CAPITOLUL
25
Al şaptelea foc
Eu voi mulţumi de-a
pururi Dumnezeului Slăvit
Că în felul cel mai
crâncen mi-a fost dat ce-am limpezit,
Că-n văpaia cea mai
albă mi-am primit al Slavei In;
- Numai ce-am cules
de-acolo are-n el ceva divin...
Ameninţarea
din 4 noiembrie, nu întârzie să se arate. Când omul bun promite rău, să nu te
temi, fiindcă el nu se ţine de promisiune, să-l crezi numai când promite
binele, căci atunci se ţine. Când omul rău promite binele, să nu-ţi faci
nădejdi, căci el nu se ţine de promisiunea lui. Dar când îţi promite răul,
păzeşte-te, căci atunci se ţine.
S-a
ţinut de promisiunea lui şi Alexandru Drăghici, întocmai cum a ameninţat. Şi
fiecare dintre subalternii lui din ţară s-au ţinut; după zelul său, la cele
dintâi porunci se grăbiră să sară asupra fraţilor şi a adunărilor noastre.
A fost
alcătuit un plan de arestări pe ţară, apoi pe regiuni, pentru ridicarea şi
condamnarea fraţilor. Uneltele vânzătoare dintre noi deveniseră harnice, dând
note informative cât mai amănunţite de care era nevoie la întocmirea dosarelor
noastre de condamnare.
Astfel,
începând chiar din luna următoare, de Sărbătorile Naşterii Mântuitorului, de
Anul Nou şi de Bobotează, urmară valuri după valuri să vină la noi ştirile
despre arestări de loturi de fraţi pe regiuni: Timişoara, Craiova, Bucureşti,
Galaţi, Suceava, Bacău, Sibiu, Cluj, Hunedoara.
Zeci şi
sute de fraţi, până şi surori, până şi fete.
Mă
aşteptam în fiecare clipă să vină uliul să se repeadă şi asupra mea fiindcă
vedeam mereu cum mi se dau târcoale tot mai apropiate. Dar aşa ceva era normal
acum şi mă miram de ce se întârzie totuşi atât de mult.
Mă
mutasem la Călanul Mic şi aflasem un serviciu modest la un depozit de
materiale. Cel care îmi vânduse casa îmi cerea mereu rata care o datoram la
început, iar cel căruia îi vândusem eu mă tot amâna, fără să-mi dea nimic.
Am fost
silit să merg să mă împrumut la singura familie unde îndrăzneam, familia sorei
Mariţa şi fr. Vasile din Comăneşti.
Încă de
la plecarea de acasă am observat că sunt urmărit. Pe tot timpul şi drumul la Comăneşti
- la fel.
În ziua
următoare, seara - era 13 martie - la coborârea din tren, am fost înconjurat cu
ţipete şi fluierături, apoi prins ca un făcător de rele şi dus între patru inşi
până acasă. Era pe la ora 11 noaptea când mi se făcea percheziţie, iar pe la
ora unu eram dus la Călan de unde dimineaţa am fost dus la Deva.
Mi s-a
confiscat tot ce aveam în casă: cărţile, Biblia, manuscrisele... Până şi cei
10.000 de lei în numerar luaţi cu chitanţă de la familia din Comăneşti. Fără să
mi se mai înapoieze apoi din toate nimic, niciodată.
În
dimineaţa următoare venise după mine la Deva o maşină de la Cluj. Am fost urcat
între doi şi dus acolo unde urma să se facă ancheta şi judecata noastră, a
celor ce fusesem consideraţi mai vrednici ca să facem parte din lotul pe ţară.
Aceasta poate pentru că în ultimii doi ani eu locuisem la Cluj, unde activasem
mai mult - atât eu, cât şi Pop Al. cel harnic şi potrivnic. Nu ştiu cum s-a
făcut, dar căpitanul care mă ducea de la Deva, aşezat pe scaunul maşinii lângă mine,
tot timpul drumului până la Cluj a dormit frumos cu capul pe umărul meu. N-am
înţeles niciodată de ce a făcut el aceasta.
La
Securitatea din Cluj am fost depus pe fundul celui mai adânc coridor al
beciului subteran. Apoi a început îndată ancheta cea mai lungă şi grea a celor
8 luni de zile şi nopţi, din martie până în noiembrie 1959, când am fost
judecaţi şi condamnaţi.
Aici am
trăit cele 8 luni de zile, clipă de clipă şi pas de pas, cumplitul calvar al
celor mai lungi şi mai grele anchete de până atunci, fiindcă, dacă până acum,
de câte ori fusesem luat şi dus, aveam să răspund doar pentru mine însumi, acum
trebuia să răspund pentru mulţi.
La trei
zile după aducerea mea la Cluj, se făcea percheziţie şi la casa de la Sânicoară
unde ne aveam toate lucrurile, fiindcă nu ni le dusesem încă la Călanul Mic. A
confiscat absolut totul: haine, lenjerie, mobilă, toată sărăcia ce o aveam.
Apoi cărţi, obiecte, manuscrise. Şi în urmă casa, grădina, totul. Din toate,
nici până astăzi nu ni s-a mai înapoiat nimic. Şi niciodată, niciodată, nimic.
Anchetatorul
pe mâna căruia ajunsesem să fiu dat ne cunoştea atât de bine pe toţi fraţii şi
toate cele ce le făcusem în ultimii doi ani, încât de la început mi-am dat
seama că omul acesta ne urmărise tot timpul şi cu toată grija, pe fiecare şi pe
toţi. De asemenea şi că Pop, unealta lui de urmărire a noastră, fusese foarte
harnică. Dumnezeu să aibă milă de ei, când şi ei vor cădea în Mâinile Lui.
Mai
târziu am aflat că, în adevăr, acest căpitan făcuse slujba de şef de post la miliţia
din Feleac în acel timp când Şandor Pop se zicea că face şi el acolo slujba de
învăţător.
Din
prima zi, anchetatorul nostru mi-a şi spus:
— Domnule
Dorz, aţi fost dat în mâinile mele. N-are nici un rost să vă faceţi iluzii.
Trebuie să ştiţi că noi cunoaştem totul despre voi toţi. Eu trebuie doar să
stabilesc gradul de vinovăţie al fiecăruia dintre voi. Aşa că vedeţi, orice aţi
încerca, rezultatul va fi acelaşi.
— Şi
dumneavoastră sunteţi în Mâinile lui Dumnezeu, toţi suntem în Mâinile Lui, am
răspuns eu încet şi liniştit, privind în ochii lui. Faceţi ce trebuie să
faceţi.
Părându-i-se
probabil că prima noastră întâlnire şi începutul discuţiilor noastre n-a fost
potrivit cu atitudinea pe care trebuia s-o ia el de la început - şi vrând să
ocolească alunecarea vorbirii noastre pe un astfel de făgaş, luă îndată o
înfăţişare aspră şi îmi porunci dur:
— Stai
acolo la masă! Vei răspunde numai ce te voi întreba eu şi fără să-mi vorbeşti
de Dumnezeu şi despre Cristos. Despre asta ai vorbit până acum destul şi prea
mult altora. Acum va trebui să dai aici seamă pentru toate astea.
Aşa
începu pentru mine lungul şir de zile şi nopţi de întrebări şi răspunsuri
scrise cu rost şi fără rost, la obiect şi în afară, pe zeci şi sute de
pagini...
În
celulă cu mine mai erau când doi, când trei, când patru, cinci şi chiar şase
deţinuţi. Fiecare cu câte altceva. Nu erau băgaţi împreună niciodată doi din
aceeaşi învinuire. Unii erau aici pentru politică, alţii pentru sabotaj, pentru
frontieră, pentru aur, pentru felurite crezuri religioase interzise. Din când
în când făceau schimburi prin celule, mutându-i şi împrăştiindu-i pe cei ce
fuseseră un timp împreună. Probabil spre a nu se împrieteni unii cu alţii. Mai
probabil însă pentru a putea fi băgaţi printre cei închişi oameni ai anchetei,
care prefăcându-se prieteni cu cei anchetaţi, căutau să afle de la ei diferite
lucruri pe care nu le declaraseră la anchetă. Aceştia, apoi, când erau scoşi,
le dezvăluiau, dând pe cel care se încrezuse în ei şi căzuse în mreaja lor, pe mâinile
celui ce-l ancheta. Erau unii la care nici nu te puteai gândi că sunt iscoade.
Ce lucru îngrozitor şi ce păcat de moarte! Să ajungi să vinzi pe semenul tău,
care şi aşa este destul de chinuit, spre a fi chinuit şi mai mult!
Când se
deschidea uşa celulei, pentru ca cineva să fie scos sau băgat - cu toţii
trebuia să ne întoarcem imediat cu faţa la peretele din fund. Dacă cel ce
deschidea făcea "psst", trebuia să ne întoarcem cu toţii imediat cu
faţa la uşă, pentru ca el să aleagă pe acela de care avea nevoie să-l ia la
anchetă. Dacă nu-l cunoştea, întreba în şoaptă:
— Care
eşti... cutare?
Dar în
curând paznicii începură să ne cunoască pe toţi.
De la
început am aflat că celor ce veneau să ne ia, li se spunea uliul. Îndată, deci, ce se simţeau apropiindu-se paşi, unul şoptea
speriat: "Uliul!" Într-adevăr
uşa se deschidea, uliul se uita peste noi ca peste nişte pui speriaţi închişi
în cuşcă, dintre care el îşi alegea pe care voia, îi întindea ochelarii cei
negri pe care totdeauna îi avea în mâna şi îi spunea:
— Ia-i!
Luai
"ochelarii", care erau nişte petice negre de piele sau pânză groasă,
legaţi cu un elastic pentru a ne acoperi cât mai strâns ochii, spre a nu vedea nimic
pe unde eşti dus. Îi apăsai bine peste ochi, apoi puneai mâinile la spate şi te
lăsai înhăţat, împins, oprit, dus până unde trebuia să te ducă. De obicei uliul
se grăbea şi atunci trebuia să treci peste praguri nevăzute de care te loveai,
scări pe care călcai în gol sau te împiedecai în plin, uşi ce trebuia să le
izbeşti cu capul ori cu umerii. Aveai uneori capul plin de cucuie, ori
genunchii plini de vânătăi. De multe ori, chiar uliul se distra făcând în aşa
fel încât loviturile să fie cât mai dese şi mai multe. Atunci tot el se
prefăcea furios:
— De ce
nu eşti atent, boule? Şi te mai izbea şi el încă o dată. Necunoscându-i după
numele lor adevărat pe nici unii dintre aceşti supraveghetori ai noştri, cei
închişi începură să-i boteze ei înşişi, după inspiraţia sau după întâmplările
lor, pentru a-i cunoaşte sau vorbi despre ei.
Erau printre
ei şi oameni buni şi oameni răi, de altfel ca peste tot. Unii te tratau
omeneşte - atât cât puteau. Alţii te tratau sălbatic, ca nişte fiare, nici
măcar după legea aceasta de aici, ci după răutatea inimii lor, mult mai rea.
Am văzut
că slujbaşul-om, se poartă întotdeauna după omenia legii, iar slujbaşul-fiară
se poartă după cruzimea ei. Am văzut că legea nu este rea în ea însăşi, ci în
aplicarea ei. Şi aplicarea o face omul şi depinde de om. Şi omul răspunde în
faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei sale de felul cum aplică ceea ce are
libertatea să aplice după cât este puterea sa.
Şi am
văzut că în cea mai mare parte omul este rezultatul educaţiei care i s-a făcut,
începând cu cei şapte ani de-acasă. Deci începând cu mama, cu primul educator
pe care îl are orice om.
Ce mare
lucru este educaţia religioasă în familie - se vede mai ales în astfel de
locuri. Fiul pe care îl creşte o mamă poate va deveni un astfel de slujbaş cum
sunt aceştia, de la anchetator până la paznic. Şi tot felul său de a se purta
cu semenii căzuţi pe mâinile şi sub cheia lui va fi în cea mai mare măsură aşa
cum l-a format mama lui. Dacă ea, mama sa - şi el, tatăl lui, şi-au crescut
copilul lor ca să fie om - atunci el va fi om. Atunci şi Dumnezeu şi oamenii
vor binecuvânta odată pe omul acesta şi pe mama care l-a crescut să fie om şi
nu fiară.
Dar dacă
el va fi fiară şi nu om, atunci atât oamenii care vor avea de-a face cu el, cât
şi Dumnezeu îl vor blestema nu numai pe el, ci împreună cu el şi pe mama lui şi
pe tatăl său care l-au făcut fiară şi nu om.
O, de
câte ori am gemut, prin anii aceia grei şi mulţi şi crânceni: ce bine ar fi
fost dacă poporul nostru ar fi avut mai multe mame credincioase de câte a
avut... Ar fi avut mai mulţi fii de oameni decât pui de fiare. Atunci chiar dacă
legile erau cum erau, ei le-ar fi aplicat omeneşte - iar grozăviile s-ar fi
săvârşit mai puţin!
De la
oamenii care treceau pe la noi prin celulă am aflat că aproape în fiecare din
cele câteva zeci de celule câte mai erau sub pământul acestei clădiri care
apăsa asupra noastră, era câte un frate din lotul nostru pe ţară. Am auzit
numele multora dintre ei - şi nu înţelegeam ce rost avusese să-i bage pe mulţi
în acest lot care totuşi se presupunea că ar trebui să-i cuprindă într-adevăr
numai pe cei mai însemnaţi şi mai importanţi atât prin activitatea, cât şi prin
starea lor. Dar n-a fost aşa, ci s-a făcut o amestecătură de tot felul, desigur
pentru a se crea cât mai multe compromiteri. Altfel, dacă ar fi fost aleşi doar
cei cu o comportare serioasă şi demnă, mai ales la desfăşurarea procesului -
dar şi înainte şi după aceasta - felul cum ne-am fi înfăţişat ar fi fost altul.
Şi atunci ar fi stânjenit mai mult pe cei care au ştiut să prevadă totul.
Dar de
ce oare mai vorbesc eu în felul acesta, când sunt bine încredinţat că nimic nu
s-a întâmplat fără cunoştinţa şi îngăduinţa mai dinainte a lui Dumnezeu? Nu mi
se spusese oare şi mie mai dinainte cu mult de aceasta şi nu le ştiu eu oare
bine din experienţele celelalte!?
Dumnezeul
le-a îngăduit toate ca să fie aşa. El a îngăduit ca eu să mă mut de la atâta
depărtare tocmai aici la Cluj, lângă Cluj. El a făcut ca şi cel prin care vom
fi vânduţi să fie adus şi el de la altă depărtare tot aici. Zeci de amănunte
din toată desfăşurarea celor pregătite mă încredinţează acum că toate erau
pregătite mai dinainte ca să fie aşa, nu în primul rând de oameni, ci în primul
rând de către înţelepciunea lui Dumnezeu, Care avea tocmai prin aceste cerneri
- care se anunţau lungi şi grele - o mare lucrare de curăţire şi de orientare
care trebuia să fie făcută în vremile astea şi în locurile astea, printre noi.
Aşa am
aflat şi despre Pop Al. că este şi el pe aici, într-o celulă apropiată. Cineva
care era în celula în care fusese băgat el chiar în clipa arestării, spunea
despre el cât de ciudat se comportase.
Când îl
băgase în celulă, el le povestise că îl luaseră de la gară, pregătit să meargă
undeva prin Banat la o nuntă. Tocmai îşi cumpărase biletul când doi l-au luat,
l-au suit într-o maşină şi l-au băgat direct în celula asta.
— Era
foarte nervos şi nerăbdător, ne spunea omul. Nu mai avea astâmpăr. Trebuie să
fie o greşeală cu mine, zicea el foarte agitat. Nu se poate, trebuie să fie o
greşeală. Eu credeam că mă vor duce în altă parte şi nu aici. Doar eu am
colaborat cu ei - cum să mă aresteze pe mine? Desigur, cineva are să mă întrebe
ceva şi neavând timp momentan, m-a adus să aştept aici câteva minute. Dar nu se
poate, trebuie să vină să mă ia de aici. Am şi biletul de tren - trebuie să
ajung neapărat acolo la nuntă. Acum voi pleca cu trenul următor... Şi iarăşi
bătea în uşă ca să fie scos la comandant...
Noi
zâmbeam - spunea omul - miraţi de naivitatea lui - şi i-am zis: Linişteşte-te,
domnule, nu-i nici o greşeală cu dumneata. La nunta aia n-ai să mai ajungi
niciodată. Dumitale ţi se pregăteşte acum o altă nuntă, ai să vezi!
El nu
voia să ne creadă nici să se liniştească. L-am lăsat în pace. Ne şi temeam de
el, dacă ne spusese că el a colaborat cu ei.
Mă miram
şi eu cum de l-au luat şi pe colaboratorul de care se folosiseră atât de bine.
Dar cei cu care eram - şi care cunoşteau mai bine decât mine felul în care se
procedează la arestarea celor care sunt mai mulţi într-un lot - mi-au spus că
atunci, odată cu cei din lotul acela, îl arestează şi pe cel care a fost
iscoada şi vânzătorul lor. În primul rând pentru a acoperi în faţa lumii pe
vânzător. Apoi pentru a-l folosi chiar şi prin închisoare spre a afla de la el
ce vorbesc ceilalţi. În al treilea rând, pentru că afară nemaiavând nici o
nevoie de el, nu numai că n-au nici un fel de respect pentru el, ci chiar se
tem că i s-ar putea trezi cugetul ca lui Iuda - şi ar putea începe să spună şi
să strige că a păcătuit vânzând sânge nevinovat... Dar aşa, dacă este pus şi el
să sufere, ar putea să-şi afle vreun rost şi o amăgire de prestigiu a
conştiinţei sale că sufere şi el pentru Cristos la fel cu acei pe care el i-a
vândut. Iar aceasta nu-l lasă să se prăbuşească în netrebnicia sa nici în ochii
săi, nici în ai altora.
Ce bine
ştiu fiii veacului acestuia să stoarcă din fiecare situaţie până la ultimul
strop de avantaj pentru scopurile lor.
Sinedriul
din Ierusalim nu mai avea nevoie de Iuda, fiindcă Cristos era condamnat de ei
la moarte - şi prin urmare nu mai aveau nevoie de vânzătorul Lui. Dar noi
nefiind condamnaţi încă la moarte, de al nostru vânzător va mai fi nevoie. Nu
uşor se mai poate găsi altul chiar atât de potrivit pentru slujba asta ca el.
Aşa că, chiar dacă mai face greşeli, meritele lui le scuză faţă de ei.
Dar tot
în planul Domnului a fost îngăduit şi lucrul acesta. Trebuia şi aici să se
împlinească Scriptura.
Lucrarea
Oastei este Lucrarea lui Dumnezeu. Temelia ei era Cristos şi materialul cu care
trebuia să se lucreze era aurul, argintul şi piatra scumpă - după cum este
scris. Fiecare lucrător trebuie să ia seama bine nu numai ce clădeşte deasupra
dar şi cam clădeşte. Schimbul întâi din lucrătorii care fuseseră temelia,
clădiseră atât de frumos pe temelia lui Cristos, prin călăuzirea şi inspiraţia
Duhului Sfânt. Schimbul al doilea continuase la fel, deşi în timpul lor au
bătut mari furtuni pentru această Lucrare. Dar acum în acest al treilea schimb,
a treia generaţie de lucrători, începuseră o mare parte din ei să lucreze rău.
Nu numai că lepădaseră Planul lui Dumnezeu după care lucraseră cei dintâi
lucrători - dar renunţaseră şi la acele adevăruri de credinţă, la acele lucruri
de valoare sfântă şi durabilă cu care zidiseră înaintaşii noştri. - Şi
împrumutaseră alte convingeri şi alte valori, stranie şi nepotrivite de pe la
alţii cu care niciodată n-ar fi trebuit să ni le schimbăm.
Acum
vraiştea şi dezorientarea, precum şi amestecătura şi dezordinea, ajunseră
foarte departe şi foarte sus. Duhurile şi lucrătorii acestora lucrau cu foarte
multă hărnicie, grăbind nimicirea totală. Contrar numelui, în Oastea Domnului se
pierduse orice disciplină, orice cadenţă şi orice aliniere. Prea mulţi făceau
ce doreau, umblau cum le plăcea. Credeau şi învăţau după cum auzeau de la o zi
la alta sau de la un străin la altul.
Şi nu se
mai putea merge în felul acesta! Din pricina Numelui Său Sfânt, Domnul şi
Conducătorul Oastei a pornit să facă ordine şi lumină în ea prin cernerea şi
focul acesta.
Şi
cernerea trebuia să se facă şi focul trebuia să ardă până când se va alege tot
ce se mai poate curaţi. Şi tot ce nu se mai poate... Ca să rămână curată ideea
ei.
Omul pus
să-mi stoarcă sufletul în anchete de zi şi noapte, care continuau aproape
neîntrerupt, se purta cu mine din ce în ce tot mai aspru. Nu ştiu care dintre
cei 25 de fraţi arestaţi în lotul nostru şi care erau închişi prin beciurile
astea, declarau tot felul de lucruri grele şi neadevărate despre Lucrarea
Oastei, despre unii dintre fraţi, despre scopurile noastre. Bineînţeles că nu
puteam recunoaşte nimic din ceea ce arunca bănuieli rele asupra Oastei care era
curată până în străfundurile ei.
De
asemenea nu puteam recunoaşte nici despre fraţi ceea ce nu ştiam. Noi lucrasem
cinstit şi pe faţă în tot ceea ce vorbisem şi umblasem. Nu ne era nici frică şi
nici ruşine în faţa nimănui de ceea ce ştiam că am făcut. Dar erau o mulţime de
învinuiri neadevărate pe care nu le puteam recunoaşte - şi din cauza acestora
aveam atât de multe de pătimit.
Ancheta
avea tot interesul să ne constrângă ca să strângă tot felul de învinuiri asupra
noastră, spre a ne încărca la proces cu cât mai multe şi mai grele fapte. Şi
cum eu eram socotit vinovatul principal, în toate, se înţelege că asupra mea se
concentra presiunea cea mai mare. Cei mai mulţi din lotul nostru, care erau
oameni simpli şi slăbuţi în toate privinţele, unii chiar infirmi atât trupeşte cât
şi sufleteşte, se comportau atât de nechibzuit încât creau o mulţime de
neajunsuri. Ei credeau că vor scăpa dacă aruncau şi partea lor asupra altora,
milogindu-se şi dezvinovăţindu-se că n-au ştiut, că n-au vrut, că n-au
cunoscut... După fiecare dintre aceştia eram luat eu ca să recunosc tot ce
spusese el şi tot ce voia anchetatorul. Unele puteam să le recunosc fără
greutate - ele se refereau la mine. Altele însă se refereau la alţii, ori la
Lucrarea Domnului, fireşte că nu le puteam... Îi spusesem anchetatorului de la
început:
— Vedeţi
bine că în ce mă priveşte pe mine nu mă dau în lături de la nici o pedeapsă.
Puteţi să mă înfăşuraţi cu câte lanţuri vreţi, nu vreau să nu mă las legat, dar
pe alţii eu nu-i pot da să fie legaţi - orice ar fi să sufăr eu.
Şi nici
nu i-am dat.
— Nu
vezi că eşti prost dacă procedezi aşa? - îmi zise el într-o zi. Iată ce părere
au fraţii tăi despre tine. Citeşte aici declaraţia unuia, ca să vezi şi să
nu-ţi închipui că ei te consideră cine ştie cum. Prea te-ai încrezut în toţi -
şi te mai încrezi şi acum. Iată, citeşte!
Şi îmi
arătă o declaraţie scrisă în care un rând era subliniat cu roşu... Da, l-am
crezut pe Dorz că este un înger, dar m-am convins că este un înger cu aripi de
lut...
— Foarte
rău că m-a crezut înger. El mă consideră deci şi acum tot un înger... Prea
mult, se înşeală şi acum, nu sunt decât un biet păcătos. Fratele acesta a scris
despre mine prea frumos.
— Vrei
să-ţi arăt şi altceva, mai puţin frumos?
— Îmi
este indiferent. Eu nu caut aici să-mi arăt valoarea persoanei mele. Vreau să
se vadă faptele şi scopurile vieţii mele dacă au fost cinstite sau nu. Dacă au
fost folositoare sau nu. Dacă sunt vinovate sau nu.
— Avem
vreme să le descoasem pe toate, fii sigur. Vei sta tu aici mult şi bine. Are
ancheta destule metode cum să desfacă firele voastre oricât ar fi de bine
ascunse.
Ştiam într-adevăr
că are metode destule şi cumplite cum să facă pe oricine să declare tot ce avea
nevoie învinuitorul nostru pentru dosarul de condamnare, căci auzeam de jos,
din beciul nostru vaietele şi izbiturile care se petreceau mai întotdeauna prin
camerele de anchetare. Dar îmi încredinţasem viaţa în Mâinile Domnului şi nu-mi
mai păsa prea mult câtă vreme mai trăiesc. Doream numai şi mă rugam să nu cad
în ispită.
Mâncarea
era foarte puţină, odihnă nu aveam deloc, iar starea mea se înrăutăţea de la zi
la zi. Eram aici de atâtea săptămâni, fără aer, fără hrană, fără linişte şi stăteam
pe un pat de beton care trăgea toată puterea şi sănătatea care mai era în mine.
Mâna stângă, pe care căzusem înainte de arestarea mea, începu să mă doară din
ce în ce tot mai rău. Osul fusese plesnit, iar acum, din cauza slăbirii, a
frigului şi a umezelii din ciment, durerile începură să-mi vină violent şi
continuu. Toate acestea mă slăbiră în aşa hal, încât ajunsesem iarăşi să nu mai
văd, dinţii mi se clătinau toţi, că puteam să-i scot cu mâna. Inima uni
producea ameţeli, sufocări, palpitaţii şi uneori mi se întunecau ochii de tot
şi capul începea să-mi vâjâie şi să se învârtă, picioarele mi se umflaseră şi
toate încheieturile îmi provocau dureri ascuţite şi arzătoare. Ancheta devenise
aproape cu neputinţă de suportat... Simţeam că mă apropiu de perioada cea mai
grea. Se căutau învinuiri tot mai grele pentru frăţietatea Oastei Domnului.
Păcatele şi nechibzuinţa unora care fuseseră nişte exaltaţi şi aventurieri - şi
care la un moment dat au avut vreo atingere cu Oastea, în trecutul ei sau al
lor - erau acum generalizate şi aruncate asupra întregii Lucrări, căutându-se a
o înfăţişa în cel mai urât şi neadevărat fel. Din pricina celor unu sau doi
care făcuseră politică vinovată cândva, după ce au fost daţi afară dintre
noi... ori a altora care făcuseră înainte de a veni între noi - eram acum
învinuiţi cu toţii la modul cel mai grav, iar eu, care trăisem să-i cunosc pe
unii cât şi pe alţii, trebuia să mă lupt să nu ne las târâţi pe toţi în vina
acestor nechibzuiţi. Ei făcuseră acest rău, dar acum nu erau aici nici unii ca
să răspundă ei pentru faptele lor, ci fugiseră - iar acum trebuia pentru
faptele lor să răspundem noi şi Lucrarea Domnului, care n-avusesem niciodată
nici o atingere cu nimic din ce făcuseră ei.
O, câtă
grijă va trebui ca în viitor toţi fraţii credincioşi care vor mai avea vreo
răspundere în Lucrarea Domnului - să se ferească de orice politică lumească, de
orice amestec cu oamenii politicii acesteia, pentru a nu se aduce în nici un
fel asupra Lucrării lui Dumnezeu învinuiri nedrepte şi acuze că ar fi o lucrare
amestecată cu lumea politică şi cu nelegiuirile ei. Lumea e lume, iar
Evanghelia este Evanghelie. Nici o legătură nu trebuie să existe între
lucrările lor. Nici un amestec şi nici o asemănare. Oricine rosteşte Numele
Domnului trebuie să se depărteze de orice fărădelege sau de orice ar putea
deveni aşa. Pentru că nechibzuitul care face pleacă, iar ponoasele lui rămân.
Şi iată acum câte ponoase ale unora trebuie să le suportăm: Viorel, Titus,
Sergiu, Banu, Roman... Şi nici unul nu sunt aici. Dar cu faptele lor trebuie să
luptăm ca să nu fim acoperiţi şi sufocaţi toţi. Ce greu mi-era şi să vorbesc şi
să tac despre ei. De aceea eram chinuit acum zi şi noapte...
Uneori
mai veneau şi alţi anchetatori de prin oraşele ţării unde continuau pe regiuni
anchetele celorlalte loturi de fraţi. Aceştia mă luau la întrebări despre
declaraţiile unora dintre fraţii de acolo, care fuseseră întrebaţi despre mine.
De la Timişoara, de la Bacău, de la Craiova... Îmi era nespus de greu.
Niciodată nu-mi fusese aşa. Cu cât luptam să-i scot pe alţii, cu atât mă
afundam pe mine. De câteva ori mi se făcuse rău. Inima părea că nu mă mai poate
ajuta. Credeam că într-adevăr mă apropiu de moarte...
Se
apropia Săptămâna Patimilor 1959. Starea mea trupească se agrava din zi în zi.
Ameninţările deveneau şi ele tot mai mari. Zi şi noapte auzeam deasupra noastră
izbituri şi vaiete... Lângă mine era cu patul un medic veterinar - un om destul
de uşuratic, care făcuse şi el cândva - ca toţi cei ce erau asemenea lui - o
politică aventuristă, iar acum nu voia să recunoască, deşi faptele lui erau
evidente. Din cauza asta venea mereu de la anchetă cu picioarele bătucite de
răngi şi umflate de vânătăi. I se aducea totdeauna o găleată de apă rece pentru
a şi le dezumfla.
— Iarăşi
m-au încălţat cu bocancul de plumb, spunea el gemând.
— Cum
este acest bocanc? îl întrebau cei neştiutori.
— Un
bocanc cu talpa de plumb. Te leagă şi te întoarce în sus, apoi îţi trage cu
ranga la tălpi. Până în fundul creierului te străpunge - şi nu poţi să nu urli.
În Joia
Patimilor am avut o zi grea. Cea mai grea. Întrebările fuseseră deosebit de
grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. Ameninţările se rostogoleau asupra mea
ca nişte bolovani tot mai grei. Tot sufletul îmi era în flăcări. Inima mi se
strângea, iar capul îmi vuia şi ochii mi se întunecau. Tot trupul îmi tremura
de friguri. În noaptea trecută avusesem un fel de vis care nu-mi ieşea din
minte.
Se făcea
că era în ziua se Paşte. Eram într-o mare catedrală la slujba învierii. Dar nu
eram jos unde vedeam strâns tot poporul, ci undeva foarte sus, deasupra
iconostasului şi altarului de unde mă uitam la marea mulţime a închinătorilor
care ascultau predica unui episcop îmbrăcat în strălucitoare odăjdii şi stând
pe un amvon înalt. Ascultam şi eu la predica lui, cu toţi cei pe care îi
simţeam acolo sus în jurul meu, dar care nu ştiam cine sunt. Am reţinut din
predica episcopului doar câteva cuvinte: "Cristos a înviat, zicea el... Cristos
a înviat pentru Sine Însuşi, fiind Dumnezeu, aşa cum spusese: Eu îmi dau Viaţa
şi tot Eu Mi-o iau iarăşi..."
O lumină
şi o sărbătoare înaltă şi cerească era peste tot unde priveam foarte de sus.
Acum îmi
explicam că sigur voi muri. Peste trei zile vor fi Paştele şi atunci când se va
rosti în biserică predica de Paşte, eu nu voi mai fi între cei de pe pământ, ci
undeva mult mai sus...
Visul
meu era atât de neobişnuit, iar starea mea trupească era atât de apropiată de o
astfel de explicaţie - încât acum aşteptam liniştit acest eveniment. Poate va
fi astăzi, poate mâine în Vinerea Patimilor. Ce potrivit ar fi totul în felul
acesta şi ce fericit aş fi să scap chiar acum din tot acest chin de moarte.
M-am născut trupeşte la Crăciun. M-am născut duhovniceşte la Rusalii, ce bine
ar fi să mor la Paşte...
Vinerea
Patimilor 1959! Uşa celulei se deschise şi noi toţi ne întoarserăm ca de obicei
cu faţa la peretele din fund. Când se auzi "pssst" - ne întoarserăm.
Cel ce stătea în uşă cu ochelarii în mână, îmi făcu semn mie întinzându-mi
ochelarii.
— Hai!
Cu
foarte mare greutate am urcat scările. Picioarele îmi erau atât de slăbite,
încât îmi tremurau gata să nu mă mai ţină. Inima mi se strângea în piept, îmi
ardea, îmi şchiopăta. În cap mi se făceau goluri ca şi când aş cădea în vid.
Ochii îmi umblau numai prin ceaţă şi urechile îmi ţiuiau metalic...
Am ajuns
în faţa chinuitorului a cărui faţă şi a cărui privire erau astăzi mai cumplite
şi mai ameninţătoare ca oricând.
Întrebările
rămase de ieri fără răspunsul dorit reveniră din nou scrâşnind. Sufletul îmi
era în totul liniştit, dar trupul simţeam că nu mai poate. Nu mai mâncasem
nimic nici dimineaţă - era Vinerea Patimilor Domnului şi Mântuitorului nostru.
Mâna nu-mi mai putu ţine stiloul cu care scriam. Ochii începură să mi se
întunece de tot. Ceva cald şi gol mi se sui spre cap şi mi se păru că totul
începe să se clatine şi să se învârtă dintr-o parte în alta. Mă scuturai să-mi revin
şi luptai să pot scrie.
— Ţi-e
rău? mă întrebă anchetatorul, văzându-mă probabil palid.
— Cred
că este ceva trecător, răspunsei.
În clipa
aceea intră pe uşă Comandantul care inspectase anchetele. Aruncă o privire spre
mine, apoi spre el, care se ridicase în picioare ca să-l salute şi întrebă
aspru:
— Cum
merge?
— Nu
vrea deloc să spună!
— Nu
vrea? Ia dă-i un bocanc, să vezi cum vrea! Şi ieşi.
Nu-mi
mai putui stăpâni mâna şi scăpai stiloul, lăsând capul pe masă.
— Dacă
ţi-e rău, auzii ca prin vis, sun să te ducă jos.
— Poate
că-mi revin, am şoptit eu. Mai stau.
Dar
nu-mi mai putui reveni. Cred că şi faţa mi se schimbase mult, fiindcă el şi
sunase după gardian.
— Du-l
jos, zise el.
Dar eu
nu mă putui ridica de pe scaun. Simţii că toată partea stângă a trupului îmi
amorţeşte şi nu mă mai ascultă nici ochiul, nici urechea, nici mâna, nici
piciorul. Un gând, că voi paraliza, îmi fulgeră mintea. Mai veni un gardian
puternic şi mă luară mai mult pe sus. Nu mă mai puteam folosi de piciorul
stâng. Nu-l mai simţeam. Nu-mi mai puseră nici ochelarii. Mă târâră aşa,
trăgând piciorul după mine pe coridor, apoi pe scări până în celulă la patul
meu, unde mă întinseră şi mă lăsară aşa. După aceea nu mai ştiu nimic..
Când
m-am trezit era noapte. Mă dureau toate mădularele şi mai ales capul. Gardianul
de pe sală pus să mă supravegheze, văzând că m-am trezit, chemă pe şeful de
secţie care mă întrebă:
— Cum te
simţi?
— Mă
doare rău capul!
Mi-a
adus nişte tablete, şi mi-a zis:
— Ai
drept la pat o săptămână.
(Dreptul
la pat era o îngăduinţă pe care anchetatorul o acorda celui peste măsură de
bolnav şi de slăbit în momentul când mersul anchetei ar fi fost împiedecat de
neputinţa fizică a arestatului prea bolnav. Acei cu drept la pat puteau odihni
pe pat o zi, o jumătate sau câteva ore - după cum îi acordase anchetatorul.
Altfel, ceilalţi n-aveau voie să stea pe pat de la deşteptare până la stingere,
de dimineaţa de la ora 5 până seara la ora 10. În acest timp, dacă erai găsit
culcat pe pat gardianul te putea pedepsi cum voia el. Bătaie de joc, ţinerea în
picioare cu faţa la perete cu mâinile sus, ori într-un picior cu mâinile la
ceafă - ceasuri întregi, până ameţeai şi cădeai...)
Zilele
şi nopţile până la Noaptea învierii le-am trăit doar pe jumătate. Dormitam tot timpul
absent la tot ce se petrecea în jurul meu. Când mă trezeam uneori nu ştiam unde
sunt şi îi întrebam pe cei din jurul meu ce-i cu mine. Ştiam numai că trebuie
neapărat să mor şi de fiecare dată când trebuia să deschid ochii mă aşteptam să
nu mai văd lumea asta. Mă miram de ce se tot amână atâta. Eram nerăbdător, de
această amânare. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin de împlinirea visului meu şi
aşteptam dimineaţa de Paşte ca pe singura salvare pe care o mai doream, pentru
ca nu cumva, prea slăbit, să cedez şi să cad tocmai acum, când sunt atât de
aproape de Domnul şi Mântuitorul meu.
Nu-mi
pot explica starea pe care o aveam. Nu mă rugam, nu mă gândeam, nu doream nimic
altceva, stăteam şi aşteptam cu nerăbdarea acelui singur gând... Ce greu a
trecut sâmbătă ziua, apoi sâmbătă noaptea...
Când am
auzit răsunând clopotele învierii la catedrala apropiată, am deschis ochii şi,
văzând că n-am murit, am simţit cea mai mare şi mai amară dezamăgire din viaţa
mea. Oare pentru ce am mai fost izbăvit din moarte? De ce n-am fost ascultat şi
luat de pe pământ? De ce n-a fost de ajuns cât am fost chinuit în această
groapă cu lei înfuriaţi şi cumpliţi? Dumnezeul meu, de ce oare nu ai avut milă
de mine? Ce mai ai oare de făcut cu viaţa mea neputincioasă care mi-a ajuns o
povară atât de grea?
De
undeva, nu ştiu de cât de sus, mi s-a părut că aud un glas:
— Nu
pentru moarte ai fost tu adus aici, deşi, într-un anumit fel - ai şi murit
deja...
Dreptul
meu la pat a fost prelungit la două săptămâni. Refacerea mea mergea foarte greu
şi foarte încet. Tot timpul acesta am fost scutit de anchete. Probabil
chinuitorul meu se temea că voi muri - iar fără mine toată munca lui se
prăbuşea.
Între
timp în celula mea mai veniseră alţi doi, de prin alte celule, aducându-mi
veşti despre ceilalţi fraţi şi despre felul comportării lor acolo. Despre unii
m-am bucurat, fiindcă mărturiile celor ce trăiseră cu ei erau frumoase şi pline
de admiraţie pentru felul cel creştinesc şi vrednic în care se purtaseră, atât
la anchete cât şi între cei cu care trăiau la un loc.
Dar
despre alţii mi se umplea faţa de ruşine şi sufletul de durere auzind cum se
poartă şi cum vorbesc. Din felul rău în care îi ştiam că umblaseră afară, nu se
schimbaseră cu nimic nici pe aici prin ciurul şi focul unde fuseseră aduşi de
Dumnezeu ca să se cureţe şi să se îndrepte. Lumeşti şi fireşti fuseseră afară -
aşa erau şi aici.
O, cât
de însemnat lucru este, ca oamenii credincioşi, să dovedim prin tot felul
nostru de a vorbi şi de a ne purta înaintea tuturor celorlalţi semeni, în orice
loc, dar mai ales aici între cei cu care suferim împreună, că suntem vrednici
să vorbim în Numele Domnului Isus Cristos şi al Evangheliei Lui. Toţi aceşti
semeni ai noştri chinuiţi aşteaptă să vadă mai întâi în viaţa noastră frumoasă
şi curată adevărul biblic despre care le vorbim lor. Căci dacă nu văd o purtare
bună - mai bine nici n-am vorbi, fiindcă mai mult rău facem. Şi mai multă ocară
aducem; atât Numelui lui Dumnezeu, cât şi numelui nostru şi numelui Lucrării
Domnului din care ne lăudăm că suntem.
S-a
dovedit însă că în ciurul şi în focul acesta prin care treceam, s-a curăţit şi
mai mult doar ceea ce era şi mai dinainte curat. Şi s-a ales şi mai frumos doar
ceea ce era mai dinainte ales. Căci ceea ce fusese un gunoi, mai dinainte de
cernere - tot gunoi se dovedea şi acum. Amestecătură intraseră în decantorul
acesta greu şi tot aşa treceau şi prin el.
Cred din
toată inima că Dumnezeul nostru ştiuse acest adevăr şi-l cunoscuse bine. El
nici nu avea nevoie să ne mai treacă prin cernerile astea. Dar noi nu ne
cunoaştem. Noi aveam nevoie să fim cernuţi pentru ca să ne cunoaştem nu numai
pe noi înşine, ci şi pe ceilalţi cu care eram împreună, cu care lucram
împreună. Pe care nu-i cunoşteam în adevăr, fiindcă, stând noi prea departe de
intimităţile lor, ei ştiau să se ascundă şi să se prefacă... Şi reuşeau să ne
înşele cu felul lor şiret, de ani de zile, buna noastră credinţă...
Acum
iată-ne aici! Ţine-ne în foc, Doamne, până ce ne vom lămuri. Şi în noi şi între
noi!
Răbdam
cumplit de foame şi de frig. De foame am răbdat cumplit toţi cei 17 ani câţi
n-am murit prin întunecimile tunelurilor prin care am umblat. Mâncarea ni se
dădea nu atâta cât să trăim, ci numai atâta cât să nu murim. Să nu murim chiar
toţi, fiindcă mulţi, prea mulţi n-au avut nici cât să moară. Toate celelalte
erau trecătoare - şi bătăile şi anchetele şi muncile şi mizeriile - numai
foamea era permanentă zi şi noapte, luni şi ani. Chinurile foamei le simţeam
continuu, fiindcă nu numai stomacul era flămând, ci fiecare celulă, fiecare părticică
a corpului era stoarsă şi secătuită de orice putere. Când se întâmpla, rar, câteodată
că un gardian mai om ca ceilalţi şi ca de celelalte daţi, ne băga în celulă câte
un hârdău pe care mai rămăsese ceva mâncare de pe coridor, mâncam pe
nerăsuflate câte două şi chiar trei castroane de arpacaş... Ne umflam burţile,
dar nu ne săturam. Oricât de plin ai fi avut o dată stomacul, nu aveai senzaţia
că eşti sătul, ci umflat. Cine n-a suferit aşa, nu poate înţelege cum vine
asta.
Dar n-am
cunoscut acolo numai oameni ai credinţei drepte sau ai neştiinţei dornice după
Dumnezeu. Cu aceste două feluri de oameni mă bucuram şi mă mângâiam sufleteşte.
Ci am avut nefericirea şi durerea să văd şi oameni care au cunoscut rău pe
Dumnezeu. Aceşti oameni sunt de o sută de ori mai nefericiţi decât ar fi fost
dacă n-ar fi cunoscut nimic. O, cât de nefericită este o credinţă sucită, o
învăţătură stricată, o cunoaştere strâmbă despre Dumnezeu. Cu aceştia am avut
multe necazuri şi mari întristări, pentru că ei nu aveau altă plăcere mai mare
decât să se ia la certuri de vorbe, de interpretări biblice, batjocorind şi
vorbind necuviincios despre lucrurile sfinte.
În
timpul acesta ancheta noastră se apropia de sfârşit. Se împlineau 8 luni de
când începuse. Într-o zi anchetatorul îmi spuse:
— S-a
apropiat de capăt şi treaba asta. Cred că am muncit destul. Acum ţi-ai dat
seama cât de bine am ştiut să vă descoperim toate dedesubturile voastre. Împletitura
voastră încurcată, am desfăcut-o şi am depănat-o toată pe ghemul meu. Iată-l!
Şi îmi
arătă dosarul anchetei cu declaraţiile noastre ale tuturor şi cu încheierile
lui pentru trimiterea în judecată.
— Uneori
au fost şi noduri grele pe acest fir, continuă el lăudăros şi dispreţuitor, dar
cred că vei recunoaşte că le-am descurcat bine. Acum când ai ajuns şi dumneata
ca Iov, spune tot ca el: "Domnul a dat, Domnul a luat".
— Aşa şi
zic. Aşa am şi zis de mult. Dar eu zic şi mai departe, ceea ce a zis el după
asta, i-am răspuns liniştit.
— Citeşte
concluziile şi semnează de luare la cunoştinţă.
Le-am
citit. Erau acolo toate învinuirile aduse Oastei Domnului ca idee şi ca lucrare
- mistică, retrogradă, dăunătoare poporului şi duşmănoasă regimului. Prin
natura ei şi prin activitatea ei desfăşurată în mijlocul maselor largi
populare, Oastea Domnului împiedică procesul revoluţiei socialiste şi politice,
frânând mersul înainte spre socialism al societăţii. De aceea trebuie stârpită
cu desăvârşire din ţara noastră cât mai repede şi cât mai radical. Noi cei care
fusesem arestaţi şi anchetaţi - şi îndeosebi eu - eram unii din cei mai
reacţionari şi înrăiţi dintre elementele de propagandă ale Oastei - această
organizaţie interzisă, ilegală, duşmănoasă.
— Acestea
sunt concluziile dumneavoastră, zisei eu, dar nu şi adevărul. Le-aţi semnat
dumneavoastră, de ce mai este nevoie să le semnez şi eu! Concluziile mele nu
sunt astea.
— Trebuie
să semnezi că ai luat cunoştinţă de ele aşa cum sunt. Nu-ţi mai cere nimeni
părerea asupra lor. Aceasta este o simplă formalitate pentru încheierea
dosarului de trimitere în judecată.
— Semnez
numai în ceea ce mă priveşte pe mine. Dacă trebuie să sufăr pentru tot ceea ce
am făcut pentru Dumnezeu şi pentru semenii mei, nu mă dau în lături de la
nimic. Slăvit să fie Domnul.
Şi am
semnat.
— Vrei
să-ţi pui avocat să te apere la proces?
— N-am
nevoie. Ştiu că sentinţa este şi dată. Nu are nici un rost. Şi apoi n-am nici
cu ce să-l plătesc. Nu mai am nici o avere. Mi-aţi confiscat totul.
— Alţii
şi-au pus apărător.
— Eu
n-am nevoie. Facă-se voia lui Dumnezeu.
— Vei
avea un apărător din oficiu.
— Renunţ
la el. Vă rog nu-mi puneţi.
— Ce
dorinţă mai ai? Sau ce nemulţumire?
— Nici
una.
Procesul
nostru a fost fixat pe ziua de 18 noiembrie 1959.
Am fost
duşi din beciul Securităţii la Tribunalul Militar, înghesuiţi într-o dubă, eu
şi cu încă cinci. Printre aceştia era şi Pop, unealta chinuitorilor şi
vânzătorul fraţilor noştri. Au fost aduşi şi ceilalţi fraţi care fuseseră
depuşi mai de mult la Penitenciar, ancheta lor terminându-se mai repede. Am
fost înşiruiţi pe băncile acuzaţilor 23 de învinuiţi. Cei de la Penitenciar
fuseseră şi îmbrăcaţi în haine vărgate. Era şi asta un semn că noi fuseserăm şi
condamnaţi mai dinainte de proces. Toată treaba asta cu procesul era doar o
formalitate, un teatru de ochii lumii.
— Este
interzis să spuneţi un cuvânt sau să faceţi un gest familiilor voastre care vor
fi în sala procesului, ni s-a pus ameninţător în vedere! Altfel veţi suferi
imediat o pedeapsă atât voi, cât şi familia.
Primul
am fost introdus eu în sala de judecată, trecând printr-un coridor. Am văzut
prin coridor şi pe scări mulţimea feţelor cunoscute ale celor dragi ai noştri.
Familiile, fraţi şi surori din toate părţile ţării veniţi să ne vadă, luptau cu
gardienii care îi împingeau şi înjurau să-i îndepărteze şi să-i împiedice să ne
vadă şi să intre la noi.
Le-am
făcut cu mâna şi cu ochii cele mai fericite semne de dragoste şi de nădejde în
ajutorul şi în puterea Domnului nostru Isus Cristos.
Când
toţi au fost duşi şi aşezaţi în faţa Instanţei Militare, în sală fuseseră admise
numai familiile noastre, ale celor judecaţi. Dintre ei eu mi-am văzut numai pe
fiica cea mai mică. Mai târziu am aflat că fiul fusese accidentat la armată iar
ceilalţi erau bolnavi acasă.
Întrebările
judecătorului au fost puţine şi scurte, învinuirile au fost lungi şi grele. De
fapt toate concluziile anchetatorului nostru - pentru toată Lucrarea Oastei
Domnului, în general, apoi pentru fiecare dintre noi, după importanţa şi
activitatea sa, în special. Toată formularea întrebărilor era în aşa fel făcută
şi pusă, încât să nu lase loc decât pentru recunoaşterea învinuirilor. Orice
alt răspuns era tăiat scurt:
— Să nu
răspunzi nimic altceva decât la întrebare!
Când am
văzut că aşa merge şi judecata ca şi ancheta, am tăcut şi am lăsat să mă acuze.
— Care
îţi este ultimul tău cuvânt? Ce ai de cerut? a întrebat preşedintele.
— Dreptate!
am zis îndurerat. Şi am stat jos.
— Bine,
altul!
Toţi cei
din sală asistau cutremuraţi şi priveau cu ochii plini de lacrimi aţintiţi la
noi. Unii încercau să ne facă semne, să ne şoptească, dar paznicii mulţi şi
înarmaţi ne ţineau de scurt, stând între noi şi ai noştri, furioşi şi violenţi
ca nişte fiare de gheaţă sau de spini.
Am
asistat apoi la toţi ceilalţi aduşi şi întrebaţi în măsura importanţei pe care
le-o aranjase anchetatorul în procesul pe care îl întocmise.
Am
admirat şi m-a bucurat demnitatea şi frumuseţea celor câţiva fraţi vrednici la
judecata asta. Ce frumoşi şi drepţi au stat şi au mărturisit ei.
Dar m-am
ruşinat şi m-am îndurerat până în adâncul sufletului meu de milogelile şi de
lepădările celor vreo cinci care se târau ca nişte zdrenţe la picioarele
stăpânilor neînduplecaţi şi dispreţuitori văicărindu-se că n-au ştiut, că n-au
vrut, că n-au cunoscut... Iertaţi-ne că nu vom mai face.
O dată
farsa procesului încheiată, procurorul avea acum prilejul să-şi rostească
rechizitoriul său necruţător împotriva Oastei Domnului ca idee şi ca Lucrare,
apoi împotriva noastră a fiecăruia pe nume, selectându-ne după importanţa şi
activitatea noastră, cerând pentru noi, cei mai fanatici, maximum de pedeapsă.
Eu meritam 24 de ani de muncă silnică, confiscarea întregii averi şi la zece
ani interdicţie. Pe urmă fiecăruia dintre ceilalţi, gradat în jos, după
activitatea de care se făcuseră vinovaţi.
Apoi
tribunalul s-a ridicat. Piesa se terminase de două ceasuri. Noi am fost
înconjuraţi şi scoşi printre gardieni înarmaţi şi duri, feriţi de-ai noştri cu
care nu ne-au permis nici un fel de vorbitor, nici un fel de pachet. Nici măcar
o privire. Încă o dată ne minţiseră.
Am fost
coborâţi şi împinşi în dubele care aveau să ne ducă la Gherla, unde ni se va
comunica sentinţa şi vom avea să ne începem ispăşirea osândei.
Dragii
noştri se înghesuiau să se apropie cât mai mult de noi ca să ne dea ceva de
mâncare, ne făceau semne şi ne strigau numele plângând. Ne spuneau cuvinte de
îmbărbătare şi se rugau de gardienii neînduplecaţi să le primească ceva mâncare
pentru noi. Eram cu toţii atât de slăbiţi.
Nu i s-a
permis nici unuia nimic.
Uşile
dubelor s-au închis... Şi aproape 6 ani după aceea am rămas numai cu imaginea
neştearsă din ochii şi din inima noastră a familiilor noastre plângând, peste
care s-a închis trântită uşa cu zăvor greu a dubei de fier, ca şi inima acelora
ce ne-au împins aici.
Slăvit
să fie Domnul.
Să
regăseşti putere
Să regăseşti putere în orice suferinţă,
Spre-a te ’nălţa întruna în sus, mereu în
Sus;
Să nu-ţi pierzi niciodată nădejdea-n
biruinţă
- Priveşte la Isus, priveşte la Isus!
Privind la El, privind la El
Ajungi biruitor la Ţel.
Puterea Sa, Puterea Sa
- E biruinţa ta...
Să regăseşti lumina la orice-ntunecare,
Spre-a merge drept pe cale şi-a-nvinge
curajos;
Să nu-ţi pierzi niciodată mijlocul de
cărare
- Priveşte la Cristos, priveşte la Cristos.
Să regăseşti iubirea la orice despărţire,
Spre-a nu trăda Lucrarea şi cauza lui
Isus;
Să nu-ţi pierzi niciodată frăţeasca ta
unire
- Priveşte la Isus, priveşte la Isus.