CAPITOLUL
26
Limpezirea apelor adânci
La anii
răstignirii, când am ieşit din beznă
Despovărat de
neguri, de fumuri şi-amăgiri,
Cătuşa ruginise la
mână şi la gleznă
Dar ochii
şi-adevărul purtau cereşti luciri.
S-a
încheiat deci aşa cum s-a încheiat - gândeam eu, în timp ce duba ne ducea
înghesuiţi de la Cluj la Gherla. Sinodul Bisericii noastre ne dăduse pe mâna
tribunalelor poporului nostru şi fusesem condamnaţi sute de fraţi din Oastea
Domnului, cu cea mai dezlănţuită furie, la peste o mie de ani de închisoare -
socotiţi fiind ca cei mai primejdioşi şi mai înrăiţi duşmani ai Bisericii
noastre şi ai poporului nostru. Am fost puşi nu în rândul celor ce aveau o
Evanghelie a iubirii faţă de Biserica noastră şi un sentiment de adânc
patriotism faţă de ţara noastră - ci în rândul celor dedaţi numai la fărădelege
împotriva amândurora acestora.
Mai-marii
Bisericii ne-au socotit cei mai înrăiţi schismatici pe noi, cei care eram cei
mai smeriţi şi mai devotaţi apărători şi sprijinitori ai Bisericii, nu numai cu
cuvântul nostru, ci şi cu umărul şi cu bănuţul nostru sfânt.
Mai-marii
poporului nostru ne-au socotit duşmani ai patriei noastre pe noi care ne
lăsasem pe fronturile ţării cei mai frumoşi ani de viaţă, sănătatea ori
sângele, ori fraţii ori părinţii noştri.
Cred că
vina cea mai mare în tot acest rău o are nu Statul, ci Biserica. Asta se va
vedea la Judecata Cea Mare şi Dreaptă a lui Cristos. Sfântul Sinod şi
Patriarhia au ştiut bine de nedreptatea cea strigătoare la cer care se pregătea
şi se făcea împotriva Oastei Domnului pentru că văzuseră nu numai ataşamentul
nostru de la început faţă de credinţa noastră străbună - ci văzuseră şi
eforturile noastre sincere pentru încadrarea noastră în legalitate. Şi totuşi,
nu numai că n-au făcut nimic pentru a ne ajuta şi a ne apăra, ci au făcut totul
spre a ne arunca în ilegalitate, pentru a asmuţa apoi cu cruzime şi cu
premeditare împotriva noastră pe autoritatea de Stat.
Apoi
greşeala acestei Autorităţi de Stat a fost că s-a lăsat înduplecată de reaua
credinţă care ne ponegrea - şi a făcut pe voia celor ce ne urau, pentru cauzele
pe care le-am tot descris destul, de-a lungul vieţii, calvarului şi al mărturiei
noastre.
Mai-marii
Bisericii s-au lepădat de noi ca de nişte zdrenţe aruncate şi ne-au lăsat
bucuroşi să murim căzuţi undeva pe drumul spre Ierihon, deşi noi urcam spre
Ierusalim. Au trecut foarte detaşaţi şi pedanţi pe alăturea, prefăcându-se că nici
nu ne văd. Dacă n-ar fi venit după noi Dulcele Samaritean Milostiv, acolo am fi
murit cu toţii.
Dar
Domnul nostru nu ne-a lăsat şi nu ne va lăsa... Suntem bine încredinţaţi din
adâncul inimii noastre de izbăvirea Lui şi de aici.
Faptul,
însă, că Domnul şi Dumnezeu nostru era cu noi şi nu îngăduia să ni se poată
face tot ce ni se pregătise - nu va scuza niciodată păcatul cel mare al
conducătorilor Bisericii noastre care nici nu se sinchiseau cât de puţin de
nedreptatea strigătoare la cer care se făcea cu noi. Nici înainte de a fi
aruncaţi în închisori, nici după ce au aflat la ce ani grei de temniţă şi la ce
regim de exterminare fusesem condamnaţi. Nici unul dintre mai marii Bisericii
noastre n-a fost deranjat în somnul său moale şi în lenevia sa cucernică, de
faptul că sute din cei mai buni credincioşi ai Bisericii peste care tronau, ne
uscam sau putrezeam în temniţele de sub ei. Va fi aceasta o veşnică pată pe
numele acestora şi pe conştiinţa lor. Erau bucuroşi că murim acolo - şi vor
scăpa de noi.
Nu
cârtim împotriva nimănui pentru aceasta. Am spus-o de atâtea ori până aici - şi
o s-o mai spunem. Noi am considerat şi considerăm că tot ce s-a întâmplat era
necesar să se întâmple, fiindcă aceste lucruri aveau o raţiune duhovnicească şi
un scop divin ca să se întâmple aşa. Dar - încă odată - aceasta totuşi nu va
scuza niciodată şi întru nimic reaua credinţă a conducătorilor confesiunii
noastre faţă de noi. Eram fiii acestei Biserici. O sprijinisem, o apărasem, o
slujisem şi împotriva ei nu păcătuisem cu nimic. Aveau datoria să ne apere, să
ne pună un cuvânt bun în sprijinul cauzei noastre. Dar nu numai că n-au făcut
nici un gest creştinesc pentru noi - ci au făcut unul ucigaş. Să nu le ţină în
seamă Domnul acest lucru, în Ziua Judecăţii Sale Drepte şi necruţătoare!
Desigur,
dacă Statul nostru ateu voia să ne osândească pentru Numele şi devotamentul lui
Cristos, ne-ar fi putut osândi foarte comod, chiar dacă Biserica ne-ar fi
apărat. De fapt noi ne aşteptam ca în cadrul luptei tot mai ascuţite împotriva
lui Dumnezeu să se ia nişte măsuri aspre şi împotriva noastră, care ne
străduiam să-L mărturisim pe Isus, Domnul nostru. Şi nu ne-am fi opus, după cum
nu ne-am opus nici aici. Dar am fi fost atât de mângâiaţi şi întăriţi în
suferinţele noastre dacă biserica aceea căreia îi place să se numească mama
noastră ar fi dovedit-o că este aşa, măcar cu un gest, în una dintre cele mai
grele răscruci ale vieţii ei, din veacul acesta apostat şi crâncen.
O dovadă
a faptului că despre toate necazurile noastre s-a ştiut bine de către toată
conducerea confesiunii noastre este şi primul cuvânt pe care mi l-a adresat
unul dintre cei mai de seamă dintre ierarhii ei, la o întâlnire cu el după
eliberarea noastră:
— S-a
exagerat mult cu dvs. S-a exagerat foarte, foarte mult. Nu trebuia chiar aşa...
Desigur
că şi el fusese la şedinţa Sinedriului care ne condamnase.
Desigur...
el se referea atunci la partea pe care a luat-o Conducerea Bisericii la
condamnarea noastră - împlinind astfel prima parte din profeţia părintelui
Iosif, din ceasul morţii sale. Partea a doua a acestei profeţii, plata pentru
toate acestea - avea să vie nu peste mult asupra instituţiei vinovate. Când
cineva îşi pierde curăţia inimii şi echilibrul minţii - acela se pierde în
curând singur şi sigur!... Şi plata lui Dumnezeu de-abia de-acum încolo va
veni.
Orice
organism trupesc sau sufletesc îşi are bolile sale, unele mai uşoare, altele
mai grele. Unele mai trecătoare, altele devin cronice şi pot duce la moarte.
Orice minte care îndrumă şi supraveghează viaţa în organism trebuie să ştie lua
la timp măsurile care se cer pentru vindecarea şi supravieţuirea organismului
său bolnav. Tot ce nu se poate trata şi vindeca acasă, trebuie dus la spital,
acolo unde este un tratament radical şi necesar. Ce nu se poate vindeca nici la
spital - înseamnă că este condamnat la moarte.
În
organismul Oastei Domnului pătrunsese un microb şi se instalase o boală, care
urmărea să nimicească viaţa sănătoasă, să îmbolnăvească inima, - adică să-i
strice credinţa ei. Şi să-şi piardă mintea - adică să-şi rătăcească învăţătura.
Tot tratamentul îndelungat şi stăruitor de acasă, adică toate consfătuirile
frăţeşti, toate îndrumările, discuţiile, mustrările şi îndemnurile, cu
rugăciunile şi rugăminţile frăţeşti - pe unii nu-i putuseră ajuta cu nimic.
Boala se dovedise atât de gravă încât Capul Oastei, Domnul Isus, văzuse că nu
mai există un alt mijloc decât spitalul. Adică închisoarea şi cernerea, rugul
şi focul - prin care să se aleagă ce-i bun şi să se înlăture ce-i rău.
Gunoaiele şi zgura pe care nu le mai putuse cerne vântul şi Cuvântul Sfânt,
trebuiau cernute prin ciurul şi focul necruţător. Ceea ce nici ciurul şi nici
focul nu vor putea curaţi, înseamnă că nu mai e bun de nimic decât de aruncat
afară.
Să
urmărim dar desfăşurarea acestei cerneri pentru alegerea seminţei curate şi
lupta pentru limpezirea apelor adânci, adică a acelora de unde pornesc spre în
afară undele care adapă sau îmbolnăvesc.
După ce
am fost aduşi de la proces şi depuşi la Penitenciarul Gherla, separarea de
dinainte de proces a fost păstrată între noi şi acolo. Astfel cei ce fuseseră
la Cluj depuşi împreună la Penitenciar, chiar înainte de terminarea totală a
anchetei - au fost şi aici depuşi împreună aproape cu toţii într-o cameră mare.
Pe când noi, cei 6 rămaşi până la proces în beciurile securităţii, am fost
depuşi şi aici separat şi puşi numai noi într-o cameră goală.
Îndată
ce ne-am văzut acolo împreună în mica celulă 64 de la etajul I, mi-am zis
uşurat: "Slăvit să fie Domnul... Focul prin care am trecut cu toţii aceste
8 luni, la anchetă, desigur că a făcut o puternică curăţire în fiecare dintre
noi. Dacă în mine a făcut, e cu neputinţă să nu fi făcut în fiecare. Opt luni
de zile m-am gândit la aceasta, iar acum mulţumesc Domnului că suntem aici
împreună. Abia aştept să văd cât s-au limpezit în fiecare dintre noi apele
adânci care fuseseră atât de tulburi. Mai ales în fraţii Pop Al. şi în
Moldoveanu Nic., cei doi capi ai dezbinărilor şi ai tulburărilor din trecut. O
nestăpânită bucurie îmi simţeam în suflet la gândul fericit cu care voi
constata de la început schimbarea binecuvântată în viaţa lor. Ce bine va fi
de-acum încolo să lucrăm împreună. O inimă şi-un gând, în acelaşi duh şi în
aceleaşi încredinţări, fără nici o deosebire de vederi între noi. Şi
binecuvântam pe Domnul Care a găsit acest mijloc de a ne curaţi, topindu-ne şi
contopindu-ne în acelaşi foc curaţilor aspru şi lung. Cu învăţămintele pe care
le-am scos din el cu toţii. Şi cu aurul, cu argintul şi cu pietrele scumpe din
noi şi dintre noi - lămurite acum desigur pe deplin.
Prima
izbucnire a acestei bucurii şi încredinţări lăuntrice, în momentul când ne-am
văzut singuri în camera 64, a fost o fierbinte îmbrăţişare cu lacrimi şi
sărutări. Ca între nişte fraţi care se regăsesc după prea mult timp de rupturi
dureroase. Oricât de multe fuseseră ciocnirile dintre noi, acum le uitasem şi
le iertasem pe toate pentru bucuria revederii şi pentru încredinţarea unităţii.
Viitorul va fi aspru pentru fiecare şi tot ce ne înconjoară ne este potrivnic,
pentru cine ştie câţi ani. Singura mângâiere ne-o aşteptam de la fraţi, pentru
că aici singura noastră familie sunt ei. Priveam la fiecare ca la o comoară
scumpă şi regretam că nu ne-am iubit şi preţuit mai mult. De altfel eu mai
trăisem simţământul acesta de câte ori mai ieşisem şi din închisorile celelalte
din trecut. Dar ei, care nu mai fuseseră închişi până acum, nu avuseseră cum să
ştie asta. Acum însă cred că ştiu şi ei. Ce rău îmi părea că nu-s printre noi
şi ceilalţi. Am avea acum bucuria deplină...
Stăm
încă în picioare cu toţii în mijlocul camerei cu cele trei rânduri de câte
patru paturi suprapuse şi cu toate bagajele noastre grămadă în mijloc între
noi. Nu mai terminam cu întrebările şi cu răspunsurile despre toate cele ce le
petrecusem 8 luni de când nu ne văzusem unul pe altul.
Când am
obosit, ne-am ales fiecare câte un pat şi ne-am pus bagajul lângă pernă, apoi
ne-am adunat iarăşi pe patul meu, care era mai la îndemână cu cearşaful întins
şi cu pătura îndoită.
Abia ne
aşezasem cu toţii pe pat când uşa se şi deschise trântită - şi în cameră intră
gardianul de pe secţie care ne pândise la vizetă, aşteptând să ne aşezăm pe
pat. Ne ridicarăm cu toţii în picioare zicând: Să trăiţi! Dar el, uitându-se
înfuriat la patul de pe care abia ne sculasem şi care rămăsese mototolit întrebă:
— Al cui
este patul ăsta?
— Al
meu, răspunsei eu senin, neaşteptându-mă la nimic rău.
Doi
pumni grei ca două maluri mă izbiră puternic, unul după altul peste o ureche,
apoi peste cealaltă. Ochii mi se întunecară, urechile îmi ţiuiră, capul începu
să-mi vuiască şi totul începu să se clatine. Fusei gata să cad.
— Bandiţilor!
Ca să ştiţi că aici sunteţi la Gherla şi că patul e sfânt. Nu aveţi dreptul să
staţi pe el decât de la stingere şi până la deşteptare. Să ştiţi! Şi ieşi.
O
săptămână după aceea m-a tot durut capul şi mi-au tot ţiuit urechile.
După
câteva zile am fost luaţi pe rând şi duşi la cancelaria închisorii unde ni s-au
comunicat sentinţele şi am fost puşi să semnăm, de luare la cunoştinţă.
Rămăsesem condamnat la 16 ani de muncă silnică, 10 ani interdicţie şi
confiscarea întregii averi personale.
Toţi
ceilalţi primiseră condamnări mai mici.
Am
slăvit pe Domnul pentru asta - şi nu m-am mai gândit deloc la sentinţa lor.
Ştiam că anii sunt în Mâna lui Dumnezeu şi nu în mâinile oamenilor. În afară de
asta încă nu uitasem înştiinţarea pe care o primisem înainte de plecarea din
Bărăgan. Trecutul mă încuraja destul pentru orice viitor.
La
mijlocul camerei era o masă mică şi două bănci simple pe care puteam sta
ghemuiţi trei oameni. Aici stăteam ziua la mâncare sau la vorbe în şoaptă.
Încă din
primele zile am convenit să ne facem un program pentru petrecerea şi folosirea
timpului. Vom face în fiecare dimineaţă o oră de meditaţie începută şi
încheiată cu rugăciune. Peste zi apoi, vom vedea. Meditaţia să fie susţinută pe
rând de către fiecare dintre noi... Cel ce urma la meditaţie trebuia să aleagă
un text şi o temă biblică spre a înfăţişa un subiect pe care îl va lămuri cât
va putea mai bine. După aceea, fiecare dintre ceilalţi vom face la rând
observaţii şi completări pe marginea celor meditate.
În felul
acesta - gândeam eu - se va vedea cel mai bine cât s-au limpezit în inimile şi
minţile noastre lucrurile şi învăţătura asupra cărora unii avuseseră atâtea
confuzii înainte. Şi în felul acesta se va vedea cum şi cât am reţinut noi din
Cuvântul scris al lui Dumnezeu, precum şi în ce fel am înţeles conţinutul lui.
Va fi acesta un examen, un mijloc prin care fiecare dintre noi se va vedea pe
el însuşi şi pe ceilalţi la ce nivel duhovnicesc şi evanghelic am ajuns. Ne vom
putea cerceta astfel cel mai bine în ce stare suntem faţă de Domnul şi de
Cuvântul Lui. Faţă de Lucrarea Sa şi de învăţătura ei. Faţă de noi înşine şi de
alţii.
Niciodată
nu ni se mai dăduse un astfel de prilej. Condiţiile şi împrejurările prin care
trecusem nu ne mai îngăduiseră să ne putem aşeza cu toţii în jurul aceleiaşi
mese şi zile la rând să ne verificăm fără grabă şi fără ascunziş din adânc şi
cu sinceritate, starea fiecăruia dintre noi. Nu numai în ce ne priveşte învăţătura
dar şi felul trăirii personale în lumina ei.
O, dacă
am fi găsit noi răgazul acesta mai demult. O, dacă am fi căutat noi şi am fi
găsit mai demult şi mai des în libertate prilejuri de acestea pentru o astfel
de sinceră şi conştiincioasă cercetare de suie!... O, dacă măcar din timp în
timp ar avea peste tot locul astfel de suişuri la Ierusalim, măcar a fraţilor
lucrători. Spre a-şi arăta unii altora nu numai felul Evangheliei pe care o
propovăduiesc, ci şi a cere şi a primi fiecare asentimentul şi consimţământul
celorlalţi pentru lucrarea sa.
În felul
acesta nu numai că s-ar înlătura la timp toate deosebirile de vederi între
fraţi, dar şi s-ar putea zidi mai temeinic părtăşia dintre ei, care ar da atâta
putere şi har tuturor. O, dacă n-ar fi fost atât de mulţi dintre noi care să
caute mai mult a se ascunde decât a se arăta altora cum lucrează!...
Desigur,
atunci n-ar fi fost nevoie să fim constrânşi la aceasta de către Domnul - ca
acum. Dar dacă noi n-am căutat de bună voie şi din dragoste aceasta, iată că
acum Domnul Dumnezeul nostru în a Cărui Lucrare am ajuns - ne-a adus aici fără
voia noastră şi ne-a pus în jurul acestei mese unul lângă altul spre a ne face
fără grabă în noi şi între noi această lucrare de cercetare, de regăsire şi de
orientare.
Fiind
convins de această mare trebuinţă şi mare condiţie - ardeam de dorinţa de a
vedea cât mai curând, cât am ajuns noi, fiecare, să ne-o dobândim din ea în
cele 8 luni de şcoală aspră prin care trecusem până aici. Vom vedea acum deci:
1. Cât
ne-am însuşit şi cât reţinem clar din Cuvântul scris al Sfintelor Scripturi?
2. Cât
putem cita exact din versetele Bibliei?
3. Cât
cunoaştem noi din învăţătura noastră?
4. Cu
câte temeiuri biblice putem să ne-o susţinem?
5. Ce
cunoaştem noi din Istoria Bisericii şi a Oastei?
6. În ce
măsură am trăit şi am mărturisit noi personal conform acestor temeiuri?
Iată câteva
puncte asupra cărora va trebui să stăruim.
Cu nişte
astfel de frământări m-am aşezat din prima zi la masa meditaţiilor noastre,
străduindu-mă din tot sufletul meu ca în ce mă priveşte pe mine, să-mi fac cât
mai limpezi şi mai înţelese gândurile, dorinţele şi rugăminţile mele cu care
veneam de prin toţi anii şi încercările experienţelor mele.
... Dar
vai, încă de la prima încercare am simţit cu mare durere - că la masa noastră
de meditaţie eram cel puţin două tabere. Şi am înţeles cu o şi mai mare
amărăciune că nimic din gândurile şi din inimile acestor fraţi nu se
schimbaseră. Rămăseseră întru totul exact în felul în care fuseseră înainte de
a intra în flăcările şi cernerile acestea. Masa aceasta dintre noi, care ar fi
trebuit să se facă tot mai îngustă, până la a dispărea de tot - dimpotrivă se
făcea în fiecare zi tot mai lată, până ce ne-a despărţit de tot. Dumnezeule, ce
constatare amarnică a fost aceasta pentru mine!
Ce
gânduri grele mă încercau. Dacă şi ceilalţi fraţi s-au ales din şcoala aceasta
grea şi de prin cernerea asta crâncenă tot cu atâta cu cât s-au ales aceştia,
atunci vai de noi. Înseamnă că nimic bun n-a mai fost de ales din noi şi că toată
slujba şi toată alergarea noastră n-a folosit la nimic bun, ci numai la
degradarea Evangheliei şi la devalorizarea Lucrării Oastei în faţa acestora
care ne văd şi ne aud pe aici.
Şi ce
înaltă Evanghelie am primit noi! Ce înalţi au fost părinţii noştri duhovniceşti!
Ce înalt preţ şi ce nivel înalt avea credinţa şi mărturisirea lor. Iar azi iată
ce stârpituri duhovniceşti le-au urmat, aşezându-se în locurile lor, terfelind
numele lor, numele Lucrării şi Numele lui Dumnezeu...
Nici o
temniţă nu-mi păru mai îngrozitoare decât cea în care eram acum. Nici o
lovitură din câte primisem, nu mă zdrobise atât de greu. Şi nici o ruşine n-o
simţeam mai usturătoare ca acest faliment al lucrătorilor pe mâna cărora
încăpuse acum Lucrarea Domnului cea începută cu atâta jertfă şi dusă până aici
cu atâtea dureri şi lupte. O, Dumnezeule al Oastei, ai milă de Lucrarea Ta şi
n-o lăsa să se prăbuşească de tot. Ridică-i alţi lucrători mai vrednici decât
cei ce vorbesc acum în numele ei. Iar acestora ori trezeşte-le mintea orbită
ori înlătură-i cum ştii Tu, dar să nu mai facă alt rău!
Era în
luna mai 1960.
Într-o
dimineaţă se făcu mare zgomot din toată clădirea închisorii. Glasuri, uşi
trântite, paşi alergători... Toate arătau formarea unui alt mare lot pentru
munci.
În sfârşit
uşa noastră se deschise violent. Mă auzii strigat afară. Şi încă unul şi încă
unu „cu tot bagajul".
— Daţi-i
drumul jos pe sală. Repede-repede...
Am
ieşit. Din toate camerele, pe toate coridoarele, o mare şi grăbită mulţime de
oameni speriaţi erau alergaţi, împinşi, grămădiţi şi împrăştiaţi prin coridoare
şi scări de strigătele şi bastoanele gardienilor - către marele hol de jos de
la intrare. Se forma un lot mare sau mai multe - şi fiecare îşi căuta prietenii
şi fraţii.
M-am
uitat şi eu grăbit, ars de dor şi încălzit de speranţa să-mi regăsesc pe fraţii
iubiţi... Într-adevăr, iată-l pe unul, iată-l pe altul, pe cei din Timişoara,
pe cei din Hunedoara... Şi alţii şi alţii. Ne-am luat de mâini ca să nu ne
despartă valurile celor împinşi de strigăte, de pumni şi de bastoane. Oriunde
vom fi duşi, să fim împreună. Era un zgomot infernal peste tot şi o mişcare
nebunească. Fiecare alerga şi striga după ai săi. Gardienii strigau după toţi.
În
bucuria cea mare că ne-am regăsit nici noi nu prea ţineam seama de nici o
ordine. Ne ţineam de mâini şi strigam unii la urechea celorlalţi ca să ne putem
auzi vorbele în zgomotul nemaipomenit din jurul nostru. Prin mulţimea
dezordonată gardienii luptau din toate părţile să facă linişte şi ordine. Însuşi
directorul - căpitanul, năvălise cu toată furia în mijlocul luptei şi lovea cu
pumnii în dreapta şi în stânga pe cine nimerea şi pe unde putea. Stăteam cu fr.
Cornel când, dintr-o dată, apăru lângă noi căpitanul director. Un pumn uriaş
văzui venind pe neaşteptate spre ochii mei. Într-o clipă, din instinct, îmi
ferii capul. Bietul frate Cornel însă nu se putu feri şi astfel pumnul mânios
îi căzu cu toată greutatea în ceafă, clătinându-l. Îmi pare nespus de rău că
m-am ferit. Am făcut-o fără să vreau. M-a durut asta cum mi-ar fi dat zece.
Dragul meu frate, de ce m-am ferit? Acest pumn trebuia să mă lovească pe mine!
L-am sărutat cu lacrimi, ca să uite pumnul dureros.
Pentru
noapte am fost înghesuiţi într-o cameră mare, câte şase, pe două paturi. Ne-am
îngrămădit de-a curmezişul paturilor, încercând să dormim printre toate cele ce
aveam să ni le spunem de când trăisem despărţiţi. Şi aveam multe fiecare.
Eu eram
fericit că în sfârşit sosise vremea să pot sta de vorbă cu alţi fraţi, cu cei
care în chip deosebit doream să-i cercetez în ce măsură cuptorul lămurise aurul
sau zgura din ei.
N-am
pornit niciodată spre nimeni cu idei preconcepute şi n-am avut prejudecăţi rele
despre nici un frate, mai ales când îl întâlneam prima dată sau când trecuse un
timp mai îndelungat ori mai greu de la despărţirea noastră. Doream să văd însă
limpede pe fiecare frate, care îi este starea adevărată, acum după această
şcoală şi cernere, hotărât să pornim de la prezent, nu de la trecut spre
viitor.
De aceea
m-am apropiat chiar din primul moment de aceştia cu aceeaşi dragoste nouă şi
totală cum mă apropiasem din prima zi de cei din camera 64. Eram încredinţat că
şi-n sufletul lor s-a făcut - nu se putea altfel! - cotitura fericită spre
unitatea cu adevărul, adică cu învăţătura. Şi cu dragostea, adică cu fraţii, în
Duhul dat Oastei Domnului, Frăţietatea în care au venit şi ei şi care i-a
ajutat cu milă şi pe ei şi i-a crescut cu dragoste.
În
sfârşit, acum au avut şi ei un timp destul de lung pentru a medita în linişte
şi a găsi drumul cel bun, pe care unii nu reuşiseră până în prezent să se poată
încadra.
Le-am
povestit în noaptea aceea unora cu lacrimi şi accente amare despre toate cele
petrecute în mine şi apoi cu mine în anchete şi pe urmă în camera 64. Îmi
storceam inima înaintea lor pentru durerea că nici în aceste flăcări încă n-am
putut înţelege cu toţii tragedia stării noastre dezbinate. Şi n-am putut simţi
la fel cu toţii marea poruncă a Domnului de a ne reorienta sănătos şi clar pe
linia Voii lui Dumnezeu imprimată de la început atât de limpede în învăţătura
şi practica Lucrării Oastei Domnului - familia noastră duhovnicească. Şi deci
toţi aveam datoria să ne încadrăm cu vrednicie şi cu ascultare în mersul şi în
felul croit prin cei dintâi, de Dumnezeu, acestei Lucrări. Că nu versetele
Domnului au făcut şi fac între noi dezbinările, ci păcatul. Păcatul ascuns sau
şi văzut, de un fel sau de altul, este singura cauză a dezbinărilor. Rostul
cuptorului prin care trecem este tocmai de a ne trezi, de a ne curaţi şi a ne
face biruitori asupra păcatului din noi. Pe cine nici focul acesta nu l-a
ajutat să se cureţe de păcat - acela poate fi considerat pierdut.
Eram
între doi şi pentru ei vorbeam aceste adevăruri dureroase în care puneam şi
toată durerea mea dar şi toată nădejdea mea. Mă uitam atent în ochii fiecăruia
să văd cât înţelege şi cât simte fiecare din ceea ce sufeream şi le spuneam eu.
Doream să simt din ochii lor, cum răspund duhului meu.
Ochii
unora erau limpezi şi umezi. Mă priveau calzi şi înţelegători.
Ochii
altora îşi fereau privirile în altă parte. La urmă gura lor a dat un răspuns
din care să nu pot înţelege nimic.
Am
simţit cu amărăciune nu numai că nu-i interesau deloc toate acestea, ba chiar
că parcă se bucurau de sfâşierea sufletului meu şi a frăţietăţii noastre.
Am
tăcut, adânc rănit, dar sperând totuşi. Poate Dumnezeu ne va dărui un timp şi
un loc mai potrivit pentru ca, în mai multă linişte şi mai pe îndelete, să caut
a le explica aceste fierbinţi adevăruri pe care toţi aveam o mare datorie de
conştiinţă să le ascultăm şi împlinim întocmai. Dumnezeu tocmai pentru asta ne
zidise în Cristos şi ne chemase în Lucrarea aceasta căreia îi rânduise o aşa
înaltă şi divină misiune, de a aduce la mântuirea Sa tot poporul nostru şi la
învierea Evangheliei toată Biserica noastră...
În ziua
următoare am fost luaţi şi duşi într-un vagon dubă cu care am călătorit două
zile şi două nopţi. Apoi trecuţi cu un bac Dunărea, până la colonia Grind din
Delta Dunării, aproape de Tulcea şi de ţărmul Basarabiei, la Periprava.
O
comisie medicală a ales dintre noi pe cei apţi de muncă şi pe cei inapţi.
Cu boala
mea de inimă am fost clasat printre cei inapţi, care au fost aranjaţi apoi pe
două brigăzi - muncitori şi intelectuali. Şi înghesuiţi cu toţii într-una din
barăcile coloniei, separaţi în două dormitoare după aceste categorii.
Toţi
fraţii veniţi odată cu noi fuseseră găsiţi apţi de muncă şi repartizaţi în alte
brigăzi şi dormitoare. Doar vreo doi fraţi ţărani din Oltenia erau în
dormitorul celălalt la inapţi şi ei. La aceştia mai mergeam ziua şi ei veneau
la noi. Cu ceilalţi nu mai puturăm comunica - fiindcă baraca noastră era
închisă toată ziua. Noi aveam regim de penitenciar.
Cei din
brigăzile de muncă plecau dimineaţa şi se întorceau seara, încolonaţi pe cinci
şi încadraţi de miliţieni şi soldaţi atât la plecare cât şi la venire. Colonia
avea nişte barăci aşezate în rând şi alte dependinţe pentru baie, magazii,
birouri şi altele. Totul era înconjurat cu două rânduri înalte de sârmă
ghimpată printre care era o fâşie de pământ arat, care trebuia greblat la o zi,
două, pentru a se putea vedea orice urmă care ar fi trecut pe acolo spre
libertate. Opt gherete înalte erau aşezate de-a lungul acestui gard
înconjurător, iar acolo santinele înarmate cu puşti mitraliere supravegheau
neîncetat tot ce se petrecea înăuntru şi în afara coloniei. În mijlocul curţii
de asemenea era o gheretă unde şeful de secţie avea grijă asupra celor rămaşi
în colonie şi asupra desfăşurării programului interior.
Cei cu
munca de câmp primiră în prima săptămână cărţi poştale să scrie acasă - şi
dreptul de a primi un pachet cu 5 kg alimente. Noi, cei inapţi, nu aveam acest
drept, deşi zilnic eram scoşi şi noi, după plecarea celorlalţi, la diferite
munci prin curte, la curăţirea alimentelor de la bucătărie, la greblatul zonei,
la măturat, la cărat apă.
Hrana
era foarte slabă şi aici. Răbdam cumplit de foame, ca şi la Gherla. Doar când
eram scoşi la bucătărie mai puteam lua câte un cartof crud ori câte un morcov
sau o ceapă să le mestecăm pe furiş. Când se însămânţa porumbul sau când se culegea,
fraţii veniţi de la câmp ne puteau strecura câte o mână de boabe pe care le
mâncam aşa goale şi crude, zdrobindu-le între dinţi.
Compunerile
poeziilor le făceam acolo într-un mod cu totul neobişnuit, după condiţiile pe
care le aveam. La început, neavând nici un mijloc de scris, compuneam poeziile
strofă cu strofă şi le reţineam în memorie. Lucram o strofă şi o reţineam pe
dinafară. Lucram a doua strofă şi le repetam, apoi a treia şi până la capăt
repetând-o toată, până ce mi se fixa pe totdeauna în memorie.
Apoi
începeam a doua poezie tot aşa. Apoi le repetam pe amândouă. După aceea făceam
a treia - şi le repetam pe toate trei, spre a nu le uita pe nici una. Apoi a
patra, a cincea, a şasea - şi tot aşa repetându-le pe toate zilnic, de la
început.
Când am
ajuns la o sută şi peste - am mai păstrat numai titlurile şi numărul lor.
Poezia 59 - Suind din nou. Poezia 87
- O, adevăr. Poezia 115 - La anii răstignirii - şi aşa mai
departe. Când voi ieşi vreodată de aici şi voi avea un condei şi o hârtie, Domnul
mă va ajuta să mi le reamintesc pe toate aşa cum le-am compus - şi să scriu,
despovărându-mi capul de toată sarcina lor care-mi devine din ce în ce tot mai
grea...
Şi aşa
am şi făcut. După mulţi ani.
Dar abia
dacă am mai putut afla atunci jumătate din câte erau. Poate cele mai frumoase
îmi fuseseră acoperite de molozul durerilor multe şi grele care se prăbuşiseră
peste cele mai scumpe nădejdi şi gânduri pe care le înviasem şi le îngropasem
pe acolo.
Umblând
prin curte am aflat o bucăţică de geam spart. Am luat-o înăuntru. Am uns-o cu
scuipat, apoi am frecat-o cu săpun, întinzând peste tot cu degetul această pată
umedă. Apoi cu o cârpă am frecat peretele presând peste ea câte puţin praf
mărunt de var. Aşa s-a acoperit sticla cu un praf alb pe care apoi am început
să scriu cu un beţişor de chibrit versuri şi strofe de poezii, spre a le reţine
mai uşor. Şi alţii mai făceau la fel...
Aşa am
scris mai târziu textele evangheliilor duminicale pe care la slujbele noastre
cu fraţii preoţi, le citeam la liturghiile noastre pe ascuns pe după paturile
din colţuri, spre a nu fi prinşi de cei ce ne pândeau.
Odată am
compus un text de colind, iar alt frate îi compuse melodia. Dar pe neaşteptate
au venit şi ne-au scos pe coridor la o corvoadă afară în curte. Îndată însă am
aflat că se făcea o percheziţie în dormitor în paturile noastre. Cineva ne
pârâse. Gardianul ne-a găsit sub pernă ciobul de sticlă cu colindul scris şi
notat. Am fost luaţi şi duşi la poartă la comandant, certaţi, ameninţaţi,
judecaţi: cinci zile la carceră.
Am fost
duşi într-o încăpere goală, fără ferestre, doar cu un mic gemuleţ cu gratii sus
de tot. Pe jos noroi. Se aruncau dimineaţa găleţi de apă spre a nu te putea
aşeza pe vatră. Mâncare: o zi raţia scăzută, fără pâine, două zile numai
turtoiul şi apă. Seara se băga un pat gol, doar cu o rogojină şi o pătură. Am
stat acolo, aşa, în frig, în întuneric şi în umezeală, 5 zile şi 5 nopţi, doar
noi doi şi încă un profesor care mai făcuse şi el ceva. Lui îi puseseră şi
lanţurile. Nişte lanţuri groase şi grele cu nişte obezi făcute cu ciocanul pe
nicovală, ca şi piedicile pentru cai... Aşa am plătit noi frumosul colind care
atunci l-am făcut: Minunată-i Noaptea
Sfântă...
Au
trecut astfel aproape 2 ani! Câte amărăciuni şi necazuri n-am plătit în acest timp,
numai Domnul le va spune în ziua când tot ce s-a făcut în ascuns se va arăta la
lumină. Nu mi-ar ajunge nu ştiu câte cărţi ca asta ca să le pot înfăţişa pe
toate. Voi trece şi eu mai repede peste ele şi voi consemna aici doar sfârşitul
acestei triste perioade pentru a ajunge cât mai repede la capătul povestirii
acesteia, atât de neplăcute pentru mine. Cred că şi pentru voi.
În
toamna anului 1962 veni pe neaşteptate ordin ca noi, cei inapţi, să fim duşi
din nou la Penitenciarul Gherla. Astfel furăm împinşi şi încărcaţi în câte o
remorcă de tractor, aşezaţi jos pe trei rânduri, fiecare cu picioarele
desfăcute în formă de V, iar între picioarele unuia aşezat altul. Bagajele le
aveam în braţe şi astfel, înghesuiţi până la sufocare, eram duşi spre Dunăre să
fim coborâţi într-un bac cu care să călătorim iarăşi pe apă până la Galaţi. Eu
aveam în braţe un biet colonel invalid de pe front, cu piciorul drept retezat
de o schijă. Avea o proteză grea şi incomodă atât pentru el cât şi pentru mine.
Credeam că voi muri până se va termina calvarul acestei călători smucite peste
gropi, peste dâmburi, peste şanţuri. Dar n-am murit chiar nici unul.
În bac
ne-au aşezat la fel de înghesuiţi pe toţi ca în remorca cu care venisem - şi
aşa am călătorit până la Galaţi. Am ajuns seara şi ne-au dus peste noapte la
Penitenciarul de acolo. Mai fusesem aici acum 20 de ani când vizitasem două
ceasuri pe fr. Marini şi Bălăuţă care erau atunci închişi aici.
Am fost
băgaţi într-o sală mare cu pereţi înalţi şi cu paie pe jos. Mi-am dat imediat
seama că asta fusese biserica închisorii iar acum devenise dormitor pentru
deţinuţii care erau în tranzit pe aici. Stăm culcat pe spate cu faţa în sus,
privind cu inima plină de durere la picturile sfinte de pe pereţi şi de pe
tavan peste care acum era dat cu un strat subţire şi spălăcit de var. Prin
această perdea de var ochii sfinţilor priveau în jos spre lume, plini de
mustrare şi de prevestiri rele. Altarul era transformat în WC spre cea mai
provocatoare ofensă adusă lui Dumnezeu. Deasupra acestuia o mare cruce
batjocorită cu var spălăcit, atârna ca o sabie a mâniei lui Dumnezeu spre cei
ce-au batjocorit-o.
M-am
cutremurat până în străfundul fiinţei mele cât de departe a ajuns poporul
nostru în necinstirea Domnului Dumnezeu şi în batjocorirea sufletului şi a
credinţei părinţilor şi a înaintaşilor. Cu câte jertfe, cât respect şi
recunoştinţă faţă de Dumnezeu au înălţat ei în vremile lor grele şi amare,
aceste lăcaşuri de închinăciune şi de mulţumită Dumnezeului Izbăvirilor! Iar
noi, netrebnicii lor urmaşi, cum ne batem azi joc şi de Dumnezeul Care i-a
izbăvit pe ei şi de al nostru Care ne-a dat o ţară mare şi liberă. La ce să ne
mai putem aştepta acum în viitor? Cui ne vom mai ruga noi mâine când pot veni
iarăşi alte nenorociri şi mai mari, dacă de Dumnezeul Care ne-a scăpat ieri ne
batem joc în acest fel, azi?
În
aceeaşi înghesuială chinuitoare, până la marginea puterilor, am fost duşi ziua
următoare la gară şi împinşi în duba vagon pentru Gherla, de unde plecasem cu
20 de luni în urmă pentru experienţa de la Grind. Plecasem atunci cu o rană
adâncă în suflet şi mă întorceam acum cu două. Amândouă coceau, usturau, ardeau
prevestind moarte - dar până acolo vor mai face încă mult rău.
La
Gherla am fost înghesuiţi la început într-o cameră mare pe jos, toţi cei ce
fusesem în acelaşi dormitor la Grind. Aşa că lucrurile au continuat şi aici
încă adâncindu-se şi înrăutăţindu-se mai mult. Greu este să urci spre
Ierusalim, să înaintezi spre o viaţă duhovnicească înaltă, frumoasă, curată -
dar a coborî spre Ierihon, spre o stare tot mai rea, când începi aşa, - asta
nu-i greu. Asta este foarte uşor. Când omul alege ambiţia şi ura, împotrivirea
şi neascultarea, prăbuşirea lui se face îngrozitor de repede şi de total.
Când
porneşti cu smerenie şi sinceritate pe urmele Domnului spre înaintarea în bine,
găseşti mai puţini care să te însoţească în acest suiş frumos dar greu. Totuşi
mai sunt şi suflete care te însoţesc, dorind şi ele asta.
Dar când
o iei în jos pe calea neascultării, a bunului plac, a firii slobode - îndată
afli şi pe alţi astfel de tovarăşi care, întocmai ca nişte cai care au rupt
frânele, o iau razna pe unde le place, fără a mai ţine seama de nici o ordine
sau oprelişte. Ei propovăduiesc libertatea, adică desfrânarea, fiindcă nu le
mai convine să se supună nimănui şi fiindcă o astfel de "evanghelie"
le place. Aşa au dorit de la început. Dar câtă vreme erau slabi, erau nevoiţi
să se supună, fiindcă n-aveau cum altfel, îndată ce li s-a ivit, însă, ocazia -
bucuroşi au trântit pe cel ce le părea că este în spatele lor, i-au mai dat câteva
copite, apoi, sărind şi nechezând fericiţi şi liberi, au luat-o razna bucuroşi
că nu-i poate opri nimeni. Lasă, de acum vor avea ei grijă să nu le mai pună
nimeni nici un frâu. Ce viaţă mai bună poate fi ca asta? Ce evanghelie mai
convenabilă? Ce Isus mai comod? Faci ce vrei, interpretezi cum vrei, predici
ce-i place fiecăruia, - şi astfel acum se adună în traista ta cadouri de la
toţi, iar acasă ţi se umple cămara, ţi se mobilează casa, ţi se îngraşă
trupul... Argumente şi metode îţi pune la dispoziţie şiretenia şi viclenia
învăţată de la toţi marii neascultători şi dezbinatori pe care ţi i-ai ales ca
înaintaşi. Din Cuvântul Domnului pe care îl foloseşti spre amăgirea celor naivi
şi creduli, îţi alegi numai ce-ţi convine şi ţie şi lor, spre a nu incomoda pe
nimeni, dar spre a ciupi câte ceva de la toţi... Ce grozăvie!...
Duhul
falselor încredinţări din care vesteşti pe Acel fals Cristos, îţi îngăduie
orice păcat, îţi ţine mereu la dispoziţie pe acel fals har al său care le
acoperă pe toate. Poţi să faci orice vrei, poţi să umbli pe unde îţi place -
acel har convenabil te îndreptăţeşte dându-ţi acea falsă încredinţare a unei
neprihăniri convenabile şi uşoare... În care te legeni apoi până ce te vei
trezi în braţele diavolului, a aceluia care ţi s-a înfăţişat şi el ca un fals
înger tot timpul până în ceasul morţii. De atunci încolo te are în mâini pe
veşnicie. Nu mai are nevoie să se prefacă.
Ce
învăţăminte să mai tragi de aici? Ce să-ţi spui ţie însuţi, ce să mai spui altora?
Să nu mai ai milă de nici un milog? Să nu mai iei lângă inima ta pe nici un
orfan? Să nu mai porţi pe umărul tău pe nimeni? Ca nu cumva să creşti iarăşi pe
un alt nelegiuit, să nu încălzeşti altă reptilă, să nu hrăneşti alt răufăcător?
Nu! Ci
cu toate acestea să faci binele mai departe. Să ajuţi şi mai departe. Să te
încrezi şi mai departe în ceea ce este de om în fiecare om.
Poate să
fie câte ceva de porc, de câine, de vulpe, de şarpe, de lup ori de măgar - în
fiecare fiinţă omenească, în unii mai mult, în alţii mai puţin. Dar este şi de
om. Cu cât creşte, prin educaţie şi prin efort personal în fiecare, partea lui
de om, cu atâta scade până la dispariţie ceea ce este din celelalte. Dar cu
cât, dintr-un motiv sau altul, cresc în om şi celelalte - cu atâta scade tot
ceea ce era om în el. Până ce ajunge mai rău de cum era chiar înainte de a veni
la Cristos. Chiar şi ceea ce avea de om atunci nu mai are după aceea. Ci, după
împrejurări, el poate deveni total: fie porc, fie câine, fie vulpe, fie măgar
- dar mult mai primejdios decât aceste animale, fiindcă el are raţiunea cu care
lucrează, pe când ele nu o au...
Ci
trebuie să nu-ţi pui cu grabă mâinile peste nimeni (1 Timotei 5:22). Să aştepţi
rezervat şi atent să vezi prin timp şi prin încercări cum trece şi cum se
poartă cel pe care-l primeşti şi vrei să-l ajuţi, îndrumându-l cu dragoste,
ajutându-l cu bunătate, să-l observi totuşi cu atenţie şi să te ataşezi de el
cu prudenţă. Dacă este om prin firea lui lăuntrică, atunci el va căpăta tot mai
frumos chipul de om, până se va transfigura în chip al lui Cristos. Dacă nu-i
om, el se va desfigura mereu până ce va lua chip de animal sau fiară - după cum
este firea aceluia către care înclină să i se asemene. Până ce ajunge demon.
Au
trecut alţi 20 de ani de atunci - dar usturimea amară din sufletul meu chinuit
de aceşti oameni, încă nu s-a stins. Am mai căutat să uit, am mai căutat să
acopăr şi am încercat iarăşi şi iarăşi încă alţi 10 ani şi după ce am ieşit cu
toţii afară din cuptorul acela întunecos şi cumplit - au mai încercat şi alţi
fraţi care nu m-au putut crede ce s-a întâmplat pe acolo; unii au rămas şi mai
departe, până astăzi, când scriu aceste rânduri, tot ceea ce s-au dovedit acolo
că sunt.
Din
aceeaşi primăvară a anului 1975 - de la ultima încercare a îndreptării lor,
i-am încredinţat în seama lui Dumnezeu - şi am pierdut pe totdeauna orice
speranţă omenească de îndreptare pentru unii... Singurul Dumnezeu, prin vreo
minune dacă îi va mai salva din orbia îngâmfată şi primejdioasă prin care se pierd
pe ei înşişi şi pe cei care îi urmează.
O, Mare
şi Puternic Dumnezeu al Minunilor, singura noastră speranţă pentru cei ce nu
mai ascultă de nimeni, este numai la Tine. Îndură-Te şi fă minunea
transfigurării lor, până nu li se desăvârşeşte desfigurarea. Amin.
Slăvit
să fie Domnul.
Cu
ce-ai ieşit din flăcări?
Cu ce-ai ieşit din flăcări mai bun decât
erai
Când ai intrat în marea şi
ultima-ncercare
Sfârşind cu tine însuţi eroica-nfruntare,
Cu ce-ai rămas din toate - ce-ai ars şi
ce mai ai?
Ce-ai limpezit în tine din câte căi
aveai,
Ce-ai lepădat din toată zadarnica
strânsură,
Cât ai ales ce-i aur, cât ai lăsat ce-i
zgură,
Cât ai avut ‘nainte - şi-acuma cât mai
ai?
Nu anii suferinţei urcaţi cu-atâta vai,
Nu perii albi, nici plânsul, nici
pierderile grele,
Ci câtă-nţelepciune şi tâlc ai scos din
ele
Aceasta-i întrebarea - ce-ai ars şi ce
mai ai?
Căci dacă tot acelaşi te-ntorci, precum
erai
Când ai intrat în marea şi
ultima-ncercare,
Zadarnică-a fost jertfa şi chinurile-amare:
Nimic n-aveai ‘nainte - şi-azi tot nimica
n-ai.