CAPITOLUL 22
Al doilea 2-4-2
Eu binecuvânt
durerea, căci în sfântul ei cuptor
Mi-am primit -
trimes din ceruri - cântecul nemuritor
Şi numai arzând
acolo mi-am împreunat divin
Inspiraţia cu Harul
şi furtuna cu senin...
Din
duba-maşină am fost încărcaţi în dube-vagoane, călătorind toată noaptea
înghesuiţi unul în altul, cu tot bagajul lângă noi - câte douăzeci pe o bancă,
în lungul vagonului cu patru astfel de bănci.
Înghesuiala
ne-a prins bine, deoarece afară era destul de frig, iar înăuntru ne vedeam
răsuflarea aburindu-ne pe gură, vorbind - şi pe nări, tăcând.
În
hurducăielile trenului încercam să auzim vreun nume de gară pe unde oprea
trenul la care eram ataşaţi - pentru a ne da seama încotro ne îndreptam.
Eu, din
înştiinţarea cea tainică a visului meu, încercam să aflu numele noului loc de
unde vom sta următoarele 2-4-2 zile şi luni.
Litera
C... Dar câte nu încep cu litera asta în ţară! Cluj, Călăraşi, Constanţa, Carei,
Câmpulung...
Când nu
ştie nimic sigur, bietul om îşi umple locul gol cu o mulţime de presupuneri
care de care mai grele şi mai negre.
De frig
şi de temeri, aproape nimeni n-a dormit noaptea asta. Vorbeau în şoaptă cu
toţii câte toate. Unii credeau că ne vor duce la Gherla, unde închisoarea are o
fabrică, pentru ca să lucrăm acolo. Alţii, că la vreun şantier de construcţii,
alţii că la vreo mină undeva. De fiecare dată când unul îşi da cu părerea
într-un fel, săreau alţii ca să-l combată:
— Noi la
mină? Suntem noi în stare să săpăm la mină?
— Ei,
zii mai bine să ne ferească Dumnezeu. Parcă ne mai întreabă cineva pe noi dacă
putem sau nu. Mergem unde suntem duşi. Şi facem ce ne silesc.
— Nu-i
chiar aşa! Vezi că totuşi s-a ţinut seama la Colonie că nu putem mai mult şi
ne-au dat să lucrăm numai cât putem.
— Aici
da! Dar nu mai poate fi şi altfel?
— Nu
prea se poate! Este totuşi o lege!
— Lege?
Ce lege? Ce am făcut noi - şi cui? Ce rău a făcut ăsta, de exemplu, că s-a
rugat lui Dumnezeu? Dar ăla, dar ăla? Oricare de aici, pentru care n-a fost
nici o lege scrisă care să ne condamne, pentru că n-am făcut nimic vrednic de
condamnare. N-am fost judecaţi nici unul de către o instanţă legală şi totuşi
facem închisoare de ani de zile... Am aşteptat să fim eliberaţi după câteva
zile de la arestare, gândindu-ne că s-a făcut o greşeală - dar după un timp ni
s-a comunicat că suntem condamnaţi administrativ la 12 sau la 24, sau la 36 sau
la 60 de luni. Cine ne-a condamnat? Când ne-a condamnat? Pentru ce ne-a
condamnat? Asta nu ştim nici unul şi nici nu ni s-a spus. Suntem nevinovaţi -
şi totuşi, iată, îngheţăm şi putrezim pe aici duşi ca nişte animale sau ca
nişte răufăcători, în acest hal şi trataţi în acest fel, condamnaţi doar de
legea nescrisă a bunului plac. Iar ai noştri, familia, soţiile, copiii, cine
mai ştie pe unde şi cum vor fi, pentru că nici unul nu cunoaştem adevărul
despre ei, de nu ştiu când... Şi cine ştie oare câtă vreme va mai fi aşa! Şi
mai vorbiţi de lege...
Eram
sătul să tot aud astfel de cârteli, de proteste şi de dezvinovăţiri fără nici
un rost. De zeci de ori pe zi le aruncau unii altora - şi de fiecare dată
încheiau toţi discuţiile cu încredinţarea cea de netăgăduit: "Suntem
nevinovaţi şi ni se face o nedreptate strigătoare la cer, pentru care cineva
cândva o să plătească foarte scump."
— Numai
să aibă cui plăti, spunea câte un deznădăjduit, clătinând din cap, cu un zâmbet
amar către ceilalţi.
— Eu am
despre toată starea noastră, o altă părere, le ziceam eu, după ce tăceau toţi.
Părerea mea este că nici unul dintre noi nu suntem chiar nevinovaţi. Fiecare
suntem aduşi aici nu de către oameni, ci de către Dumnezeu, cu un scop limpede
şi pentru un motiv clar... Noi zicem că suntem nevinovaţi, mereu nevinovaţi.
Poate că într-un fel este aşa. Poate că faţă de legile omeneşti care nu ne
cunosc tainele inimii noastre, suntem într-adevăr fără o vină dovedită - dar
oare faţă de legile lui Dumnezeu, Care ne ştie gândurile şi faptele noastre
ascunse ale fiecăruia - suntem oare noi tot aşa de nevinovaţi? Ascultaţi o
povestire, după care să-mi spuneţi apoi dacă sunteţi tot aşa de nevinovaţi cum
ziceţi acum.
Era
demult în Siria un tânăr numit Efrem, singurul fiu al unor părinţi bogaţi, dar
credincioşi. Acest tânăr era foarte răsfăţat şi întrecut, îngăduindu-şi orice,
fiindcă părinţii lui aveau o mare slăbiciune pentru el.
O dată,
fiind trimis de părinţi la nişte rudenii într-un oraş vecin, tânărul trecu
printr-o pădure. La marginea pădurii era o căsuţă, iar pe calea din pădure
păştea o văcuţă singură.
Cum,
tânărul trecând, vaca nu se dădu la o parte ca să-i facă loc, tânărul Efrem,
furios că vaca nu ştie cine este el ca să se ferească dinaintea lui, începu să
o lovească puternic cu băţul pe care îl avea în mână. Speriată, văcuţa o luă la
fugă, dar tot pe cale înaintea lui. Atunci el, şi mai furios, începu să
fugărească vaca lovind-o tot mai sălbatic, până când văcuţa, ajungând la o
prăpastie, căzu şi muri acolo. Nimeni nu-l văzuse când făcuse isprava asta.
Seara a
ajuns în oraşul în care mergea. S-a bucurat la rudeniile sale, iar dimineaţa a
întors înapoi spre casă. Când ajunse prin pădurea de ieri, îl întâlni un om
foarte sărac şi necăjit, care îi zise:
— Tinere
dragă, ieri am văzut că treceai pe aici, spune-mi, te rog, n-ai văzut cumva o
văcuţă păscând pe calea asta? Eu sunt un om tare sărac, locuiesc în căsuţa asta
de la marginea pădurii şi am cinci copilaşi. Nevasta mea a murit de curând,
lăsându-mi copilaşii fără mamă. Aveam numai o văcuţă de la care ne hrăneam cu
toţii cu lapte. Copilul cel mai mărişor a adormit ieri când o păzea pe aici,
iar când s-a trezit el, văcuţa nu mai era. Spune-mi, te rog, ieri când ai
trecut pe aici n-ai văzut cumva ce s-a făcut văcuţa noastră?
Şi
bietul om începu să plângă dureros.
— Vezi-ţi
de drum, momârlane, zise tânărul bogat şi încrezut, supărat de îndrăzneala
săracului. Ce, eu sunt văcarul tău? Nu ţi-e ruşine? Ce am eu cu vaca ta? Du-te
şi ţi-o caută pe unde ştii.
Şi plecă
mai departe în drumul lui, fluierând nepăsător. Dar abia ajuns acasă, pe când
se lăuda la părinţii lui ce bine şi-a petrecut pe unde a fost, dintr-o dată
intrară pe uşă doi jandarmi şi-l întrebară:
— Tinere,
tu ai fost ieri în oraşul vecin?
— Da, am
fost, răspunse el tremurând.
— Şi ai
trecut printr-o pădure?
— Da, am
trecut.
— Atunci
vino cu noi, eşti arestat! Acolo a fost găsit un om omorât şi jefuit, nu se
ştie de cine deocamdată. Cum numai tu ai fost văzut trecând pe acolo, înţelegi:
vii cu noi.
— Sunt
nevinovat, sunt nevinovat, începu să se vaite tânărul Efrem. Lăsaţi-mă în pace.
— Poate
că eşti nevinovat - încă nu se ştie. Deocamdată însă vii cu noi, ziseră oamenii
legii, aspru.
Şi
tânărul fu dus la închisoare, unde urmă ancheta cu bătăi şi ameninţări.
— Sunt
nevinovat, sunt nevinovat, se apăra ziua, plângând mereu, Efrem, în faţa
oamenilor. Iar noaptea tot aşa, aducându-şi aminte de Dumnezeul părinţilor săi,
striga:
— Doamne
Dumnezeule Drept şi Milostiv, cum îngădui Tu ca eu să sufăr aici nevinovat? Ei
mă învinuiesc că am ucis, dat Tu ştii că eu nu am ucis pe nimeni...
Într-o
noapte când mereu strigase "sunt nevinovat, sunt nevinovat" - avu un
vis sau o vedenie. I se păru că intră în celula lui o fiinţă luminoasă şi îi
zice:
— Efrem,
tu tot strigi mereu în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor că eşti nevinovat,
nevinovat... Dar şi de văcuţa săracului eşti tu nevinovat? Adu-ţi aminte!
Atunci
Efrem se trezi din nebunia lui şi se aruncă la pământ, plângând amar, zicând:
— O,
Dumnezeule Atotputernic şi Mare, Care le vezi pe toate şi le judeci după
dreptatea Ta, Te rog iartă-mă! Da, nu voi mai spune că sunt nevinovat, dar Te
voi ruga neîncetat să mă ierţi pentru nebunia şi păcatul meu. Îndură-Te şi ai
milă de mine. Dacă mă vei scăpa cu bine de aici, voi despăgubi pe cel căruia
i-am făcut rău, iar eu mă voi preda Ţie şi-Ţi voi sluji cu o viaţă ascultătoare
câte zile voi mai avea pe pământ. Pun legământ în clipa aceasta în Faţa Ta că
aşa voi face...
Chiar în
dimineaţa următoare uşa se deschise şi temnicerul, intrând la el, îi zise:
— Ei,
tinere, ai avut noroc. Azi-noapte a fost descoperit şi prins ucigaşul adevărat.
Deci tu eşti liber. Ia-ţi bagajul şi pleacă acasă.
— Domnule
temnicer, zise Efrem plângând de bucurie, ştiu eu cine m-a eliberat pe mine.
Dumnezeu, Care mi-a ascultat pocăinţa mea.
Ajuns
acasă, de data asta tânărul povesti părinţilor lui totul, cu lacrimi de ruşine
şi pocăinţă - precum şi despre legământul lui pus în faţa lui Dumnezeu.
— Acum,
tată şi mamă, zise el, vă rog să mă ajutaţi să-mi împlinesc legământul şi
făgăduinţa pe care le-am promis Domnului, ca să-i duc săracului răscumpărarea
pentru văcuţa şi pentru durerea lui. Să-mi daţi cele mai bune două vaci cu
lapte dintre vacile noastre să le duc copilaşilor săracului şi două pungi de
galbeni ca să i le duc lui - fiindcă eu i-am făcut să sufere atât de mult din
cauza nebuniei mele.
Ajuns la
căsuţa săracului cu răscumpărarea sa, tânărul Efrem i-a mărturisit cu lacrimi
păcatul său şi i-a cerut iertare din toată inima lui pentru paguba şi durerea
pe care i-a produs-o. Săracul, fericit, şi copiii lui, mulţumiţi, i-au dat
toată iertarea şi mulţumirea lor.
După
aceea Efrem a trăit toată viaţa lui în felul cum promisese lui Dumnezeu,
ajungând să fie numit până astăzi sfântul Efrem Sirul...
Aşa şi
voi ziceţi mereu, ca tânărul Efrem: "Sunt nevinovat, sunt
nevinovat..." dar aduceţi-vă aminte, căci fiecare vă ştiţi trecutul, nu
aveţi cumva pe conştiinţă vreo văcuţă a cuiva, vreo nevastă a cuiva, vreo
căsuţă, vreo vină, vreun păcat ascuns pe care nu vi-l ştie nimeni dintre
oameni, dar vi l-a văzut Dumnezeu?
Pentru
astea aţi fost aduşi aici! Ca să vă aduceţi aminte de astea, să vă căiţi şi să
vă pocăiţi de ele înaintea lui Dumnezeu, ca să vi se ierte păcatele, apoi să
puneţi legământ să-L slujiţi pe Dumnezeu până la moarte, pentru ca prin Sângele
lui Cristos să puteţi fi spălaţi de orice păcat şi împăcaţi cu Dumnezeu, să
aveţi mântuirea sufletului. Să ştiţi că fără această cercetare lăuntrică şi
fără această pocăinţă nu există iertare pentru nimeni. Nu oamenii ne-au adus
aici - în zadar vă revoltaţi împotriva oamenilor. Ci Dumnezeu ne-a adus. În
faţa oamenilor şi a legilor lor puteţi să păreţi nevinovaţi, dar în faţa lui
Dumnezeu şi a Legilor Lui, nu vă înşelaţi spunând: "Suntem
nevinovaţi...".
După
povestirea asta, mulţi rămaseră pe gânduri, iar unii cu ochii înlăcrimaţi
recunoscură:
— Adevărat!
Fiecare ne avem pe conştiinţă câte ceva, câte o "văcuţă" a noastră,
dar prea puţin suntem dispuşi să privim înăuntrul nostru, la ale noastre - ci
întotdeauna vedem în afară, ale altora, şi din cauza asta vedem mereu numai
păcatele altora nu pe ale noastre. Dumnezeu să aibă milă de noi de toţi şi să
ne îndrepte...
Eu,
despre mine nici nu mă mai întrebam, nici nu mă mai miram.
Ştiam
bine pentru ce sunt aici şi ştiam şi mai bine că zilele mele sunt numărate - nu
numai afară, ci, cu mult mai mult, aici.
Iată,
ieri am primit prima confirmare asupra acestui adevăr. Cu opt luni mai înainte
mi s-a spus cu număr fix câte zile voi sta într-un loc. Şi exact atâtea zile am
stat: ieri, pe ziua de 2 s-au împlinit 242 de zile. Acum începe un alt număr de
2-4-2 în alt loc. Dimineaţa, când se va deschide uşa asta voi vedea primul
semn: numele locului unde le voi petrece...
În
sfârşit, trenul fluieră de câteva ori scurt. Ne împinse înapoi, ne trase, ne
izbi, apoi roţile înţepeniră cu noi undeva, frânate puternic. Cabinele
paznicilor se deschiseră:
— Gata
pentru debarcare! porunciră aspru.
Când
uşile se deschiseră şi înăuntru năvăli un aer rece, afară se vedea bine de
ziuă. Primul lucru pe care l-am făcut, fu să arunc o privire spre faţada gării:
— Caransebeş!
Slăvit
să fie Numele Tău, Doamne Dumnezeul meu, răsuflai eu liniştit, cu ochii spre
cerul dimineţii. Iată încă o dată semnul că Tu eşti cu mine. De acum sunt
liniştit pentru alte 242 zile, alte opt luni. Până la ziua de 2 iulie..
Printre
două rânduri de gardieni - după cum coboram din duba-vagon, urcam în altă
dubă-camion, care, cum se umplu, o luă din loc.
A oprit
cu noi în curtea penitenciarului.
Se vede
că toate închisorile seamănă bine una cu alta. De altfel, atât pe asta de aici,
cât şi cea de la Oradea, le-a născut aceeaşi mamă blestemată: Maria Tereza,
împărăteasă desfrânată a Austro-Ungariei de acum 300 de ani în urmă. În afară
de unele dintre cele mai urile fapte şi povestiri, n-a mai rămas după această
împărăteasă decât aceasta şi mai alte câteva vestite închisori.
Şi-a
agonisit astfel pentru istorie şi pentru vecie şi ea un nume blestemat şi de
miile de oameni închişi şi torturaţi aici şi de osânda Judecăţii lui Dumnezeu.
Cred că acolo, în fundul iadului unde va fi sufletul ei şi al acelora care au
ajutat-o la astea - în fiecare zi se adaugă deasupra lor alte blesteme şi
poveri, pe măsură ce deasupra pământului se adaugă suferinţa altor nevinovaţi
chinuiţi în aceste lanţuri şi ziduri pe care ei le-au făcut. Acum se va adăuga
asupra lor şi suferinţa noastră, ca să le roadă ca un vierme destul sufletul şi
să le ardă ca un foc destul conştiinţa.
Sărmanii
împăraţi ai pământului, nefericiţi conducători şi stăpâni ai noroadelor! Ce
sorţ nenorocos şi nefericit v-a căzut vouă, în scurta voastră trecere peste
faţa acestui minunat şi înşelător pământ! Ce noroc şi ce nenorocire a fost
pentru voi puterea şi slăbiciunea tronurilor. Cât bine şi cât rău a făcut
pentru voi slava atât de frumoasă şi atât de urâtă pe care aţi avu-o.
Cât bine
aţi fi putut face - dar cât rău aţi făcut semenilor voştri. Ce urme luminoase
aţi putea lăsa prin lume, dar cât de murdare lăsaţi! Câte lacrimi aţi putea
şterge, dar câte faceţi să curgă din vina voastră! Pe cât de mulţi semeni
supuşi ai voştri, oameni ca voi, i-aţi putea ferici - dar pe cât de mulţi îi
nefericiţi! De ce binecuvântări aţi putea să vă acoperiţi de la Dumnezeu şi de
la oameni, dar sub ce blesteme vă îngropaţi...
O, dacă
v-aţi gândi la sicriu când vă urcaţi pe tronuri şi la alungarea din faţa lui
Dumnezeu, când sunteţi primiţi cu aclamaţii de oameni. Atunci n-aţi afla cum
trebuia să trăiţi numai când trebuie să muriţi...
În timp
ce suntem luaţi în primire de paza închisorii, mă uit spre cele trei rânduri de
ferestre ale închisorii, cu cele două capete ale ei în aceeaşi formă de U, ca
şi Gherla, ca şi Oradea... La toate ferestrele zăbrelite sunt puse obloane
groase de scânduri, închizând de tot lumina şi aerul.
Suntem
duşi la etajul de sus, ca să fim cât mai izolaţi. Acolo sus, pe coridoare, în
faţa celulelor care ne aşteaptă pentru iernare, stăm iarăşi la rând pe lângă
pereţi, pentru a ni se face nelipsita, îngrozitoarea percheziţie.
De la
colonie, fiecare mai aducea cu el pentru uşurarea acestei îngrozitoare
existenţe: o bucăţică de tinichea cu care să-şi taie coaja de pâine pentru gura
fără dantură, un petic pentru haina zdrenţuită, un ac, o aţă, o cutie sau o
cană pentru oprirea mâncării când se simte mai rău... un brâu de cârpe pentru
şalele bolnave...
— Aici
nu-i voie să aveţi nimic! Aruncaţi toate astea la o parte! Înţeles?
— Ce-i
cu oala asta? îmi zise cel care îmi scotocea trăistuţa mea peticită.
— Medicul
mi-a permis s-o ţin, am răspuns eu respectuos, cu glas cât se poate de rugător
ca să înţeleagă că sunt bolnav şi am nevoie de ea, spre a-mi păstra o parte de
mâncare pentru ceva mai târziu. Vă rog să mi-o lăsaţi!
— Nu se
poate! Arunc-o colo! Şi cu o privire ameninţătoare la mine, izbi ulcica mea,
între celelalte ale celorlalţi.
— Domnu’
şef, dar vreau să raportez să mi se aprobe ca s-o ţin!
— N-ai
cui să raportezi! Şi gura!
Atunci
mi-am dat şi mai bine seama de marea tragedie a situaţiei noastre. Oricine îţi
poate face orice, fără să mai ai cui raporta că ţi s-a făcut o nedreptate chiar
faţă de această "lege" care mai există faţă de noi... Parcă îi dau
dreptate celui de aseară.
Dar
slavă veşnică Ţie, Dumnezeul meu, Care totuşi nu mă vei lăsa deplin în voia
acestei "legi" şi în mâna acestor oameni ai ei. De atâtea ori am
auzit spunându-mi-se până astăzi:
— Dacă
ar fi după mine, nu ţi-aş mai da nimic să mănânci!
— Dacă
ar fi după mine, nu te-aş scoate niciodată de aici să mai vezi soarele!
— Dacă
ar fi după mine, aici te-aş lăsa să crapi, banditule!
Slavă
Ţie, Domnul şi Dumnezeul meu, că totuşi nu este după ei, după nici unul, ci
după Tine, Care ai numărat zilele chinului nostru şi ai cântărit greutatea
necazului pe care trebuie să-l îndurăm! Tu, împreună cu suferinţa asta, ne vei
da şi puterea de care avem nevoie ca s-o suportăm, până când se va împlini şi
voia Ta şi planul Tău pentru care suntem aduşi aici.
În
camera în care suntem băgaţi noi nu sunt paturi, ci numai un prici lung
dintr-un perete până în celălalt. Peste scânduri sunt aşezate rogojini vechi,
apoi saltele cu paie mălăieţe de vremi şi de zăcere, numai pleavă şi praf.
Peste saltele, pături vechi, subţiri şi rupte.
Suntem
mulţi. Ne alegem şeful de cameră, un fost ofiţer de miliţie, ajuns acum şi el
aici cu noi.
Apoi
şeful nostru ne împarte fiecăruia locul de stat şi de dormit pe prici, la rând.
Ne revin câte 34 cm., atât şi nu mai mult. Orice centimetru în plus, îl furi pe
celălalt. Ce bine este de cei mai slăbuţi. Vai de cel mai dezvoltat. Dreptatea
e dreptate şi nu se admite o măsură pentru unul şi alta pentru altul, ca la
polonicul de mâncare. Sau ca la bucăţica de turtoi: eşti mare, eşti mic -
porţia e la fel.
— Dar
cum o să dormim aşa de înghesuiţi? Nici nu putem dormi decât pe-o parte şi
drepţi, ca o bucată de lemn. Dar când ne vom întoarce de pe-o parte pe cealaltă?
se plângeau cei mai mulţi. La colonie ne avusesem fiecare patul său.
— Ne
sculăm în picioare şi ne întoarcem deodată cu toţii - glumi cineva. Ca la
instrucţie.
— Raportează
că n-avem loc toţi, îi ziseră unii şefului.
— Ce să
raportezi? Cui să raportezi? Nu ştiau ei că nu avem loc atâţia când ne-au băgat
aici? Mai bine ne organizăm noi cum putem, căci ei şi aşa nu vor schimba nimic.
Aşa am
stat aici exact 242 de zile.
De două
ori pe zi, absolut fără nici o excepţie, ni s-a dat de mâncare, la amiază şi
seara, în aceste 242 zile, numai supă de arpacaş. La amiază ceva mai gros şi
câteodată cu nişte bucăţi de burtă de vacă, iar seara ceva mai subţire şi gol.
Adică nu chiar gol, pentru că aproape totdeauna aflam prin castron murdărie de
şobolan, pietricele, paie, aţe, aşchii de lemn - şi câte altele...
Dar
bunătatea Domnului meu, care nu mă părăsise niciodată, mă însoţea şi aici.
Zilnic mă bucuram de mângâierile Lui, de mereu noi dovezi ale purtării Sale de
grijă, până în cele mai mici lucruri. Ce fericit le vedeam şi le deosebeam
mereu acestea, pentru că aici şi cele mai neînsemnate lucruri căpătau o valoare
nespus de mare. Situaţia în care ne aflam ne făcea să vedem ce mare preţ avea o
crăpătură într-o scândură aşezată într-un anume loc din oblonul ferestrei, pe
care să poţi vedea o anumită porţiune din curtea închisorii sau din strada şi
parcul din faţa ei... ori până departe, libertatea spre munţii îndepărtaţi.
Apoi ce mare lucru este să fii pus chiar în camera pe a cărei fereastră să poţi
vedea tocmai porţiunea de stradă pe care se vine de la gară spre poarta închisorii
şi de la poartă pe cei ce vin dinăuntru.
Mai
aveam încă şi aici drepturile cu care venisem din Colonie: o carte poştală pe
lună şi dreptul la un vorbitor cu pachet de 5 kg alimente de casă.
Am
primit deci cartea poştală să scriem acasă şi ni s-au fixat zilele de vorbitor
începând din ziua de 8 a lunii, cei cu litera A. Apoi pe ziua de 9, cei cu
litera B. Pe zece cei cu litera C, aşa că eu aveam pe 11, iar ceilalţi tot aşa
mai departe, fiecare după alfabet în fiecare zi. Cei cu litera respectivă aveau
dreptul să se aşeze la crăpătura fericită, la oblonul ferestrei prin care
izbucneau câte unii care recunoşteau de departe venind ai lor:
— Iată
pe soţia mea cu fetiţa...
— Iată
şi pe fiul meu cu mama.
— Iată
şi pe ai mei...
Şi
fiecare tremura cu nerăbdare şi, cu ochii plini de lacrimi, aştepta să-şi audă
strigat pe coridor numele, pentru a fi scos pentru cele cinci minute de
vorbitor în poartă. Pe lângă cei de la fereastră se mai înghesuiau şi alţii
dintre cei mai apropiaţi ai lor. Unii să-i vadă soţia, alţii copiii, alţii
părinţii prietenului lor.
Cu câtă
bucurie am aşteptat primul vorbitor aici. Domnul Dumnezeul meu să le
răsplătească tuturor celor prin care mi-a făcut El atâta bine în cele 8 luni pe
care le-am stat şi aici pentru numele Lui şi Cauza Lui.
Deşi
nu-i lăsau la vorbitor pe toţi cei ce veneau la mine, eu, fără să ştie ei, îi
vedeam pe toţi când se întâlneau acolo, în parc, aducându-mi fiecare câte ceva,
în speranţa că vor fi lăsaţi să vină la mine şi să-mi dea.
În
dimineaţa zilei mele de vorbitor, prin crăpătura scândurii din oblonul
ferestrei de sus, eu îi vedeam cu ochii plini de lacrimi pe toţi, sfătuindu-se
care să vină, iar apoi aşteptând pe cei ce veniseră, spre a afla veşti noi
despre mine.
"Vorbitorul"
era aranjat într-o mică săliţă de lângă poartă. Două garduri de sârmă
despărţeau pe ai noştri de noi, iar printre aceste două garduri se plimba sau
stătea între noi gardianul care ne măsura necruţător timpul, cuvintele şi mai
ales gesturile şi privirile. Pentru a nu ne spune nimic din ceea ce nu permitea
legea lor neîndurătoare cu noi. Când cele cinci minute îngăduite trecuseră, mai
mult în tăcere şi în lacrimi, ni se cântăreau foarte precis cele 5 kg de
alimente aduse. Apoi totul se termina ca un vis scurt şi dureros, cântărit fără
milă de asprimea gardianului care ne împingea afară ori pe unul ori pe
celălalt. Ei, cu ochii plini de lacrimi, ieşeau cu coşurile aproape pline
ducând înapoi alimentele pe care nu li se îngăduise să ni le dea. Peste 5 kg nu
li se îngăduia să ne dea nimic în plus. Nici măcar un măr sau o ceapă.
O, ce
necruţător poate fi omul care are o putere faţă de semenul său care nu o are.
Şi cel care are o cheie, faţă de cel care ajunge sub ea.
Dar
rânduite sunt de către cea mai apropiată de noi şi mai scumpă grijă iubitoare,
absolut toate-toate cele câte trebuie să ni se întâmple nouă, clipă de clipă şi
loc de loc. Eu văd cu tot mai multă uimire şi recunoştinţă acest fericit adevăr
în toate zilele. Nimic din tot ceea ce ni se întâmplă nu este la întâmplare, ci
totul este atât de înţelept şi iubitor orânduit să fie aşa cum este, încât de
fiecare dată când văd cu câtă nemărginită iubire sunt ocrotit de Domnul şi
Dumnezeul meu - nu ştiu cum să mai laud Numele Lui Scump.
Din
aceste simţăminte pline de recunoştinţă s-au prefăcut în mintea şi inima mea,
de-a lungul anilor trăiţi şi târâţi prin lumina şi prin întunericul acestor
ziduri, cântările mele nemuritoare. Binefacerile Domnului meu faţă de mine,
întâlnindu-se undeva foarte sus cu recunoştinţa mea faţă de El, se prefăceau
totdeauna în lacrimi şi în cântec de foc şi de aur - adunându-se şi
înmulţindu-se necontenit. Ciobul de sticlă, uns cu scuipat şi dat cu săpun,
apoi prăfuit cu puţinul var răzuit de pe perete, strângea rând pe rând şi
strofă cu strofă aceste flăcări şi carate, acolo de unde nu se mai pierdeau.
Apoi timpul şi munca de nopţi şi ani le-a înflăcărat şi şlefuit până ce au
ajuns aşa cum s-au revărsat în lume şi în nemurire.
În jurul
meu sunt de data asta suflete cu care vorbesc despre viaţa sau moartea veşnică.
Mă bucur cu cei care ascultă cu plăcere - şi mă întristez de necredinţa celor
pe care nici necazul acesta, ultimul mijloc folosit de Dumnezeu spre a-i
întoarce, nu-i face mai buni, ci-i face şi mai răi.
În jurul
meu simt însă nu numai pe Domnul, Care mă apără, ci şi pe duhul rău care mă
ameninţă necurmat.
Un
simţământ puternic - aproape fizic - am avut încă din prima zi a acestor
încercări prin care umblu acum, că - dacă Prezenţa Domnului este neîncetat cu
mine din clipa când I-am văzut Semnul Său şi până azi - apoi şi prezenţa vrăjmaşului
Satan este nelipsită în urma mea pas cu pas. Câteodată parcă pleacă pe un timp
şi se depărtează, dar nu peste mult timp îl simt din nou apropiindu-se şi
căutând cum să-mi facă numai rău.
În orice
loc nou ajung, m-am obişnuit să mă uit atent în jurul meu la cei ce sunt lângă
mine, cercetând faţă cu faţă şi ochi cu ochi, spre a-l descoperi pe acela în
care se va băga ori s-a băgat duhul vrăjmaş, spre a mi-l face potrivnic şi
răufăcător. În privinţa asta, de-a lungul anilor, ajunsesem să-l cunosc atât de
bine pe duhul vrăjmaş care mă urmăreşte, încât din prima clipă îl descopeream
pe acela unul în care se întrupa. Şi chiar niciodată nu m-am înşelat.
Dacă
vegheam cu grijă să mă păzesc de acela unul peste care văzusem de la început
semnul cunoscut al vrăjmaşului meu - pentru că şi el avea un semn - Domnul mă
păzea de multe curse şi primejdii puse la cale de el.
Aici era
la fel. Presimţeam, simţeam, vedeam chiar cum potrivnicul stătea în faţa mea
ameninţându-mă, ca să tac şi să nu mai spun acestor oameni despre păcatul şi
despre mântuirea lor. Dar cum să nu vorbesc eu bieţilor oameni despre Cristos,
când tocmai pentru aceasta am fost adus aici?
După ce
mi s-a împotrivit pe faţă în mijlocul acelor cărora le vorbeam, vrăjmaşul duh a
făcut pe vrăjmaşul om prin care lucra, să se ceară la raportul comandantului,
spre a mă reclama că fac "propagandă religioasă nepermisă printre
deţinuţi".
Văzusem
de câtva timp gândul lui rău, din ochii săi - şi mă rugam Domnului să-l împiedice
în tot răul ce mi-l pregăteşte. Simţeam că Domnul îmi ascultă rugăciunea şi
aşteptam acum cu adâncă încredinţare şi linişte să văd cum Domnul va lucra
pentru mine în desfăşurarea acestei lupte de duhuri... O, şi slăvit să fie
Domnul meu Cel Puternic, că a lucrat!
Bietul vrăjmaş
om, mânat de vrăjmaşul duh, a ieşit la raportul ofiţerului de serviciu în
timpul numărului dintr-o dimineaţă, cerând să fie dus la raportul comandantului
închisorii.
— Ce
vrei să raportezi comandantului?
— Am
ceva confidenţial!
— Despre
ce anume?
— Problema
de aici din cameră.
(În
astfel de cazuri, ofiţerul de serviciu trebuia să-l scoată pe cel ce se cerea
la raportul comandantului şi să-l prezinte la comandant. De obicei cei care se
cereau la acest raport căutau să-şi uşureze starea lor şi chiar să intre în
serviciul ascuns, în speranţa unei uşurări a situaţiei lor sau chiar a
eliberării, prin vânzarea şi pârârea celorlalţi. Acei care făceau astfel de
încercări erau priviţi cu ură şi dispreţ de către toţi ceilalţi, după cum şi
meritau. Dar chiar şi unii din personalul închisorii îi urau, fiindcă, în zelul
lor slugarnic, aceşti turnători primejdioşi îi pândeau şi pe gardieni,
pârându-i la comandant ori de câte ori li se părea lor că au arătat vreo
bunăvoinţă faţă de vreun deţinut.)
Aşa se
întâmplă şi de data aceasta. Ofiţerul de serviciu îl înfruntă în faţa tuturor:
— Nu
ţi-e ruşine mă! Popă eşti tu sau... (Şi spuse un cuvânt urât). Pe care dintre
aceştia vrei să-l pârăşti banditule? Nu mai este nici un raport până peste două
săptămâni. Comandantul este în concediu.
Şi
trânti uşa.
Toţi
pricepură că voise să mă pârască pe mine, fiindcă văzuseră de câteva zile ura
cu care mă înfruntase şi mă ameninţase de repetate ori. Mai reuşise să-şi facă
un tovarăş împotriva mea, la fel de rău ca şi el, dintr-un biet suflet
neştiutor, cel mai nenorocit dintre toţi, nu numai sufleteşte, ci şi trupeşte,
cu o faţă sucită şi cu un trup schilodit.
O lună
întreagă am avut multe de pătimit din partea acestor doi. Nu puteam vorbi cu
nimeni nici chiar în şoaptă, că imediat erau acolo şi începeau să insulte, să
răstălmăcească şi să ameninţe...
Când
mi-a venit pachetul cu mâncare, însă, Domnul mi-a dat ocazia să le răspund
creştineşte - le-am dat şi lor o mare parte din el, fiindcă lor nu le venise
nimeni. Asta însă tot nu i-a făcut cu nimic mai buni. Îndată ce s-a ivit
prilejul, ei tot rău s-au purtat. Până ce Domnul ne-a despărţit într-o zi, pe
totdeauna.
Dintre
toate necazurile la care eşti supus într-o închisoare, suferinţa cea mai grea
pe care o ai de suportat este aceea care îţi vine din partea celor cu care eşti
pus să stai împreună - şi care sunt permanent lângă tine, zi şi noapte.
Cei care
ne chinuiau la anchetă, sau la muncă, sau pe sală, erau cu noi un timp mai
scurt ori ceva mai lung, după aceea eram despărţiţi ori noi de ei, ori ei de
noi. Oricât de răi fuseseră, după ce rămâneam numai între cei cu care sufeream
la fel, ne mai mângâiam unii pe alţii - şi starea devenea mai uşoară. Găseam
mângâiere, compătimire şi chiar dragoste frăţească unii la alţii, iar asta ne
întărea inima şi ne uşura chinul tuturor.
Dar când
Satan ne asuprea prin chiar unii dintre ai noştri - atunci era nespus de greu.
Fiindcă ochiul necruţător şi urechea iscoditoare a vrăjmaşului erau chiar aici
şi permanent prezente şi ameninţătoare. Cu câtă teamă şi grijă trebuia să fii
în orice clipă, pentru că vrăjmaşul n-avea nici somn şi nici ruşine - ci numai
ură. Ură de fiară turbată, închisă cu tine împreună în aceeaşi cuşcă
îngrozitoare. Ură de moarte, ură nimicitoare şi în stare de orice împotriva ta.
Dar cum
am spus: când am simţit că-mi este cu neputinţă să mai suport starea asta, m-am
rugat îndurerat Domnului să-i pună capăt. Şi curând camera noastră s-a
desfiinţat, noi am fost împrăştiaţi printre alţii. Şi nu ne-am mai văzut
împreună niciodată, până în ziua când vom sta în faţa Judecăţii lui Cristos.
Aşa se
întâmplă întotdeauna când ajung la vreo situaţie devenită cu neputinţă de
suportat. Ceva schimbă totul în alt fel, uşurând crucea, depărtând primejdia,
împrăştiind vrăjmaşii. Ştiind bine că vine şi aceasta, mă străduiesc de fiecare
dată ca atâta vreme cât durează o situaţie, eu să-mi fac datoria pe care mi-o
arată Duhul şi Cuvântul Domnului - spre a nu rămâne vinovat de un lucru sau
cuvânt pe care trebuia să-l spun sau să-l fac cuiva şi nu l-am făcut sau spus,
aşa cum eram dator.
O, ce
învăţăminte însemnate am tras eu din toate aceste întâmplări şi ispite prin
care am trecut, să mă rog şi să veghez spre a nu păcătui cu nimic, nici
împotriva Cuvântului Sfânt pe care sunt dator să-l împlinesc întocmai - şi nici
a semenilor mei, chiar vrăjmaşi fiind, spre a nu-i îndepărta de mântuire prin
vreun cuvânt sau gest nepotrivit sau necreştinesc al meu, împotriva celui ce mă
prigoneşte. Ca nu cumva la despărţirea de acolo, eu să rămân cu vreo povară pe
inimă sau cu vreo vină pentru pierzarea lui, înaintea lui Dumnezeu. Veghez
mereu să nu uit că totul este doar o ispită trecătoare şi nu cumva să izbucnesc
apărându-mă, să lovesc în vrăjmaşul-om, când vinovatul adevărat este vrăjmaşul-duh.
Omul este numai nefericita unealtă nouă, prin care loveşte Satan - vinovatul
meu vrăjmaş vechi, binecunoscut.
Dar,
spre ruşinea mea, recunosc că nu totdeauna am reuşit să biruiesc aceste ispite.
De multe ori am fost biruit pentru moment eu. Atunci îndată mă trezeam că am
fost ca un câine lovit care vedea numai băţul - şi nu pe cel care îl lovea cu
el.
Sărisem
să muşc şi eu "băţul" - când adevăratul vrăjmaş era cel ce mă lovea
cu acel "băţ" nenorocit.
După
acest fel de remuşcări cu care mă apărasem şi eu, niciodată n-am fost fericit,
chiar dacă "apărarea" mea era dreaptă şi cinstită. Această apărare
care l-a umilit şi rănit pe vrăjmaşul meu om, făcându-l poate şi mai rău de cum
fusese, m-a zdrobit în realitate pe mine, fiindcă după aceea nu mi-am mai putut
ierta niciodată că n-am putut să tac şi n-am putut să sufăr, ci m-am apărat.
Domnul meu Isus n-a făcut aşa când El era batjocorit şi asuprit, deşi era total
nevinovat, nu ca mine... Era destulă nenorocire pentru vrăjmaşul meu om că este
stăpânit de duhul cel rău care îl duce la osânda veşnică, nu trebuia să-l mai
aţâţ şi eu, împingându-l şi mai adânc în focul lui.
Sufeream
cumplit pentru asta de fiecare dată când făceam această greşeală şi mă rugam
fierbinte Domnului meu Isus Cristos să mă ierte şi să nu mă lase să mai cad
niciodată, oricât de greu aş fi încercat de lovituri.
Ce
minunate au fost totuşi cele mai multe din zilele pe care le-am petrecut şi
aici, fiindcă printre cei cu care sufeream alături am cunoscut multe suflete
mai scumpe ca aurul curat şi mai frumoase ca trandafirii albi.
Au fost
şi aici predări şi legăminte atât de frumoase şi neuitate, printre care cel al
fratelui Nicolae, un cunoscut avocat, fost multă vreme primarul unuia dintre
cele mai mari oraşe ale ţării. În timpul cât el conducea oraşul s-a construit
acolo uriaşa catedrală din centrul acelui oraş. Poate cea mai mare şi mai
frumoasă din toată ţara.
Era spre
sfârşitul lui martie 1954, ziua când el a vrut să facă acest frumos legământ al
lui cu Dumnezeu, cum făcuse aproape cu un an în urmă Cristian. Ne găseam tocmai
la plimbare în curte. De câteva zile la aceste plimbări mergeam numai cu el,
spre a putea vorbi fără ochii şi urechile iscoditoare ale celor ce ne pândeau.
Presimţeam că ne vom despărţi, iar el nu voia să mai amâne predarea şi
legământul său cu Domnul.
— Văd că
a sosit clipa să te hotărăşti pentru Domnul, i-am zis. Vrei să faci acum acest
lucru, chiar aici, înainte de a ne sui în cameră?
— Da! a
răspuns el cu ochii plini de lacrimi. Am aşteptat acest moment şi vreau să pun
acum legământul meu.
Ningea
cu fulgi mari şi liniştiţi peste noi în curtea închisorii, când el rostea
mişcat şi fericit cuvintele rugăciunii lui de predare Domnului. Gardianul de
serviciu fluierase sfârşitul plimbării iar cei din capul coloanei suiau scările
spre celule - dar noi încă mai stăm amândoi în rugăciune în curte, cu obrajii
şiroind de lacrimi şi cu capetele goale înflorite de fulgi mari şi albi de nea.
Până
când paznicii de pe ziduri, alarmaţi de rămânerea noastră singuri în mijlocul
curţii, începură să strige şi să fluiere la noi.
Nouă
însă nu ne mai păsa de nimic. Eram atât de fericiţi amândoi, încât nici un rău
nu ne mai putea ameninţa. În ceasul acela, fratele Nicolae construise în
sufletul său, pentru Cristos, cea mai minunată catedrală din lume.
Peste
câteva zile, într-adevăr ne-am despărţit. Lui i s-a dat drumul acasă, eu am mai
rămas, încă nu era 2 iulie...
Odată cu
venirea primăverii situaţia noastră se înrăutăţi. Începând cu luna mai ni s-au
suspendat vorbitorul şi pachetele, iar mâncarea deveni şi mai slabă şi mai
puţină. Măsurile se înăspreau de la o zi la alta, iar percheziţiile erau
nemilos de crude pe sală, de câte două, chiar trei ori pe săptămână. După
scărmănarea şi călcarea lucrurilor din bagaje, pe sală, gardienii intrau prin
celule, dând totul cu josul în sus. Păturile, rogojinile, saltelele,
scândurile, toate ne erau aruncate şi răsucite unele peste altele.
"Paiele" din saltele şi perne, scoase, totul era răvăşit şi pustiit
ca după un bombardament, ca nu ştiu după ce grozăvie... Şi doar nu mai aveau ce
să găsească, după atâtea zeci ori sute de percheziţii ale aceloraşi oameni,
stând mereu nemişcaţi în aceleaşi locuri.
După ce
uraganul trecea şi totul era scâlciat în felul acesta, în cameră era aşa un
praf, încât abia se mai vedea becul aprins. Noi eram împinşi de pe sală cu
toate boarfele noastre grămadă în braţe - înăuntru în celulă, iar uşa cădea trântită
ca o lespede înăbuşitoare peste noi.
În acest
praf îngrozitor şi negru ne suiam unii peste alţii, căzând peste saltele şi
scânduri, orbiţi şi înecaţi de praf, spre a ne pune totul iarăşi în vreo
rânduială... Fereastra acoperită nu lăsa să ne vină nici un strop de aer. Uşa
ferecată, la fel. Trebuiau să treacă ceasuri întregi până să se aşeze praful
gros de un deget - pe noi, pe pături, pe jos... şi până să ne putem aşeza
iarăşi cum am fost fiecare, gâfâind, uzi de sudoare şi murdari de praful
devenit noroi pe ochi, pe gurile, pe cămăşile noastre. Stăm cu toţii cu
ştergare şi batiste la gură şi la nas. Ceasuri întregi tuşeam şi ne zvârcoleam
de moarte, scuipând noroi pe gură sau pe nas sau prin ochi. Ne miram cum nu
murim acolo. O, cât adevăr este în vorba: "Să nu dea Dumnezeu omului cât
poate răbda."
După un
alt şir de minuni petrecute acolo, veni în sfârşit luna iunie cu nişte mişcări
şi eliberări, la început mai mici, de câte doi, trei, apoi cu eliberarea masivă
a jumătate dintre noi.
Cei
rămaşi am fost strânşi în două celule mari, aşteptând alt val de eliberări.
După
mijlocul lunii iunie, la două săptămâni după plecarea marelui lot eliberat,
apăru iarăşi într-o zi, în cameră, ofiţerul de serviciu, cu o nouă listă în mâna.
Se făcu o tăcere plină de înfiorarea aşteptării unei noi minuni.
— Care
îţi auzi numele, ieşi pe sală cu tot bagajul!
Printre
cele doar zece nume citite de data aceasta, era şi numele meu. M-am mirat mult,
întrucât nu mă aşteptam decât peste două săptămâni, pe ziua de 2 iulie, când se
împlineau cele 2-4-2 zile, ori luni...
Am ieşit
pe sală cu tot bagajul, aliniindu-mă lângă cei doi prieteni aleşi ai mei, Vlad
şi Ioniţă, cu care mă înţelesesem bine asupra tuturor aşteptărilor şi
înştiinţărilor noastre.
Am fost
duşi încă în aceeaşi zi la o cameră de eliberare, apoi de acolo la magazie,
pentru a ne primi restul bagajului, precum şi lucrurile oprite la intrarea
aici, pe care nu aveam voie să le avem asupra noastră: ceasuri, stilouri,
foarfece, bani, cuţitaşe şi altele. Toate acestea se eliberau omului numai în
ceasul plecării. Ce emoţii aveam fiecare să ne vedem după ani şi ani lucrurile care
ne fuseseră luate în clipa arestării. Aproape că ni le şi uitasem de tot de
când nu le mai văzusem.
Ne-am
primit deci cu toţii toate actele, lucrurile şi bagajele, semn că încă azi vom
fi eliberaţi sau duşi de aici. Am fost duşi din nou în camera unde ne aşteptau
celelalte bagaje. Unii aveau chiar prea multe bagaje.
De-a
lungul multor ani petrecuţi prin colonii sau pe la şantiere de muncă, se
adunaseră - iar omul tot strânge până în clipa morţii lui tot felul de poveri,
totdeauna grijuliu să nu ducă cumva lipsă pentru viaţă, căci pentru moarte nici
nu se gândeşte că-i trebuie ceva. Şi astfel bietul om îşi tot adaugă alte
poveri sub care gâfâie tot mai greu, cărându-le şi încărcându-le cu alte griji,
căci bogăţia - fie de aur, fie de zdrenţe - este totdeauna numai grijă şi
greutate... Strânge omul ca furnica - la
moarte nu ia nimica...
Ce bine
este de acei care au de cărat numai un bagaj mic. Ei merg atât de uşor şi fără
de chinuirile temerii că li se fură ori că li se ia. Ori de amara durere că li
s-a luat.
Când
ne-am desfăcut cele două bagaje ca să le facem unul, abia atunci vedeai ce
poate să strângă un biet om în lumea asta, chiar şi de pe acolo unde nu-i
nimica. O mulţime de săculeţe, de trăistuţe, de legături, fiecare conţinând
aţe, nasturi, petece de felurite mărimi şi culori, capetele de săpun, lopeţele
din lemn, cu care mâncam când nu ni se dau linguri...
Şi de
fiecare comoară de asta, bietul om nu se îndura să se despartă şi să o arunce.
O căra după el ani de zile, până când venea câte o percheziţie mare şi i le
smulgea din mâini, aruncându-le pe foc. Iar după aceea omul iarăşi începea să
strângă altele, până la ultima.
Cam aşa
va fi odată şi cu toate bagajele lumii pe care şi le tot strâng bieţii oameni
de prin toate locurile astea deşarte şi trecătoare pe unde peregrinăm acum cu
toţii, ca nişte bieţi deţinuţi ce nu putem fi siguri de nimic din tot ce cărăm
cu noi. Sigure ne sunt numai poverile, durerile şi temerile sub care gemem
târându-ne zdrenţele şi nimicurile lumii acesteia de care în orice clipă
fiecare dintre noi putem fi despuiaţi şi lipsiţi. Fie luându-ni-se ele de la
noi, fie noi de la ele.
Era 21
iunie, în plină vară. Era o căldură în cameră ca într-un cuptor. Camera mică,
fereastra oblonită strâns, noi mulţi, iar bagajele ocupau mai mult de jumătate
din locul puţin de mişcare. Stăteam îmbrăcaţi gros, gata de ieşire în orice
clipă s-ar deschide uşa. Vreo cinci dintre noi se îngrămădiseră la uşă şi
stăteau în picioare cu bagajul lângă ei, gata să iasă primii...
— Noi
nici nu luăm masa, ziseră vreo doi, mâncam în oraş când ieşim. Ne-am scârbit de
atâta arpacaş. Ne ajunge şi pentru viaţa veşnică cât am înghiţit aici!
Dar sosi
şi trecu masa, fără să ne scoată nimeni.
— Cum să
nu ne dea drumul când avem toate lucrurile şi bagajele asupra noastră? se mirau
când unii când alţii. Nu-i nevoie să ne ţină peste noapte aici, aşa. Avem la
noi cuţite, foarfece, bani...
— Aşa ar
fi normal. Dar atunci de ce ne ţin?
— Nu
ştiu.
Trecu şi
masa de seară şi tot nimic.
În curte
sună numărul şi închiderea. Noul ofiţer de serviciu care ne luă în primire,
văzându-ne aşa, îl întrebă pe celălalt:
— Dar cu
ăştia ce-i aici cu tot bagajul asupra lor?
— Nu
ştiu. Am primit ordin să-i pregătesc de plecare. Mi s-a spus să-i ţin aici
gata, iar când am întrebat ce să mai fac cu ei, mi s-a spus să aştepte aici
gata. Şi gata aşteaptă de atunci, dinainte de masă, fără să mi se mai spună
nimic. Aşa ţi-i predau.
Şi trânti
uşa.
A trecut
cum a trecut şi noaptea asta. Dimineaţa luarăm aşteptarea de la început... Cei
de ieri se aşezară din nou îmbrăcaţi şi cu bagajul la ei, în picioare la uşă.
Dar
trecu toată ziua şi aceasta, fără să se întâmple nimic cu noi.
— Frate
Ionică, părinte Vlad, zisei eu, noi să ne aşezăm liniştit pe stat. De aici nu
plecăm până în ziua de 2 iulie. Veţi vedea.
Cu noi
aveam pe unul de la care am învăţat şi mai bine cât de necesar este ca noi să
ne însuşim neîncetat tot mai mult cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. Că
trebuie nu numai să citim Evanghelia, ci să o repetăm mereu până o vom învăţa
pe de rost, ca pe o poezie, verset cu verset, capitol cu capitol şi carte cu
carte. Cât mai mult şi cât mai corect, până când acest Cuvânt Sfânt va trece
din carte în cap şi din litera ei în duhul nostru, în aşa fel încât, dacă ne-ar
lua cartea, să nu ne mai poată lua Cuvântul decât odată cu capul.
Omul
acesta avusese mai demult la el o Evanghelie după Ioan. Cum percheziţiile erau
dese şi foarte aspre, omul se aştepta ca până la urmă să i-o afle. S-a străduit
zi şi noapte şi în câtva timp a învăţat toată Evanghelia ca pe o poezie,
repetând-o mereu până i s-a fixat în cap pentru totdeauna.
Într-adevăr
i-au aflat-o, fiindcă s-a căutat cusătură cu cusătură fiecare haină şi cămaşă
şi încălţăminte, pentru că cineva denunţase la direcţiune că unul are Evanghelia.
În cazurile când erau astfel de denunţuri, eram percheziţionaţi atât de
amănunţit încât era cu neputinţă să scape nimic. Eram dezbrăcaţi în pielea
goală, căutaţi în gură şi chiar în locuri unde nici nu pot spune.
I-au
luat Evanghelia, şi a făcut pentru asta zece zile de carceră. Dar din cap nu
i-a mai putut-o lua nimeni.
Acum
stătea întins pe pat, iar când noi îi ziceam, mai ales duminica, ori seara:
"Te rugăm mai spune-ne Evanghelia după Ioan", el închidea ochii şi
începea mişcat şi fără greş, făcându-şi semnul crucii:
— În
Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.
Evanghelia
după Ioan. La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era
Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El
şi nimic din ce a fost făcut nu a fost făcut fără El...
Şi dacă
nimeni nu ne deranja în timpul acela, el cu ochii închişi şi cu sufletul
înfiorat, ne spunea toată Evanghelia frumos, curgător, mişcat, până la ultimul
capitol şi verset. Când se sfârşea, eram cu toţii într-o stare atât de
cerească...
Mi-am
făcut atunci şi de atunci până astăzi atât de multe mustrări mie şi altora, că
n-am reuşit nici eu nici alţii să facem acest lucru. De ce n-am învăţat şi eu
astfel pe dinafară măcar o Evanghelie întreagă? De ce nu ştiu nici acum pe de
rost măcar o Carte din Noul Testament şi din Psalmi? M-am bizuit că am Cuvântul
lui Dumnezeu în buzunarul meu sau pe masa mea, dar nu m-am ostenit cu toată
stăruinţa să-l am cât mai mult în capul meu, în memoria mea. Şi iată, au venit
zile când a fost luată Biblia de la mine şi eu de la ea. E adevărat că reţineam
în minte zeci de versete, de ici de colo. Dar fără nici un greş şi mai multe la
rând, puţine ştiam. Acum, iată, aici, omul acesta cunoaşte fără greş şi poate
să recite cuvânt cu cuvânt şi verset cu verset o Evanghelie întreagă.
După ce
voi ieşi de aici - promiteam eu în timp ce ascultam la el - am să caut să-mi
întipăresc în minte cât mai multe părţi din Cuvântul Domnului. Şi voi îndemna
pe toţi cei care vor vrea să mă asculte, mai ales pe tineri, să facă la fel.
Pentru că nici unul dintre noi nu putem să ştim ce vremuri pot să mai vină
peste noi. Cuvântul lui Dumnezeu ne poate fi luat de oriunde şi de către
oricine, în vreo vreme de prigoană, dar din cap nu ne poate fi luat decât odată
legat. Când ne va fi luat capul, însă, atunci nu vom mai avea nevoie nici de
el. Dar până atunci, da!
Iată
deci încă o învăţătură de cel mai mare folos: străduiţi-vă din toate puterile,
voi fiii şi fraţii mei, să vă strângeţi în capul vostru şi în inima voastră
bogăţia necesară şi nepieritoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Învăţaţi pe de rost
Evangheliile, Epistolele, Psalmii - tot cât puteţi mai mult şi mai bine din
Biblie. Repetaţi şi reţineţi astfel totul, până vă veţi umple de Cuvântul lui
Dumnezeu, ca fundul mării de apele ce le acopăr. Aceasta nu numai că este o
comoară nebănuită pe care nimeni nu va mai putea să v-o ia, ci înţelepciunea
din Cuvântul Sfânt vă va lumina şi vă va ascuţi mintea voastră şi în toate
celelalte probleme ale vieţii voastre.
Într-adevăr,
aşa s-a întâmplat până la urmă, întocmai cum fusese înştiinţarea Domnului. Am
stat aici în camera asta de eliberare cu tot bagajul nostru şi cu toate
lucrurile date asupra noastră încă unsprezece zile, înghesuiţi şi gata în orice
clipă de drum. N-am fost scoşi până în ziua de 2 iulie.
Câte
rapoarte au făcut unii la toţi şefii de secţie, la ofiţerii de serviciu, la
Comandant că nu mai putem... Câte întrebări: ce este cu noi, de ce suntem
ţinuţi aşa?... Câte rugăminţi şi cereri să fim schimbaţi, să fim mutaţi, să fim
împărţiţi... Toate însă fără nici o urmare! Se uitau la noi, ridicau din umeri,
dădeau din cap a mirare sau promiteau. Dar nimeni nu făcea nimic. Era ceva cu
totul neobişnuit - dar nimeni n-a schimbat nimic 11 zile.
Până în
ziua de 2 iulie.
O,
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, într-adevăr, Cine este ca Tine, Doamne, şi
cine poate trece peste hotărârile Tale? Când Tu ai spus un lucru, acela aşa
rămâne şi nimeni nu-l poate nici schimba, nici opri. Din cele pe care Tu Te înduri
să ni le arăţi, trebuie să ne încredinţăm pe totdeauna că aşa eşti Tu în toate,
chiar dacă nu toate este nevoie să ni le arăţi şi să ni le explici nouă aşa cum
ne-ai arătat şi cum ne-ai explicat atât de limpede acestea care se întâmplau
acum cu noi.
În
dimineaţa de 2 iulie, îndată după deschidere, ofiţerul de serviciu a venit şi
ne-a luat pe rând câte unul şi ne-a dus în camera sa de jos. Acolo era un civil
străin, care ne-a fotografiat din faţă şi din profil. Apoi ne-a pus să semnăm
de luare la cunoştinţă că vom fi duşi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
Acolo ne vom stabili în comunele unde suntem repartizaţi fiecare şi ne vom
căuta de muncă pe o rază de 12 km., unde se va găsi loc potrivit pentru noi.
Vom sta acolo până când va expira termenul pentru care suntem duşi.
Acest
termen, zicea el, va putea fi scurtat sau prelungit, depinde de purtarea
noastră acolo.
— Tu,
mi-a zis mie, vei fi dus în comuna Dropia, dintre Ciulniţa şi Călăraşi, în
Ialomiţa. Acolo te vei duce la Miliţie unde este un ofiţer la care te vei
prezenta. El vă va supraveghea şi vă va spune tot ce aveţi de făcut. Acum vă va
însoţi câte un gardian pe doi până ce vă va preda la Miliţia unde sunteţi
repartizaţi...
Într-un
ceas toţi cei zece eram scoşi pe poartă şi duşi încolonaţi pe doi, cu tot
bagajul după noi la Miliţia din Caransebeş, de unde vom pleca fiecare doi cu
însoţitorul nostru când vom avea tren.
Am cerut
voie paznicului nostru ca până la tren să putem merge în oraş spre a ne cumpăra
ceva de mâncare.
Am ieşit
atunci liber între oameni prima dată după atâta vreme de întuneric.
Am
intrat în prima biserică pe care am întâlnit-o şi acolo, prăbuşit în genunchi
înaintea lui Dumnezeu am plâns mult, mai mult decât am putut şopti mulţumirea
pentru cele două etape care se încheiau azi - şi încredinţarea în Mâna Lui
pentru cea de-a treia care începea mâine.
Era 2
iulie 1954.
Mi-am
cumpărat o pâine mare şi o pungă de cireşe.
În tren,
pe banca din faţa mea: colegul meu, profesorul bătrân cu care mergeam adesea la
muncă în colonie. Era veşnic flămând şi niciodată nu se putea stăpâni să nu ia
de la câmp tot ce putea ascunde în traistă sub haina lui: cartofi, ardei, praz,
ceapă, varză - orice. Când toţi dormeau noaptea, pe el îl auzeai rozând câte
ceva sub pătură. Mânca gol orice. Adeseori îl vedeam cu o varză mare în mâini,
muşcând din ea direct cu dinţii ca un iepure. Şi nu se culca până n-o mânca
întreagă. Mă miram cum poate mânca atâta. Şi varza mai merge - dar când erau
cartofi sau ardei sau prazul şi ceapa crude... el le mânca tot aşa.
O, ce
mare dar este de la Domnul să te poţi mulţumi cu cât ai. Mulţumirea sufletească
este cea mai mare bogăţie şi binecuvântare. Când poţi mulţumi Domnului din
toată inima pentru puţinul pe care ţi-l dă, atunci El pune putere în acest
puţin. Şi El îţi ajunge, te mulţumeşte şi îi mulţumeşti. Dar când nu poţi
mulţumi, atunci nu eşti nici mulţumit, nici sătul niciodată.
Pe
bietul profesor îl vedeam acum mâncând direct cu gura dintr-o pâine întreagă şi
goală, ca atunci în colonie, noaptea, din varza lui întreagă şi goală. Pe jos
îi cădeau fărâmiturile din pâine, iar el, aplecându-se atent, se uita după
fiecare fărâmitură de pe jos, de pe haine, de pe unde căzuse şi o ducea la
gură, ca pe o bucăţică de cuminecătură. Tot aşa făcea şi la colonie cu ceea ce
se pierdea pe jos, din oricâte bunătăţi avusese în mâini şi dusese la gura lui.
Acum
muşca dintr-o pâine întreagă. Mă uitam pe furiş la el cum îi curgeau lacrimi pe
pâinea care o ducea la gură cu mâinile tremurânde. De când nu mai avusesem noi
în mâini o pâine întreagă!...
Gardianul
care ne păzea se uitase un timp şi el la bietul om hămesit de foame - mirat şi
dispreţuitor. Pe urmă şi-a întors capul spre fereastră ca să nu-l mai vadă. Nu
ştiu dacă va fi simţit şi el vreun strop de ruşine pentru partea de vină pe
care o avea şi el - pentru halul în care fusese adus acest om... şi toată
omenirea dintre care era el.
Eu mă
gândeam la Cuvântul Mântuitorului Care a zis: "Strângeţi
fărâmiturile!" Chiar dacă aveţi atâta pâine cât să săturaţi cinci mii de
oameni în pustie, totuşi strângeţi fărâmiturile, fiindcă nu ştiţi ce vremuri
vor veni. Se poate să vină vremuri de foamete şi de necaz - şi până aveţi
fărâmituri, nu muriţi de foame. Pâinea este sfântă şi oricine o risipeşte ori o
aruncă va ajunge să o dorească şi să-i culeagă fărâmiturile de pe jos
stropindu-le cu lacrimi amare... Şcoala experienţei totdeauna costă foarte
scump.
Slăvit
să fie Domnul!
O, apără-ţi steagul
O, apără-ţi
steagul cu orişice preţ,
Că-n el
e izbânda şi ţinta credinţii
— Cât
steagul se nalţă şi arde măreţ
Luptăm
şi răzbatem crezând biruinţii.
O,
apără-ţi steagul - oricine-i acel
Ce-l ţine
şi ’nalţă în fruntea oştirii
Că-n
steag e nădejdea; luptând pentru el
Păstrezi
cu toţi fraţii tăria unirii.
O,
apără-ţi steagul! Cât steagul e sus
În el
stă izbânda aprinsă şi tare,
Când
steagul se pierde, puterea s-a dus:
Ne
pierdem cu toţii - şi ţara ne moare.
O,
apără-ţi steagul! Netrebnic e-acel
Ce
steagu-şi trădează, lovind purtătorul;
Tu
steagul să-ţi aperi - să mori pentru el.
— Păstrând
unitatea, salvezi viitorul.
O,
apără-ţi steagul, căci orice vrăjmaş
În steag
dă cu ură şi-n cel care-l ţine;
De steag
să te-alături, nicicând să nu-l laşi.
Când
steagul ţi-l aperi, te aperi pe tine.
Cristos
ne e Steagul, Biserica Scut,
Unirea puterea
şi dragostea ţel.
Când
aperi acestea ţi-e Cerul avânt
Şi-o
veşnică slavă te-aşteaptă în el.