CAPITOLUL
21
Şi mărturia trebuie plătită
Descoperind Lumina
de dincolo de Fire,
În tainele din
duhuri şi oameni am pătruns –
Şi-atunci cărări şi
fapte mi-au prins să se deşire
Sub înţelesul
tainic ce-n toate zace-ascuns...
Cuvântul
Cel Sfânt şi-adevărat al lui Dumnezeu este ca Sămânţa aruncată de dumnezeiescul
Semănător; doar a patra parte dacă ajunge să aducă rod. De aceea trebuie
răsplătită cu atâta putere şi hărnicie această sfântă Sămânţa încât şi după ce
fură răpitoarele partea lor şi după ce uscă pietrele şi dogoarea ispitelor
partea lor, şi după ce îneacă spinii partea lor - tot să mai rămână şi acea
parte bună care să aducă rod, pentru ca lumea să nu rămână fără grâu, fără
pâine - şi pământul, viitorul să nu rămână fără sămânţă.
Dumnezeu,
Stăpânitorul Holdelor, desigur are grijă de asta - dar şi noi avem un mare rost
şi o mare răspundere dacă aceasta se face la timp sau nu. Dacă se face bine sau
nu. Dacă se face îndeajuns sau nu.
Condiţiile
nu depind de noi, dar munca de noi depinde. Răpitoarele nu le putem împiedica
să nu pândească sămânţă noastră, dar le putem împiedica să n-o fure. Dogoarea
nu o putem opri să vină, dar sămânţă o putem uda ca să nu se usuce. Nici spinii
nu-i putem opri să crească, dar munca şi lupta pentru smulgerea lor este
datoria noastră să o ducem cât mai cu hărnicie şi stăruinţă.
Ajuns din
nou acasă, dragostea fraţilor m-a înconjurat repede, caldă şi încrezătoare. Am
luat legătura cu cei mai apropiaţi - şi uşor mi-am putut face o idee despre tot
ce s-a petrecut în lipsa mea în ţară. Şi despre starea din prezent a
frăţietăţii noastre.
Cei doi
care fuseseră pricina ispăşirii mele - erau liberi şi nepăsători. Alergau prin
ţară şi "lucrau pentru Domnul", cum se lăudau ei.
Cel
pentru care căzusem în mâinile lui Dumnezeu, departe de a-şi ţine legământul
luat în faţa mea, atât el cât şi ea trăiau mai departe în aceeaşi nelegiuire,
bucuroşi că scăpaseră de necaz, fără nici un gând de pocăinţă sau de
îndreptare, cum promiseseră. Şi-şi pregăteau astfel marea prăbuşire care a
urmat curând. Au fugit amândoi departe de-acolo, ea părăsindu-şi soţul şi copilul
de doi ani - el nemaipăsându-i nici de logodnica lui, nici de lucrarea lui
Dumnezeu. În curând pe ea a ajuns-o moartea cea mai ruşinoasă şi mai grea. Pe
el încă nu l-a ajuns, de aceea continuă să facă mai departe tot felul de
nelegiuiri... Poate Dreptatea lui Dumnezeu îl va ajunge numai Dincolo...
Cel
pentru care am căzut în mâinile oamenilor - şi care, să scape el, mă băgase pe
mine - tot fără nici un fel de îndreptare şi pocăinţă continua încă mai
înverşunat teatrul lui religios şi lucrarea lui tulburătoare şi prefăcută
printre fraţi...
Luptele
împotriva Lucrării Domnului se înteţiseră din toate părţile. Vrăjmaşul căuta cu
toată puterea nimicirea ei şi într-un fel şi în altul. Pe de o parte preoţimea
în urma instrucţiunilor primite ne ura de moarte şi peste tot colabora cu
miliţia spre a împiedica şi nimici orice adunare frăţească.
Prin
Bucovina, de exemplu, unde erau foarte mulţi fraţi, în jurul Paştelor toţi
fraţii lucrători au fost chemaţi pe la autorităţi şi le-au pus aspru în vedere
că toate adunările Oastei sunt oprite şi că dacă vor mai fi găsiţi că fac
adunări, vor fi imediat şi drastic pedepsiţi. Primele măsuri au fost luate
chiar la Paşte. Miliţia a mers chiar în biserici, împrăştiind pe fraţii adunaţi
şi ameninţându-i că vor fi duşi cu maşina la Securitate. La Volovăţ, la Straja,
la Sf. Ilie s-a întâmplat la fel. Unii preoţi pârau pe fraţi că vorbesc
împotriva statului, alţii că sunt împotriva bisericii - iar până se dovedea că
nu-i adevărat, fraţii aveau de suferit.
În multe
părţi miliţia mergea în mijlocul adunării, ridicând buletinele, punând amenzi,
luând şi cercetând pe fraţii lucrători.
Lucrurile
mergeau până acolo cum s-a întâmplat la mănăstirea Sf. Ioan din Suceava, unde
un preot a arătat mulţimii de fraţi din biserică, le-a arătat uşa strigându-le:
— Afară
cu voi din biserică! Noi nu avem nevoie în biserică de astfel de elemente!
Şi
aceasta din pricina că fraţii şi surorile cântaseră la slujbă "Tatăl
nostru", îngenunchiaţi.
Fraţii
au ieşit, dar afară o mare mulţime de popor s-a adunat împrejurul lor şi i-a
rugat să cânte şi să vorbească acolo în curtea mănăstirii.
Era un
spectacol atât de ruşinos şi de vinovat în faţa lui Dumnezeu şi în faţa
oricărei legi ceea ce se făcea împotriva noastră, atât de preoţii bisericii,
cât şi de către cei ce erau împotriva lor.
Multe
suflete şi multe adunări au căzut atunci şi mulţi fraţi lucrători au fost
influenţaţi negativ. Se părăsea Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu şi se urmărea
litera falsificată şi răstălmăcită. Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu ajunse
un mijloc de amăgire sau de luptă pentru foloasele de partidă sau de scopuri
personale. Viaţa duhovnicească decăzuse într-un formalism sec ori clerical ori
anticlerical.
Dumnezeule,
la ce jalnic nivel pot să coboare bieţii oameni! Cum de repede se pot fura din
ei cele mai frumoase încredinţări îndată ce se năpustesc primele răpitoare. Şi
cât de uşor se pot usca în ei cele mai frumoase speranţe îndată ce se iveşte
prima dogoare de prigoană.
De fapt
nestatornicia este starea nefericită a oricărui popor care a fost lipsit prea
mult de libertate şi de cultură, care a fost stăpânit prea multe secole de tot
felul de popoare păgâne, inculte şi sălbatice - cum au fost cele care au
stăpânit peste neamul nostru. Vor trebui poate alte secole de-acum înainte, de
libertate, de cultură sănătoasă şi de o evanghelizare adevărată, până când
conştiinţa creştină va forma caracterul poporului nostru, statornicindu-l la un
nivel vrednic, de la care să nu-l mai poată clătina atât de uşor orice vânt -
de oriunde ar bate el! Aşa cum este caracterul colectiv al marilor popoare
culte şi credincioase, peste care chiar cele mai puternice furtuni trec ca
peste nişte munţi fără să-i clatine. Nu ca peste nişte ape pe care le tulbură
până în străfundul lor, de nu se mai pot limpezi deplin niciodată.
Alţii
sunt munţi, noi suntem ape. Tocmai pentru asta noi trebuie să ne ridicăm la
nivelul nostru şi să ne iubim poporul nostru. Să luptăm în mijlocul lui pentru
el, până când Dumnezeu ne va ajuta să ajungem şi noi, nu numai ca indivizi
credincioşi, dar şi ca popor credincios în aşa fel încât să putem sta tari şi
cu vrednicie în faţa oricăror păreri sau încredinţări venetice, cu o neclintită
demnitate duhovnicească şi cu o superioară siguranţă a credinţei noastre. Fără
să ne degradăm fiinţa până la anularea oricărei valori a tot ce avem sfânt şi
scump atât înăuntru cât şi în afara noastră...
Atunci -
dar numai atunci - am putea simţi că suntem în rândul oamenilor vrednici şi al
popoarelor vrednice. Dar până suntem atât de uşuratici încât orice guraliv ne
poate dărâma legămintele şi orice venetic ne poate răsuci sufletul ca să ne
părăsim credinţa noastră şi să ne lepădăm înaintaşii noştri - vai de noi. Şi pe
pământul acesta şi sub el.
Chiar în
privinţa felului cum umblăm noi, cei ce ne numim credincioşi, cu sfântul şi cu
adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu - chiar şi asta ne arată ce slab nivel
duhovnicesc avem. În loc să fim pătrunşi cu toţii de o înaltă evlavie şi
respect faţă de poruncile şi temerea Domnului - între grupările creştine de la
noi este atâta amestec de fire pământească, atâta josnică luptă de partide,
atâta degradantă mâncătorie confesionalistă - încât nici cele mai primitive
popoare nu ne întrec.
Noi,
Oastea Domnului - ca grupare duhovnicească mai nouă, iniţiată şi crescută
într-o înţelegere superioară a Evangheliei şi îndrumată cu un scop precis:
renaşterea evanghelică a Bisericii noastre şi saltul calitativ moral, cultural
şi social în Cristos, al poporului nostru - noi, zic, aşa ne-am înţeles
misiunea noastră. Şi aşa ne-am străduit să ne-o împlinim.
Numai că
iată cât de neînţeles este scopul nostru. Şi cât de nedrept se luptă împotriva
noastră tocmai de către cei care ar trebui să ne sprijinească. Unii pentru că
zic că sunt ai neamului. Alţii pentru că zic că stat ai lui Cristos.
Măsurile
împotriva mea deveniseră iarăşi de nesuportat. Chemările pentru prezentarea
zilnică la autorităţi; mizeriile împotriva familiei mele pe orice pricini
inventate; ameninţările cu orice represalii şi chiar a siguranţei personale - toate
se îngrămădiră, silindu-mă să plec de-acasă. În felul acesta poate voi mai
scuti familia de presiunile acestea care o ţineau zi şi noapte sub o spaimă
continuă. Copiii se împrăştiaseră pe la nişte familii frăţeşti pentru a-i feri
de tensiunea aceasta care la ameninţa continuu sănătatea.
Voi
pleca să-mi găsesc undeva orice fel de muncă. Orice fel, chiar şi cea mai grea
şi mai primejdioasă în vreo mină de cărbuni, sau la vreo topitorie de fier. De
fapt nici nu credeam că voi găsi o altă muncă mai uşoară. Oriunde mergeai să te
angajezi, ţi se cerea autobiografia. Acolo trebuia să răspunzi la un chestionar
şi printre primele întrebări la care trebuia răspuns era dacă ai fost deţinut
şi pentru ce... Îndată ce vedeau că ai fost arestat, nu mai avea nimeni nici un
loc să te angajeze.
Astfel
m-am hotărât să plec imediat după eliberarea mea... Era toamna târziu, dar era
un timp frumos. Am mai luat pe un frate vecin care şi el dorea să se angajeze
undeva şi am plecat spre Hunedoara, ca să ne angajăm oţelari, la cuptoarele de
topit care erau acolo. Dar nu s-a găsit nici un loc pentru noi.
Am
plecat spre Codlea, lângă Braşov, să ne angajăm la mina de cărbuni de-acolo.
Aveam acolo un frate funcţionar la mină şi speram să obţin prin protecţia lui
un angajament de miner. Dar nici acolo nu s-a găsit nici un loc pentru mine.
Constatam
mereu peste tot amarul adevăr că viaţa de după închisoare este pentru unii
nespus mai grea decât viaţa cea dinăuntrul ei.
Am
luat-o spre Comăneşti, cu speranţa la minele de-acolo. Dar n-am găsit decât pe
nişte fraţi spărgători de piatră la cariera Caraliţa, care au fost dispuşi
să-mi facă loc să muncesc în echipa lor, ca spărgător de piatră. Atunci meseria
asta se făcea manual. Cu ciocanul de 1 kg., de 2 kg. sau chiar şi de 5 kg.
Eu am rămas
acolo să lucrez orice voi putea şi oricât mă vor ajuta puterile, dar fratele
care venise cu mine, îngrozit de munca grea, a plecat înapoi spre Ghelari să
mai încerce.
Eu am
lucrat o săptămână împreună cu fraţii care lucrau aici de mulţi ani. Piatra desfăcută
bolovani mari, de sus din munte, trebuia sfărâmată aici jos în aria carierei,
cu ciocanele mai mari, apoi cu cele mai mici, până ce era bună pentru
terasamentul caii ferate. Norma era de câţiva metri cubi pe zi, iar plata era,
după părerea tuturor celor ce munceau aici, mult prea mică în raport cu munca
cea grea care se cerea. Dar aceasta era şi n-aveam altceva mai bun de făcut
decât să-mi plec capul şi să primesc.
Încă din
prima zi, seara, nu-mi mai simţeam mâinile, într-atât mă dureau. În palme, de
coada ciocanelor grele, mi se făcuseră nu bătături, ci nişte băşici mari pline
cu apă şi cu sânge. A doua zi, băşicile începuseră să mi se spargă şi
izbiturile pe care trebuia să le dau cu ciocanul cel greu în piatra cea tare mă
făceau de fiecare dată să simt o usturime ascuţită şi arzătoare până în ochi şi
până în creier. Mi se părea că mâinile îmi sunt îngropate în jăratec aprins.
Fusesem prea neobişnuit cu munca şi o luasem prea forţat de la început.
Am mai
fost doftorii în familia fratelui la care locuiam, cu nişte alifii care să-mi
aline şi să-mi vindece ranele şi durerile. Mi-au legat mâinile cu nişte feşi de
pânză moale, şi am lucrat şi aşa câteva zile, până am împlinit o săptămână.
Atunci am pierdut speranţa că va mai putea fi vreodată din mine un bun
spărgător de piatră de asta. Mi-am luat rămas bun de la fraţii de acolo şi am
plecat înapoi spre Hunedoara, cu o ultimă nădejde să găsesc acolo totuşi o alta
muncă.
Am şi
găsit într-adevăr, prin nişte fraţi, un loc modest la un sector de clădiri CFR
în Simeria. În felul acesta m-am stabilit pentru o vreme cu chirie aici şi mi
s-a deschis în acest fel o uşă spre fraţi. Au şi început în curând să mă
cerceteze fraţii şi să mă cheme prin toate părţile.
Ştiam că
nu peste multă vreme se va prinde de veste că sunt aici şi mă aşteptam la alte
necazuri din pricina aceasta. Dar pentru mine nu mai era altă cale de ales
decât lupta Domnului, oricât aş fi avut de suferit pentru ea.
Într-adevăr,
nu după multă vreme au început din nou chemările şi vizitele mele pe la
Securitate, cu toate şicanele şi ameninţările lor. De fapt în toată ţara
măsurile de constrângere împotriva Oastei Domnului se înăspriseră tot mai mult.
Orice mărturie a Evangheliei era împreunată cu foarte multe necazuri şi
primejdii. Fraţii erau pedepsiţi în număr tot mai mare, cu amenzi tot mai grele
şi în unele cazuri cu bătaia şi cu închisoarea.
Astfel
anul 1951 se prefăcu în 1952, fără ca necazurile să scadă. Deşi măsurile de
prigoană şi nimicire pentru Oastea Domnului veneau din aceleaşi locuri pentru
toată ţara şi pentru toată Biserica, totuşi aceste măsuri nu se aplicau peste
tot cu aceeaşi necruţare. Dar în cele mai multe părţi răutatea unor preoţi care
îi dădeau pe fraţi ta mâna autorităţilor şi apoi ura acestor autorităţi,
împotriva fraţilor au întrecut orice măsură...
Din
mijlocul adunărilor fraţii erau luaţi şi bătuţi la miliţie, apoi trimişi în
judecată şi condamnaţi. Măsurile nimicitoare mergeau până la acte de răzbunare
fără pereche. Iată, ca un exemplu, cazul fratelui Moruz din Volovăţ, Bucovina:
În 3
decembrie, de Sf. Nicolae, a fost găsit la adunarea din Româneşti, unde fusese
chemat de nişte fraţi care îşi serbau aniversarea. Aproape de miezul nopţii, a
fost luat de către un ofiţer de securitate şi un civil. În drum era o sanie cu
un cal, iar în sanie două femei. L-au dus pe fratele până afară din sat, iar
acolo cei doi s-au năpustit asupra lui, bătându-l. După aceea l-au legat
alături de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bice la cal, lovind când în
animal când în om. În fuga mare au ajuns la şoseaua care vine de la Suceava
spre Rădăuţi. Acolo s-au oprit şi din nou l-au luat la bătaie. L-au lovit cu
pumnii, cu picioarele, l-au târât jos şi l-au călcat cu cizmele, până l-au
umplut de sânge şi au obosit. Apoi din nou l-au legat alături de cal şi aşa,
lovind când în cal, când în om, au venit în fugă până aproape de podul de la
Milişăuţi care trece peste râul Suceava. Acolo s-au oprit, l-au dezlegat de cal
şi i-au spus să plece. Dar fratele Moruz de-abia a mai putut trece podul, târându-se,
sângerând zăpada şi zdrobit, până la casa fratelui Gheorghe, care era aproape.
Acesta l-a adus de-abia viu până acasă cu sania...
De pe
urma acestei bătăi fratele Ion nu s-a mai refăcut până la moartea care i s-a
petrecut curând. S-a aflat în urmă cum îl chema pe ofiţerul care l-a bătut.
Tatăl său îl îndemnase să facă acest lucru. Nu mult după aceea, chinuitorul
fratelui a fost găsit mort. Se împuşcase singur pentru nişte alte păcate. Sau
chiar pentru acesta - Dumnezeu ştie.
A fost
minunată şi moartea fratelui acestuia. Vom spune câteva cuvinte şi despre asta.
În
timpul bolii sale s-a aflat şi despre fapta urâtă a chinuitorilor săi. Şi când
a fost întrebat ce despăgubire cere, el a răspuns că nici una, ci doreşte numai
ca acei care au făcut răul să se întoarcă la Dumnezeu, ca să scape de osânda
veşnică a faptei lor.
Se
apropia Săptămâna Patimilor când i s-a făcut şi mai rău. În una din zile, fiind
în casă numai cu soţia şi cu fata lui, al cărui soţ era închis şi el pentru
Domnul, a venit o porumbiţă albă şi a bătut de trei ori cu ciocul în geam.
Femeile, ce stăteau lângă patul lui, s-au mirat şi l-au întrebat:
— Ce-i
asta?
— Un
înger al Domnului a venit şi mi-a spus că peste trei zile mă va lua Domnul la
El, a răspuns liniştit fratele bolnav.
— Roagă-L
pe Domnul să te mai lase, i-a zis plângând fata lui. Soţul meu este în
închisoare, copiii sunt mititei - mai avem nevoie să fii lângă noi.
— Mă mai
lasă Domnul până în Vinerea Patimilor, i-a zis fratele.
Şi
într-adevăr în Vinerea Patimilor, pe la ora când Domnul Isus îşi da duhul pe
Cruce în Mâna Tatălui, fratele Ioan îşi încredinţa şi el duhul său în Mâna
Domnului Isus, pentru care suferise.
Cazuri
asemănătoare s-au mai petrecut şi prin alte părţi ale ţării. Propovăduirea
mântuirii şi mărturisirea Evangheliei în ţara şi în Biserica noastră cerea
jertfe tot mai grele şi suferinţe tot mai mari de la tot mai mulţi fraţi.
Ne
prigoneau şi cei din credinţa noastră, ne prigoneau şi cei din alte credinţe. Vrăjmaşul
îi ridica pe toţi împotriva Oastei, deşi la nici unii nu le făcusem nici un
rău. Atât preoţii cultului cât şi mulţi din ai celorlalte culte ne pârau la
autorităţi cu tot felul de învinuiri nedrepte, pentru a fi nimiciţi. Ni se
răspundea astfel din partea tuturor în chipul cel mai neomenos, dragostei pe
care Lucrarea Oastei Domnului o arătase atât de frumos şi faţă de Biserica
noastră - dar şi la respectul arătat faţă de convingerile religioase ale
celorlalţi "fraţi" acum când Lucrarea Oastei, ca unealtă a Domnului
trecea prin unele dintre cele mai grele împrejurări din viaţa şi din lupta ei
duhovnicească pentru împlinirea scopului ei. Ce mai nelegiuiri s-au făcut
atunci împotriva Domnului şi a Lucrării Lui!
Să fie
veşnică învăţătura tuturor care vor fi martori vreodată la suferinţele vreunei
lucrări a lui Dumnezeu, sau a unei familii duhovniceşti: să nu facă nici un rău
acelui pe care l-a ajuns un necaz din partea lui Dumnezeu ori a oamenilor. Să
nu se bucure cineva să ia pradă ieftină de la acela pe care l-a ajuns o
nenorocire. Şi aceasta cu atât mai mult atunci când cel lovit este un nevinovat
care n-a făcut nici un rău nici prigonitorilor săi şi nu a luat pe nedrept
nimic de la cei ce-i fură ceea ce îi mai rămâne acum de la foc!
Gândind
la cazul acesta al fratelui Ioan şi al altor fraţi şi martiri, am scris mai
târziu, cu toată durerea mea, una dintre poeziile de care mi-e teamă şi acum:
Toţi eroii noştri
Toţi
eroii noştri şi martirii sfinţi
I-au vândut
vreun Iuda pe murdari arginţi;
Pe-orice
suflet mare care l-am avut
S-a aflat
vreun Iuda care l-a vândut.
Pe Mihai
la Turda, Tudor ca şi el
Horea şi
Iancu au pierit la fel –
Căci a
fost un Iuda, şarpe odios,
Ce s-a
dus să-i vândă ca şi pe Cristos.
Blestemat
să fie cine vinde-un sfânt:
Spânzurat
să moară fără de mormânt;
Fugă ca
de-un monstru cine-l va vedea
Focul
veşnic ardă-i toată viaţa rea...
Căci pe
acela care se duce să-l vândă pe un sfânt şi mai pedepseşte şi el pe cel
pedepsit de Domnul - îl aşteaptă o nenorocire mult mai mare (Isaia 53:3-4).
Prin
felul cum vedea interesele Domnului în lumina Evangheliei, Oastea Domnului a
dovedit că era înaintea tuturor celorlalţi, cu un avans de gândire de o sută de
ani. Sau mai degrabă invers! Ceilalţi, atât Cultul nostru cât şi celelalte
culte, erau în urma vremurilor pe care le trăiam cu o întârziere de o sută de
ani. Aşa am constatat noi, cu amărăciune, nu numai că superiorii Cultului
nostru nu înţeleg în perspectivă marele bine care era pentru popor înnoirea şi
saltul uriaş calitativ adus de Oastea Domnului - dar nici superiorii celorlalţi,
mulţi n-au înţeles ce mare şansă pentru Evanghelie se zădărnicise refuzând
colaborarea în Cristos şi acceptând continuarea luptelor confesionaliste. Să
fie şi această amară constatare un mare învăţământ pentru oricine va mai avea o
astfel de şansă.
Astfel
am ajuns în scara ajunului de Crăciun 1952. La privegherea din noaptea asta de
Crăciun, am vorbit, cu toţi cei ce ne strânseserăm în casa din Simeria, despre
aceea noapte a păstorilor cu îngerii din câmpia Betleemului. Cuvântul
versetului ”în noaptea aceea…" ne-a oprit cel mai puternic... Ziceam ce
noapte este şi acum prin închisori, prin lagăre, prin colonii de muncă... Şi
câtă nevoie este de îngeri ai lui Dumnezeu care să ducă acolo la cei care stau
de strajă şi nu pot dormi, să le ducă Vestea Cea Bună că şi pentru ei este un
mântuitor care se naşte în noaptea cea Sfântă.
...Ce
noapte este acum în atâtea părţi din lume unde sunt războaie, foamete,
cutremure, boli, tulburări şi tot felul de nenorociri!... Şi câtă nevoie este
ca în noaptea asta să meargă cineva cu vestea cerească a îngerilor de la
Betleem, ca toţi cei ce sufăr şi aşteaptă acolo să afle că şi pentru ei s-a
născut un Mântuitor, Care este Cristos Domnul...
Am
petrecut aproape toată noaptea aceea de Crăciun în lacrimi şi rugăciune ca
Domnul Dumnezeu să trimită tuturor acelor care aşteaptă acolo nişte soli ai Săi
care să le vestească pe Domnul Isus şi mântuirea Lui.
Dimineaţa
următoare era dimineaţa de Crăciun... 25 decembrie 1952. Fratele cu care
locuiam acolo tocmai sosise de la munca lui din Hunedoara şi ne pregăteam cu
toţii să sărbătorim evenimentul. Pe masă era Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, şi
un semn al dragostei lor faţă de mine. În dimineaţa aceea împlineam 38 de ani.
Tocmai ne pregăteam să cântăm "O ce veste minunată..", când vedem intrând
în casă patru oameni voinici şi străini.
Am
bănuit îndată cine pot să fie. Nici n-au dat bună dimineaţa până când unul
dintre ei, uitându-se crunt, zise:
— Suntem
de la Securitate. Trebuie să vă facem o percheziţie.
— Poftiţi.
— Cine
îşi sărbătoreşte astăzi aici ziua de naştere? zise apoi, zâmbind batjocoritor
spre mine.
— Eu, am
răspuns liniştit.
— Bine,
să începem.
Luară la
rând dulapul, masa, patul, tot ce era prin casă. Dar îndată am băgat de seamă
că totul era doar de formă... Atunci am înţeles că n-au venit după lucrurile
noastre, ci după noi. După vreo 10 minute ne zise:
— Sunteţi
arestaţi amândoi. Iată mandatul de arestare aici. Vă îmbrăcaţi imediat şi
veniţi cu noi.
Nici nu
ne-am uitat în mandatele lor, noi nu puteam face altceva nimic mai potrivit
decât să ne încredinţăm viaţa în mâinile Lui şi să ne plecăm capul să se facă
voia Domnului cu noi...
În
câteva minute au fost cu noi la Deva. Am fost băgaţi fiecare în câte o celulă
dintr-un beci adânc de beton şi fier sub casa din centru, unde era atunci
Securitatea.
Când uşa
de fier se trânti în urma mea şi mă uitai în jur, văzui două rânduri de paturi
suprapuse şi înghesuite în aceşti pereţi strâmţi, întunecaţi şi reci. Eram
foarte jos sub pământ. Sus de tot, printr-un gemuleţ mic cât palma în care
ardea un bec obosit, galben şi murdar, se vedea - ireal de departe şi de sus,
printr-un colţ spart, o părticică albastră de cer. La nivelul acela se vedeau
din când în când încălţămintele trecătorilor pe trotuarul care era acolo la
părticica ireală de cer care mai rămăsese.
Pe trei
din cele patru paturi era câte o umbră de om, uitându-se la mine.
Ajuns
aici aşteptam acum urmarea. Nu înţelegeam încă ce plan are Domnul cu mine.
Rândul trecut ştiam şi nu mă miram. Ştiam că trebuie să ispăşesc un păcat pe
care l-am luat asupra mea - şi nu mă mai întrebam de ce şi până când, dar acum
nu ştiam încă nimic. De aceea mă frământam mereu, cercetându-mi inima şi
gândurile, ca să descopăr cauza pentru care Domnul m-a adus aici. Şi pentru ce
nu m-a adus, ca de celelalte daţi, singur, ci împreună cu alt frate - poate
chiar şi cu mai mulţi.
În
această stare de frământare am petrecut un timp de oarecare întuneric şi
singurătate. Mi se părea că iarăşi sunt părăsit de Domnul, că mă rugam şi tot
nu vedeam semnul că mă aude şi că El este cu mine. La rugăciunile ascultate
aveam totdeauna un semn. Acum semnul nu se arăta.
Aşteptam
să fiu luat şi dus la anchetă - şi inima mea era strânsă de întristare pentru
că semnul meu nu venea. Astfel a trecut toată ziua mea de Crăciun - şi toată
noaptea de după ea, frământându-mi sufletul într-o luptă de rugăciune la care
nu mai venea semnul că-mi este auzită şi că voi primi răspuns. Sosi şi clipa
din dimineaţa zilei a doua de Crăciun, când zăvorul greu al uşii de fier fu tras
cu zgomot şi cineva îmi făcu semn să ies. Pe coridor îmi fu pus ochelarul
negru, apoi, luat de mână, fusei condus sus la etaj, pentru anchetă.
— Isus,
Domnul meu, nu mă lăsa singur, mă rugai eu în timpul urcuşului cumplit pe
calvarul scărilor, ca înspre Golgota mea.
Am ajuns
sus, s-a deschis o uşă şi fusei împins înăuntru. Când mi se smulseră ochelarii
negrii, deasupra ofiţerului crunt care stătea la masa din faţa mea, iată
fericit şi luminos: Semnul Lui!
O,
Dumnezeule Bun, am suspinat eu! Şi dintr-o dată ochii mi s-au umplut de lacrimi
şi sufletul de putere... Nu-mi mai păsa acum de nimic. Am primit semnul că
Dumnezeu meu este aici încă mai dinainte de mine. Tot ce se va întâmpla va fi
numai după voia Lui. Nu mă vor întreba decât ceea ce voi putea spune liniştit.
Nu mă vor ţinea decât atâta cât este rânduit de El. Şi nu mă vor duce decât
unde a hotărât înţelepciunea şi Planul Său.
Ancheta
n-a fost nici prea lungă şi nici prea grea. Toată învinuirea care mi se aducea
era că organizez adunările Oastei, că ţinusem consfătuiri cu conducătorii
Oastei pe ţară, că scrisesem şi răspândisem cărţi religioase, că primisem
vizite frăţeşti şi că vizitasem pe fraţi. Că dusesem o intensă activitate
religioasă în mijlocul maselor, în scopul propagării Oastei Domnului, care este
o asociaţie ilegală şi interzisă, învinuirile mele de totdeauna şi pentru
totdeauna.
La toate
acestea nu mi-a fost greu să răspund. Făcusem! Nu-mi era nici ruşine şi nici
frică de asta!
Mi-a
fost mai greu să răspund când eram întrebat de nume şi locuri. Şi pentru că
nu-mi puteam aduce aminte de date, de nume, de locuri... ancheta căpăta forme
grave cu înjurături, cu ameninţări şi cu duceri şi aduceri de sus şi jos.
Şase
săptămâni a durat astfel. Mâncarea era foarte puţină şi slabă. Numai celelalte
erau tot aşa de multe şi de grele ca în vremea lui Zoli-baci de la Oradea, sau
la Beiuş în iarna lui 1950. S-au petrecut şi aici întâmplări aproape ca şi cele
de acolo, cu aceleaşi zvârcoliri şi chinuri de zi şi noapte, cu pântecele gata
să plesnească. Mulţi n-au mai putut aştepta până când chinuitorul vroia să le
asculte chemările disperate cu bătăile în uşă ca să-i lase afară... Uneori
aştepta anume până ce chinuitul nu mai putea - şi se scăpa singur de chinuri.
Ca apoi să râdă şi să bată.
De fapt "Cântarea Nemuritoare" - în
forma ei ultimă - aici a început. Cu stropul de cer, cu Semnul Lui, cu o frunză
căzută lângă mine, cu solia vieţii mele apuse, sau cu îngerii preaiubiţi ai
Serii şi-ai Visului şi-ai Amintirii, cu toate celelalte care au urmat apoi în Cântările Surghiunului şi de-aici şi-au
conturat forma lor definitivă. Fiecare din cele scrise ulterior, începând de
aici le-am trăit şi le-am scris pas cu pas şi ceas cu ceas. În cuprinsul
volumului al treilea dna Istoria unei
Jertfe am povestit mai pe larg despre multe din momentele care mi-au
inspirat toate aceste scrieri, ca nişte lumini de Sus asupra evenimentelor pe
care le trăiam. Starea sănătăţii mi se înrăutăţea grăbit. Inima bolnavă mi se
lupta... "cu zbateri tot mai ostenite, ca fâlfâirile din urmă a’ unei
aripe rănite..." în liniştea nopţilor de afară şi a singurătăţii din
celulă îmi urmăream adeseori aceste zgomote ca nişte dureroase luări de rămas
bun de la tot ce lăsam frumos în urma mea pe pământul acesta. Îmi retrăiam în
alt fel ca-n celelalte rânduri moartea mea frumoasă pe care o aşteptam din
clipă în clipă. Şi mulţumeam lui Dumnezeu că în sfârşit se apropie grabnic şi
fericit capătul vieţii acesteia, care socoteam că fusese de-ajuns. Îmi era un
dor adânc după Domnul meu, după părintele Iosif, fratele Marini şi ceilalţi
fraţi ai mei cu care luptasem alături şi care erau acum de mult plecaţi la
odihna de sus...
În
dimineaţa zilei de 2 martie am avut două visuri neobişnuite.
În
primul se făcea că eram noaptea undeva într-o clădire întunecată şi cineva mă
chemase la telefon şi când am ascultat la receptor, am auzit doar atât:
— Doi,
patru, doi, pe ziua de doi, până pe doi.
Apoi
tăcu. Lângă mine păru că era cineva foarte scump. Apoi m-am trezit...
Cred că
era cam pe la ora două noaptea. Nu mai putui să dorm. Ştiam că sunt trei feluri
de visuri. Unele vin de la Dumnezeu ca să ne înştiinţeze sau să ne mângâie.
Altele vin de la diavolul ca să ne ispitească ori să ne înspăimânte. Iar altele
vin din mulţimea gândurilor zilei şi n-au nici un rost deosebit.
Frământându-mi
mintea cu înţelesul posibil al celor trei cifre care mi s-au spus: "doi,
patru, doi, " am adormit din nou. Cred că era în zorii zilei: 2-4-2...
2-4-2.... 2-4-2...
Se făcea
că eram din nou în camera dinainte întunecoasă şi goală. Şi dintr-o dată în
camera unde eram eu, un ofiţer, care ţinea în mână patru suluri de hârtie, se
aşeză la masa din faţa mea şi, alegând un sul din cele patru, mi-l întinse. Mă
uitai la el şi îmi păru că era un decret de premiere pentru lucrările mele
literare. Era cu patru pagini, ca un dosar. Pe prima pagină scria cifra 2, apoi
numele meu scris mare. Pe a doua pagină era fotografia mea între mai multe
fotografii. Pe a treia pagină era un înscris lung şi dedesubt un loc pentru
semnătură.
— Semnează
aici, zise cel ce-mi arăta dosarul, şi pune data de astăzi.
Am
semnat punând mai întâi litera C..., apoi am scris iarăşi 2-4-2 apoi II şi m-am
trezit.
Acum
într-adevăr nu mai înţelegeam nimic. Reţinusem de două ori aceleaşi cifre care
putea fi zile, puteau fi săptămâni - sau putea fi chiar ani de şedere a mea
aici.
Dimineaţa
într-adevăr intră în celula mea ofiţerul anchetator şi îmi zise:
— Vino
la cancelarie!
M-am
dus. Avea pe masă un sul de patru dosare dintre care alese pe unul şi-mi zise:
— O să plecaţi
la muncă în colonii. Fă-ţi bagajul şi stai gata, veţi pleca chiar azi toţi
patru. Semnează aici.
Era ziua
de 2 martie 1953.
Am rămas
uimit auzind patru. Eu nu ştiam decât pe Comei, fratele cu care venisem - şi
despre care credeam că i s-a şi dat drumul demult. Deci el era aici şi încă mai
erau doi.
Aveam să
aflu curând cine erau şi aceştia, căci după masă ne-au legat pe toţi patru
împreună şi ne-au urcat, aşa legaţi, în trenul de Bucureşti.
Îmbrăcasem
paltonul cel gros, iar aici în tren se făcuse nespus de cald.
Râuri de
sudoare îmi curgeau pe frunte, în ochi, pe faţă, şi nu mă puteam şterge,
deoarece eram legat de amândouă mâinile. Cu una de un frate, cu cealaltă de
altul. Amândoi fraţii de care eram legat aveau mâinile mai subţiri ca ale mele.
Cătuşele fuseseră alese după mâinile lor, nu după ale mele. Şi mă strângeau din
ce în ce tot mai tare. Răsuceam mâinile pentru a mi le dezmorţi, dar nu ştiam
că astfel de cătuşe sunt făcute în aşa fel încât cu cât răsuceşti mai mult mâna,
cu atâta se strâng mai tare. Îmi intraseră în carne. Mâinile mi se umflau şi se
învineţeau, începusem să nu le mai simt. Le-am arătat celor doi ofiţeri care ne
păzeau, rugându-i să mi le lărgească puţin că nu mai pot. Dar ei, râzând, îmi
ziseră:
— Până
la destinaţie aşa mergi! Dacă trăieşti, trăieşti - dacă mori, mori. Ai înţeles?
— Am
înţeles, am şoptit împăcat cu toate.
Într-un
târziu am avut nevoie să ieşim afară şi i-am rugat să ne lase. Şi tot aşa i-am
rugat să ne lase să scoatem paltoanele, ori să luăm puţină apă, ori ceva
mâncare. Dar la toate ne-au dat acelaşi răspuns:
— Până
la destinaţie aşa mergeţi! Dacă trăiţi, trăiţi - dacă muriţi, muriţi, nu-i nici
o pagubă. Şi să nu mai cereţi nimic, aţi înţeles?
— Am
înţeles, am gândit. Şi n-am mai cerut nimic, nici nu i-am mai fi rugat pentru
ceva, chiar dacă muream...
Toată
seara asta, toată noaptea şi toată ziua următoare până după amiază - aşa am
mers.
La
coborârea din tren în Gara de Nord la Bucureşti, am coborât aşa, legaţi în lanţ
unii de alţii, cu bagajele atârnând în mâinile cu cătuşe, printre călători şi
bagaje până dincolo de gară unde ne aştepta duba lagărului Ghencea. Am rămas
surprinşi văzând peste tot arborate steaguri negre: în gară, la clădiri, la
tramvaie...
— Oare
cine dintre mai-marii lumii acesteia va fi murit? întrebam noi. Abia ajunşi în
lagăr aveam să aflu că în noaptea aceea în care noi călătoream legaţi şi
chinuiţi, murise Stalin. Şi în timp ce noi stăm acum în faţa acestui comandant
al lagărului care ne judecă şi se răsteşte la noi, poate stă şi sufletul lui
Stalin în faţa judecătorului veşnic să răspundă de tot ce a făcut el şi de tot
ce fac cei pe care i-a făcut el să facă cu semenii lor ceea ce fac şi aceştia
acum cu noi. Să răspundă şi pentru mâinile acestea din umflăturile cărora abia
mi-au putut scoate cătuşele...
Lagărul
Ghencea era format aproape din 30 de barăci acoperite cu carton, aşezate în
rânduri. Erau despărţite egal prin mijloc de un gard înalt de scânduri şi sârmă
ghimpată. Într-o jumătate erau bărbaţi, în cealaltă erau femei. Jur împrejurul
tuturor erau garduri înalte şi sârmă ghimpată. Toate acestea fuseseră
construite de către nemţi şi ocupate de armata germană.
După ce
am fost predaţi şi preluaţi, ani fost duşi într-una din barăcile astea, care
era plină - ticsită de oameni. Cu bagajele pe care le aveam ne-am înfăţişat
şefului de baracă spre a ne lua în numărul barăcii pentru masă şi corvoadă.
Eram în baraca numărul 7.
La
intrarea în baracă era spălătoria. Apoi dormitorul în care erau aliniate pe
patru rânduri douăzeci şi cinci de paturi de fier cu un alt rând de paturi
suprapuse. Pe paturi erau câteva saltele, câteva rogojini şi cele mai multe
aveau doar grătarul de fier gol.
Pe
paturile de jos stăteau cei paralizaţi sau cei grav bolnavi. Pe cele de sus sau
pe jos, fără paturi, stăteau ceilalţi.
Pentru
noi, cei noi veniţi, nu erau paturi. Dar peste câteva zile, plecând un lot la
muncă, ni s-au dat şi nouă, la câte doi un pat, fără rogojină, din cele
suprapuse.
Pe jos
fusese cândva pardoseală de cărămizi, ca la Oradea, dar picioarele paturilor de
fier roseseră cărămida, iar în gropile acestea era numai noroi şi apă din
ploile trecute prin tavanul spart şi după zăpada trecută prin ferestrele goale.
La cele
două capete ale dormitorului - ca şi la mijloc - erau hârdaie mari pentru
murdărie în care sutele de oameni din dormitor, în cea mai mare parte bolnavi
de diaree, îşi făceau la rând nevoile. Unii stând la rând ţinându-se de pântece
şi cerând voie să ajungă cât mai repede.
Toate
aceste trei hârdaie erau ocupate zi şi noapte. Nu încetau adesea nici când se
împărţea mâncarea la un capăt al coridorului. Se obişnuiseră bieţii oameni cu
toate. Aici unii oameni mâncau, iar în faţa lor alţii gemeau suiţi pe hârdău,
n-aveau ce face.
Imediat
ce ajungeai în baracă primeai un număr şi nu mai aveai nume, ci numărul acela.
După el erai strigat la masă, după el la muncă, după el la pat, la planton, la
corvezi, la toate.
Hârdaiele
pline erau cărate afară şi se vărsau în haznaua din mijlocul curţii barăcilor.
Pentru căratul lor se acorda un supliment de ciorbă la masă. Ar fi trebuit să
facă treaba asta la rând fiecare om-număr, doi câte doi. Dar erau unii care se
înghesuiau permanent, pentru a căpăta ei mereu suplimentul de ciorbă. Cei mai
mulţi dintre aceştia erau foşti ofiţeri superiori în armată... Acesta era de
fapt un fel de favor aici, unde se suferea cumplit de foame, întocmai ca şi în
celelalte părţi pe unde fusesem.
Cum
numărul oamenilor era mare şi hârdaiele se cărau în continuu, haznaua se umplea
de da uneori pe-afară. Atunci toată curtea era o mizerie şi un miros de
nedescris. Nu puteai circula decât păşind de pe o cărămidă sau piatră pe alta.
Când călcâi cumva greşit, te afundai cu toată încălţămintea. Cei ce cărau
hârdaiele erau stropiţi pe toate hainele de jos şi până sus de murdăria care se
usca ca o scoarţă pe hainele lor.
Începură
nişte ploi şi lapoviţă. Vântul băga ploaia prin ferestrele sparte şi prin
tavanul crăpat. Cei ce veneau de afară de pe la corvezi, cu încălţămintea plină
de noroi sau de apă, umpleau totul cu mocirlă curgătoare prin care oamenii
umblau stropindu-se pe ochi. Mizeria asta, foamea şi frigul agravară bolile.
Începură să zacă tot mai mulţi, nemişcaţi pe paturile lor, cu temperatură mare
şi cu gemete neîntrerupte. Când încetau toate celelalte zgomote, te îngrozeai
cât de mulţi gem şi tuşesc.
Tencuiala
tavanului, veche şi umezită de ploi, cădea uneori grămadă, mai ales noaptea,
peste nenorociţii care dormeau cum puteau, pe jos, întinşi sau răsuciţi. Ce
amară se întipărise suferinţa pe toate feţele acestor fiinţe care parcă nu mai
aveau nimic omenesc în ei. Ţi se sfâşia sufletul văzându-i cum se urau, cum se
certau, cum se înjurau şi cum se zvârcoleau în acest noroi întunecat şi murdar.
Mai murdar parcă cel sufletesc - decât celălalt. Ce noapte îngrozitoare şi ce
întuneric grozav este într-adevăr aici. Iată realitatea din cuvântul cel din
Noaptea Sfântă de Crăciun. Iată noaptea aceea despre care vorbeam atunci şi în
care rugasem pe Domnul să trimită vestitorii mântuirii, cu bucuria naşterii
Mântuitorului Cristos. Noi rugasem pe Dumnezeu să trimită acolo îngerii Săi - iar
El, iată, ne-a trimis pe noi. Parcă auzeam pe Domnul spunându-ne: Bine, voi vă
rugaţi - Eu, iată, vă ascult. Dar în loc să trimit pe alţii, vă trimit pe voi,
cei care vă gândiţi cu durere la ei. Duceţi-vă voi şi le vestiţi că li s-a
născut şi lor Mântuitorul. Veţi sta acolo până le veţi mărturisi la toţi cei de
lângă voi.
Pentru
mine gândul acesta a fost ca o revelaţie divină şi îndată am şi spus celorlalţi
fraţi care erau cu mine că nu oamenii ne-au adus pe noi acolo, ci Domnul ne-a
trimis pentru ca să mărturisim Evanghelia mântuirii Sale celor ce sunt atât de
departe de ea. Cu cât vom fi mai harnici aici în lucrul Domnului, cu atâta vom
pleca mai repede.
Atunci
am şi început la lucru. Fiecare în altă parte, fiecare cu altcineva. Şi când
era liberă ieşirea din baracă, mergeam şi pe la celelalte barăci. Astfel am
aflat că mai erau mulţi fraţi de-ai noştri de prin ţară aduşi şi internaţi
acolo Toată ziua, fiecare dintre noi eram înconjuraţi de grupuri de tot felul
de ascultători, după cum feluriţi erau toţi cei de acolo. De la oameni simpli
până la profesori universitari. De la oameni tineri până la bătrâni. Foşti
militari, preoţi avocaţi, muncitori, ţărani... Toţi consideraţi neprieteni ai
regimului. Printre ei eram băgaţi şi noi, cei cu activitatea religioasă.
Am
întâlnit printre fraţii internaţi aici în lagăr şi pe unii dintre cei cunoscuţi,
foşti lucrători în ogorul Domnului înainte. Acum unii ajunseseră să se lepede
de Domnul, iar purtarea lor acolo printre ceilalţi nu era cu nimic mai bună
decât a unora care n-ar fi cunoscut niciodată pe Dumnezeu.
Când am
văzut şi eu pe unul, l-am întrebat asupra comportării sale. Mi-a răspuns
supărat şi fricos:
— Eu am
terminat-o cu Oastea Domnului pe totdeauna. Când s-a putut, s-a putut. Acum
dacă nu se mai poate, eu nu vreau să sufăr pentru asta. Nu vreau să mai am
nimic nici cu voi şi nici cu nimeni pentru treaba asta. Vreau să scap de aici
cât mai repede şi să nu mai am nici o neplăcere. Voi faceţi cum vreţi, dar pe
mine să mă lăsaţi în pace atât aici, cât şi acasă. Am terminat. Şi ne întoarse
şi nouă spatele.
Ciudat
om şi ciudat fel de a gândi. Mai târziu s-a comportat tot aşa şi acasă. Stătea
cu poarta încuiată tot timpul, spre a nu-i călca în curte nici un frate. Când
unul dintre fraţii cu care altădată avusese multe amintiri fericite împreună
din adunările Domnului, a trecut peste poarta lui şi i-a intrat în curte,
rugându-l cu lacrimi să-l primească spre a sta de vorbă cu el doar câteva
minute, el l-a ocărit cape un răufăcător că i-a trecut peste poartă, şi l-a dat
afară în stradă, încuind poarta.
Ce
grozav lucru este ca - după ce te-ai predat Domnului şi ai propovăduit despre
El ani de zile altora - la vremea celei mai uşoare încercări să te lepezi în
acest hal ruşinos nu numai de Dumnezeul tău, dar şi de tine însuţi, de
convingerile tale şi de tot ce ai lucrat frumos în faţa, poate, a unei ţări şi
a unei lumi întregi!
Ce folos
de scrisul nostru frumos şi de toată propovăduirea noastră, dacă la cea mai
mică încercare căreia ne supune Domnul pentru dovedirea credinţei noastre - noi
suntem gata să ne lepădăm de Dumnezeul nostru, de Lucrarea Lui, de legământul
nostru şi de fraţii noştri! Vai de cei ce au ajuns în halul acesta! Ce preţ să
mai aibă ei în faţa lui Dumnezeu, când şi în faţa oamenilor şi-au pierdut orice
fel de valoare? (Matei 19:33; Marcu 4:17).
Alţii
ajunseseră din cauza foametei să facă tot felul de negustorii vinovate, lucrând
pentru ţigări - apoi cumpărând cu aceste ţigări pâinea şi ciorba celor pătimaşi,
care pentru o ţigară îşi dau pâinea pe o zi... Sau pe cinci ţigări îşi dau cămaşa
din spate, rămânând apoi goi şi flămânzi. După câteva astfel de târguieli din
cauza foamei şi frigului, nenorocitul pătimaş cădea la pat. Şi mulţi şi-au dat
astfel viaţa acolo, murind de distrofic sau de alte boli contractate din cauza
foamei...
A-i lua
acolo şi puţina hrană care i se da omului ca să nu chiar moară de foame - era
ca şi cum i-ai lua viaţa acestui om. Şi au fost unii dintre preoţii şi
credincioşii închişi acolo, care au făcut această crimă împotriva semenilor lor
închişi împreună cu ei, care, neputând îndura lipsa ţigărilor, îşi dădeau
mâncarea pe o ţigară, la cei care, în vreun fel sau altul, reuşeau să aibă
acolo ţigări. Ba erau chiar unii fraţi care, când au avut ocazie, au cerut
acasă la familiile lor credincioase, la soţiile lor credincioase, să le trimită
acolo ţigări în pachet. Nu le-a fost nici ruşine şi nici frică de Dumnezeu să
facă aşa ceva. Nici lor, care cereau - şi nici celor de acasă care trimiteau
ţigări, pentru a cumpăra pe ele mâncarea nefericiţilor acelora.
O,
Dumnezeule, cât de puţini sunt gata să-şi dea viaţa lor. Şi ce mulţi sunt gata
să o ia pe a altora! Îngrozitor fel de credinţă pot avea astfel de credincioşi.
Şi ce dureroasă trebuie să fie lepădarea Domnului de ei în Ziua Judecăţii Lui!
La unul
dintre aceşti fraţi fricoşi am găsit Noul Testament cu psalmii, care îi
rămăsese ca prin minune la toate percheziţiile care i se făcuseră până în
lagăr. Acum era plin de frică şi voia să îngroape Cartea Sfântă în pământ, spre
a nu fi aflată la el, la desele percheziţii care ni se făceau.
— Dă-mi-l
mie, l-am rugat eu, şi lasă-l în grija mea. El mi l-a dat bucuros, ca să scape
de el.
La o
întâlnire cu fraţii apropiaţi, le-am zis:
— Domnul
ştie pe unde vom mai ajunge şi cât vom sta prin aceste locuri pustii. Domnul
ne-a dat aici un Nou Testament. Eu zic să-l împărţim între noi, fiecare să-şi
ia o parte care şi-o alege, apoi îl ascundem în căptuşeala hainei. Şi când vom
ajunge la un răgaz, îl scoatem şi ne întipărim din Cuvântul Domnului pe care ni-l
păstrăm.
E bine să-l
împărţim între noi, căci, dacă s-ar întâmpla să-l afle la vreunul - scapă la
ceilalţi. Dar dacă e la un loc - se pierde tot.
Aşa am
şi făcut. Unii care l-au iubit mai mult, au învăţat pe de rost din el capitole
întregi. Şi ce bine ne-a prins în anii pe care îi mai aveam de tras pe acolo.
De aici
am tras învăţământul că în astfel de vremuri când ori tu poţi fi luat de la
Biblie, ori Biblia de la tine, să te îngrijeşti din vreme şi să-ţi ascunzi bine
o parte din ea pentru a avea-o cu tine. Vei avea astfel nu numai, cu tine,
Cuvântul lui Dumnezeu ca o pază şi ca o pavăză - dar şi ca o merinde
binecuvântată din care la orice popas potrivit poţi ospăta şi te poţi întări cu
pâinea şi cu apa cea vie.
Încă de
la începutul muncii noastre de propovăduire în baracă, am observat că printre
unii care ascultau, venea obişnuit şi un tânăr slăbuţ şi palid, dar foarte
nervos şi împotrivitor.
În
timpul stărilor noastre de vorbă cu ceilalţi despre mântuire, despre Judecată,
despre moarte, despre Venirea Domnului Isus, despre viaţa şi pierzarea veşnică
- el ne întrerupea adeseori cu nervozitate şi chiar cu ură zicând:
— De ce
prostiţi lumea cu fleacurile astea? Nu există Dumnezeu, nu există nici o
judecată, nici rai, nici iad... Nu există nimic din toate astea. Vedeţi-vă de
treabă, oameni, nu-i credeţi pe aceştia.
Iar
nouă:
— Nu-i
mai zăpăciţi pe nenorociţii ăştia! Nu vă mai legaţi de prostii de astea... Dacă
ar fi Dumnezeu, cum ziceţi voi, cum ar îngădui El toate acestea? Dacă ar exista
Dumnezeu cu adevărat atunci, uite, ar trebui să-i trăsnească imediat pe aceşti
ticăloşi chiar aici pe loc, căci uite-i ce fac. Cutare (arătând pe unul) zice
că are milă de paraliticul acela de colo care zace nemişcat pe patul lui - şi
când se dă mâncarea se oferă să i-o ducă, iar pe drumul de la ciubărul cu
ciorbă şi până la paharul lui, se dă pe după paturi şi-i mănâncă aproape toată
porţia nefericitului care în curând va crăpa de foame. O bucăţică de pâine sau
o lingură de mâncare este cel puţin o zi din viaţa lui, iar ăsta i-o mănâncă...
Sau
ălalalt de colo - îl vezi ce gras este, aici, printre scheletele noastre. Are
legături cu cei de la poartă, primeşte pachete de acasă şi câte cinci sute de
ţigări. Face comerţul criminal cu ţigări, luând mâncarea nenorociţilor acestora
pentru otrava unei ţigări ca le-o dă pentru porţia lor de mâncare. Iar aceşti
nebuni şi înnebuniţi i-o dau.
Nu-i
vezi cât sunt de pătimaşi că, atunci când vreun miliţian le aruncă în batjocoră
câte un capăt de ţigară, sar şapte pe burtă în praf sau noroi ca să-l ia. Spre
hazul şi dispreţul celui ce le aruncă prada pe care se bat. Iată-l pe
nenorocitul cel de colo care nu se mai poate mişca de pe pat. De şase săptămâni
nu mai mănâncă nici o felioară de pâine... Şi-a vândut-o mai dinainte pe
ţigări. Şi trăieşte numai cu lingura de ciorbă care i se mai dă. Acum au ajuns
la pat toţi cei ce făceau aşa. Sunt nu ştiu câţi aici. Iar ticăloşii aceştia,
după ce le-au luat cămăşile, încălţămintea, acum le iau şi mâncarea. O cămaşă
bună a ajuns cinci sau chiar trei ţigări. O pereche de bocanci noi, opt sau
zece ţigări. Apoi le dă la alţii pe pâine. Uite-i ce geamantane pline au.
Uite-i cât sunt de graşi şi cum de bine le merge chiar şi aici. Ei împart totul
cu cei ce îi protejează... Şi voi ziceţi că mai este Dumnezeu. Dumnezeu este
aici gardianul sau ofiţerul anchetator. Dacă te închini lui şi faci ce-ţi spune
el, ai tot ce vrei şi-o duci chiar aici într-un fel de rai. Dacă nu, ăsta-i iadul
- uite ăsta-i! Alt iad nu mai există. Şi cum ar putea exista oare un altul mai
cumplit ca ăsta! Iar afară sunt alţi dumnezei cu alte raiuri şi alţi diavoli cu
alte iaduri. Dar tot cam aşa...
Odată
m-am uitat ţintă în ochii lui. Faţa slăbită era albă ca varul şi buzele vuiete
îi tremurau. Atunci mi-a fost o milă dureroasă de el şi i-am zis:
— Dumneata
eşti un om sincer şi ai un suflet cinstit. Vino te rog la patul meu, să stăm
mai de aproape şi mai pe îndelete de vorbă.
Şi ne-am
suit pe patul fără rogojină pe care dormeam eu împreună cu fratele Cornel, cu
care plecasem de acasă din ziua noastră de Crăciun. Şi am început starea
noastră de vorbă amândoi.
Îl chema
Cristian... Ce nume frumos şi creştinesc - dar în ce stare sufletească
nenorocită ajunsese. Nu era căsătorit, fusese abia logodit când fusese arestat.
Avea numai pe mama lui bătrână de care era despărţit de al şaselea an acum.
Avea o pregătire superioară şi ocupase un post important în Ministerul
Comerţului. Arestarea lui venise pe neaşteptate, tocmai când îşi făcea cele mai
frumoase planuri de viaţă...
Am
pornit de la exemplul soarelui care există şi care deşi este undeva la o
depărtare de mii de ani lumină de pământul nostru totuşi controlează şi
determină în totul nu numai viaţa întregului nostru Sistem Solar, ci viaţa
fiecărei planete dintre sateliţii săi, în parte. Iar pe această planetă viaţa
fiecărei fiinţe, oricât de mare sau de mică ar fi ea.
Iată o
câmpie întinsă, cu mii de lanuri de grâu, de porumb, de fire de iarbă sau de
păduri cu miliarde de frunze. Aceste miliarde de fire de iarbă ori frunze de
arbori, toate cresc în lumina binefăcătoare a soarelui. Priveşte-le dimineaţa
când primele lui raze se ivesc, cum se uită toate înspre el, care vine să-i
aducă fiecăreia în parte bucuria luminii şi căldurii lui... cum ar veni mama de
undeva şi fiecare copilaş al ei îi iese în cale întinzându-i obrăjorul pentru
un sărut şi mânuţa pentru un dar. Iar mama le dă fiecăruia. În inima mamei şi
în coşul ei, fiecare copilaş în parte ştie că are un loc iubitor şi un dar
fericit. Între fiecare copilaş şi mama tuturor, există o relaţie deosebită şi
personală.
Tot aşa
între fiecare frunză, între fiecare iarbă - şi soare, există o relaţie
deosebită şi, cum s-ar zice, personală. Pentru că fiecare îşi primeşte pe
stropul său de rouă firicelul lui de rază de acolo, din Centrul Acela de Foc,
care este la o distanţă de mii de ani lumină, dar care este totuşi lângă el,
ocupându-se chiar de el, de fiecare firicel de iarbă sau firicel de fiinţă.
Nu
ziceam şi noi oare când eram copii şi ieşeam zgribuliţi la soare şi somnoroşi,
pe prispa casei, ori pe pragul porţii: "soarele meu"; "dă-te la
o parte din soarele meu!"
Soarele
"meu" - zicem şi acum când ieşim puţintel colea lângă peretele
barăcii şi când ne lasă gardianul să ne încălzim la puţin soare ceva mai călduţ
afară! Zicem soarele meu căci ştim că de acolo o rază de lumină şi o undă de
căldură îmi vine din acel soare numai mie. Acel imens focar de lumină şi
căldură are această grijă personală de mine şi are această legătură cu mine. Şi
aşa cu fiecare...
— Acum
înţelegi cum poate fi Dumnezeu undeva în Spaţiul Imens şi Infinit - şi totuşi
ne poate cunoaşte şi ne poate controla îndeaproape şi personal pe fiecare
dintre noi? Şi precum soarele, care este izvorul vieţii pentru toate cele
sănătoase, tot aşa el este şi izvorul morţii pentru cele bolnave.
Noi
zicem că soarele este izvorul luminii şi vieţii, dar adevărul mai adânc este că
el este numai mijlocul văzut, oglinda văzută, prin care Dumnezeu, Adevăratul
Izvor de Lumină şi Căldură ni le reflectă acestea nouă tuturor. Soarele acesta
văzut este şi el numai materie, deci nu poate avea din suie însuşi aceste
daruri vii şi nesfârşite pe care le are numai Dumnezeu. În Sfânta Scriptură
scrie că Lumina a fost creată în Ziua Întâi, dar Soarele, Luna şi Stelele au
fost create în ziua a patra. Au fost deci seri şi dimineţi cu flux şi reflux de
lumină care nu venea de la soarele acesta - care nici nu era atunci - ci direct
de la Dumnezeu, de la Faţa Lui, de la Inima Lui...
Dumnezeul
veşnic ne dă nouă această lumina şi căldură materială, prin acest soare
material. Dar noi nu suntem numai materie, ci suntem în primul rând spirit. Ei
bine, tot aşa există lumina şi căldura spirituală, care ne vin şi ele tot de la
aceeaşi sursă care este Dumnezeu. Şi Soarele Spiritual prin care ne vin aceste
daruri spirituale este Cristos. Prin El ne primim viaţa, apoi tot prin El
lumina şi căldura prin care ni se întreţine această viaţă în ambele sensuri -
atât material cât şi spiritual; viaţa aceasta a noastră, care este numai
aparent despărţită în cele două existenţe ale noastre: cea temporară şi cea
eternă, când în realitate ele se continuă cu pragul scurt şi neimportant dintre
ele, care este moartea. De felul cum ne-o petrecem existenţa asta, depinde
continuarea celeilalte: în întuneric sau în lumină, adică în păcat sau în
curăţie, în nefericire sau în fericire.
Soarele
străluceşte consumându-se pentru toţi, dar dacă cineva se ascunde de faţa lui,
pentru acela el străluceşte în zadar. Cristos, Mântuitorul lumii, Şi-a dat
Viaţa şi îşi împarte darurile Sale mântuitoare pentru toţi. Dar dacă cineva
voit se îndepărtează de El, trăind în păcat - pentru acela toată Jertfa Lui s-a
consumat în zadar. Şi aici este toată lupta şi toată osteneala noastră, a
acelora care am venit la Soare şi ne bucurăm de binefacerile luminii şi
căldurii Lui: spre a-i chema pe semenii noştri care zac în întunericul şi în
gheaţa necunoaşterii lui Cristos - să vină şi ei la Cristos, spre a avea
viaţa...
Pentru
un orb care zace într-un întuneric veşnic, soarele este inexistent. Tot aşa
pentru un suflet necredincios care zace în păcat, Cristos este ca şi
inexistent. Iar dacă starea primului orb este nefericită, cât de nefericită
trebuie să fie starea celui de-al doilea!
— Spune-mi
tu, Cristian, în starea ta de necredinţă faţă de Dumnezeu, ai fost tu vreodată
fericit? - l-am întrebat eu, după una din acele lungi stări de vorba ale
noastre, când ne apropiasem nespus de mult unul de celălalt
— Nu,
dragul meu, îmi răspunse el trist cu ochii plini de lacrimi, niciodată eu n-am
fost fericit! Mi s-a părut numai că aş putea fi, dar n-am fost. În primii ani
ai copilăriei, deşi părinţii mei erau săraci, mi s-a părut că sunt şi eu
fericit. Dar curând tatăl meu a murit, iar eu rămas numai cu mama mea, care
trebuia să muncească din greu pe la alţii ca noi să avem cu ce trăi şi eu cu ce
să învăţ. Atunci când mama mă lua duminicile cu ea la biserică şi ne rugam
alături, eram foarte fericit, dar eu nu-mi dădeam seama de asta. Curând însă
şcoala şi strada m-au despărţit de sufletul ei şi de credinţa mamei mele. Apoi
curând lumea a scos-o şi pe mama din sufletul meu, fiindcă în inima şi în viaţa
mea făceam loc tot mai mult unei alte fiinţe, care era o tânără colegă de
facultate cu care m-am logodit. Atunci mi s-a părut din nou că sunt fericit...
Dar ce curând mi s-a spulberat acest vis.
Acum
sunt aici prin aceste pustiuri murdare, cu aceste existenţe la fel de murdare
şi în această lume care este o junglă îngrozitoare şi murdară, cu fiinţe
respingătoare şi mai primejdioase decât fiarele. Şi nu-mi văd alt rost al
vieţii mele decât încetarea cât mai grabnică a acestei existenţe mizerabile şi
fără nici un sens. Nu-mi pot explica nici ce rost am şi am avut să vin pe
lume....
Şi din
ochii lui se vărsau două şiroaie neîntrerupte de lacrimi.
L-am
cuprins cu amândouă mâinile de după gât. I-am culcat uşor capul pe umărul meu
şi l-am sărutat duios pe lacrimile care îi scăldau obrajii chinuiţi.
— Dragul
meu copil, dragul meu Cristian... Plângeam şi eu cu el, legănându-i capul pe
umărul şi pe inima mea îndurerată de mila lui.
— Ce
nume frumos ai tu, Cristian, numele de urmaş al lui Cristos, de copil al Lui.
Mama ta, când ţi-a pus acest nume, a presimţit ea ceva tainic, ceva ceresc. Ce
mult te-a iubit mama ta şi ce mult te iubeşte pe tine Dumnezeu. Şi eu te iubesc
din toată inima mea, Cristian... Şi tare mult aş dori ca tu să fii salvat din
această nenorocită stare în care te zbaţi. Să vii la Domnul Isus. Să ieşi la
Soare din acest pustiu mizerabil. Să scapi din această junglă îngrozitoare şi
primejdioasă, la Dumnezeu şi Tatăl tău, la Cristos Mântuitorul, Prietenul şi
Binefăcătorul tău...
— Cum,
zise el mirat, tu mă iubeşti într-adevăr? În felul acesta numai mama îmi făcea
când eram bolnav. Şi logodnica mea, când eram descurajat. Acum sunt şi mai
bolnav şi mai descurajat ca oricând. Şi nu mai am nici mamă. Şi nu mai am nici
logodnică. Sunt aproape şase ani de când am fost rupt de amândouă aceste fiinţe
care, singurele, m-au iubit cu-adevărat pe lumea asta. De aproape şase ani mă
întreb zi şi noapte dacă mă mai aşteaptă amândouă - sau nu mă mai aşteaptă nici
una dintre ele. Că una era prea bătrână... Cealaltă prea tânără... Şi ochii
care nu se văd... Acum regăsesc aici, pe umărul acesta, ceva din dragostea amândoura.
Oare este adevărat că mai există pe lumea aceasta printre oameni o dragoste
adevărată? Eu n-am cunoscut până acum decât silnicie, înşelătorie, ură şi
egoism.
Atunci -
şi aşa - s-a închegat între noi legătura prin care Cristos Şi-a făcut un tot
mai frumos drum spre înţelegerea şi spre simţirea vieţii lui Cristian.
Îmbrăcămintea
lui se rupsese de tot în cei câţiva ani cât umblase terfelit prin toate
peşterile astea. Hrana îi era atât de puţină pentru trupul lui tânăr şi slăbit.
Am rupt din puţinul nostru de hrană şi îmbrăcăminte şi i-am dat şi lui. Asta
ne-a înfrăţit şi mai mult. Seara şi dimineaţa ieşeam pentru număr în faţa
barăcilor. Trebuia să stăm aliniaţi în rânduri de câte cinci, până ce se făcea
numărul pe toate barăcile întregului lagăr. Ne era foarte frig. Stăm aproape
tot timpul spate la spate ca să ne încălzim unii pe alţii. Uneori ne cuprindeam
cu aripile hainei unul pe altul. Pe Cristian îl luam mereu ori eu ori fratele
cu care eram alături între aripile hainelor noastre ca să-l ocrotim de vântul
rece şi tăios. Tremuram, dar tremuram împreună. Şi până la urmă ne încălzeam.
În
lungul timp de aşteptare la număr, adesea cântam... La Oradea, acum trei ani,
aveam cântarea "Vreau lângă Dumnezeu..", aici cântarea noastră deveni
Psalmul 125: "Cei ce se-ncred în Domnul..."
De
cuvintele puternice şi de melodia plăcută a acestui psalm, curând fură cuceriţi
cu toţii din dormitorul nostru. Şi adeseori cântarea psalmului îi antrena pe
mulţi, până când cineva observa că vine gardianul furios şi ne făcea atenţi
spunând dintr-o dată:
— Pssst!...
În
zilele de sărbătoare când era ceva mai călduţ şi puteam ieşi mai liberi din
baracă, mergeam şi pe la alţi fraţi din celelalte barăci şi chiar puteam să ne
rugăm mai pe ascuns printre paturi împreună. Am regăsit cu aceste ocazii şi pe
mulţi alţi fraţi cunoscuţi - şi chiar vechi prieteni sau cunoscuţi din afara
Lucrării Domnului - care acolo au început să se apropie de Dumnezeu şi să caute
Cuvântul Lui.
Noaptea
în baracă trebuia să facem de planton câte trei pe noapte. Am făcut în aceste
schimburi de multe ori. Când vedeam aceste sute de oameni zăcând întinşi pe
aceste paturi de fier sau pe jos, înghesuiţi unii în alţii, mi se părea că sunt
într-un uriaş sicriu, într-o fioroasă groapă comună în care zăceam ca nişte
cadavre, aceste rămăşiţe omeneşti. Îmi vedeam umbra proiectată printre paturi
pe pereţi, mare şi neagră, ca o moarte...
Atunci
mi-a venit în gând şi am compus poezia: Noapte în Gheenă, cu strofa:
...Plantonul doar mai mişcă, târându-şi
prin unghere
O umbră uriaşă de schelet străveziu.
- Cum trece, parcă-i moartea, ce numără-n
tăcere
Cinci sute de cadavre închise-ntr-un
sicriu...
O dată
pe săptămână eram duşi la o baie-duş. Abia acolo puteai să-i vezi în ce stare
jalnică erau aceşti bieţi oameni. Schelete pe care era întinsă sau lăbărţată o
piele aproape vânătă. Erau galbeni-palizi. Celor care la venirea lor fuseseră
graşi, pielea le atârna acum nefolositoare, ca nişte falduri pe trupul rămas
fără carne. Coastele şi spinarea le ieşeau împungând în afară, iar în locul
burţii era o groapă adâncă. Pe trupuri: bube, rane, cicatrici, vânătăi - şi la
şolduri: scoarţe, ca pe copaci, de zăcerea pe scânduri, pe fier, ori jos.
Lagărul
era un centru din care se triau pentru munci toţi cei ce erau în stare să muncească.
Aici eram trei categorii: apţi, semiapţi şi ianpţi. Săptămânal ieşea în curtea
lagărului o comisie în jurul unei mese pe care erau duse dosarele noastre.
Fiecare din cei strigaţi treceau prin faţa comisiei unde medicul şi mai marii,
decideau dacă este în una sau în alta din cele trei categorii. Odată ce se
împlinea numărul complet pentru un detaşament, cei rămaşi treceau înapoi în
dormitoare, iar cei aleşi erau scoşi şi duşi spre canal, spre şantiere, spre
colonii de muncă...
Cu
venirea primăverii, detaşamentele celor plecaţi spre munci împuţinaseră
efectivul lagărului, iar mâncarea slăbi şi mai mult. Acum crescuse iarba pe
lângă garduri, şi foarte mulţi dintre noi culegeau şi îşi umpleau castronul cu
iarbă ca atunci când le va pune polonicul de ciorbă caldă, să se moaie puţini
şi să-şi poată umplea stomacul cu ceva. Slăbisem încât, când era soare şi
stăteam proptiţi de pereţii barăcilor, părea că suntem nişte moaşte din sicrie
la lumina soarelui.
Percheziţiile
se făceau de câte două-trei ori pe săptămână. Atunci trebuia să te dezbraci
când pe jumătate, când de tot. Şi cu toate boarfele pe care le mai aveai,
aşezate şi desfăcute pe jos, prin praf ori prin noroi - să aştepţi pe cei ce veneau
să ţi le scormonească, zdreanţă cu zdreanţă şi petic cu petic. Apoi, după ce ţi
le răvăşeau cu băţul ori cu cizma, trebuia să ţi le aduni iarăşi în traista
peticită. Unele percheziţii erau mai blânde, fie pentru că cei ce le făceau
erau mai plictisiţi, fie pentru că nu erau prea supravegheaţi. Dar când
gardienii aceştia erau mai prelucraţi, ori pentru a nu deveni obişnuinţă toată
treaba percheziţiei, atunci totul se făcea cu o deosebită severitate.
Se
apropiau Paştele 1953. Pentru Noaptea de înviere trebuia să ni se pregătească
ceva cu totul deosebit..., "ca de Paşte".
Era
imediat după miezul nopţii, clipa când în toată lumea creştină răsunau primele
clopote de Paşti. În baracă năvăliră o echipă de zece gardieni strigând deodată
cu toţii din toate puterile:
— Dreeepţi!
Percheziţia! Dreeepţi! Dreeeepţi!... Buimăciţi, toţi sărirăm în picioare.
— Dezbrăcaţi
la pielea goală! Desfaceţi tot bagajul, apoi cu faţa la perete! Repede,
repede!...
În
scurtele pauze dintre strigăte şi înjurături, de afară răzbătea până la noi,
prin ferestrele sparte, zvonul clopotelor de înviere de la toate bisericile
Bucureştilor.
Şi până
la revărsatul zorilor am trăit noi, am petrecut noi noaptea învierii din 1953
între cele mai jalnice sunete ale clopotelor din vreo zi de Paşte... şi între
cele mai cumplite înjurături şi maltratări din vreo zi de iad.
Îndată
după Paşte începură plecările detaşamentelor şi mai dese iar în atmosfera asta
de despărţiri şi de necazuri, mulţi dintre cei ce se apropiaseră de Dumnezeu,
trăiau clipe de grele ispitiri sufleteşti. Am văzut atunci încă un adevăr trist,
anume acela că în astfel de vremuri foarte puţini oameni vin cu sinceritate la
Domnul doar pentru iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului lor. Cei mai
mulţi vin dintr-un fel de speculaţie, un fel de târg cu Dumnezeu. Omul speră
într-un câştig imediat care trebuie să fie o minune. Ori căpătarea imediată a
eliberării din închisoare, ori, cel puţin, mai multă mâncare şi o fericită
schimbare a condiţiilor grele. Dacă nu se întâmplă nici una, nici alta,
credinţa lui slăbeşte, nădejdea lui piere, dragostea lui interesată faţă de
Dumnezeu se spulberă - şi omul recade în aceeaşi apatie şi deznădejde în care
era înainte de aceasta. Dar mult mai nefericită.
Mulţi ne
şi spuneau:
— Şi
ce-mi face Dumnezeu acum imediat, dacă eu cred în El?
— Îţi dă
iertarea păcatelor şi înfierea cerească.
— Bine -
dar altceva şi mai necesar şi mai concret - acum?
— Nimic
mai necesar ca asta!
— Eliberarea
de aici. Iar până atunci mâncare. Să mă satur odată! Altfel, ce folos am că voi
crede în Dumnezeu?
— Dacă
veţi crede, va veni şi asta.
— Când?
N-am vreme să mai aştept. Iar dacă nu-mi dă acum - să mă lăsaţi în pace. Sunt
sătul de poveşti. Drumul la inimă trece prin stomac... Aşa a trecut totdeauna.
Inima
acestora era stomacul. Nimic n-a putut-o urca mai sus. Aşa era şi pe vremea
Mântuitorului. Şi atunci oamenii îi cereau întâi mâncare şi apoi Cuvânt şi
Credinţă. Câtă luptă s-a cerut pentru ca omul să se ridice - şi ce puţin îi
trebuie până cade iarăşi!
Şi
astfel puţini se mai interesau de Dumnezeu după ce nu se petrecu nici o minune
cu ei.
Mai
rămăseseră totuşi două suflete puternic ataşate de Cristos, dar încă nehotărâte
cu legământ. Unul era Ionuţ, iar celălalt Cristian. Era minunat să vezi
transformarea divină care se petrecea în ei, văzând cu ochii. Ajunseseră la o
înaltă înţelegere a tainelor mântuirii şi slujirii lui Dumnezeu. Dragostea
inimii lor mergea crescând împreună cu înţelegerea minţii lor pentru Cristos.
Şi lumina le acoperea tot mai fericită faţa şi fiinţa lor.
Legământul
cu Domnul a venit în viaţa lui Cristian în ziua de 22 aprilie a acelui an
neuitat.
Presimţeam
despărţirea noastră apropiată şi doream ca aceasta să nu vină înainte de
predarea lui în întregime şi cu legământ lui Cristos Domnul, pentru a fi sigur
de mântuirea sufletului său.
În ziua
aceea stăteam amândoi unul lângă altul, proptiţi cu spatele la peretele călduţ
al barăcii, cu ochii închişi şi cu faţa spre soarele care ne mângâia toată
fiinţa, îl întreb:
— Cristian,
spune-mi tu care a fost cea mai fericită zi din viaţa ta?
— Până
astăzi - îmi zise el oftând cu întristare - eu nu-mi aduc aminte să fi avut
nici o zi despre care să pot spune că a fost fericită. Dar tu ai avut o astfel
de zi? Şi dacă da, spune-mi care şi cum a fost.
— O, eu
am avut nenumărate astfel de zile, Cristian. Dar cea mai fericită dintâi zi din
viaţa mea a fost ziua legământului meu cu Dumnezeu. N-am să uit niciodată ziua
aceea.
— Povesteşte-mi-o
cum a fost.
Şi i-am
povestit-o atunci şi lui, cum v-am povestit-o şi vouă, aceea zi de 8 iunie
1930. Ziua Rusaliilor neuitate, ziua rugăciunii şi lacrimilor mele de atunci, a
întâlnirii mele cu Cristos, a transformării cereşti care s-a petrecut cu mine
şi în mine în ceasul acela. A cerului deschis şi strălucit în care am fost
atunci şi în care mă străduiesc să rămân sufleteşte până când voi ajunge cu
adevărat şi pe totdeauna în El.
— Dar tu
Cristian, nu doreşti să ai o astfel de zi în viaţa ta? am încheiat eu.
— Ba da!
îmi zise el luându-mi amândouă mâinile mele în mâinile lui şi lipindu-le pe
inimă.
Apoi îşi
plecă duios capul pe umărul meu şi în lumina fericită a acelui soare strălucit
din vârful unei întunecate primăveri, s-a făcut în viaţa lui Cristian una din
cele mai minunate învieri din moartea unuia dintre cele mai pierdute suflete...
"În noaptea aceea" strălucise pentru Cristian o lumină atât de
minunată, ca pe câmpiile Betleemului său.
N-am să
uit niciodată mărturisirea lui de credinţă în Dumnezeu, de recunoştinţă faţă de
Cristos, dulcele lui Mântuitor şi de mulţumire faţă de dragostea Duhului Sfânt,
care lucraseră în viaţa lui în aşa fel întocmai toate lucrurile - ca el să
ajungă acum aici la această transformare cerească.
Ce adânc
şi ce limpede vedea el acum tot ce făcuse bunătatea Domnului, pentru a-l aduce
până aici. Ce salvatoare fusese pentru el şcoala suferinţei prin care trecuse -
şi fără de care el n-ar fi putut ajunge niciodată ziua acestei fericite
împreunări cu Dumnezeu...
Plângeam
amândoi ca în cea mai mare durere, atât eram de fericiţi. Lacrimile noastre
prelinse pe obraji curgeau, căzând împreună ca nişte picături de soare topit
mistuindu-se în pământ şi în cer. Cred că toţi îngerii Betleemului cântau sau
plângeau şi ei cu noi...
— Eşti
fericit acum, Cristian? l-am întrebat privindu-i printre lacrimi faţa lui, care
parcă strălucea.
— Da,
şopti el îmbrăţişându-mă tremurând de bucurie. Acuma da, sunt fericit. Slavă
veşnică Marelui meu Mântuitor şi Dumnezeu Isus Cristos. Ah, în ce iad
îngrozitor am fost şi în ce rai strălucit am ajuns - şi ce fericit am ajuns. Ce
orb eram - şi ce luminos văd acum! Ce nefericit am fost - şi ce fericit am
ajuns. Dumnezeu să te binecuvânteze, Traian. Dacă numai pentru mine ar fi
trebuit să fii adus aici, să nu-ţi pară rău, cum cred în clipa asta că nici lui
Cristos nu-I pare rău de suferinţele Lui pentru mine. Căci ceea ce a rodit
astăzi din aceste suferinţe în viaţa mea este atât de minunat... o, atât de
minunat!
Şi mă
săruta plângând - şi plângea sărutându-mă...
— Acum
nu-mi mai pare rău dacă trăiesc sau mor. Dacă mor, ştiu ca voi vedea pe
Răscumpărătorul meu şi El mă va despăgubi acolo pe totdeauna de tot ce am
îndurat pe pământ. Dacă trăiesc, aş dori să mai ajung odată afară şi să-mi aflu
în viaţă pe măicuţa mea scumpă, s-o iau de mână cum mă lua ea de mână pe mine
cândva - şi acolo, în bisericuţa unde n-am mai intrat de când aveam şapte
anişori, să mergem amândoi să îngenunchem împreună, să-I mulţumesc şi să-L laud
pe Dumnezeul meu şi al ei, Care a avut o atât de mare milă de noi...
La două
zile după asta a plecat şi Cristian într-un detaşament spre Canal. Ziua despărţirii
de el a fost ziua uneia dintre cele mai grele despărţiri din viaţa mea. El era
unul dintre cei mai minunaţi copii ai Domnului, pe care îl născusem în
lanţurile mele. Înţelesese atât de bine Adevărul şi se unise atât de total şi
de frumos cu Dragostea lui Dumnezeu, încât îl simţeam suflet din sufletul meu.
Ne-am
promis că oricând vom ieşi din acest întuneric să ne căutăm şi să ne găsim unul
pe celălalt. Dar amândoi presimţeam că nu ne vom mai vedea niciodată pe pământ.
El era atât de slăbit, iar eu eram atât de bolnav cu inima.
Acum
ştiu bine că trupul lui a rămas undeva în pământ la Canal, căci nu am mai aflat
nici o urmă de viaţă despre el. Dar sufletul lui mă aşteaptă în ceruri, unde,
prin Harul Dulcelui nostru Isus, ştiu că ne vom revedea în curând.
Dintre
câte suflete am mai văzut venind la Domnul după aceea şi dintre câte legăminte
am auzit - nici unul nu mi s-a părut că a fost aşa de frumos ca al lui.
Toţi cei
cu care venisem aici în martie, plecaseră care încotro. Plecaseră şi cei cu
care stabilisem o oarecare legătură sufletească prin ceea ce arătaseră şi ei că
se apropiau de Dumnezeu.
Între
timp îmi creasem alte prietenii, dar cei mai mulţi ajunseseră într-o aşa stare
de descurajare, încât nu mai puteau suferi nici măcar să audă vorbindu-se despre
Dumnezeu. Foamea şi mizeria îi îndobitociseră atât de mult, încât nu mai căutau
nimic altceva decât mâncare şi ţigări. Erau atât de nervoşi şi înrăiţi încât
stăteau gata totdeauna de ceartă, de insulte, de ocări şi de bătaie pentru
orice nimic. Nimeni nu mai era prieten cu nimeni şi fiecare îl ura pe fiecare.
Şi toţi doreau să moară cu toţi.
Nu mai
veneau noi, iar din cei vechi mai rămăseseră doar cei bătrâni, bolnavi şi
paralizaţi. Se vedea că sosise desfiinţarea lagărului. Cei care totuşi mai erau
buni să lucreze câte ceva, începură să fie triaţi şi duşi spre munci uşoare la
grădinărit. Aşteptându-mi plecarea, mai căutam pe ici pe colo câte un suflet
care să mai dorească după Dumnezeu şi să-l intereseze mântuirea. Dar în
condiţiile acestea de spargere şi foamete - nimeni nu mai avea răbdarea nici
interesul să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Se saturaseră toţi. Simţeam că tot
ce putusem face aici am făcut. Cuvântul s-a mărturisit - şi fiecare l-a auzit.
Şi fiecare a ales. Misiunea mea aici se sfârşise.
În ziua
când am simţit limpede acest lucru, a apărut din nou masa cu dosarele şi cu
comisia de triere, între barăcile lagărului. Printre cei strigaţi am auzit şi
numele meu.
— Prezent!
am răspuns eu şi am păşit în faţa doctorului cu halat alb. Eram dezbrăcat până
la brâu.
Doctoriţa
mi-a luat tensiunea:
— Unsprezece
cu nouă, a dictat ea celui ce scria în dosarul meu. Apoi, ascultându-mi inima,
dicta mai departe: Stenoză mitrală, deocamdată compensată. Munci uşoare,
jumătate normă! Altul!
Era
începutul lunii iulie 1953.
S-a
format din nou încă un detaşament de vreo cincizeci de oameni între care şi eu.
Au venit nişte camioane, ne-au încărcat şi spre seară eram la Colonia
Popeşti-Leordeni de lângă Bucureşti. Colonia era aşezată pe un deal de pe
marginea Dâmboviţei, în mijlocul unui câmp larg de grădini şi sere. Într-un
fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu se improvizaseră nişte
dormitoare, o bucătărie, magazii şi birouri, pentru cele două-trei sute de
deţinuţi politici din Ghencea cu pedepse administrative între 12 şi 60 de luni,
care eram trimişi aici.
Când am
ajuns noi în curtea coloniei înconjurată cu sârmă ghimpată, aici era gol
fiindcă cele vreo şase-şapte brigăzi nu veniseră încă de la muncă. Dar curând
apărură la capătul aleii cu arbori care ducea în colonie, încolonaţi pe câte
cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.
În faţa
coloniei brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta. Cineva
strigă:
— Percheziţie!
Tresării.
Ce cuvânt groaznic!
De la rândul
întâi, începând din dreapta, fiecare deţinut ţinând mâinile sus, trebuia să
treacă prin faţa gardianului înarmat care îl controla în traistă, în sân, prin
buzunare, pe mâneci, prin pantaloni, de sus şi până jos, pentru a nu aduce
ascuns nimic de pe câmp.
— Ce pot
aduce de pe câmp? întreb pe unul.
— Legume,
zarzavaturi de pe unde lucrează. N-au voie nici să mănânce şi nici să ia cu ei
nimic. Dar de mâncat mai mănâncă aplecaţi acolo în lanul de roşii, de ardei, de
varză, de castraveţi, de ceapă, de praz. Cine îi poate opri de tot când ei
lucrează între ele? Şi aici se dă de mâncare foarte puţin, iar oamenii
înfometaţi şi slăbiţi ar mânca. Acolo în câmp mănâncă gol tot ce apucă. Cartofi
cruzi, praz gol, chiar şi ardei iuţi. E grozav cum le pot mânca goale, căci
pâine nu au. Când ajung la roşii sau varză - este altceva. Dar praz gol,
usturoi gol, ardeiul gol!
— Dar la
Ghencea cum mâncam iarbă goală? Şi încă ce iarbă, de pe marginea gardurilor!
Foametea cea mai cumplită nu-i atunci când n-ai ce să mănânci deloc. Atunci,
după câtva timp, nu mai simţi foamea şi mori. Foametea adevărată este atunci
când nu ai ce să mănânci cât să te saturi niciodată. Când ţi se dă să mănânci
nu ca să trăieşti, ci ca să nu mori...
Ne uitam
printre sârme la cei ce veneau de pe câmp. Pe vechile lor haine cu care
veniseră de câţiva ani de acasă, erau zeci de petice de felurite mărimi şi
culori, încât nu puteai şti care fusese culoarea "hainei" la început.
Până şi pe şepcile ori căciuliţele cu care umblau şi acum, în iulie, era plin
de petice, ca şi pe traistele legate cu aţă pe după gât. Şi în lagăr erau
îmbrăcaţi la fel. Dar aici, duşi pe la munci, erau şi mai rupţi şi mai
peticiţi. Unii chiar şi pe îmbrăcămintea încă neruptă puneau petice, pentru
protecţie şi prevedere. Nimeni nu ştia cât timp are să stea aici. După ce
expira termenul primei condamnări, putea uşor urma prelungirea lui, automat,
oricât. Ţi se comunica numai că pedeapsa ţi s-a prelungit încă cu câteva luni
sau zeci de luni... Deci petice - cât mai multe petice - fiindcă dacă ţi se
rupe haina - gol rămâi. Alta nu mai ai. Peticul devenise astfel nu numai o
înţelepciune, ci şi o manie. Ba chiar o podoabă. Mizeria îşi are şi ea o fală a
ei.
Mâine ne
vor scoate şi pe noi la muncă, fac din noi două brigăzi. Şi uite aşa cu ăştia
vom veni mâine seară! Între timp de la cei percheziţionaţi se confiscară o
grămadă de legume de toate felurile: varză, cartofi, praz, ceapă, roşii.
— La
bucătărie cu ele, porunci unul din gardieni. Iar voi - zise el la vreo trei
amărâţi la care aflaseră mai multe - la carceră! Să vă învăţaţi minte să nu mai
prăpădiţi avutul poporului, bandiţilor.
În
dimineaţa următoare eram aşezaţi în două brigăzi. Ne numiră
"cardiaci" şi ne fixară un regim de muncă de 4 ore pe zi. Două ore
dimineaţa de la 8 la 10 iar două după-masa de la 4 la 6, când nu era soare
puternic. N-am fi putut rezista şi la muncă şi la soare. Când lucram mai
aproape, veneam la amiază în colonie. Când lucram mai departe, rămâneam în câmp
undeva la umbră. Mâncarea era ceva mai multă ca în lagăr, dar mult mai puţină
de cât aveam nevoie.
Duminica
nu lucram. Cu cei câţiva fraţi mai vechi şi mai noi ne puteam întâlni atunci
ascunşi pe după dormitoare, ca să ne rugăm şi să citim din partea mea luată din
Noul Testament, desfăcută în lagăr, pe care o păstrasem ascunsă în căptuşeala
hainei mele...
Mişcarea
şi aerul ne făcea bine. Munca nu era nici prea lungă şi nici prea grea, dar noi
eram slăbiţi peste măsură de mult. Peste două săptămâni primirăm cărţi poştale
să scriem acasă. Aveam dreptul la un pachet de 5 kg. alimente şi la un vorbitor
pe lună. Familiile trebuiau să vină la noi doar în zilele de duminici când nu
se lucra.
Am scris
şi eu la Simeria unde ştiam că îmi este fiica cea mai mică la şcoală. Au venit
de acolo cu ea cei doi, sora Fiica şi fratele Valer - care m-au ajutat mult în
anii aceia de mari necazuri, nu numai pe mine, ci şi pe mulţi alţii.
Aşa au
trecut cele patru luni de muncă, din iulie până în octombrie, în răstimpul
cărora mi s-au întâmplat multe, dar pe care nu am răgazul să le înşir. Una însă
am s-o spun, fiindcă era să mă coste viaţa. Iat-o:
Într-o
zi eram brigadă de serviciu pe colonie. În astfel de zile, brigada de serviciu
trebuia să asigure bunul mers al bucătăriei cu lemne, apă, curăţenie şi tot ce
era necesar pregătirii hranei pentru toată colonia. Când lemnele se terminau,
trebuia coborât în pădurea de sub colonie şi doborât un alt lemn, apoi curăţat
de crengi şi adus pe braţe în colonie spre a fi despicat în bucăţi bune de pus
pe foc. În acest scop colonia nu avea decât un topor cu gura ştirbă, cum
loviseră cu el prin pietre şi cuie, câţi tăiaseră înainte - şi un târnăcop. Cu
aceste două scule te chinuiai să dobori lemnul, să-l cureţi şi să-l despici
bucăţi.
Am
coborât în pădure opt inşi cu un gardian de pază. Au ales un fag gros care au
crezut că va fi mai uşor. Fagul avea o burtă la mijloc şi, după vreo două ore
de opinteli cu toporul şi cu târnăcopul, am reuşit să-l doborâm şi să-l curăţim
de crengi.
Mai grea
era problema căratului întreg până sus în colonie, fiindcă dealul era foarte
abrupt, iar distanţa de urcuş până în colonie era de vreo 2-300 de metri în
pantă de aproape 45 de grade. Gardianul ne-a aşezat câte doi şi, cu o prăjină,
trebuia să-l ridicăm şi să-l ducem astfel, pe mâini, toţi opt, până la bucătăria
coloniei.
Eu şi cu
încă unul am fost puşi la capătul cel mai gros, iar ceilalţi, câte doi,
împărţiţi egal până la vârf. Lemnul era foarte greu fiindcă era verde şi gros.
Am mers aşa cu el, făcând fiecare pas cu icneli, cu gemete şi cu primejdia să-l
scăpăm în fiecare clipă pe picioare. Gardianul înjura şi ameninţa, fiindcă
totul era grăbit şi nu avea alt mijloc de cărat decât acesta. Din loc în loc
mai puneam jos, dar era şi mai greu după aceea să-l ridicăm.
Cam pe
la jumătatea drumului m-am împiedicat de o piatră şi, căzând, tot lemnul a
lunecat pe partea mea. Atunci am simţit ca o fulgerătură usturătoare sub stomac
şi n-am mai putut face nimic. Foarte cu greu m-am ridicat de jos şi gardianul
ne-a dus în colonie ca să vină cu alţii pentru a duce lemnul mai departe.
Hernia asta dublă, primită atunci, am purtat-o încă zece ani, muncind aşa, până
în anul 1964, după eliberarea definitivă, când m-am internat pentru operaţie la
Cluj.
Sosise
octombrie, când muncile la câmp se terminaseră şi când începuseră lungile ploi
reci de toamnă. Noi în colonie se vedea că nu mai avem nici un rost.
Aprovizionarea noastră se făcea foarte greu, trebuind adus totul de departe,
iar lemnele pentru încălzit şi pentru bucătărie, am văzut cum se puteau
procura. Se vedea bine că trebuia să fim duşi de aici, fiindcă şi gardienilor
de pază şi personalului administraţiei le venea foarte greu să vină mereu şi să
facă naveta până în oraş unde îşi aveau familia şi locuinţa.
Noi eram
ţinuţi toată ziua în colonie cu program de cameră, adică nu făceam nimic decât
să consumăm atâta cât ni se dădea, adus aici cu multă greutate, pe deal şi prin
noroaie.
Atunci
mi-a venit în minte visul din 2 martie cu 2-4-2. Am socotit zilele de la acea
dată. Pe ziua de doi noiembrie aveau să de împlinească 242 zile. Sau în luni, 2
şi cu 4 şi cu 2, erau exact 8. Am început să cred că vom sta aici neapărat până
în ziua de 2 noiembrie.
Mai era
aproape o lună de zile până atunci. În condiţiile asta cu toţii se aşteptau să
nu mai stăm aici nici trei zile. Dar lucrurile se amânau - şi nimeni nu-şi
putea explica de ce.
Astfel
au trecut toate zilele ploioase şi reci ale lui octombrie. A venit 1 noiembrie
şi nu se vedea nici o mişcare din care să se pregătească plecarea.
La cei
câţiva apropiaţi le spusesem visul meu din trei părţi, a cărui primă parte cu
242 se împlinea pe 2 noiembrie. Şi de asemenea le spusesem şi încredinţarea mea
că noi vom sta aici până se va împlini atunci numărul celor 242 de zile.
Şi
într-adevăr aşa a fost.
În 2
noiembrie ne-am trezit pe la ora cinci în zgomot de motoare. Ne-am uitat pe
ferestre. Afară ninsese un strat subţire de zăpadă iar pe aleea care ducea în
colonie, câteva maşini-dube aşteptau.
Îndată
începu alarma pregătirilor de plecare. Forfotă, strigăte, înjurături şi ordinele
gardienilor:
— Echiparea
cu tot bagajul. Dă-i drumu’ afară repede, repede... Încolonarea, alinierea,
numărul, repede-repede...
În mai
puţin de un ceas eram îmbarcaţi în dube şi gata să fim transportaţi la gară.
Încă în
duba maşină, între cei doi fraţi apropiaţi, cărora le spusesem de multă vreme
taina înştiinţării privitoare la timpul rânduit să-l petrecem aici - lăudam pe
Domnul Dumnezeul nostru pentru minunatele Sale orânduiri cu care prevăzusem
totul. Îi mulţumeam Domnului pentru că ne înştiinţase mai dinainte despre
numărul zilelor rânduite să le suferim, iar acum ne arătase limpede că nimeni
nu putuse nici să scurteze şi nici să lungească acest timp peste cât hotărâse
El. Ce liniştitoare şi fericită era încredinţarea aceasta pentru inimile
noastre. Ce Puternic şi ce înţelept este Dumnezeul nostru. Şi ce mare este
dragostea şi grija Lui pentru noi când trebuie să trecem prin încercările
deosebite pe care El în planul Său mântuitor le-a pregătit pentru noi. Iată cum
ne-a înştiinţat încă de la începutul zilelor de necaz, cât va trebui să dureze
necazul acesta, întocmai cum spune în Apocalipsa cap. 2, versetul 10: "Nu
te tenie niciodată de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în
temniţă pe unii dintre voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece
zile. Fii credincios până la moarte - şi îţi voi da cununa vieţii..."
Da, un
necaz ale cărui zile sunt numărate. Şi nimeni nu le va putea nici scădea nici
adăuga, fiindcă El, Domnul le-a hotărât. Tu, care le suferi, întăreşte-te şi
crede. Vei vedea că întocmai aşa va şi fi.
Oamenii
cred că ei fac ce vor. Sau că întâmplarea face ce vrea cu noi. Dar adevărul
este că Mâna Domnului este cea care face ce vrea. Şi voia lui este cea care
hotărăşte totul cu privire la noi.
Uneori
din cauza marilor încercări sau a puţinei noastre credinţe, dragostea Domnului
ne înştiinţează mai dinainte prin mijlocul tainic al viselor, în timpul
somnului, când fiinţa noastră se desparte cel mai uşor în cele două mari părţi
ale ei - trupul şi sufletul. Duhul Domnului înştiinţează duhul nostru cu
privire la câte ceva ce ne aşteaptă în viitor. Dar înştiinţarea aceasta se face
atât de tainic şi de frumos, încât înţelegerea noastră dezleagă această taină
numai de la jumătatea ei spre sfârşit. Totdeauna însă în timp destul de potrivit
pentru ca bucuria noastră să meargă mereu crescând pe măsura limpezirii pe care
ne-o dăruieşte vremea şi Dumnezeu.
În felul
acesta noi căpătăm dulcea încredinţare de nezdruncinat că suntem în iubitoarea
grijă a Tatălui şi Mântuitorului nostru, care veghează ca nimic să nu
depăşească nici puterile noastre, nici timpul Său. Pentru ca inimile noastre
puse în foc să se călească şi să nu se ardă. Să ne facă binele, iar nu răul. Să
ne fie spre câştig totul - iar nu spre pierdere...
Învăţământul
acesta să-l tragem din toate. Noi nu suntem nici în mâinile oamenilor, nici în
ale soartei, nici în ale întâmplării. Ci suntem în Mâinile Puternice, Sigure,
Milostive, Bune, Înţelepte şi Iubitoare ale Domnului şi Dumnezeului nostru.
Chiar şi mâinile celor în care pare că suntem noi - chiar şi aceste mâini ale
lor sunt tot în Mâinile Lui. Şi El nu va îngădui niciodată ca mâinile oamenilor
să ne facă nici mai mult, nici mai greu decât atâta cât este neapărat necesar
pentru binele nostru.
Dar
lucrul acesta nu-l vede decât acela care crede, în umblarea cu Dumnezeu nimic
nu se poate nici vedea şi nici explica fără credinţă. Numai în măsura în care
crezi - vei şi vedea. Crezi puţin - vezi puţin. Crezi mult - vezi mult. Crezi
totul - vezi totul. Nu crezi nimic - nu vezi nimic.
În
lucrurile omeneşti, lumeşti, trupeşti - se cere vederea. Dar în lucrurile
dumnezeieşti se cere credinţă. Fără ea nu poţi nici vedea şi nici explica nimic
din lucrurile duhului şi veşniciei. Şi acestea sunt cele adevărate. Celelalte
sunt numai părere şi deşertăciune.
Deci
iată-ne conştienţi şi siguri în Mâinile lui Dumnezeu, Care lucrează cu noi în
chip atât de tainic şi atât de minunat.
S-a
încheiat prima dintre cele trei etape despre care am fost înştiinţat. Urmează a
doua. Ştim că vom merge acum într-o localitate al cărei nume va începe cu
litera C. Şi că acolo va trebui să stăm alt 2-4-2. Că din nou va veni o zi de 2
din care va începe etapa a treia cu H.
O,
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, ce tainice dar şi ce iubitoare sunt pentru
noi căile Tale pe care ne porţi. Ce mare este grija Ta şi dragostea Ta cu care
ne porţi pe aceste căi. Ce siguranţă şi ce bucurie avem noi în Mâinile Tale. Ce
plan minunat şi strălucit ai alcătuit Tu pentru noi şi ce fericite sunt
sufletele noastre când vedem şi înţelegem acest dumnezeiesc adevăr. Te rugăm
ajută-ne ca-n orice vreme şi-n orice condiţii, fiecare dintre noi să ne bizuim
cu toată puterea şi încrederea inimilor noastre pe dragostea şi înţelepciunea
Ta. Să nu ne îndoim nici o clipă de puterea şi ocrotirea cu care veghezi asupra
noastră. Pentru ca nu numai noi să fim plini de bucurie cu Tine - ci şi Tu cu
noi.
Slavă
veşnică Ţie! Amin.
Slăvit
să fie Domnul.
Numărate-s
ale mele
Numărate-s ale mele zile,
Câte-am rânduite:
Câte vitrege şi grele,
Câte dulci şi fericite,
Câte triste şi amare,
Câte libere şi sfinte,
Câte-n zâmbet şi-n cântare,
Câte-n lacrima fierbinte,
Câte printre fraţi la masă,
Câte prin străinătate,
Câte dus - şi câte-acasă –
Numărate-s toate-toate.
Număraţi mi-s paşii-n viaţă
Şi mi-s urmele ştiute:
Câte-mi sunt făcute-n faţă,
Câte-s în ascuns făcute,
Câte-s merse-n curăţie,
Câte-s în păcat umblate,
Câte-s nevinovăţie,
Câte-s fapte necurate,
Câte-s după Domnul duse,
Câte-s celui rău vândute,
Câte se sfinţesc sau nu se,
Toate-toate-mi sunt ştiute...
Tu, ce ştii a mele zile
Toate câte-am numărate,
Binecuvântează-mi-le,
Scrise-n Cartea Vieţii,
Toate şi-ale lor umblări umile
Fă-le binecuvântate.
Tu, Cel care-mi numeri paşii
Şi-mi ştii urmele prea bine,
Luminează-mi-i, urmaşii
Să mi-i ducă pân’ la Tine –
Şi să fim cu toţi părtaşii
Bucuriilor divine....