CAPITOLUL
2
Fiecare existenţă este o taină
Când m-am născut cu
trupul acesta printre voi,
Era şi nor şi
noapte şi iarnă şi război...
Actele
mele spun că m-am născut în 25 Decembrie 1914, iar mama mea, Maria, mi-a spus
că era o noapte noroasă, că ningea şi că era tare frig.
Tatăl
meu, Constantin, era atunci plecat pe frontul austro-ungar în războiul ce
începuse în luna august a aceluiaşi an, iar acasă cu mama erau numai părinţii
tatălui meu. Bunicul meu, tot Constantin - îi zicea lumea Moane. Iar bunica
mea, Veselina.
Părinţii
mei se căsătoriseră abia în luna februarie 1914. În luna august începuse primul
mare război în care au fost duşi îndată toţi tinerii în stare de arme, din
toate ţinuturile stăpânite de monarhia austro-ungară, sub robia căreia era pe
atunci şi Ardealul, în care se găsea şi judeţul nostru, Bihor. Din el făcea
parte satul meu natal - pe atunci Râturi.
Satul
meu se găseşte aproape de Beiuş, lângă drumul care duce la Stâna de Vale, dar
aşezat pe alt drum care duce la Talpe şi Săliştea de Beiuş.
Acest
cătun, în formă de potcoavă, are două uliţe paralele, una care se chema a
Dorzeştilor iar cealaltă a Biscăreştilor, după numele primelor familii care le
înfiinţaseră aici cândva.
Mult mai
târziu, când s-a făcut o nouă arendare, localitatea noastră şi-a primit
denumirea de Livada Beiuşului. Şi aşa a rămas şi azi.
Cătunul
acesta este aşezat pe o ridicătură mică între două văi, care curg de-o parte şi
de alta de el. Cea dinspre miazănoapte se chema Vale şi cea dinspre miazăzi se
chema Lunca.
Amândouă
aceste văi curgeau numai de toamna până primăvara, căci vara erau seci. Când
ploua puternic însă, aproape totdeauna apele lor furioase ieşeau pe afară,
luând tot ce întâlneau în cale.
Uneori
şi în verile ploioase făceau acelaşi prăpăd, căci albiile lor suit strimte şi
cotite, pline de răchiţi şi arini, iar pe de lături sunt dealuri multe până la
munţii Bihorului. Toată apa şi zăpada topită de pe coastele acestora se varsă
numai în albiile acestor două văi strâmte, luând vara cruci de grâu şi căpiţe
de fân, iarna punţi, poduri, lemne. Tot ce întâlneau sloiurile şi lespezile de
gheaţă pe care le cărau în spate valurile lor mari şi tulburi.
Amândouă
aceste văi se varsă nu departe în apa Crişului Negru, la care mai târziu, când
aveam şi eu zece-doisprezece ani, mă duceam vara cu alţi copii să ne scăldăm.
Acolo am învăţat să înot scăldându-mă în iazul morii de la Negru - acest sat de
pe Criş, care acum se cheamă şi el Grădinari...
La iazul
acestei mori, apa era mai înaltă de un stat de om, curgând pe sub roata cea
neagră şi mare de lemn. Noi săream în apă de sus de pe stavilă, în mijlocul
învolburat, care se învârtea ducându-ne la vale...
Când mi
s-a trezit lumina minţii şi a priceperii mele, între unul şi doi ani ai mei,
toată lumea cunoştinţei mele o formau mama şi cei patru bunici ai mei: părinţii
tatălui meu şi ai mamei mele.
Casa
părinţilor mamei era mai încolo, peste drum de casa noastră, iar eu stăteam mai
mult pe acolo, fiindcă de acolo am primit primele mele amintiri.
Bunicul
după mama a murit în august 1916 iar eu am despre el numai două amintiri, în
una mă văd stând la masă pe genunchii lui.
El mânca
şi din când în când îmi da şi mie în gură câte un dumicat din ce mânca el.
Parcă văd şi acum mâna lui mare şi crăpată de muncă, apropiindu-se de buzele
mele...
În a
doua amintire mă văd în miheiul
(atelierul) lui, un fel de şopru unde avea o nicovală mare de fier şi un ciocan
cu care bătea mereu pe nicovala asta. Şi un foale mare-mare cu care sufla
într-o grămadă de jăratec roşu, din care tare frumos mai săreau scânteile când
sufla taica în el apăsând cu piciorul pe tinga foalelor lui celei mari-mari.
"Taica" îi ziceam şi eu, după mama care îi zicea aşa tatălui ei.
Cred că
toată ziua stăteam acolo şi mă minunam, căci era atâta mişcare şi frumuseţe.
Taica, deşi nu era fierar, veneau la el toţi cei din sătuţul nostru să-şi facă
fiecare câte ceva, căci alt fierar nu era, iar el era un meşter iscusit şi
priceput la toate.
Pe
atunci toţi meşterii erau ţărani. În satele vecine erau ţărani croitori de
sumane şi cojoace; făcători de opinci şi cizme; meşteri de roate şi securi.
Ţăranii erau şi meseriaşi. Vara lucrau pământul, iarna lucrau meseria...
Acestea
două sunt primele mele amintiri de la vârsta când se vede că nu aveam mai mult
de un an şi jumătate. Dacă bunicul a murit în august 1916, atâta aveam eu
atunci.
Pe tatăl
meu, Constantin, nu l-am văzut decât în primăvara anului 1919, după terminarea
primului mare război, când cei care mai scăpaseră din prizonieratul rusesc se
întorceau acasă. El fusese, din 1916, luat prizonier la ruşi şi dus în Siberia,
de unde a scăpat cu mare greu, întorcându-se abia în 1919.
Îmi aduc
bine aminte de pocnetele puştilor lor, de chiotele lor de bucurie venind de la
gară. Şi de lacrimile fericite ale celor care îi aşteptau de atâţia ani.
Aveam
patru ani când ani văzut un militar intrându-ne în casă şi îmbrăţişându-se cu
bunicii mei. Cineva mi-a spus:
— Este
tatăl tău.
Eu nu-mi
amintesc decât că m-am ascuns undeva de frică - şi nu ştiu nimic mai mult
despre întâmplarea aceea.
Am
crescut mai mult cu mama, care mă învăţase să-i spun "măicuţă". Aşa
i-am zis şi spus până când am văzut că ceilalţi copii încep să râdă de mine,
fiindcă ei nici unii nu spuneau la mamele lor aşa.
Le
ziceau mamă sau maică.
Pe la
zece ani am început să-i zic şi eu maică.
Apoi mai târziu am văzut că este mai frumos să-i zic mamă. Şi aşa i-am zis.
Ea nu
m-a întrebat niciodată de ce i-am tot schimbat numele ei.
Şi nici
eu nu i-am spus.
De tatăl
meu am crescut ca un străin, întâi pentru că în primii patru ani nici nu l-am
văzut. În anii următori îmi amintesc că nu se înţelegea cu mama. Şi probabil
din cauza asta nu m-a luat niciodată în braţele lui şi să-mi spună "dragul
tatei" sau "vino la tata".
Certurile
dintre părinţii mei fiind tot mai dese, eu aveam cel mai mult de suferit.
Probabil că s-ar fi despărţit dacă nu eram eu, sau dacă aş fi murit.
Eu m-am
deprins să-i zic la tatăl meu pe numele lui, cum îi ziceau toţi: Constantin - şi nu tată cum s-ar fi cuvenit.
Şi
nimeni nu m-a întrebat vreodată: "De ce îi zici aşa? De ce nu-i zici tată,
căci doar este tatăl tău?"
Nici el
nu mi-a spus că nu-i bine aşa cum îi zic - niciodată - şi nici mama.
De fapt
nici pe mama nu am auzit-o zicându-i pe nume, ci, când vorbea cu el, îi spunea tu sau mă. Iar mie nu-mi spunea altfel când vorbeam despre tata decât el. Du-te la el. Unde este el, ce ţi-a
spus el. Şi eu ştiam totdeauna despre
cine era vorba.
Cu
foarte multă greutate şi din îndemnul meu lăuntric, am ajuns eu singur, cam pe
la 12-13 ani, să-i zic tată.
Înţelesesem, fără să-mi spună nimeni, ce urât îmi şade când mă aud alţii - sau
chiar când mă aud eu singur - strigându-l pe tata pe nume.
Ca un
străin pe un alt străin.
Iată,
acest adevăr îmi este atât de greu că a trebuit să-l spun.
Faptul
acesta este ca o impietate adusă chiar acelor fiinţe faţă de care am datoria
celui mai mare respect de pe pământ.
Dar
învăţământul pe care l-am tras de aici aş vrea să-l strig puternic tuturor
părinţilor: Să nu faceţi niciodată aşa!
Înlăturaţi
orice neînţelegere dintre voi cu înţelepciune, cu răbdare, cu iertare, cu
dragoste - spre a nu-i face pe copiii voştri să sufere durerile şi luptele
sufleteşti pe care le-am suferit eu, în tot timpul nefericitei mele copilării,
din pricina asta.
Cei
patru ani de despărţire dintre părinţii mei, din cauza războiului, i-au
înstrăinat de tot unul de celălalt. Iar la întâlnirea lor, n-au făcut nici unul
nici un efort spre a se apropia.
Astfel
tata s-a dus cu prietenii lui, iar mama cu ai ei. Şi zeci de ani aşa au trăit.
Eu,
neavând nici frate nici soră, am trăit şi eu tot ca un despărţit. Trei străini
împreună. Aveam atâta nevoie de iubire...
Tânjea
sufletul în mine după ea... Plecam singur pe câmp şi plângeam, acoperindu-mi cu
palmele faţa şi gura de durere şi de singurătate - să nu mă audă nimeni
plângând singur.
Când
eşti singur fiindcă n-ai avut pe nimeni, e una - dar când eşti singur avându-i
pe toţi, asta e alta.
Munca am
cunoscut-o de mic. Părinţii mei aveau mult pământ şi multe vite - şi toate
acestea cereau multă muncă. Aveau câte o slugă la diferitele munci grele şi
plăteau oameni la seceratul grâului ori la săpatul porumbului, dar mai erau
atâtea pe lângă astea la o gospodărie.
Cu
vacile sau cu oile la păscut, pe vreme bună sau rea, de la 5-6 ani, a trebuit
să mă duc eu.
Cu tata
la plug sau la pădure, pe zi sau noapte - eu trebuia să fiu. De muncile pe care
le puteam face nimeni nu mă scutea. Şi nu eram iertat dacă nu le făceam.
Niciodată
în copilăria mea n-am cunoscut iubirea - dar am cunoscut totdeauna asprimea şi
pedeapsa. La cea dintâi greşeală eram pedepsit pe nedrept, dar după ce se vedea
asta, nimeni nu repara nimic în sufletul meu, nici măcar cu un cuvânt...
Aşa am
crescut, totdeauna cu groază aşteptând pe tata - şi uneori chiar şi pe mama.
Fiindcă nu ştiam niciodată cu ce am putut greşi, după care să primesc bătaie
sau mustrare. Cred că au fost puţine zilele în care să nu fi fost tras de
ureche sau de părul de la ceafa. Ori să nu fi luat cu palma peste cap ori cu
nuiaua peste picioarele goale. Nu mi se dădea voie nici să plâng, când eram
lovit. Trebuia să-mi strâng buzele, să-mi muşc limba, să-mi bag pumnii în gură
şi să-mi înghit lacrimile. Dacă aş fi îndrăznit să plâng când mi se striga
"taci" - luam alt rând de bătaie.
De
atunci ştiu ce grozav lucru e să poţi plânge când suferi. Câtă uşurare mi-ar fi
adus plânsul când mă ustura inima de durere! Dar eu nu aveam voie să plâng, cum
îi auzeam pe alţi copii că plângeau chiar fără să-i fi atins nimeni. Şi asta mă
durea mai mult decât bătaia şi mă ustura mai tare - până în fundul sufletului.
Mi se părea nu numai că bătaia este o înjosire, dar că oprirea plânsului este o
nedreptate şi o cruzime de o mie de ori mai mare şi mai grea.
Cred că
n-aş fi plâns obraznic sau mânios, nici îndărătnic şi furios, cum i-am văzut pe
mulţi copii plângând. Ci aş fi plâns amar şi îndurerat, un plâns singuratec şi
uşurător, cum plânge cel ce n-are pe nimeni nici să-l apere, nici să-l înţeleagă
- atunci când tocmai mâna care trebuie să-l aline, îl alungă...
Dacă nu
mă iubeau cei apropiaţi ai mei, refuzam orice iubire a altora... Îmi amintesc
că pe la 3-4 anişori ai mei, când întâi mergeam cu mama cu vitele pe câmp, erau
pe acolo multe fete mari la muncă sau la vaci. Unele, cum mă vedeau, alergau
după mine să mă prindă şi să mă sărute. Mă zbăteam în braţele lor, dând din
mâini şi din picioare strigând şi apărându-mă supărat, până ce scăpăm de la una
şi mă prindea alta. Dragostea lor mă îndurera, fiindcă eu nu de acolo aşteptam
să primesc dragostea de care aveam nevoie.
Dragi
părinţi, nu uitaţi că fiii voştri au nevoie de la voi nu numai de pâine, de
haine şi de casă - ci mai întâi de toate au nevoie de dragostea voastră. Dacă
nu-i iubiţi voi, cu cât vor fi iubiţi mai mult de alţii, cu atâta vor suferi
mai tare. Faceţi pe copiii voştri să simtă dragostea mai tare, fiindcă în
primul rând asta le lipseşte în anii fragedei lor copilării.
Mai
târziu, chiar dacă le veţi arăta voi iubirea, asta tot nu va putea şterge
niciodată pe deplin din amintirea lor durerea anilor când n-au avut-o.
În toate
încercările timpurii şi grele prin care a trebuit să trec, eu am văzut mai
târziu că tainica înţelepciune a Domnului Dumnezeu lucra la un plan minunat cu
mine.
El
pregătea prin suferinţele acestea, prin singurătatea mea şi prin tot ce era
împrejurul meu şi împotriva mea - pregătea inima mea şi toată fiinţa mea pentru
lucrarea care trebuia să se facă în viaţa mea mai târziu. Erau toate acestea ca
nişte pluguri ascuţite şi dureroase care trebuiau să are în mine, să taie, să
tragă brazde adânci - sfâşiind şi pregătind ogorul fiinţei mele, pentru sămânţa
care trebuia să vină în ea, pentru lacrimile care aveau să-i fie semănate,
pentru cântările care aveau să-i răsară, să-i crească şi să-i rodească mai târziu.
Din
această experienţă şi convingere am spus apoi şi mai spun şi multora dintre cei
ce mi-au adus şi mi-au arătat încercările lor poetice, că pentru a scrie ceva
care să mişte şi să rămână, se cere mai întâi să citeşti mult, să asculţi mult,
să iubeşti mult, să plângi mult - dar, mai ales, să suferi mult.
Fără
acestea literele nu strălucesc, corzile nu vibrează, scânteile nu răsar...
O, dragi
copii singurateci şi chinuiţi, nu vă plângeţi prea tare şi nu vă pară prea rău
de suferinţele prin care trebuie să treceţi, nici nu-i urâţi deloc pe cei care
vă provoacă aceste suferinţi.
Nu
cârtiţi nici chiar împotriva durerilor care vin din pricina neînţelegerilor dintre
părinţii voştri, pe care nu-i mai pot împăca nici amintirile lor frumoase din
vremea când se iubeau, nici datoriile lor împreunate de acum, şi nici teama
viitorului vostru ameninţat... nici lacrimile voastre, nici mila de nenorocirea
în care vă aruncă ei viaţa voastră...
Nu
deznădăjduiţi prin toate acestea şi pentru toate acestea. Că nici nu gândiţi
voi astăzi pentru ce rod frumos de mai târziu trec acum peste sufletul vostru
flăcările acestui pârjol dureros.
Rugaţi-vă
lui Dumnezeu pentru părinţii voştri orbiţi de ambiţie ori gelozie şi vinovaţi
de nepăsare.
Nădăjduiţi
în Domnul Dumnezeu şi vă încredeţi în Harul Domnului Isus Cristos, aşteptând cu
milă să le vină şi lor înţelegerea sănătoasă şi să găsească drumul iubirii spre
voi şi ei, unul spre celălalt. Pentru a vă reface viaţa voastră şi viaţa lor.
Iar dacă
totuşi nu se va putea ajunge la aceasta - să aveţi puternică încredere în
Domnul Dumnezeul vostru, Care are neîncetat grijă de voi cu bunătate şi
dragoste. Gândiţi-vă că tocmai aceste grele şi dureroase încercări sunt şcoala
şi mijlocul prin care El vă pregăteşte pentru cine ştie ce slujbă aleasă şi
mântuitoare spre folosul veşnic al vostru şi al multora.
Dacă
prima voastră familie v-a fost nefericită, fiţi deplin încredinţaţi că este o
dreptate iubitoare la Tatăl Ceresc - şi prin asta El vă poate pregăti vouă o a
doua familie în care şi voi veţi gusta o fericire deplină. Dacă naşterea asta
v-a fost spre durere, El vă poate da o a doua naştere careva va fi spre
minunată şi strălucită slavă - naşterea de sus, familia cerească şi părinţii
duhovniceşti, între care chiar din această viaţă puteţi gusta bucuriile Raiului
veşnic.
Suferinţele
voastre de acum sunt pregătirea pentru primirea şi moştenirea bucuriilor
viitoare. Iar împărtăşirea prin credinţă cu harul adus de ele va face să
izvorască din inima şi din mintea voastră şuvoaie de binecuvântări pentru
Dumnezeu şi pentru oameni.
Vă rog
să credeţi acest adevăr pe care din experienţele mele amare dar strălucite l-am
aflat. Orice existenţă este o taină, dar dezlegarea celor mai multe se află
numai la sfârşit.
Slăvit
să fie Domnul!
N-am
avut nimic, Isus
N-am avut nimic Isus,
Când veneam în lume –
Nici cuvânt, nici cunoştinţă,
Nici măcar un nume –
Nici iubire, nici credinţă,
Nici nădejdea-n bine,
Ci numai singurătatea
Mi-aduceam cu mine...
...N-am nimic nici azi în lume
Decât harfa sfântă
Care încă-mi tot mai plânge
Şi-ncă-mi tot mai cântă,
Dar şi-aceasta am, Isuse,
Numai pentru Tine –
Ea e singura avere
Ce-o mai port cu mine.
N-am să duc nimic, Isuse,
Ncând trec din lume
Decât taina peste care
Ţi-ai pus Sfântul Nume,
Şi durerea şi cântarea
Mea nemuritoare –
Doamne, vor ajunge-acestea
Să m-aştepţi Tu, oare?