CAPITOLUL
23
Şi ultimul II
Eu îi mulţumesc
durerii, căci m-a învăţat s-aştept
Vremea
care-aduce-odată răsplătirea celui drept,
Ca şi vremea ce
zdrobeşte pe-ngâmfat şi mincinos
Şi să ştiu că
vremea asta n-o prea-ntârzie Cristos.
După o
zi şi o noapte de drum ne-am apropiat de noul nostru domiciliu. Înainte de-a
ajunge la Ciulniţa, ultima noastră gară, a venit în compartimentul nostru un
alt gardian care se cunoştea cu al nostru şi l-a rugat să-i facă şi slujba lui,
ducând mai înainte la o altă staţie pe două femei cu care fusese şi el trimis.
El voia să coboare să meargă acasă, căci era de pe aici din partea locului.
Au adus
şi pe cele două femei în compartimentul nostru şi astfel am coborât întâi ca să
le dea pe ele în primire la miliţia din Lehliu şi apoi să ne ducă pe noi la
Ciulniţa. Pe drumul de la gară la miliţie am cărat noi şi geamantanele celor
două femei cu care am făcut atunci o dureroasă cunoştinţă. Erau văduvele
foştilor mari domnitori Mihalache şi Madgearu - două femei amărâte cu care am
putut vorbi despre mântuirea sufletului lor, în scurtul timp pe care l-am avut
de mers şi de stat acolo, până când li s-a rezolvat problema lor. Atunci au primit
cu multă bunăvoinţă Cuvântul Domnului - dar mai târziu, nu ştiu ce vor fi
făcut. Omul, la necaz zice orice din gură - numai când este vorba de împlinirea
promisiunii, atunci se aleg cei puţini care fac, dintre cei mulţi care au zis.
De la
gara Ciulniţa am mers pe jos 6 km. pe o potecă peste câmp prin lucernă şi
porumb până la Dropia. De departe am văzut o mare de porumb din care se ridicau
acoperişurile de stuf şi de coceni ale colibelor satului aşezat în formă
pătrată cu câte trei străzi largi într-o parte şi alte trei în cealaltă,
aşezate în formă de cruce. La mijloc erau câteva clădiri mai mari: primăria,
şcoala, dispensarul, prăvălia, miliţia...
Gardianul
ne-a dus la miliţia care era lângă primărie. Acolo era un ofiţer care ne-a luat
buletinele de identitate, aplicându-ne pe ele o ştampilă "D.O." - domiciliu
obligatoriu. După ce mi s-a spus că de aici nu am voie să mă deplasez nicăieri
decât la muncă şi înapoi, pe o rază de 12 km, m-a avertizat foarte serios că
orice încălcare a dispoziţiei acesteia va atrage după sine o pedeapsă foarte
severă.
Am fost
repartizat cu domiciliul la locuinţa unui sătean de aici anume Kolenco. Şi aici
voi sta până îmi voi găsi un alt loc de muncă şi de stat, dar tot pe această
rază. În fiecare trei zile sau cel mai târziu în fiecare duminică, va trebui să
mă prezint aici, la miliţie, spre a se convinge supraveghetorul nostru că noi
suntem acolo şi că respectăm dispoziţia primită.
Moş
Kolenco locuia undeva mai spre marginea satului. Am aflat uşor coliba lui de
lut acoperită cu stuf, fiindcă toţi cei pe care-i întrebam îl cunoşteau.
În
partea unde locuia Moş Kolenco, erau aşezaţi basarabenii, dintre care era şi
el, în altă parte macedonenii, în alta sârbii din Banat şi în alta nemţii. De
la Moş Kolenco am aflat că satul fusese făcut abia de 3-4 ani, de prin
1950-1951, când au fost aduşi aici cei luaţi în câteva nopţi de pe la graniţa
cu Serbia, ori dintre alţi refugiaţi sau alte persoane nesuferite de stăpânire
şi de prin alte părţi ale ţării: din Bucovina, din Oltenia, din Ardeal. Atunci
s-au înfiinţat aici, în câmpia Bărăganului, vreo douăzeci de astfel de sate.
Dropia era unul dintre acestea.
Când s-a
hotărât strângerea tuturor acestor oameni aici, a fost un lucru mare. Trebuie
să se fi lucrat cu mult timp înainte la planurile şi la pregătirea aducerii
aici a tuturor acestor oameni luaţi pe neaşteptate noaptea pe la orele 1-2 din
casele lor. Moş Kolenco ne spunea că în noaptea aceea au venit doi soldaţi şi
intrând în casă, i-au spus:
— În
două ceasuri fix, trebuie să fii gata să pleci la gară, să fii îmbarcat în
vagon. Peste alt ceas, pleacă trenul. Hai gata, cinci minute au şi trecut.
— Aveam
numai vaca şi carul. Am pus acolo ce am putut strânge din toată casa şi în două
ceasuri eram la gară. Am fost încărcaţi doi într-un vagon, cu văcuţa şi carul
cu noi doi: eu şi baba... Casa şi tot ce am putut strânge în viaţă mi-au rămas
acolo - şi n-am mai văzut nimic din ea de atunci.
Am ajuns
aici în luna iunie când încă grâul era verde. Era numai câmpie şi grâul verde
cât vedeai cu ochii. Aici locul era parcelat şi la fiecare 15 ari era bătut în
pământ un ţăruş cu un număr. Mi s-a arătat locul acesta cu ţăruşul şi mi s-a spus:
— Aici e
locul tău! Coseşti grâul şi-ţi faci casă. Lemnăria o să ţi-o dea statul,
pământul ţi-l pregăteşti singur. E vară, ai timp până la iarnă. Să nu crezi că
vei mai merge în alte părţi de aici. Îţi faci casă, ai. Nu-ţi faci casă, dormi
la iarnă afară. Ai înţeles?
Eu sunt
păţit, adăugă el, am mai trăit o dată zile de astea când am plecat din
Basarabia în Banat şi ştiu că tot ce mi se spune rău, mi se întâmplă. Mi-am
făcut un adăpost în pământ, am tras carul deasupra, am legat vaca la car - şi
am început să pregătesc pământul pentru construirea colibei. Lemne au început
să ne dea de la gară. Le-am adus de acolo cu carul cu văcuţa, trăgând la jug de
o parte eu, de o parte vaca. Aşa le-am adus lemnele de acoperiş, geamurile,
uşile, tot ce vezi aici.
Apoi am
acoperit cu coceni de porumb, apoi cu stuf... şi peste două luni, am avut
bordeiul acesta gata, aşa cum îl vezi.
Alţii au
zis:
— Nu rămânem
noi aici. Ce să putem face numai din mâini şi din pământ? Până la urmă au să ne
ducă în altă parte, n-au să ne lase să îngheţăm aici! Şi râdeau de mine când eu
am luat în serios porunca şi-mi făcusem căsuţa.
— Nu vă
înşelaţi, le-am zis eu. Stăpânirea nu glumeşte! Aici iernăm! Apucaţi-vă mai
bine şi vă faceţi casa până este timp frumos. Mai târziu va fi mai greu.
Dar cei
mai mulţi nu m-au crezut. Şi-au făcut adăposturi în pământ şi dormeau acolo.
Dar la prima ploaie mare, şanţurile lor s-au umplut cu apă, le-au udat toate
lucrurile şi prin căruţe - şi, văzând că n-au încotro, s-au apucat şi ei de
lucru cu toţii.
La
început ne-au adus apă aici cu o cisternă de la Dunăre, dar apa nu se ajungea
nici pentru oameni şi nici pentru animale. Eu odată cu căsuţa am început să-mi
sap şi fântâna aci în locul mai jos lângă casă. Am săpat singur şi am scos tot
pământul în găleată pe cap, până am ajuns la apă. Are 12 m adâncime. Noroc că
aici pământul are straturile aşezate vertical aşa încât pereţii nu se dărâmă,
fiindcă n-aveam cu ce să-i zidesc marginile. Aşa aveam apă toţi cei din partea
asta. Pe urmă au mai făcut şi alţii la fel...
Acum
erau peste tot colibe, toate la fel: o cameră, o tindă şi o cămară. Nici un
gard nicăieri. Din loc în loc câte un mic acoperiş pe patru stâlpi pentru o
vacă ori un cal. Cele mai multe colibe nu aveau nimic decât porumbul crescut
până în casă, aproape cât ea.
Moş
Kolenco şi băbuţa lui m-au găzduit în cameră, iar ei dormeau în tindă. N-am
stat la el decât câteva zile, până m-am odihnit puţin după toate cele prin care
trecusem. După aceea, într-o zi i-am ajutat să ducă nişte grâu secerat de pe un
lot al lui lângă sat. Iar în altă zi m-am dus să-i ajut să are o bucată de
pământ. Atunci am văzut cum ară Moş Kolenco. De o parte trăgea vaca, pe brazdă,
iar de cealaltă trăgea el, pe dinafară. De coarnele plugului ţinea baba. Avea
peste 50 de ani, dar nu era slab. Toată vara umbla fără cămaşă şi desculţ. Avea
o piele tăbăcită de soare, de ploi şi de vânturi, iar pe sub piele nişte vine
ca nişte frânghii. Foarte harnic om. Învăţat cu munca şi cu necazurile, nu
cârtea de nimic şi nu spunea niciodată că ceva este prea greu şi că nu se
poate. Ce mult poţi învăţa de la astfel de oameni, dar ce puţini pot fi aceştia
azi în lume... Priveam la Moş Kolenco şi mă gândeam cu lacrimi la bunicul meu
din copilărie... Cam aşa era şi el.
După
câteva zile am aflat de lucru la un Gostat vechi. Ne-au trimis să prăşim la
porumb, acum, în iulie. Am mai cunoscut acolo vreo cinci, aduşi ca şi mine din
alte închisori, tot cu D.O. Ne-am însoţit şi am început să prăşim...
Porumbul
era mai mare ca noi, soarele cald, pământul uscat, noi toţi slabi şi bolnavi,
de-abia târându-ne pe picioare. Am întrebat pe brigadierul care ne-a dat de
lucru:
— Cât se
plăteşte aici norma pe zi la prăşit?
— Zece
lei, din care opt vi se opreşte pentru masă.
Ne-am
străduit să lucrăm cinstit şi cât am putut de mult, până când am văzut că toţi
se duceau la masă. Atunci am mers şi noi... Ne-au dat de mâncare cât am vrut.
Toţi se uitau la noi ca la cine ştie ce. În sala de mese a mai rămas multă pâine
de la cei ce mâncaseră. Ne-am apucat să luăm pâinea rămasă şi să mâncăm pe
săturate. O, Dumnezeule Bun, ce mare lucru este să ai pâine câtă vrei, pâine ca
să te saturi.
Dar
sapele fuseseră proaste, iar noi, neobişnuiţi, ni se făcuseră băşici în palme,
de sapă, iar spatele ne ardea fiindcă săpasem prea mult fără cămaşă în soare.
Ne-am aşezat toţi la umbra unei căpiţe în trifoiul verde şi nu ne-am mai trezit
până seara. Nimeni nu ne-a mai întrebat nici de normă nici de sapă. Am cinat şi
ne-am dus la culcare în dormitorul comun al fermei.
Dormitorul
era plin de ţigani, tineri şi tinere, beţi şi gălăgioşi. Unii cântau, alţii se
certau, înjurau, strigau, chiuiau... Păturile pline de pureci. Dar cine putea
să doarmă în felul acesta? Ne-am luat păturile şi am mers departe afară pe
iarbă să odihnim măcar ceva. Abia am adormit către ziuă, când s-a mai potolit
larma.
După
două zile nici n-am mai putut sta aici. Am început toţi să ne căutăm fiecare pe
unde puteam ceva de lucru.
Eu am
găsit la magazia de alimente a fermei pe gestionarul Ibrahim, un turc
cumsecade, care m-a luat la el, ca să-l ajut la magazie. Am stat şi acolo trei
zile, după care a venit şi acolo o gestionară de la o Staţiune experimentală
dintr-o localitate vecină, Ivăneşti-gară, care ne-a invitat pe noi, cei care
eram la această fermă şi pe alţii ca noi de la alte ferme, promiţându-ne acolo
un loc mai bun.
Am mers
acolo cu încă cinci. Doi preoţi, un medic, un profesor şi un tipograf. Ei s-au
angajat îngrijitori la felurite animale pentru experienţe: preoţii la cobai şi
iepuri, profesorul şi medicul la vaci, tipograful la porci. Eu m-am angajat la
prăşitul unui hectar de morcovi dintr-o grădină înconjurată din toate părţile
cu o fâşie de iarbă verde şi un şir de salcâmi înalţi şi umbroşi.
Două
săptămâni am prăşit singur şi am scris când la morcovi, când la umbră. Acolo am
început să-mi scot şi să-mi limpezesc pe hârtie, gândurile ascunse şi purtate
în suflet atâta timp şi ani de când nu mai avusesem răgazul să fac acest lucru.
Masa o
luam la cantina Bazei, iar dormitorul îl aveam împreună cu ceilalţi într-o
încăpere de la un capăt al unui grajd. Eram destul de liniştiţi şi de mulţumiţi
cu starea noastră. De la supraveghetorul nostru din Dropia primisem ordin să ne
prezentăm în fiecare duminică dimineaţa la miliţia din comună, iar uneori ne
vizita el la locurile noastre de muncă.
Când
terminam de prăşit la morcovi, s-a făcut o mişcare deosebită pe câmpul larg din
faţa Bazei. Au sosit maşini încărcate cu materiale de construcţie, cu unelte şi
cu o unitate militară de lucru. Un inginer venit de la Bucureşti cu toate
acestea ne-a înştiinţat că se deschide aici un şantier de construcţie pentru
lărgirea Bazei Experimentale. Că se vor face aici clădiri, instalaţii,
locuinţe, grajduri şi altele. Că vor avea nevoie de mână de lucru, meseriaşi,
funcţionari, paznici. Şi prin urmare ne invită şi pe noi, cei din situaţia cu
D.O. să ne angajăm aici la ce ne putem pricepe să lucrăm.
Mie, ca
cel mai liber momentan, mi-a propus să mă fac meşter zidar, fiindcă de acest
fel de oameni are cea mai mare nevoie acum. Avea un detaşament de muncă şi
n-avea meşteri meseriaşi zidari.
— Cum să
mă fac eu zidar, domnule inginer, i-am zis eu, când nu ştiu nici cum se ţine în
mână o mistrie?
— Asta
nu-i o problemă, zise el. În mai puţin de un ceas înveţi. Ai să vezi. Totul
este să vrei.
A avut
dreptate.
Mi-a
plăcut totdeauna munca de constructor. Cu aproape douăzeci de ani înainte - pe
când eram în Sibiu cu părintele Iosif - mi se spunea, printr-o analogie cu un
citat dintr-o veche baladă, că eram o calfă de zidar. De zidar duhovnicesc,
bineînţeles. Acum ajunsesem un meşter zidar de-a binelea - zidar de cărămizi şi
beton.
Primele
lucrări care le-am făcut cu echipa de tineri militari care mă serveau, au fost
trei mari bazine pentru apa necesară şantierului care începea. După ce au fost
săpate în pământ, le-am zidit bine cu cărămidă, le-am tencuit frumos cu mortar
de ciment, apoi cu bitum topit, le-am izolat complet. Când le-am văzut gata -
am trăit marea bucurie a primei mele opere de zidărie reuşită. Şeful
şantierului a fost deplin mulţumit.
— Ei,
vezi că am avut dreptate! Acum altele!
Avea
nevoie de cuptoare pentru cazanele bucătăriei. De hornuri pentru aceste
cuptoare. De sobe de cărămizi pentru încălzit în dormitoare, căci vremea se
răcise. Atunci am devenit constructor şi de astfel de lucrări. Dacă n-a fost un
alt sobar mai bun - le-am făcut eu. Şi s-au folosit de ele aşa cum le-am făcut
eu, ani de zile după aceea, până când s-a înnoit totul cu altfel de instalaţii.
Din
banii câştigaţi acolo şi trimişi lunar acasă, i-am ajutat pe copii la şcoală şi
pe părinţi la greutăţile mari prin care treceau şi ei atunci.
Toamna
târziu, când nu se mai putea lucra afară - am devenit paznic de noapte la
depozitul de materiale al şantierului. Aşa a trecut tot anul 1954.
În anul
următor până în iulie am lucrat dulgherie cu bădiţa Dani, încă unul dintre cei
veniţi cu D.O. Bădiţa Dani era de meserie sculptor, cu şcoala terminată în
Italia prin 1925. Era un meşter bătrân şi priceput la toate - aşa că am avut ce
învăţa multe de la el.
Acolo,
lucrând cu bădiţa Dani şi vorbind cu el despre minunile din artă şi sculptură
văzute de el prin Roma şi Italia, am pus la cale înţelegerea că, după ce vom
ajunge acasă la Beiuş, vom lucra împreună trei monumente de marmură la trei
morminte faţă de care simţeam că am trei datorii sufleteşti. Mormântul
părintelui Iosif de la Sibiu, al fratelui Marini de la Săsciori şi al fratelui
Eftimiu Florea de la Beiuş.
Şi
într-adevăr, cu ajutorul Domnului aceste lucrări le-am încheiat cu bine în anii
de după 1964 după eliberarea noastră de prin toate închisorile.
Cu
monumentele fraţilor Florea şi Marini am izbutit mai uşor. Le-am lucrat cu
bădiţa Dani în atelierul lui din Beiuş. Le-am achitat şi le-am predat
familiilor să le aşeze la mormintele lor. Cu al părintelui Iosif lucrurile s-au
complicat şi totul a fost salvat ca printr-o minune. Dar despre asta poate va
veni vremea mai târziu.
Acum
lucram deci împreună cu bădiţa Dani numai noi doi, la cele mai deosebite
lucrări de cofrage: decantoare, ferme, scări spirale - şi câştigam destul de
bine pentru noi şi pentru ai noştri - dar şi pentru normator şi şef...
În
iunie, însă, m-am îmbolnăvit grav şi a trebuit să zac săptămâni de zile în
baraca-dormitor de la şantier.
La
începutul lui iulie am obţinut autorizaţia de la ofiţerul nostru să mă duc
pentru consult medical la Policlinica din Călăraşi. Acesta m-a trimis la
A.S.C.A.R. în Bucureşti. Acolo mi-au confirmat boala gravă de inimă şi mi-au
interzis să mai lucrez munci grele. Tocmai atunci ziarele din Bucureşti
anunţaseră moartea lui George Enescu, undeva şi el într-un exil în Franţa, cu
un fel de D.O.
M-a
impresionat adânc ştirea aceasta. Încă un geniu al neamului nostru care moare
printre străini.
Când
m-am întors înapoi, am mai zăcut o vreme şi după aceea n-am mai putut lucra
decât ca paznic la şantier, până în primăvara anului viitor, 1956.
În tot
timpul acesta am continuat cu stăruinţă munca scrisului meu. Condiţiile grele
de suferinţă, de muncă, de singurătate, în care trăiam - au dat stărilor mele
sufleteşti o tot mai înaltă, mai largă şi mai profundă dimensiune. Părtăşia mea
cu Domnul cunoştea stări şi trăiri unice, din care sufletul meu strângea cu
lacrimi aurul, argintul şi pietrele cu care îşi clădea cetatea Cântărilor Sale
Nemuritoare pentru Cristos. Pe lângă şcoala de trei ani şi jumătate pe care o
făcusem muncind, învăţând, suferind şi luptând alături de părintele Iosif la
plugul şi la altarul de la Sibiu - şcoala şi altarul anilor de singurătăţi şi
lacrimi de prin peşterile şi tunelurile lungi prin care am zăcut şi am trecut
de-atunci şi până astăzi, pentru mâine şi pentru vecii vecilor.
Şi
pentru că ceea ce va trebui spus mai este încă, va trebui să mai fie şi ceea ce
face ca izvorul acestora să curgă mereu nou, necesar şi proaspăt.
În
primăvara anului 1956, din cauza bolii mele de inimă şi reumatismului,
nemaiputând lucra la şantier, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul
Ciulniţa.
Cele
trei luni din primăvara acestui an au fost unele din cele mai frumoase şi mai
rodnice din viaţa mea. Aveam de păzit un hotar larg cu cele mai frumoase
recolte de grâu, de porumb, de trifoi şi de bumbac, din câte văzusem. Mă plimbam
toată ziua prin aceste miresme şi frumuseţi, în raze şi în cântări cereşti,
slăvind pe Dumnezeu cu ochii mereu înlăcrimaţi de dragoste şi lumină. Când
oboseam de atâta slavă, mă urcam pe jireada uriaşă de paie de la mijlocul
acestui paradis fericit. Şi de acolo cuprindeam cu ochii roată toată moşia
aceasta peste care eram singurul stăpân, binecuvântat cu aceste frumuseţi ale
ochilor şi ale inimii. Şi acolo sus, mai aproape de cer ca de pământ, am scris
ceasuri întregi şi zile întregi din aceste trei luni întregi ale primăverii
1956, unele dintre cele mai nemuritoare dintre cântările mele... Ori de câte
ori le recitesc îmi aduc aminte că acolo s-au născut când mă desfătam ca
într-un rai negrăit de dulce, singur singurel în toată nemărginirea asta plină
de miresme, de soare, de ciocârlii şi de îngeri...
În tot
timpul acestor doi ani, de la venirea mea în Bărăgan, m-au cercetat mult foarte
mulţi fraţi şi surori din toate părţile ţării. Hotarul meu de pază se întindea
până la gara Ciulniţa pe unde treceau toate trenurile care veneau dinspre
Bucureşti. Îmi potriveam timpul să fiu acolo pe la sosirea multora - şi astfel
aveam prilejul să-i întâlnesc pe toţi fraţii şi surorile care mă căutau. Ce
multe bucurii am avut atunci cu cei mai aleşi fraţi din ţară! În stările de
vorbă cu ei am aflat la timp despre tot mersul Lucrării Domnului. Am rezolvat
împreună cu ei multe probleme grele şi am luat multe hotărâri însemnate pentru
bunul mers al lucrului sfânt în care eram prinşi cu toţii.
Dar cea
mai mare parte a zilelor frumoase ale acelei primăveri mi-o petreceam acolo
sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele
mele. Acolo Domnul Dumnezeul meu mi-a dat cel mai mult şi cel mai potrivit timp
să citesc şi să scriu.
Cred că
un mare şi ales loc în lucrarea de inspiraţie a sufletelor noastre îl are
adesea şi mediul în care ne găsim. Când priveliştea în care îţi înoată sufletul
este largă şi frumoasă, când lumina prin care îţi pluteşte gândul este dulce şi
limpede - atunci totul îţi este divin şi posibil. Duhul şi inspiraţia nu ţi se
târăsc, ci zboară. Şi nu faci decât să comunici cu toate înălţimile şi
adâncimile de dincolo şi de dincoace de tine. Cu lumea îngerilor sau cu a
lucrurilor. Cu cei din pământ sau cu cei din cer. Cu tainele trecutului sau ale
viitorului.
Într-o
zi, acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu a lui Voltaire,
acel nefericit filozof necredincios din Franţa de acum aproape 200 de ani, mi
s-a luminat şi mai bine marele adevăr şi rost al Judecăţii de Apoi. Cartea pe
care o citeam se tipărise în zeci de mii de exemplare mai ales pentru tineret.
Şi era plină de tot felul de batjocuri contra Numelui Sfânt a lui Dumnezeu,
contra Sfintelor Scripturi, contra Bisericii lui Cristos, contra Maicii
Domnului, contra oricărui lucru sfânt.
Scriitorul
acestei cărţi murise, putrezise în pământ şi arde în iad de aproape 200 de
ani... Dar cartea aceasta şi alte cărţi ale lui continuă să otrăvească şi să
piardă mereu şi mereu de atunci şi până astăzi, milioane de suflete din toate ţările
pământului pe unde se răspândesc şi se citesc aceste scrieri ale lui. El a
murit, dar lucrarea lui n-a murit odată cu el, ea continuă şi după moartea lui
răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea altor suflete
tinere şi nevinovate, cu tot ce este mai satanic, mai pierzător şi mai murdar.
O, cât
de drept şi de înţelept a rânduit Domnul Dumnezeu aşezarea Judecăţii din Urmă,
la sfârşitul tuturor vremurilor şi oamenilor. Căci faptele noastre nu mor odată
cu noi. Faptele şi lucrările noastre rămân nemuritoare şi harnice, continuând
mereu până la Sfârşit prin timp şi prin suflete binele sau răul pe care l-am
început noi în vremea scurtă câtă am trăit-o aici. La moartea personală,
fiecare dintre noi merge, precum este şi normal şi drept: în locul pe care şi
l-a pregătit pe când trăia pe pământ, prin faptele şi cuvintele sale: ori la
slava şi lumina veşnică, ori la ruşinea şi osânda veşnică - după cum este scris
şi după cum este drept.
Dar
numai judecata personală şi particulară din clipa morţii încă nu-i de-ajuns,
pentru că fapta, cuvântul şi exemplul omului sunt nemuritoare ca şi sufletul
lui, iar aceste roade ale sale rămase după el duc ori la slavă ori la ruşine,
ori la bine ori la rău pe mulţi care vin pe urmele lui până la Sfârşit. Şi
numai la Marea Judecată a tuturor de la sfârşitul vremii se va putea vedea cu
adevărat cât bine sau cât rău am făcut în lumea aceasta fiecare dintre noi,
prin ceea ce am lăsat în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe câţi semeni
ai noştri i-am ajutat să meargă la mântuire - şi pe câţi i-am împins la
pierzarea veşnică (Daniel 12:2).
Voltaire
- şi toţi cei ca el - sunt acum sigur în osânda veşnică, aşteptându-şi ultima
judecată. Desigur că acum, dacă ar mai putea spune ori scrie vreun cuvânt cititorilor
lor, le-ar zice ca bogatul nemilostiv din Evanghelie: să se întoarcă la
Dumnezeu, ca să nu mai ajungă nimeni acolo unde sunt ei. Dar acum Voltaire nu
mai poate. Acum sufere pe veci de veci, chinuindu-se acolo sub urmările
necredinţei lui. Şi cred că pe măsură ce opera lui adânceşte din ce în ce mai
mult răul în lume, i se adânceşte şi sufletul lui în aceeaşi măsură în focul şi
în osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ce a făcut şi a spus când a trăit
pe pământ.
Iar în
Ziua Marii şi Ultimei Judecăţi, atât omul cât şi opera sa, cu toate urmările
ei, vor merge în faţa Marelui şi Dreptului Judecător. Şi atunci se vor
descoperi cu adevărat în toată întinderea şi adâncimea lor, urmările faptelor
şi cuvintelor fiecăruia dintre noi.
Atunci
vor vedea sfinţii apostoli şi mărturisitori ai Domnului cât bine au făcut ei
prin cuvântul şi prin scrisul lor tuturor oamenilor şi popoarelor care i-au
urmat până la Sfârşit. Şi se vor bucura cu o bucurie negrăită şi strălucită
împreună cu cei ce s-au mântuit ascultându-i şi urmând cuvântul lor.
Dar
atunci vor vedea şi scriitorii necredincioşi şi toţi educatorii nelegiuiţi cât
rău au făcut lumii care i-a urmat şi câte suflete au dus ei la nefericire
veşnică prin opera şi exemplul lor blestemat.
Iată de
ce trebuie să fie o Judecată Finală! Numai atunci, la Sfârşit - când se va face
suma totală a tuturor urmărilor binelui sau răului fiecărui om - se va putea
vedea cât şi-a strâns fiecare. Şi i se va putea răsplăti apoi pe vecie cu adevărat
după merit.
Din
aceste frământări au ieşit atunci versurile poeziei "O, om ce mari
răspunderi ai..."
Unul
dintre marile şi permanentele mele gânduri a fost să caut şi să ajut suflete
noi şi tinere să vină la Domnul. Apoi, oriunde mi s-a părut că se iveşte o rază
de talent de poet şi cântăreţ, o scânteie de inspiraţie, să-i ajut sufletului
aceluia să se ridice, să se înflăcăreze, să se încreadă în Harul lui Dumnezeu
şi să se realizeze în Cristos pentru Lucrarea Sa. Astfel în râvna mea fără nici
o reţinere, n-am cruţat niciodată nici laudele şi nici mijloacele pe care le-am
avut la îndemână pentru a-i ajuta pe cei la care se părea că văd o speranţă
pentru aceasta.
Am
anticipat astfel prea mult şi faţă de prea mulţi. În speranţa că am găsit o
piatră scumpă, am început să laud prea grăbit ceva care s-a dovedit curând că
nu era decât o netrebnică piatră de poticnire... Ce greu şi ce dureros m-a
înşelat buna mea credinţă şi entuziasta mea dragoste pentru găsirea unui talent
cinstit şi curat. Pentru descoperirea unui îndrumător vrednic. Pentru ridicarea
unui steag corespunzător scopului şi frumuseţii acestei minunate oştiri a lui Cristos.
Toţi
nădăjduim. Ştim că gândurile Domnului nu sunt şi gândurile noastre şi că El a
pregătit cu înţelepciune şi cu putere totul. Lucrarea Oastei este a Lui. Şi
pentru Numele Lui, Care este în numele ei, El va lucra pentru ea, pregătindu-i,
cum numai El ştie când şi pe cine, să-i încredinţeze steagul ei cel mai frumos.
Planurile
Domnului sunt totdeauna mai bune şi decât cele mai bune planuri ale celor mai buni
copii ai Lui. Iată, după pierderea lui Iuda, cei 11 apostoli rămaşi s-au grăbit
şi au căutat să afle pe unul care să-l înlocuiască în apostolia din care căzuse
el. Până la urmă ei au ales pe Matia. Dar despre Matia nu se mai aude nimic
după aceea prin Scripturi.
Peste
alegerea lor a venit însă, cu totul altfel, alegerea Domnului, care l-a chemat
la slujba aceasta pe Pavel. Iar sfântul apostol Pavel umple după aceea toată
Scriptura şi istoria Lucrării lui Dumnezeu cu strălucire şi biruinţe.
Aşa ştie
să lucreze Dumnezeu. Aşa va şti să lucreze El şi în viitor. Dar noi facem mereu
experienţa, şi, ori de câte ori o luăm înaintea Domnului, anticipând lucrurile
şi speranţele în oameni, făcându-ne iluzii - secerăm mereu numai dureri şi
adunăm mereu numai deziluzii.
Uneori
îmi fac grele mustrări pentru naivitatea şi uşurătatea cu care i-am lăudat pe
mulţi. Poate că tocmai aceasta i-a făcut să creadă că sunt nespus mai mult
decât erau în realitate. Importanţa pe care le-am dat-o - şi am făcut şi pe
alţii să le-o dea - i-a depăşit. Pe urmă au început să-şi piardă orice bun-simţ
în purtare, orice proporţie a măsurii şi orice cumpătare în orientarea lor.
Până ce s-au prăbuşit pe totdeauna în nimicnicia din care fuseseră ridicaţi
prea repede şi prea sus. Dar Domnul ştie că eu am făcut-o asta din dragoste şi
din grija pe care o aveam faţă de viitorul Lucrării Sale. Şi din dorinţa
sinceră de a ajuta pe oricine părea că are o râvnă sinceră faţă de Cristos. Mai
ales pe tinerii lipsiţi. Pentru că nu am uitat niciodată cât bine mi-a făcut
mie acela care m-a ajutat să ies la lumina lui Cristos din întunericul unde aş
fi rămas necunoscut şi pierdut pentru totdeauna, fără acest ajutor.
Şi
ştiind aceasta, poate Domnul mă va ierta de răul care, dintr-o prea bună
dorinţă, l-am făcut. Am crezut că nu trebuia să aşteptăm noi evenimentele să
vină ele spre noi, ci noi să mergem spre ele. Am crezut şi ne-am grăbit să le
întâmpinăm înainte de a porni. Astfel am scuturat mulţi pomi înainte de a
aştepta să li se coacă roadele spre a vedea cum sunt. Şi de aceea ne-am
strepezit dinţii cu multe roade sălbatice, crezând că sunt roade bune.
O, ce
învăţătură însemnată trebuie să tragem din aceste amare experienţe! Din toată
inima şi cu toate mâinile trag de acest semnal de alarmă şi de acest clopot de
primejdii.
Dar nu
numai noi trebuie să învăţăm ceva din toate acestea, ci mai ales ei, cei care
au înşelat buna noastră credinţă a tuturor. Iată, acum se găsesc întocmai ca
nişte epave aruncate de apele tulburi în care s-au scufundat, în afara Lucrării
minunate a Domnului, care i-a făcut cunoscuţi, dar de care n-au fost vrednici.
Şi cine mai ştie încă ce le va mai face Dumnezeu pentru faptele lor, de acum
înainte.
Cine are
urechi de auzit şi minte de înţeles - să audă şi să înţeleagă, atât de dincoace
cât şi de dincolo de bară.
Se
apropia astfel 2 iulie 1956, când se împlineau cei doi ani de când fusesem adus
aici cu D.O. Mă pregăteam pentru a treia împlinire şi ultima - a înştiinţării
acestui II - în care eu înţelesesem doi ani.
Eram în
aşteptarea schimbării situaţiei mele, când din nou o altă înştiinţare veni să
mă încredinţeze că după încheierea acestei încercări, o alta şi mai lungă ca
aceasta va urma nu peste multă vreme.
Mi-am
plecat şi mai adânc inima în faţa hotărârii Domnului şi Dumnezeului meu, încredinţându-mi
deplin soarta în Mâinile şi Voia Lui. Nu eram eu oare un om salvat de la atâtea
morţi, datorită numai Harului Său? Acum, dacă încă mai trăiesc, nu este oare
datorită numai bunătăţii Lui? Oare viaţa aceasta pe care o mai trăiesc nu este
ea a Lui? Viaţa cea care fusese a mea se sfârşise de mult, atunci când trebuia
să fi murit în copilărie, prin atâtea primejdii. Sau pe front unde muriseră
atât de mulţi dintre camarazii mei. Ori în spitalele unde zăcusem fără
cunoştinţă, ori în închisorile de până acum. Ori în primejdiile şi mizeriile
din lagăr şi de la muncile pe unde muriseră pe lângă mine atât de mulţi dintre
cei cu care eram alături...
Acum, în
starea în care mă găsesc, cu numărul meu de zile - lăsate de mila Domnului şi
Dumnezeului meu - putând fi încheiat oricând şi cu paşii pribegiei mele putând
fi opriţi oriunde, ce mai pot să aştept eu? Pot tot atât de bine să mai trăiesc
oricât - cum pot şi să mor mâine sau astăzi.
De aceea
eu trebuie să fiu gata la orice şi oricând.
Fie!
Facă-se întru totul numai Voia Domnului şi Dumnezeului meu. Dacă voi trăi
oriunde şi oricum, îl voi lăuda pe Domnul trăind. Dacă voi muri, îl voi lăuda
murind. Dacă voi fi liber, îl voi sluji pe El în libertate, dacă voi fi iarăşi
închis, îl voi sluji în închisoare. Dacă voi fi sănătos îl voi mărturisi până
unde mă va lărgi El, dacă voi fi bolnav îl voi mărturisi până unde mă va strâmtora.
Doamne
Isuse, Dulce Isuse, Drag Isuse, Bun Isuse, eu sunt şi rămân al Tău, numai al
Tău pe totdeauna, fie că Tu vrei să trăiesc, fie că vrei să mor. Ajută-mi, te
rog să Te pot sluji şi slăvi cu vrednicie până la capătul vieţii mele, ca să
pot vedea cu vrednicie Faţa Ta Strălucită şi Binevoitoare. Şi feţele strălucite
şi binevoitoare ale sfinţilor mei înaintaşi, între care doresc să fiu în pământ
şi în cer...
Aşteptam
ziua de 2 iulie, când se împlineau cei doi ani - încredinţat că ceva se sfârşeşte
- şi mă bucuram. Dar după noua înştiinţare eram tot aşa de încredinţat că o
nouă perioadă zbuciumată va începe. Şi în adâncul bucuriei mele simţeam că se
lasă ceva greu şi necunoscut. Aşa se şi întâmplă. Pe ziua de 2 iulie am fost
chemat la ofiţerul nostru de securitate din Dropia, care mi-a adus la
cunoştinţă că pedeapsa mea expirase, că mi se ridicase domiciliul obligatoriu şi
că sunt liber să plec unde voiesc.
După
două zile plecam din surghiunul meu de aici, unde stătusem doi ani încheiaţi,
umblând şi aici printre aceşti oameni cărora, după puterile mele, m-am străduit
să le vestesc Evanghelia şi mântuirea Domnului meu Isus Cristos.
Am mers
pe la toţi cei pe care îi cunoscusem în Dropia, începând cu Moş Kolenco şi
mi-am luat un duios rămas bun de la fiecare. Le-am amintit pentru ultima dată
tot ce le spusesem despre Jertfa şi Dragostea Domnului pentru ei şi mântuirea
lor, despre care le vorbisem de atâtea ori.
Am avut
apoi o neuitată despărţire de ceilalţi tovarăşi de suferinţe cu care o dată şi
de două ori pe săptămână făcusem pe jos cei 12 km până la miliţia din Dropia pe
viscole aspre ori pe călduri dogoritoare, prin ploi ori prin zăpezi - aceşti
doi ani petrecuţi aici. Nici faţă de ei nu rămăsesem dator cu vestirea
mântuirii, dar nu îndestul răsunet avusese Vestea Bună în inimile lor răvăşite
de furtună. Acum mă despărţeam şi de ei ca şi de ceilalţi, de mulţi pentru
totdeauna.
Ce
scurtă este totuşi trecerea noastră printre semenii noştri în lumea aceasta! Şi
cât de însemnat lucru este să ne facem în fiecare zi şi în fiecare loc datoria
divină pe care o avem noi, cei care îl cunoaştem pe Domnul şi Mântuitorul
nostru Isus Cristos, faţă de fiecare dintre cei cu care suntem. Fiindcă fiecare
despărţire şi fiecare clipă poate să ne fie ultima, ori nouă, ori lor.
Slăvit
să fie Domnul!
Pân-la
sfârşit
Pân-la sfârşit doresc, Isus,
Să Te iubesc pe Tine
Al Tău foc sfânt, precum l-ai pus,
Să ardă alb în mine.
Pân-la sfârşit să Te slujesc
Cu-o inimă predată,
Cu-a mele urme să păşesc
Pe calea Ta curată.
Pân-la sfârşit să pot ierta
Pe-acei ce-mi poartă ură,
Luând mereu din Crucea Ta
Putere şi căldură.
Pân-la sfârşit să pot primi
Ca de la Tine, toate,
Tot ce voi da şi voi primi
Să fie bunătate.
Pân-la sfârşit Te rog să-mi dai
Credinţa neclintită,
Spre starea care Tu mi-o vreai
Să-nving orice ispită.
Pân-la sfârşitul luminos
S-ascult smerit de Tine
Să poţi fii, Domnul meu Cristos,
Tu, mulţumit de mine.