Avem noi grijă de el.
Am rămas
acolo în banca a doua, lângă cei doi copii de care nu mă puteam apropia. Ei
erau prieteni între ei şi amândoi priveau la mine ca la un străin.
Ca să mă
împrietenesc cu cel de lângă mine, i-am dat mărul meu cel mare şi roşu. Mie
mi-a rămas numai pâinea goală. Ei au împărţit împreună mărul între ei,
întrebându-mă:
— Voi
mai aveţi mere de astea?
— Mai
avem multe.
— Să ne
mai aduci când vii şi mâine.
— Am să
vă aduc în fiecare zi.
Şi le-am
tot adus. Aşa mi-am câştigat eu puţinele mele prietenii, dându-le mereu tot ce
aveam mai frumos şi mai bun.
Dar
îndată ce nu am mai avut mere, nu i-am mai avut nici de prieteni. Până ce au
mai văzut din nou altceva la mine şi au avut nevoie să le dau.
Însă de
atunci şi în felul acesta, am descoperit eu cât de rare pot fi prieteniile
adevărate - aproape cu neputinţă de aflat. Că trebuie mereu, dacă vrei să ţi le
câştigi şi să ţi le păstrezi, să ai ce să le dai tot mai frumos şi mai bun.
Prietenia bună este tot aşa de rară şi de scumpă în lumea aceasta ca şi
credinţa cea sfântă şi ca şi dragostea cea adevărată.
În toată
viaţa lui, un om dacă găseşte o inimă-două, în stare să cuprindă în ele aceste
virtuţi cereşti şi curate. Cele mai multe fiinţe de pe pământul acesta pot
arăta o prietenie sau o credinţă sau iubire numai dacă tot primesc câte ceva
văzut în schimbul ei.
Şi ţine
atâta vreme cât i se dă ceva. Îndată ce nu mai primeşte nimic astăzi, uită tot
ce a primit ieri - şi până ieri.
Cu
prietenia faţă de Domnul Dumnezeu şi faţă de Lucrarea Lui sfântă, voi afla mai
târziu că tot cam aşa se întâmplă.
Până ce
capătă omul ceva, sau până ce nădăjduieşte să capete - mai stă omul cu Domnul,
merge şi zice şi promite. Dar îndată ce vede că nu mai capătă nimic - dragostea
multora se usucă, vorba se calcă, faţa se schimbă şi legământul se uită...
O, ce
schimbătoare, ce nestatornică este biata inimă omenească!
Şi ce
urât este acest târg cu Dumnezeu şi cu cele mai scumpe comori pe care le poate
avea sufletul omenesc...
Când ai
de la începutul şcolii tale un învăţător bun, atunci toată viaţa ai un mare
ajutor şi folos pe drumul Cărţii. Dacă de la primul pas o iei bine, îi vei face
frumoşi şi pe ceilalţi ce vor urma.
Bătrânul
învăţător care m-a primit în şcoală din mâna mamei mele - era un astfel de
călăuz bun. Dar am avut parte de el numai până în clasa a treia. Se numea Savu
Halbac şi era un om pătruns de o mare credinţă în Domnul Dumnezeu, precum şi de
conştiinţa misiunii sale. Ne învăţa cu dragoste, dar şi cu asprime. Când era
nevoie folosea şi nuiaua lui de lemn de sânger cu noduri din loc în loc, pe
care o avea totdeauna pe masă, lângă catalogul din care ne striga numele şi în
care ne punea prezenţa şi notele.
Din
prima zi de şcoală am intrat în ordinea şi disciplina impusă de el în cei 25 de
ani de când învăţa pe fiii satului Mizieş. La el învăţaseră un timp şi părinţii
mei.
Drumul
de acasă şi până la şcoală ţinea mai bine de un ceas de mers pe jos. Mergeam
mai mult peste câmp decât pe drum. Şi mai mult prin apă, prin noroi şi prin
zăpadă, decât pe uscat.
Pe tot
drumul de acasă şi până la şcoală trebuia să ne ridicăm căciulile ori de câte
ori treceam pe lângă vreun bărbat sau vreo femeie - şi să spunem cu glas tare
deodată cu toţii: "Laudă-Se Domnul nostru Isus Cristos". Iar cel
salutat ne răspundea bucuros: "Să creşteţi mari..."
La
intrarea în şcoală, tot aşa trebuia să zicem, oricine era acolo.
La ora
opt fix, domnul învăţător intra totdeauna în sală. Era numai o singură sală
pentru toate cele patru clase.
În clipa
când intra el pe uşă, noi toţi săream deodată în picioare şi-i ziceam:
"Laudă-Se Domnul nostru Isus Cristos".
Apoi
rămâneam aşa până când el îşi dezbrăca paltonul şi îşi punea pălăria în cuier.
Apoi se oprea în picioare făcându-ne semn cu mâna să începem rugăciunea.
Începeam
făcându-ne cruce: „În Numele Tatălui şi al Fiului Şi al Sfântului Duh" -
şi ziceam în cor cu toţii Tatăl nostru - după care rămâneam în picioare,
ascultători şi atenţi, fără nici un zgomot.
Nuiaua
cea de sânger cu noduri era acolo gata să ardă orice neascultare. Dar odată ce
de la început intrase disciplina asta în toţi, de prea puţine ori era nevoie de
nuia.
După "Tatăl nostru", fără să ne
aşezăm în bănci, continuam tot în cor cu aceeaşi evlavie, ca pe o a doua
rugăciune, tabla înmulţirii. De la
unu ori unu: unu, şi până la zece ori zece: o sută.
Căci şi tabla înmulţirii trebuia fiecare dintre
noi s-o ştim cum ştiam Tatăl nostru.
După
aceea ne aşezam jos şi începeam lecţiile. Eram aşezaţi în două rânduri de
bănci, câte patru într-o bancă, în ordinea claselor. În băncile din dreapta
băieţii, în cele din stânga fetele. Ultima bancă din fiecare rând, era banca
măgărească, unde erau puşi cei pedepsiţi pentru neascultare sau neînvăţătură.
Ce mare ruşine era să fii pus acolo!
Pe mine
m-a ferit Bunul Dumnezeu în tot timpul şcolii de ruşinea asta!
Lecţiile
începeau de la clasa întâia, apoi cu a doua, cu a treia şi sfârşeau cu a patra.
Mai
târziu, cu noi s-au făcut cinci clase, apoi şase, apoi şapte. Şi la atâtea au
rămas patruzeci de ani şi după noi. După ce se termina cu lecţiile, domnul
învăţător începea cu noi învăţarea şi repetarea cântărilor bisericeşti,
pregătindu-ne ca duminica, la biserică, să dăm răspunsurile la Sf. Liturghie.
Şcoala
noastră era confesională. Pe atunci aproape toate şcolile erau confesionale,
iar învăţătorii erau pregătiţi şi pentru a fi cântăreţi bisericeşti.
Învăţătorul
nostru era nelipsit în fiecare duminică de la biserică. De acolo din strana din
dreapta, el conducea cântările, cu glasul lui cel frumos şi limpede care umplea
toată biserica. În fiecare duminică, el ne ducea pe toţi şcolarii lângă strana
lui şi ne aşeza frumos de-o parte băieţii şi de alta fetele. Toţi îmbrăcaţi
curaţi cu cămăşuţele albe, cu cojoacele de lână şi cu opincuţele de piele,
spălaţi şi pieptănaţi.
De la Unul Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu
- şi până la Fie Numele Domnului
binecuvântat - noi cântam cu ochii ţintă la gura lui, toate răspunsurile,
fără greş.
Glasurile
noastre calde şi limpezi răsunau ca nişte clopoţei de argint, înconjurând
glasul lui cald şi dulce ca al clopotului cel mare de aramă din turnul
bisericii.
Aşa am
învăţat eu ordinea şi evlavia în Casa Domnului, din acele zile culţi pe toate
le trăiam cu atâta sfântă teamă şi înfiorare, cum aş fi fost nu pe pământ ci
undeva lângă Porţile Cereşti.
Atmosfera
aceasta mi-a rămas până astăzi întreagă în inima mea şi, ori de câte ori merg
în biserică, o trăiesc aievea, cum nu s-ar fi pus nici un fel de depărtare de
ani şi de stări între mine cel de atunci şi eu cel de astăzi.
O, câtă
putere are Harul Lui Dumnezeu să ne păstreze curaţi în tot ce odată I-am
încredinţat, dacă nu mai luăm şi nu mai pierdem niciodată din Chivotul Său Sfânt
ceea ce am pus la început acolo.
La
marile Sărbători ale Crăciunului sau Paştelor, atmosfera sfântă pe care o
trăiam în Casa Domnului era nespus mai strălucită şi mai puternică. Colinzile
de Crăciun sau Cântările de înviere erau ceva divin şi de neuitat. Oamenii,
copiii, biserica, totul părea undeva în rai. Vedeam parcă aievea îngerii
zburând pe sus şi vocile lor împletindu-se cu ale noastre, mai ales atunci când
ajungeam la "Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul Savaot, plin este Cerul şi pământul de mărirea Lui, Osana întru cei de
Sus...”
Doamne
Dumnezeule, ce stări înălţătoare se trăiau atunci!
Ce păcat
mare face împotriva a tot ce este mai divin în om şi în afara omului, oricine
răpeşte credinţa din sufletele copiilor şi ale oamenilor! Căci cine o pierde,
nu mai poate avea apoi niciodată nimic să mai poată pune în locul ei rămas gol pe
totdeauna.
În
timpul anilor copilăriei, bineînţeles că am putut avea şi eu, ca toţi copiii la
vârsta aceea, multe păţanii şi întâmplări, unele mai bune, altele mai rele. Mai
grele sau mai uşoare, unele mi le-am mai amintit, altele nu.
Din
multe am tras şi eu unele învăţăminte folositoare pentru viaţa mea de după
aceea.
Întâmplările
au trecut, dar învăţămintele au rămas.
O parte
din ele le-am păstrat fie prin cărţile mele de povestiri, fie prin alte
însemnări. Fiindcă am crezut că dacă mie mi-au folosit şi altora le vor putea
fi de folos.
Slăvit
să fie Domnul!
M-am
întâlnit cu Tine
M-am întâlnit cu Tine
La un hotar, Isus,
Şi-am ascultat întâiul
Cuvânt ce mi l-ai spus –
La-ntâia Ta chemare
Ţi-am spus cu lacrimi: "DA" –
Şi nu uit pân-la moarte
Îmbrăţişarea Ta.
...Au fost de-atunci necazuri
Cât munţii-ameninţând,
Dar Harul Tău mai mare
A fost de orice rând –
Au năvălit vrăjmaşii
Cumpliţi ca nişte lei,
Dar Tu ai fost, Isuse,
Mai tare decât ei...
Ştiu că şi de-azi ‘nainte,
Pe-oriunde m-ai purta,
Mă va-nsoţi prin toate,
Isus, puterea Ta,
Şi-mi vei întinde Mâna,
Mai repede să vin
Să mă-ntâlnesc cu Tine
La Alt Hotar. Amin!