Hristos, mărturia mea > 21. Şi mărturia trebuie plătită


CAPITOLUL 21
Şi mărturia trebuie plătită

Descoperind Lumina de dincolo de Fire,
În tainele din duhuri şi oameni am pătruns –
Şi-atunci cărări şi fapte mi-au prins să se deşire
Sub înţelesul tainic ce-n toate zace-ascuns...

Cuvântul Cel Sfânt şi-adevărat al lui Dumnezeu este ca Sămânţa aruncată de dumnezeiescul Semănător; doar a patra parte dacă ajunge să aducă rod. De aceea trebuie răsplătită cu atâta putere şi hărnicie această sfântă Sămânţa încât şi după ce fură răpitoarele partea lor şi după ce uscă pietrele şi dogoarea ispitelor partea lor, şi după ce îneacă spinii partea lor - tot să mai rămână şi acea parte bună care să aducă rod, pentru ca lumea să nu rămână fără grâu, fără pâine - şi pământul, viitorul să nu rămână fără sămânţă.

Dumnezeu, Stăpânitorul Holdelor, desigur are grijă de asta - dar şi noi avem un mare rost şi o mare răspundere dacă aceasta se face la timp sau nu. Dacă se face bine sau nu. Dacă se face îndeajuns sau nu.

Condiţiile nu depind de noi, dar munca de noi depinde. Răpitoarele nu le putem împiedica să nu pândească sămânţă noastră, dar le putem împiedica să n-o fure. Dogoarea nu o putem opri să vină, dar sămânţă o putem uda ca să nu se usuce. Nici spinii nu-i putem opri să crească, dar munca şi lupta pentru smulgerea lor este datoria noastră să o ducem cât mai cu hărnicie şi stăruinţă.

Ajuns din nou acasă, dragostea fraţilor m-a înconjurat repede, caldă şi încrezătoare. Am luat legătura cu cei mai apropiaţi - şi uşor mi-am putut face o idee despre tot ce s-a petrecut în lipsa mea în ţară. Şi despre starea din prezent a frăţietăţii noastre.

Cei doi care fuseseră pricina ispăşirii mele - erau liberi şi nepăsători. Alergau prin ţară şi "lucrau pentru Domnul", cum se lăudau ei.

Cel pentru care căzusem în mâinile lui Dumnezeu, departe de a-şi ţine legământul luat în faţa mea, atât el cât şi ea trăiau mai departe în aceeaşi nelegiuire, bucuroşi că scăpaseră de necaz, fără nici un gând de pocăinţă sau de îndreptare, cum promiseseră. Şi-şi pregăteau astfel marea prăbuşire care a urmat curând. Au fugit amândoi departe de-acolo, ea părăsindu-şi soţul şi copilul de doi ani - el nemaipăsându-i nici de logodnica lui, nici de lucrarea lui Dumnezeu. În curând pe ea a ajuns-o moartea cea mai ruşinoasă şi mai grea. Pe el încă nu l-a ajuns, de aceea continuă să facă mai departe tot felul de nelegiuiri... Poate Dreptatea lui Dumnezeu îl va ajunge numai Dincolo...

Cel pentru care am căzut în mâinile oamenilor - şi care, să scape el, mă băgase pe mine - tot fără nici un fel de îndreptare şi pocăinţă continua încă mai înverşunat teatrul lui religios şi lucrarea lui tulburătoare şi prefăcută printre fraţi...

Luptele împotriva Lucrării Domnului se înteţiseră din toate părţile. Vrăjmaşul căuta cu toată puterea nimicirea ei şi într-un fel şi în altul. Pe de o parte preoţimea în urma instrucţiunilor primite ne ura de moarte şi peste tot colabora cu miliţia spre a împiedica şi nimici orice adunare frăţească.

Prin Bucovina, de exemplu, unde erau foarte mulţi fraţi, în jurul Paştelor toţi fraţii lucrători au fost chemaţi pe la autorităţi şi le-au pus aspru în vedere că toate adunările Oastei sunt oprite şi că dacă vor mai fi găsiţi că fac adunări, vor fi imediat şi drastic pedepsiţi. Primele măsuri au fost luate chiar la Paşte. Miliţia a mers chiar în biserici, împrăştiind pe fraţii adunaţi şi ameninţându-i că vor fi duşi cu maşina la Securitate. La Volovăţ, la Straja, la Sf. Ilie s-a întâmplat la fel. Unii preoţi pârau pe fraţi că vorbesc împotriva statului, alţii că sunt împotriva bisericii - iar până se dovedea că nu-i adevărat, fraţii aveau de suferit.

În multe părţi miliţia mergea în mijlocul adunării, ridicând buletinele, punând amenzi, luând şi cercetând pe fraţii lucrători.

Lucrurile mergeau până acolo cum s-a întâmplat la mănăstirea Sf. Ioan din Suceava, unde un preot a arătat mulţimii de fraţi din biserică, le-a arătat uşa strigându-le:

— Afară cu voi din biserică! Noi nu avem nevoie în biserică de astfel de elemente!

Şi aceasta din pricina că fraţii şi surorile cântaseră la slujbă "Tatăl nostru", îngenunchiaţi.

Fraţii au ieşit, dar afară o mare mulţime de popor s-a adunat împrejurul lor şi i-a rugat să cânte şi să vorbească acolo în curtea mănăstirii.

Era un spectacol atât de ruşinos şi de vinovat în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oricărei legi ceea ce se făcea împotriva noastră, atât de preoţii bisericii, cât şi de către cei ce erau împotriva lor.

Multe suflete şi multe adunări au căzut atunci şi mulţi fraţi lucrători au fost influenţaţi negativ. Se părăsea Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu şi se urmărea litera falsificată şi răstălmăcită. Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu ajunse un mijloc de amăgire sau de luptă pentru foloasele de partidă sau de scopuri personale. Viaţa duhovnicească decăzuse într-un formalism sec ori clerical ori anticlerical.

Dumnezeule, la ce jalnic nivel pot să coboare bieţii oameni! Cum de repede se pot fura din ei cele mai frumoase încredinţări îndată ce se năpustesc primele răpitoare. Şi cât de uşor se pot usca în ei cele mai frumoase speranţe îndată ce se iveşte prima dogoare de prigoană.

De fapt nestatornicia este starea nefericită a oricărui popor care a fost lipsit prea mult de libertate şi de cultură, care a fost stăpânit prea multe secole de tot felul de popoare păgâne, inculte şi sălbatice - cum au fost cele care au stăpânit peste neamul nostru. Vor trebui poate alte secole de-acum înainte, de libertate, de cultură sănătoasă şi de o evanghelizare adevărată, până când conştiinţa creştină va forma caracterul poporului nostru, statornicindu-l la un nivel vrednic, de la care să nu-l mai poată clătina atât de uşor orice vânt - de oriunde ar bate el! Aşa cum este caracterul colectiv al marilor popoare culte şi credincioase, peste care chiar cele mai puternice furtuni trec ca peste nişte munţi fără să-i clatine. Nu ca peste nişte ape pe care le tulbură până în străfundul lor, de nu se mai pot limpezi deplin niciodată.

Alţii sunt munţi, noi suntem ape. Tocmai pentru asta noi trebuie să ne ridicăm la nivelul nostru şi să ne iubim poporul nostru. Să luptăm în mijlocul lui pentru el, până când Dumnezeu ne va ajuta să ajungem şi noi, nu numai ca indivizi credincioşi, dar şi ca popor credincios în aşa fel încât să putem sta tari şi cu vrednicie în faţa oricăror păreri sau încredinţări venetice, cu o neclintită demnitate duhovnicească şi cu o superioară siguranţă a credinţei noastre. Fără să ne degradăm fiinţa până la anularea oricărei valori a tot ce avem sfânt şi scump atât înăuntru cât şi în afara noastră...

Atunci - dar numai atunci - am putea simţi că suntem în rândul oamenilor vrednici şi al popoarelor vrednice. Dar până suntem atât de uşuratici încât orice guraliv ne poate dărâma legămintele şi orice venetic ne poate răsuci sufletul ca să ne părăsim credinţa noastră şi să ne lepădăm înaintaşii noştri - vai de noi. Şi pe pământul acesta şi sub el.

Chiar în privinţa felului cum umblăm noi, cei ce ne numim credincioşi, cu sfântul şi cu adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu - chiar şi asta ne arată ce slab nivel duhovnicesc avem. În loc să fim pătrunşi cu toţii de o înaltă evlavie şi respect faţă de poruncile şi temerea Domnului - între grupările creştine de la noi este atâta amestec de fire pământească, atâta josnică luptă de partide, atâta degradantă mâncătorie confesionalistă - încât nici cele mai primitive popoare nu ne întrec.

Noi, Oastea Domnului - ca grupare duhovnicească mai nouă, iniţiată şi crescută într-o înţelegere superioară a Evangheliei şi îndrumată cu un scop precis: renaşterea evanghelică a Bisericii noastre şi saltul calitativ moral, cultural şi social în Cristos, al poporului nostru - noi, zic, aşa ne-am înţeles misiunea noastră. Şi aşa ne-am străduit să ne-o împlinim.

Numai că iată cât de neînţeles este scopul nostru. Şi cât de nedrept se luptă împotriva noastră tocmai de către cei care ar trebui să ne sprijinească. Unii pentru că zic că sunt ai neamului. Alţii pentru că zic că stat ai lui Cristos.

Măsurile împotriva mea deveniseră iarăşi de nesuportat. Chemările pentru prezentarea zilnică la autorităţi; mizeriile împotriva familiei mele pe orice pricini inventate; ameninţările cu orice represalii şi chiar a siguranţei personale - toate se îngrămădiră, silindu-mă să plec de-acasă. În felul acesta poate voi mai scuti familia de presiunile acestea care o ţineau zi şi noapte sub o spaimă continuă. Copiii se împrăştiaseră pe la nişte familii frăţeşti pentru a-i feri de tensiunea aceasta care la ameninţa continuu sănătatea.

Voi pleca să-mi găsesc undeva orice fel de muncă. Orice fel, chiar şi cea mai grea şi mai primejdioasă în vreo mină de cărbuni, sau la vreo topitorie de fier. De fapt nici nu credeam că voi găsi o altă muncă mai uşoară. Oriunde mergeai să te angajezi, ţi se cerea autobiografia. Acolo trebuia să răspunzi la un chestionar şi printre primele întrebări la care trebuia răspuns era dacă ai fost deţinut şi pentru ce... Îndată ce vedeau că ai fost arestat, nu mai avea nimeni nici un loc să te angajeze.

Astfel m-am hotărât să plec imediat după eliberarea mea... Era toamna târziu, dar era un timp frumos. Am mai luat pe un frate vecin care şi el dorea să se angajeze undeva şi am plecat spre Hunedoara, ca să ne angajăm oţelari, la cuptoarele de topit care erau acolo. Dar nu s-a găsit nici un loc pentru noi.

Am plecat spre Codlea, lângă Braşov, să ne angajăm la mina de cărbuni de-acolo. Aveam acolo un frate funcţionar la mină şi speram să obţin prin protecţia lui un angajament de miner. Dar nici acolo nu s-a găsit nici un loc pentru mine.

Constatam mereu peste tot amarul adevăr că viaţa de după închisoare este pentru unii nespus mai grea decât viaţa cea dinăuntrul ei.

Am luat-o spre Comăneşti, cu speranţa la minele de-acolo. Dar n-am găsit decât pe nişte fraţi spărgători de piatră la cariera Caraliţa, care au fost dispuşi să-mi facă loc să muncesc în echipa lor, ca spărgător de piatră. Atunci meseria asta se făcea manual. Cu ciocanul de 1 kg., de 2 kg. sau chiar şi de 5 kg.

Eu am rămas acolo să lucrez orice voi putea şi oricât mă vor ajuta puterile, dar fratele care venise cu mine, îngrozit de munca grea, a plecat înapoi spre Ghelari să mai încerce.

Eu am lucrat o săptămână împreună cu fraţii care lucrau aici de mulţi ani. Piatra desfăcută bolovani mari, de sus din munte, trebuia sfărâmată aici jos în aria carierei, cu ciocanele mai mari, apoi cu cele mai mici, până ce era bună pentru terasamentul caii ferate. Norma era de câţiva metri cubi pe zi, iar plata era, după părerea tuturor celor ce munceau aici, mult prea mică în raport cu munca cea grea care se cerea. Dar aceasta era şi n-aveam altceva mai bun de făcut decât să-mi plec capul şi să primesc.

Încă din prima zi, seara, nu-mi mai simţeam mâinile, într-atât mă dureau. În palme, de coada ciocanelor grele, mi se făcuseră nu bătături, ci nişte băşici mari pline cu apă şi cu sânge. A doua zi, băşicile începuseră să mi se spargă şi izbiturile pe care trebuia să le dau cu ciocanul cel greu în piatra cea tare mă făceau de fiecare dată să simt o usturime ascuţită şi arzătoare până în ochi şi până în creier. Mi se părea că mâinile îmi sunt îngropate în jăratec aprins. Fusesem prea neobişnuit cu munca şi o luasem prea forţat de la început.

Am mai fost doftorii în familia fratelui la care locuiam, cu nişte alifii care să-mi aline şi să-mi vindece ranele şi durerile. Mi-au legat mâinile cu nişte feşi de pânză moale, şi am lucrat şi aşa câteva zile, până am împlinit o săptămână. Atunci am pierdut speranţa că va mai putea fi vreodată din mine un bun spărgător de piatră de asta. Mi-am luat rămas bun de la fraţii de acolo şi am plecat înapoi spre Hunedoara, cu o ultimă nădejde să găsesc acolo totuşi o alta muncă.

Am şi găsit într-adevăr, prin nişte fraţi, un loc modest la un sector de clădiri CFR în Simeria. În felul acesta m-am stabilit pentru o vreme cu chirie aici şi mi s-a deschis în acest fel o uşă spre fraţi. Au şi început în curând să mă cerceteze fraţii şi să mă cheme prin toate părţile.

Ştiam că nu peste multă vreme se va prinde de veste că sunt aici şi mă aşteptam la alte necazuri din pricina aceasta. Dar pentru mine nu mai era altă cale de ales decât lupta Domnului, oricât aş fi avut de suferit pentru ea.

Într-adevăr, nu după multă vreme au început din nou chemările şi vizitele mele pe la Securitate, cu toate şicanele şi ameninţările lor. De fapt în toată ţara măsurile de constrângere împotriva Oastei Domnului se înăspriseră tot mai mult. Orice mărturie a Evangheliei era împreunată cu foarte multe necazuri şi primejdii. Fraţii erau pedepsiţi în număr tot mai mare, cu amenzi tot mai grele şi în unele cazuri cu bătaia şi cu închisoarea.

Astfel anul 1951 se prefăcu în 1952, fără ca necazurile să scadă. Deşi măsurile de prigoană şi nimicire pentru Oastea Domnului veneau din aceleaşi locuri pentru toată ţara şi pentru toată Biserica, totuşi aceste măsuri nu se aplicau peste tot cu aceeaşi necruţare. Dar în cele mai multe părţi răutatea unor preoţi care îi dădeau pe fraţi ta mâna autorităţilor şi apoi ura acestor autorităţi, împotriva fraţilor au întrecut orice măsură...

Din mijlocul adunărilor fraţii erau luaţi şi bătuţi la miliţie, apoi trimişi în judecată şi condamnaţi. Măsurile nimicitoare mergeau până la acte de răzbunare fără pereche. Iată, ca un exemplu, cazul fratelui Moruz din Volovăţ, Bucovina:

În 3 decembrie, de Sf. Nicolae, a fost găsit la adunarea din Româneşti, unde fusese chemat de nişte fraţi care îşi serbau aniversarea. Aproape de miezul nopţii, a fost luat de către un ofiţer de securitate şi un civil. În drum era o sanie cu un cal, iar în sanie două femei. L-au dus pe fratele până afară din sat, iar acolo cei doi s-au năpustit asupra lui, bătându-l. După aceea l-au legat alături de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bice la cal, lovind când în animal când în om. În fuga mare au ajuns la şoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuţi. Acolo s-au oprit şi din nou l-au luat la bătaie. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au târât jos şi l-au călcat cu cizmele, până l-au umplut de sânge şi au obosit. Apoi din nou l-au legat alături de cal şi aşa, lovind când în cal, când în om, au venit în fugă până aproape de podul de la Milişăuţi care trece peste râul Suceava. Acolo s-au oprit, l-au dezlegat de cal şi i-au spus să plece. Dar fratele Moruz de-abia a mai putut trece podul, târându-se, sângerând zăpada şi zdrobit, până la casa fratelui Gheorghe, care era aproape. Acesta l-a adus de-abia viu până acasă cu sania...

De pe urma acestei bătăi fratele Ion nu s-a mai refăcut până la moartea care i s-a petrecut curând. S-a aflat în urmă cum îl chema pe ofiţerul care l-a bătut. Tatăl său îl îndemnase să facă acest lucru. Nu mult după aceea, chinuitorul fratelui a fost găsit mort. Se împuşcase singur pentru nişte alte păcate. Sau chiar pentru acesta - Dumnezeu ştie.

A fost minunată şi moartea fratelui acestuia. Vom spune câteva cuvinte şi despre asta.

În timpul bolii sale s-a aflat şi despre fapta urâtă a chinuitorilor săi. Şi când a fost întrebat ce despăgubire cere, el a răspuns că nici una, ci doreşte numai ca acei care au făcut răul să se întoarcă la Dumnezeu, ca să scape de osânda veşnică a faptei lor.

Se apropia Săptămâna Patimilor când i s-a făcut şi mai rău. În una din zile, fiind în casă numai cu soţia şi cu fata lui, al cărui soţ era închis şi el pentru Domnul, a venit o porumbiţă albă şi a bătut de trei ori cu ciocul în geam. Femeile, ce stăteau lângă patul lui, s-au mirat şi l-au întrebat:

— Ce-i asta?

— Un înger al Domnului a venit şi mi-a spus că peste trei zile mă va lua Domnul la El, a răspuns liniştit fratele bolnav.

— Roagă-L pe Domnul să te mai lase, i-a zis plângând fata lui. Soţul meu este în închisoare, copiii sunt mititei - mai avem nevoie să fii lângă noi.

— Mă mai lasă Domnul până în Vinerea Patimilor, i-a zis fratele.

Şi într-adevăr în Vinerea Patimilor, pe la ora când Domnul Isus îşi da duhul pe Cruce în Mâna Tatălui, fratele Ioan îşi încredinţa şi el duhul său în Mâna Domnului Isus, pentru care suferise.

Cazuri asemănătoare s-au mai petrecut şi prin alte părţi ale ţării. Propovăduirea mântuirii şi mărturisirea Evangheliei în ţara şi în Biserica noastră cerea jertfe tot mai grele şi suferinţe tot mai mari de la tot mai mulţi fraţi.

Ne prigoneau şi cei din credinţa noastră, ne prigoneau şi cei din alte credinţe. Vrăjmaşul îi ridica pe toţi împotriva Oastei, deşi la nici unii nu le făcusem nici un rău. Atât preoţii cultului cât şi mulţi din ai celorlalte culte ne pârau la autorităţi cu tot felul de învinuiri nedrepte, pentru a fi nimiciţi. Ni se răspundea astfel din partea tuturor în chipul cel mai neomenos, dragostei pe care Lucrarea Oastei Domnului o arătase atât de frumos şi faţă de Biserica noastră - dar şi la respectul arătat faţă de convingerile religioase ale celorlalţi "fraţi" acum când Lucrarea Oastei, ca unealtă a Domnului trecea prin unele dintre cele mai grele împrejurări din viaţa şi din lupta ei duhovnicească pentru împlinirea scopului ei. Ce mai nelegiuiri s-au făcut atunci împotriva Domnului şi a Lucrării Lui!

Să fie veşnică învăţătura tuturor care vor fi martori vreodată la suferinţele vreunei lucrări a lui Dumnezeu, sau a unei familii duhovniceşti: să nu facă nici un rău acelui pe care l-a ajuns un necaz din partea lui Dumnezeu ori a oamenilor. Să nu se bucure cineva să ia pradă ieftină de la acela pe care l-a ajuns o nenorocire. Şi aceasta cu atât mai mult atunci când cel lovit este un nevinovat care n-a făcut nici un rău nici prigonitorilor săi şi nu a luat pe nedrept nimic de la cei ce-i fură ceea ce îi mai rămâne acum de la foc!

Gândind la cazul acesta al fratelui Ioan şi al altor fraţi şi martiri, am scris mai târziu, cu toată durerea mea, una dintre poeziile de care mi-e teamă şi acum:

Toţi eroii noştri

Toţi eroii noştri şi martirii sfinţi
I-au vândut vreun Iuda pe murdari arginţi;
Pe-orice suflet mare care l-am avut
S-a aflat vreun Iuda care l-a vândut.

Pe Mihai la Turda, Tudor ca şi el
Horea şi Iancu au pierit la fel –
Căci a fost un Iuda, şarpe odios,
Ce s-a dus să-i vândă ca şi pe Cristos.

Blestemat să fie cine vinde-un sfânt:
Spânzurat să moară fără de mormânt;
Fugă ca de-un monstru cine-l va vedea
Focul veşnic ardă-i toată viaţa rea...

Căci pe acela care se duce să-l vândă pe un sfânt şi mai pedepseşte şi el pe cel pedepsit de Domnul - îl aşteaptă o nenorocire mult mai mare (Isaia 53:3-4).

Prin felul cum vedea interesele Domnului în lumina Evangheliei, Oastea Domnului a dovedit că era înaintea tuturor celorlalţi, cu un avans de gândire de o sută de ani. Sau mai degrabă invers! Ceilalţi, atât Cultul nostru cât şi celelalte culte, erau în urma vremurilor pe care le trăiam cu o întârziere de o sută de ani. Aşa am constatat noi, cu amărăciune, nu numai că superiorii Cultului nostru nu înţeleg în perspectivă marele bine care era pentru popor înnoirea şi saltul uriaş calitativ adus de Oastea Domnului - dar nici superiorii celorlalţi, mulţi n-au înţeles ce mare şansă pentru Evanghelie se zădărnicise refuzând colaborarea în Cristos şi acceptând continuarea luptelor confesionaliste. Să fie şi această amară constatare un mare învăţământ pentru oricine va mai avea o astfel de şansă.

Astfel am ajuns în scara ajunului de Crăciun 1952. La privegherea din noaptea asta de Crăciun, am vorbit, cu toţi cei ce ne strânseserăm în casa din Simeria, despre aceea noapte a păstorilor cu îngerii din câmpia Betleemului. Cuvântul versetului ”în noaptea aceea…" ne-a oprit cel mai puternic... Ziceam ce noapte este şi acum prin închisori, prin lagăre, prin colonii de muncă... Şi câtă nevoie este de îngeri ai lui Dumnezeu care să ducă acolo la cei care stau de strajă şi nu pot dormi, să le ducă Vestea Cea Bună că şi pentru ei este un mântuitor care se naşte în noaptea cea Sfântă.

...Ce noapte este acum în atâtea părţi din lume unde sunt războaie, foamete, cutremure, boli, tulburări şi tot felul de nenorociri!... Şi câtă nevoie este ca în noaptea asta să meargă cineva cu vestea cerească a îngerilor de la Betleem, ca toţi cei ce sufăr şi aşteaptă acolo să afle că şi pentru ei s-a născut un Mântuitor, Care este Cristos Domnul...

Am petrecut aproape toată noaptea aceea de Crăciun în lacrimi şi rugăciune ca Domnul Dumnezeu să trimită tuturor acelor care aşteaptă acolo nişte soli ai Săi care să le vestească pe Domnul Isus şi mântuirea Lui.

Dimineaţa următoare era dimineaţa de Crăciun... 25 decembrie 1952. Fratele cu care locuiam acolo tocmai sosise de la munca lui din Hunedoara şi ne pregăteam cu toţii să sărbătorim evenimentul. Pe masă era Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, şi un semn al dragostei lor faţă de mine. În dimineaţa aceea împlineam 38 de ani. Tocmai ne pregăteam să cântăm "O ce veste minunată..", când vedem intrând în casă patru oameni voinici şi străini.

Am bănuit îndată cine pot să fie. Nici n-au dat bună dimineaţa până când unul dintre ei, uitându-se crunt, zise:

— Suntem de la Securitate. Trebuie să vă facem o percheziţie.

— Poftiţi.

— Cine îşi sărbătoreşte astăzi aici ziua de naştere? zise apoi, zâmbind bat­jocoritor spre mine.

— Eu, am răspuns liniştit.

— Bine, să începem.

Luară la rând dulapul, masa, patul, tot ce era prin casă. Dar îndată am băgat de seamă că totul era doar de formă... Atunci am înţeles că n-au venit după lucrurile noastre, ci după noi. După vreo 10 minute ne zise:

— Sunteţi arestaţi amândoi. Iată mandatul de arestare aici. Vă îmbrăcaţi imediat şi veniţi cu noi.

Nici nu ne-am uitat în mandatele lor, noi nu puteam face altceva nimic mai potrivit decât să ne încredinţăm viaţa în mâinile Lui şi să ne plecăm capul să se facă voia Domnului cu noi...

În câteva minute au fost cu noi la Deva. Am fost băgaţi fiecare în câte o celulă dintr-un beci adânc de beton şi fier sub casa din centru, unde era atunci Securitatea.

Când uşa de fier se trânti în urma mea şi mă uitai în jur, văzui două rânduri de paturi suprapuse şi înghesuite în aceşti pereţi strâmţi, întunecaţi şi reci. Eram foarte jos sub pământ. Sus de tot, printr-un gemuleţ mic cât palma în care ardea un bec obosit, galben şi murdar, se vedea - ireal de departe şi de sus, printr-un colţ spart, o părticică albastră de cer. La nivelul acela se vedeau din când în când încălţămintele trecătorilor pe trotuarul care era acolo la părticica ireală de cer care mai rămăsese.

Pe trei din cele patru paturi era câte o umbră de om, uitându-se la mine.

Ajuns aici aşteptam acum urmarea. Nu înţelegeam încă ce plan are Domnul cu mine. Rândul trecut ştiam şi nu mă miram. Ştiam că trebuie să ispăşesc un păcat pe care l-am luat asupra mea - şi nu mă mai întrebam de ce şi până când, dar acum nu ştiam încă nimic. De aceea mă frământam mereu, cercetându-mi inima şi gândurile, ca să descopăr cauza pentru care Domnul m-a adus aici. Şi pentru ce nu m-a adus, ca de celelalte daţi, singur, ci împreună cu alt frate - poate chiar şi cu mai mulţi.

În această stare de frământare am petrecut un timp de oarecare întuneric şi singurătate. Mi se părea că iarăşi sunt părăsit de Domnul, că mă rugam şi tot nu vedeam semnul că mă aude şi că El este cu mine. La rugăciunile ascultate aveam totdeauna un semn. Acum semnul nu se arăta.

Aşteptam să fiu luat şi dus la anchetă - şi inima mea era strânsă de întristare pentru că semnul meu nu venea. Astfel a trecut toată ziua mea de Crăciun - şi toată noaptea de după ea, frământându-mi sufletul într-o luptă de rugăciune la care nu mai venea semnul că-mi este auzită şi că voi primi răspuns. Sosi şi clipa din dimineaţa zilei a doua de Crăciun, când zăvorul greu al uşii de fier fu tras cu zgomot şi cineva îmi făcu semn să ies. Pe coridor îmi fu pus ochelarul negru, apoi, luat de mână, fusei condus sus la etaj, pentru anchetă.

— Isus, Domnul meu, nu mă lăsa singur, mă rugai eu în timpul urcuşului cumplit pe calvarul scărilor, ca înspre Golgota mea.

Am ajuns sus, s-a deschis o uşă şi fusei împins înăuntru. Când mi se smulseră ochelarii negrii, deasupra ofiţerului crunt care stătea la masa din faţa mea, iată fericit şi luminos: Semnul Lui!

O, Dumnezeule Bun, am suspinat eu! Şi dintr-o dată ochii mi s-au umplut de lacrimi şi sufletul de putere... Nu-mi mai păsa acum de nimic. Am primit semnul că Dumnezeu meu este aici încă mai dinainte de mine. Tot ce se va întâmpla va fi numai după voia Lui. Nu mă vor întreba decât ceea ce voi putea spune liniştit. Nu mă vor ţinea decât atâta cât este rânduit de El. Şi nu mă vor duce decât unde a hotărât înţelepciunea şi Planul Său.

Ancheta n-a fost nici prea lungă şi nici prea grea. Toată învinuirea care mi se aducea era că organizez adunările Oastei, că ţinusem consfătuiri cu conducătorii Oastei pe ţară, că scrisesem şi răspândisem cărţi religioase, că primisem vizite frăţeşti şi că vizitasem pe fraţi. Că dusesem o intensă activitate religioasă în mijlocul maselor, în scopul propagării Oastei Domnului, care este o asociaţie ilegală şi interzisă, învinuirile mele de totdeauna şi pentru totdeauna.

La toate acestea nu mi-a fost greu să răspund. Făcusem! Nu-mi era nici ruşine şi nici frică de asta!

Mi-a fost mai greu să răspund când eram întrebat de nume şi locuri. Şi pen­tru că nu-mi puteam aduce aminte de date, de nume, de locuri... ancheta căpăta forme grave cu înjurături, cu ameninţări şi cu duceri şi aduceri de sus şi jos.

Şase săptămâni a durat astfel. Mâncarea era foarte puţină şi slabă. Numai ce­lelalte erau tot aşa de multe şi de grele ca în vremea lui Zoli-baci de la Oradea, sau la Beiuş în iarna lui 1950. S-au petrecut şi aici întâmplări aproape ca şi cele de acolo, cu aceleaşi zvârcoliri şi chinuri de zi şi noapte, cu pântecele gata să ples­nească. Mulţi n-au mai putut aştepta până când chinuitorul vroia să le asculte che­mările disperate cu bătăile în uşă ca să-i lase afară... Uneori aştepta anume până ce chinuitul nu mai putea - şi se scăpa singur de chinuri. Ca apoi să râdă şi să bată.

De fapt "Cântarea Nemuritoare" - în forma ei ultimă - aici a început. Cu stropul de cer, cu Semnul Lui, cu o frunză căzută lângă mine, cu solia vieţii mele apuse, sau cu îngerii preaiubiţi ai Serii şi-ai Visului şi-ai Amintirii, cu toate celelalte care au urmat apoi în Cântările Surghiunului şi de-aici şi-au conturat forma lor definitivă. Fiecare din cele scrise ulterior, începând de aici le-am trăit şi le-am scris pas cu pas şi ceas cu ceas. În cuprinsul volumului al treilea dna Istoria unei Jertfe am povestit mai pe larg despre multe din momen­tele care mi-au inspirat toate aceste scrieri, ca nişte lumini de Sus asupra eve­nimentelor pe care le trăiam. Starea sănătăţii mi se înrăutăţea grăbit. Inima bolnavă mi se lupta... "cu zbateri tot mai ostenite, ca fâlfâirile din urmă a’ unei aripe rănite..." în liniştea nopţilor de afară şi a singurătăţii din celulă îmi urmăream adeseori aceste zgomote ca nişte dureroase luări de rămas bun de la tot ce lăsam frumos în urma mea pe pământul acesta. Îmi retrăiam în alt fel ca-n celelalte rânduri moartea mea frumoasă pe care o aşteptam din clipă în clipă. Şi mulţumeam lui Dumnezeu că în sfârşit se apropie grabnic şi fericit capătul vieţii acesteia, care socoteam că fusese de-ajuns. Îmi era un dor adânc după Domnul meu, după părintele Iosif, fratele Marini şi ceilalţi fraţi ai mei cu care luptasem alături şi care erau acum de mult plecaţi la odihna de sus...

În dimineaţa zilei de 2 martie am avut două visuri neobişnuite.

În primul se făcea că eram noaptea undeva într-o clădire întunecată şi cineva mă chemase la telefon şi când am ascultat la receptor, am auzit doar atât:

— Doi, patru, doi, pe ziua de doi, până pe doi.

Apoi tăcu. Lângă mine păru că era cineva foarte scump. Apoi m-am trezit...

Cred că era cam pe la ora două noaptea. Nu mai putui să dorm. Ştiam că sunt trei feluri de visuri. Unele vin de la Dumnezeu ca să ne înştiinţeze sau să ne mângâie. Altele vin de la diavolul ca să ne ispitească ori să ne înspăimânte. Iar altele vin din mulţimea gândurilor zilei şi n-au nici un rost deosebit.

Frământându-mi mintea cu înţelesul posibil al celor trei cifre care mi s-au spus: "doi, patru, doi, " am adormit din nou. Cred că era în zorii zilei: 2-4-2... 2-4-2.... 2-4-2...

Se făcea că eram din nou în camera dinainte întunecoasă şi goală. Şi dintr-o dată în camera unde eram eu, un ofiţer, care ţinea în mână patru suluri de hârtie, se aşeză la masa din faţa mea şi, alegând un sul din cele patru, mi-l întinse. Mă uitai la el şi îmi păru că era un decret de premiere pentru lucrările mele literare. Era cu patru pagini, ca un dosar. Pe prima pagină scria cifra 2, apoi numele meu scris mare. Pe a doua pagină era fotografia mea între mai multe fotografii. Pe a treia pagină era un înscris lung şi dedesubt un loc pentru semnătură.

— Semnează aici, zise cel ce-mi arăta dosarul, şi pune data de astăzi.

Am semnat punând mai întâi litera C..., apoi am scris iarăşi 2-4-2 apoi II şi m-am trezit.

Acum într-adevăr nu mai înţelegeam nimic. Reţinusem de două ori aceleaşi cifre care putea fi zile, puteau fi săptămâni - sau putea fi chiar ani de şedere a mea aici.

Dimineaţa într-adevăr intră în celula mea ofiţerul anchetator şi îmi zise:

— Vino la cancelarie!

M-am dus. Avea pe masă un sul de patru dosare dintre care alese pe unul şi-mi zise:

— O să plecaţi la muncă în colonii. Fă-ţi bagajul şi stai gata, veţi pleca chiar azi toţi patru. Semnează aici.

Era ziua de 2 martie 1953.

Am rămas uimit auzind patru. Eu nu ştiam decât pe Comei, fratele cu care venisem - şi despre care credeam că i s-a şi dat drumul demult. Deci el era aici şi încă mai erau doi.

Aveam să aflu curând cine erau şi aceştia, căci după masă ne-au legat pe toţi patru împreună şi ne-au urcat, aşa legaţi, în trenul de Bucureşti.

Îmbrăcasem paltonul cel gros, iar aici în tren se făcuse nespus de cald.

Râuri de sudoare îmi curgeau pe frunte, în ochi, pe faţă, şi nu mă puteam şterge, deoarece eram legat de amândouă mâinile. Cu una de un frate, cu cealaltă de altul. Amândoi fraţii de care eram legat aveau mâinile mai subţiri ca ale mele. Cătuşele fuseseră alese după mâinile lor, nu după ale mele. Şi mă strângeau din ce în ce tot mai tare. Răsuceam mâinile pentru a mi le dezmorţi, dar nu ştiam că astfel de cătuşe sunt făcute în aşa fel încât cu cât răsuceşti mai mult mâna, cu atâta se strâng mai tare. Îmi intraseră în carne. Mâinile mi se umflau şi se învineţeau, începusem să nu le mai simt. Le-am arătat celor doi ofiţeri care ne păzeau, rugându-i să mi le lărgească puţin că nu mai pot. Dar ei, râzând, îmi ziseră:

— Până la destinaţie aşa mergi! Dacă trăieşti, trăieşti - dacă mori, mori. Ai înţeles?

— Am înţeles, am şoptit împăcat cu toate.

Într-un târziu am avut nevoie să ieşim afară şi i-am rugat să ne lase. Şi tot aşa i-am rugat să ne lase să scoatem paltoanele, ori să luăm puţină apă, ori ceva mâncare. Dar la toate ne-au dat acelaşi răspuns:

— Până la destinaţie aşa mergeţi! Dacă trăiţi, trăiţi - dacă muriţi, muriţi, nu-i nici o pagubă. Şi să nu mai cereţi nimic, aţi înţeles?

— Am înţeles, am gândit. Şi n-am mai cerut nimic, nici nu i-am mai fi rugat pentru ceva, chiar dacă muream...

Toată seara asta, toată noaptea şi toată ziua următoare până după amiază - aşa am mers.

La coborârea din tren în Gara de Nord la Bucureşti, am coborât aşa, legaţi în lanţ unii de alţii, cu bagajele atârnând în mâinile cu cătuşe, printre călători şi bagaje până dincolo de gară unde ne aştepta duba lagărului Ghencea. Am rămas surprinşi văzând peste tot arborate steaguri negre: în gară, la clădiri, la tramvaie...

— Oare cine dintre mai-marii lumii acesteia va fi murit? întrebam noi. Abia ajunşi în lagăr aveam să aflu că în noaptea aceea în care noi călătoream legaţi şi chinuiţi, murise Stalin. Şi în timp ce noi stăm acum în faţa acestui comandant al lagărului care ne judecă şi se răsteşte la noi, poate stă şi sufletul lui Stalin în faţa judecătorului veşnic să răspundă de tot ce a făcut el şi de tot ce fac cei pe care i-a făcut el să facă cu semenii lor ceea ce fac şi aceştia acum cu noi. Să răspundă şi pentru mâinile acestea din umflăturile cărora abia mi-au putut scoate cătuşele...

Lagărul Ghencea era format aproape din 30 de barăci acoperite cu carton, aşezate în rânduri. Erau despărţite egal prin mijloc de un gard înalt de scânduri şi sârmă ghimpată. Într-o jumătate erau bărbaţi, în cealaltă erau femei. Jur împrejurul tuturor erau garduri înalte şi sârmă ghimpată. Toate acestea fuseseră construite de către nemţi şi ocupate de armata germană.

După ce am fost predaţi şi preluaţi, ani fost duşi într-una din barăcile astea, care era plină - ticsită de oameni. Cu bagajele pe care le aveam ne-am înfăţişat şefului de baracă spre a ne lua în numărul barăcii pentru masă şi corvoadă. Eram în baraca numărul 7.

La intrarea în baracă era spălătoria. Apoi dormitorul în care erau aliniate pe patru rânduri douăzeci şi cinci de paturi de fier cu un alt rând de paturi suprapuse. Pe paturi erau câteva saltele, câteva rogojini şi cele mai multe aveau doar grătarul de fier gol.

Pe paturile de jos stăteau cei paralizaţi sau cei grav bolnavi. Pe cele de sus sau pe jos, fără paturi, stăteau ceilalţi.

Pentru noi, cei noi veniţi, nu erau paturi. Dar peste câteva zile, plecând un lot la muncă, ni s-au dat şi nouă, la câte doi un pat, fără rogojină, din cele suprapuse.

Pe jos fusese cândva pardoseală de cărămizi, ca la Oradea, dar picioarele paturilor de fier roseseră cărămida, iar în gropile acestea era numai noroi şi apă din ploile trecute prin tavanul spart şi după zăpada trecută prin ferestrele goale.

La cele două capete ale dormitorului - ca şi la mijloc - erau hârdaie mari pentru murdărie în care sutele de oameni din dormitor, în cea mai mare parte bolnavi de diaree, îşi făceau la rând nevoile. Unii stând la rând ţinându-se de pântece şi cerând voie să ajungă cât mai repede.

Toate aceste trei hârdaie erau ocupate zi şi noapte. Nu încetau adesea nici când se împărţea mâncarea la un capăt al coridorului. Se obişnuiseră bieţii oameni cu toate. Aici unii oameni mâncau, iar în faţa lor alţii gemeau suiţi pe hârdău, n-aveau ce face.

Imediat ce ajungeai în baracă primeai un număr şi nu mai aveai nume, ci numărul acela. După el erai strigat la masă, după el la muncă, după el la pat, la planton, la corvezi, la toate.

Hârdaiele pline erau cărate afară şi se vărsau în haznaua din mijlocul curţii barăcilor. Pentru căratul lor se acorda un supliment de ciorbă la masă. Ar fi trebuit să facă treaba asta la rând fiecare om-număr, doi câte doi. Dar erau unii care se înghesuiau permanent, pentru a căpăta ei mereu suplimentul de ciorbă. Cei mai mulţi dintre aceştia erau foşti ofiţeri superiori în armată... Acesta era de fapt un fel de favor aici, unde se suferea cumplit de foame, întocmai ca şi în celelalte părţi pe unde fusesem.

Cum numărul oamenilor era mare şi hârdaiele se cărau în continuu, haznaua se umplea de da uneori pe-afară. Atunci toată curtea era o mizerie şi un miros de nedescris. Nu puteai circula decât păşind de pe o cărămidă sau piatră pe alta. Când călcâi cumva greşit, te afundai cu toată încălţămintea. Cei ce cărau hârdaiele erau stropiţi pe toate hainele de jos şi până sus de murdăria care se usca ca o scoarţă pe hainele lor.

Începură nişte ploi şi lapoviţă. Vântul băga ploaia prin ferestrele sparte şi prin tavanul crăpat. Cei ce veneau de afară de pe la corvezi, cu încălţămintea plină de noroi sau de apă, umpleau totul cu mocirlă curgătoare prin care oamenii umblau stropindu-se pe ochi. Mizeria asta, foamea şi frigul agravară bolile. Începură să zacă tot mai mulţi, nemişcaţi pe paturile lor, cu temperatură mare şi cu gemete neîntrerupte. Când încetau toate celelalte zgomote, te îngrozeai cât de mulţi gem şi tuşesc.

Tencuiala tavanului, veche şi umezită de ploi, cădea uneori grămadă, mai ales noaptea, peste nenorociţii care dormeau cum puteau, pe jos, întinşi sau răsuciţi. Ce amară se întipărise suferinţa pe toate feţele acestor fiinţe care parcă nu mai aveau nimic omenesc în ei. Ţi se sfâşia sufletul văzându-i cum se urau, cum se certau, cum se înjurau şi cum se zvârcoleau în acest noroi întunecat şi murdar. Mai murdar parcă cel sufletesc - decât celălalt. Ce noapte îngrozitoare şi ce întuneric grozav este într-adevăr aici. Iată realitatea din cuvântul cel din Noaptea Sfântă de Crăciun. Iată noaptea aceea despre care vorbeam atunci şi în care rugasem pe Domnul să trimită vestitorii mântuirii, cu bucuria naşterii Mântuitorului Cristos. Noi rugasem pe Dumnezeu să trimită acolo îngerii Săi - iar El, iată, ne-a trimis pe noi. Parcă auzeam pe Domnul spunându-ne: Bine, voi vă rugaţi - Eu, iată, vă ascult. Dar în loc să trimit pe alţii, vă trimit pe voi, cei care vă gândiţi cu durere la ei. Duceţi-vă voi şi le vestiţi că li s-a născut şi lor Mântuitorul. Veţi sta acolo până le veţi mărturisi la toţi cei de lângă voi.

Pentru mine gândul acesta a fost ca o revelaţie divină şi îndată am şi spus celorlalţi fraţi care erau cu mine că nu oamenii ne-au adus pe noi acolo, ci Domnul ne-a trimis pentru ca să mărturisim Evanghelia mântuirii Sale celor ce sunt atât de departe de ea. Cu cât vom fi mai harnici aici în lucrul Domnului, cu atâta vom pleca mai repede.

Atunci am şi început la lucru. Fiecare în altă parte, fiecare cu altcineva. Şi când era liberă ieşirea din baracă, mergeam şi pe la celelalte barăci. Astfel am aflat că mai erau mulţi fraţi de-ai noştri de prin ţară aduşi şi internaţi acolo Toată ziua, fiecare dintre noi eram înconjuraţi de grupuri de tot felul de ascultători, după cum feluriţi erau toţi cei de acolo. De la oameni simpli până la profesori universitari. De la oameni tineri până la bătrâni. Foşti militari, preoţi avocaţi, muncitori, ţărani... Toţi consideraţi neprieteni ai regimului. Printre ei eram băgaţi şi noi, cei cu activitatea religioasă.

Am întâlnit printre fraţii internaţi aici în lagăr şi pe unii dintre cei cu­noscuţi, foşti lucrători în ogorul Domnului înainte. Acum unii ajunseseră să se lepede de Domnul, iar purtarea lor acolo printre ceilalţi nu era cu nimic mai bună decât a unora care n-ar fi cunoscut niciodată pe Dumnezeu.

Când am văzut şi eu pe unul, l-am întrebat asupra comportării sale. Mi-a răspuns supărat şi fricos:

— Eu am terminat-o cu Oastea Domnului pe totdeauna. Când s-a putut, s-a putut. Acum dacă nu se mai poate, eu nu vreau să sufăr pentru asta. Nu vreau să mai am nimic nici cu voi şi nici cu nimeni pentru treaba asta. Vreau să scap de aici cât mai repede şi să nu mai am nici o neplăcere. Voi faceţi cum vreţi, dar pe mine să mă lăsaţi în pace atât aici, cât şi acasă. Am terminat. Şi ne întoarse şi nouă spatele.

Ciudat om şi ciudat fel de a gândi. Mai târziu s-a comportat tot aşa şi acasă. Stătea cu poarta încuiată tot timpul, spre a nu-i călca în curte nici un frate. Când unul dintre fraţii cu care altădată avusese multe amintiri fericite împreună din adunările Domnului, a trecut peste poarta lui şi i-a intrat în curte, rugându-l cu la­crimi să-l primească spre a sta de vorbă cu el doar câteva minute, el l-a ocărit cape un răufăcător că i-a trecut peste poartă, şi l-a dat afară în stradă, încuind poarta.

Ce grozav lucru este ca - după ce te-ai predat Domnului şi ai propovăduit despre El ani de zile altora - la vremea celei mai uşoare încercări să te lepezi în acest hal ruşinos nu numai de Dumnezeul tău, dar şi de tine însuţi, de convingerile tale şi de tot ce ai lucrat frumos în faţa, poate, a unei ţări şi a unei lumi întregi!

Ce folos de scrisul nostru frumos şi de toată propovăduirea noastră, dacă la cea mai mică încercare căreia ne supune Domnul pentru dovedirea credinţei noastre - noi suntem gata să ne lepădăm de Dumnezeul nostru, de Lucrarea Lui, de legământul nostru şi de fraţii noştri! Vai de cei ce au ajuns în halul acesta! Ce preţ să mai aibă ei în faţa lui Dumnezeu, când şi în faţa oamenilor şi-au pierdut orice fel de valoare? (Matei 19:33; Marcu 4:17).

Alţii ajunseseră din cauza foametei să facă tot felul de negustorii vinovate, lucrând pentru ţigări - apoi cumpărând cu aceste ţigări pâinea şi ciorba celor păti­maşi, care pentru o ţigară îşi dau pâinea pe o zi... Sau pe cinci ţigări îşi dau că­maşa din spate, rămânând apoi goi şi flămânzi. După câteva astfel de târguieli din cauza foamei şi frigului, nenorocitul pătimaş cădea la pat. Şi mulţi şi-au dat ast­fel viaţa acolo, murind de distrofic sau de alte boli contractate din cauza foamei...

A-i lua acolo şi puţina hrană care i se da omului ca să nu chiar moară de foame - era ca şi cum i-ai lua viaţa acestui om. Şi au fost unii dintre preoţii şi credincioşii închişi acolo, care au făcut această crimă împotriva semenilor lor închişi împreună cu ei, care, neputând îndura lipsa ţigărilor, îşi dădeau mâncarea pe o ţigară, la cei care, în vreun fel sau altul, reuşeau să aibă acolo ţigări. Ba erau chiar unii fraţi care, când au avut ocazie, au cerut acasă la familiile lor credincioase, la soţiile lor credincioase, să le trimită acolo ţigări în pachet. Nu le-a fost nici ruşine şi nici frică de Dumnezeu să facă aşa ceva. Nici lor, care cereau - şi nici celor de acasă care trimiteau ţigări, pentru a cumpăra pe ele mâncarea nefericiţilor acelora.

O, Dumnezeule, cât de puţini sunt gata să-şi dea viaţa lor. Şi ce mulţi sunt gata să o ia pe a altora! Îngrozitor fel de credinţă pot avea astfel de credincioşi. Şi ce dureroasă trebuie să fie lepădarea Domnului de ei în Ziua Judecăţii Lui!

La unul dintre aceşti fraţi fricoşi am găsit Noul Testament cu psalmii, care îi rămăsese ca prin minune la toate percheziţiile care i se făcuseră până în lagăr. Acum era plin de frică şi voia să îngroape Cartea Sfântă în pământ, spre a nu fi aflată la el, la desele percheziţii care ni se făceau.

— Dă-mi-l mie, l-am rugat eu, şi lasă-l în grija mea. El mi l-a dat bucuros, ca să scape de el.

La o întâlnire cu fraţii apropiaţi, le-am zis:

— Domnul ştie pe unde vom mai ajunge şi cât vom sta prin aceste locuri pustii. Domnul ne-a dat aici un Nou Testament. Eu zic să-l împărţim între noi, fiecare să-şi ia o parte care şi-o alege, apoi îl ascundem în căptuşeala hainei. Şi când vom ajunge la un răgaz, îl scoatem şi ne întipărim din Cuvântul Domnului pe care ni-l păstrăm.

E bine să-l împărţim între noi, căci, dacă s-ar întâmpla să-l afle la vreunul - scapă la ceilalţi. Dar dacă e la un loc - se pierde tot.

Aşa am şi făcut. Unii care l-au iubit mai mult, au învăţat pe de rost din el capitole întregi. Şi ce bine ne-a prins în anii pe care îi mai aveam de tras pe acolo.

De aici am tras învăţământul că în astfel de vremuri când ori tu poţi fi luat de la Biblie, ori Biblia de la tine, să te îngrijeşti din vreme şi să-ţi ascunzi bine o parte din ea pentru a avea-o cu tine. Vei avea astfel nu numai, cu tine, Cuvântul lui Dumnezeu ca o pază şi ca o pavăză - dar şi ca o merinde binecuvântată din care la orice popas potrivit poţi ospăta şi te poţi întări cu pâinea şi cu apa cea vie.

Încă de la începutul muncii noastre de propovăduire în baracă, am observat că printre unii care ascultau, venea obişnuit şi un tânăr slăbuţ şi palid, dar foarte nervos şi împotrivitor.

În timpul stărilor noastre de vorbă cu ceilalţi despre mântuire, despre Judecată, despre moarte, despre Venirea Domnului Isus, despre viaţa şi pierzarea veşnică - el ne întrerupea adeseori cu nervozitate şi chiar cu ură zicând:

— De ce prostiţi lumea cu fleacurile astea? Nu există Dumnezeu, nu există nici o judecată, nici rai, nici iad... Nu există nimic din toate astea. Vedeţi-vă de treabă, oameni, nu-i credeţi pe aceştia.

Iar nouă:

— Nu-i mai zăpăciţi pe nenorociţii ăştia! Nu vă mai legaţi de prostii de astea... Dacă ar fi Dumnezeu, cum ziceţi voi, cum ar îngădui El toate acestea? Dacă ar exista Dumnezeu cu adevărat atunci, uite, ar trebui să-i trăsnească imediat pe aceşti ticăloşi chiar aici pe loc, căci uite-i ce fac. Cutare (arătând pe unul) zice că are milă de paraliticul acela de colo care zace nemişcat pe patul lui - şi când se dă mâncarea se oferă să i-o ducă, iar pe drumul de la ciubărul cu ciorbă şi până la paharul lui, se dă pe după paturi şi-i mănâncă aproape toată porţia nefericitului care în curând va crăpa de foame. O bucăţică de pâine sau o lingură de mâncare este cel puţin o zi din viaţa lui, iar ăsta i-o mănâncă...

Sau ălalalt de colo - îl vezi ce gras este, aici, printre scheletele noastre. Are legături cu cei de la poartă, primeşte pachete de acasă şi câte cinci sute de ţigări. Face comerţul criminal cu ţigări, luând mâncarea nenorociţilor acestora pentru otrava unei ţigări ca le-o dă pentru porţia lor de mâncare. Iar aceşti nebuni şi înnebuniţi i-o dau.

Nu-i vezi cât sunt de pătimaşi că, atunci când vreun miliţian le aruncă în batjocoră câte un capăt de ţigară, sar şapte pe burtă în praf sau noroi ca să-l ia. Spre hazul şi dispreţul celui ce le aruncă prada pe care se bat. Iată-l pe nenorocitul cel de colo care nu se mai poate mişca de pe pat. De şase săptămâni nu mai mănâncă nici o felioară de pâine... Şi-a vândut-o mai dinainte pe ţigări. Şi trăieşte numai cu lingura de ciorbă care i se mai dă. Acum au ajuns la pat toţi cei ce făceau aşa. Sunt nu ştiu câţi aici. Iar ticăloşii aceştia, după ce le-au luat cămăşile, încălţămintea, acum le iau şi mâncarea. O cămaşă bună a ajuns cinci sau chiar trei ţigări. O pereche de bocanci noi, opt sau zece ţigări. Apoi le dă la alţii pe pâine. Uite-i ce geamantane pline au. Uite-i cât sunt de graşi şi cum de bine le merge chiar şi aici. Ei împart totul cu cei ce îi protejează... Şi voi ziceţi că mai este Dumnezeu. Dumnezeu este aici gardianul sau ofiţerul anchetator. Dacă te închini lui şi faci ce-ţi spune el, ai tot ce vrei şi-o duci chiar aici într-un fel de rai. Dacă nu, ăsta-i iadul - uite ăsta-i! Alt iad nu mai există. Şi cum ar putea exista oare un altul mai cumplit ca ăsta! Iar afară sunt alţi dumnezei cu alte raiuri şi alţi diavoli cu alte iaduri. Dar tot cam aşa...

Odată m-am uitat ţintă în ochii lui. Faţa slăbită era albă ca varul şi buzele vuiete îi tremurau. Atunci mi-a fost o milă dureroasă de el şi i-am zis:

— Dumneata eşti un om sincer şi ai un suflet cinstit. Vino te rog la patul meu, să stăm mai de aproape şi mai pe îndelete de vorbă.

Şi ne-am suit pe patul fără rogojină pe care dormeam eu împreună cu fratele Cornel, cu care plecasem de acasă din ziua noastră de Crăciun. Şi am început starea noastră de vorbă amândoi.

Îl chema Cristian... Ce nume frumos şi creştinesc - dar în ce stare sufletească nenorocită ajunsese. Nu era căsătorit, fusese abia logodit când fusese arestat. Avea numai pe mama lui bătrână de care era despărţit de al şaselea an acum. Avea o pregătire superioară şi ocupase un post important în Ministerul Comerţului. Arestarea lui venise pe neaşteptate, tocmai când îşi făcea cele mai frumoase planuri de viaţă...

Am pornit de la exemplul soarelui care există şi care deşi este undeva la o depărtare de mii de ani lumină de pământul nostru totuşi controlează şi determină în totul nu numai viaţa întregului nostru Sistem Solar, ci viaţa fiecărei planete dintre sateliţii săi, în parte. Iar pe această planetă viaţa fiecărei fiinţe, oricât de mare sau de mică ar fi ea.

Iată o câmpie întinsă, cu mii de lanuri de grâu, de porumb, de fire de iarbă sau de păduri cu miliarde de frunze. Aceste miliarde de fire de iarbă ori frunze de arbori, toate cresc în lumina binefăcătoare a soarelui. Priveşte-le dimineaţa când primele lui raze se ivesc, cum se uită toate înspre el, care vine să-i aducă fiecăreia în parte bucuria luminii şi căldurii lui... cum ar veni mama de undeva şi fiecare copilaş al ei îi iese în cale întinzându-i obrăjorul pentru un sărut şi mânuţa pentru un dar. Iar mama le dă fiecăruia. În inima mamei şi în coşul ei, fiecare copilaş în parte ştie că are un loc iubitor şi un dar fericit. Între fiecare copilaş şi mama tuturor, există o relaţie deosebită şi personală.

Tot aşa între fiecare frunză, între fiecare iarbă - şi soare, există o relaţie deosebită şi, cum s-ar zice, personală. Pentru că fiecare îşi primeşte pe stropul său de rouă firicelul lui de rază de acolo, din Centrul Acela de Foc, care este la o distanţă de mii de ani lumină, dar care este totuşi lângă el, ocupându-se chiar de el, de fiecare firicel de iarbă sau firicel de fiinţă.

Nu ziceam şi noi oare când eram copii şi ieşeam zgribuliţi la soare şi somnoroşi, pe prispa casei, ori pe pragul porţii: "soarele meu"; "dă-te la o parte din soarele meu!"

Soarele "meu" - zicem şi acum când ieşim puţintel colea lângă peretele barăcii şi când ne lasă gardianul să ne încălzim la puţin soare ceva mai călduţ afară! Zicem soarele meu căci ştim că de acolo o rază de lumină şi o undă de căldură îmi vine din acel soare numai mie. Acel imens focar de lumină şi căldură are această grijă personală de mine şi are această legătură cu mine. Şi aşa cu fiecare...

— Acum înţelegi cum poate fi Dumnezeu undeva în Spaţiul Imens şi Infinit - şi totuşi ne poate cunoaşte şi ne poate controla îndeaproape şi personal pe fiecare dintre noi? Şi precum soarele, care este izvorul vieţii pentru toate cele sănătoase, tot aşa el este şi izvorul morţii pentru cele bolnave.

Noi zicem că soarele este izvorul luminii şi vieţii, dar adevărul mai adânc este că el este numai mijlocul văzut, oglinda văzută, prin care Dumnezeu, Adevăratul Izvor de Lumină şi Căldură ni le reflectă acestea nouă tuturor. Soarele acesta văzut este şi el numai materie, deci nu poate avea din suie însuşi aceste daruri vii şi nesfârşite pe care le are numai Dumnezeu. În Sfânta Scriptură scrie că Lumina a fost creată în Ziua Întâi, dar Soarele, Luna şi Stelele au fost create în ziua a patra. Au fost deci seri şi dimineţi cu flux şi reflux de lumină care nu venea de la soarele acesta - care nici nu era atunci - ci direct de la Dumnezeu, de la Faţa Lui, de la Inima Lui...

Dumnezeul veşnic ne dă nouă această lumina şi căldură materială, prin acest soare material. Dar noi nu suntem numai materie, ci suntem în primul rând spirit. Ei bine, tot aşa există lumina şi căldura spirituală, care ne vin şi ele tot de la aceeaşi sursă care este Dumnezeu. Şi Soarele Spiritual prin care ne vin aceste daruri spirituale este Cristos. Prin El ne primim viaţa, apoi tot prin El lumina şi căldura prin care ni se întreţine această viaţă în ambele sensuri - atât material cât şi spiritual; viaţa aceasta a noastră, care este numai aparent despărţită în cele două existenţe ale noastre: cea temporară şi cea eternă, când în realitate ele se continuă cu pragul scurt şi neimportant dintre ele, care este moartea. De felul cum ne-o petrecem existenţa asta, depinde continuarea celeilalte: în întuneric sau în lumină, adică în păcat sau în curăţie, în nefericire sau în fericire.

Soarele străluceşte consumându-se pentru toţi, dar dacă cineva se ascunde de faţa lui, pentru acela el străluceşte în zadar. Cristos, Mântuitorul lumii, Şi-a dat Viaţa şi îşi împarte darurile Sale mântuitoare pentru toţi. Dar dacă cineva voit se îndepărtează de El, trăind în păcat - pentru acela toată Jertfa Lui s-a consumat în zadar. Şi aici este toată lupta şi toată osteneala noastră, a acelora care am venit la Soare şi ne bucurăm de binefacerile luminii şi căldurii Lui: spre a-i chema pe semenii noştri care zac în întunericul şi în gheaţa necunoaşterii lui Cristos - să vină şi ei la Cristos, spre a avea viaţa...

Pentru un orb care zace într-un întuneric veşnic, soarele este inexistent. Tot aşa pentru un suflet necredincios care zace în păcat, Cristos este ca şi inexistent. Iar dacă starea primului orb este nefericită, cât de nefericită trebuie să fie starea celui de-al doilea!

— Spune-mi tu, Cristian, în starea ta de necredinţă faţă de Dumnezeu, ai fost tu vreodată fericit? - l-am întrebat eu, după una din acele lungi stări de vorba ale noastre, când ne apropiasem nespus de mult unul de celălalt

— Nu, dragul meu, îmi răspunse el trist cu ochii plini de lacrimi, niciodată eu n-am fost fericit! Mi s-a părut numai că aş putea fi, dar n-am fost. În primii ani ai copilăriei, deşi părinţii mei erau săraci, mi s-a părut că sunt şi eu fericit. Dar curând tatăl meu a murit, iar eu rămas numai cu mama mea, care trebuia să muncească din greu pe la alţii ca noi să avem cu ce trăi şi eu cu ce să învăţ. Atunci când mama mă lua duminicile cu ea la biserică şi ne rugam alături, eram foarte fericit, dar eu nu-mi dădeam seama de asta. Curând însă şcoala şi strada m-au despărţit de sufletul ei şi de credinţa mamei mele. Apoi curând lumea a scos-o şi pe mama din sufletul meu, fiindcă în inima şi în viaţa mea făceam loc tot mai mult unei alte fiinţe, care era o tânără colegă de facultate cu care m-am logodit. Atunci mi s-a părut din nou că sunt fericit... Dar ce curând mi s-a spulberat acest vis.

Acum sunt aici prin aceste pustiuri murdare, cu aceste existenţe la fel de murdare şi în această lume care este o junglă îngrozitoare şi murdară, cu fiinţe respingătoare şi mai primejdioase decât fiarele. Şi nu-mi văd alt rost al vieţii mele decât încetarea cât mai grabnică a acestei existenţe mizerabile şi fără nici un sens. Nu-mi pot explica nici ce rost am şi am avut să vin pe lume....

Şi din ochii lui se vărsau două şiroaie neîntrerupte de lacrimi.

L-am cuprins cu amândouă mâinile de după gât. I-am culcat uşor capul pe umărul meu şi l-am sărutat duios pe lacrimile care îi scăldau obrajii chinuiţi.

— Dragul meu copil, dragul meu Cristian... Plângeam şi eu cu el, legănându-i capul pe umărul şi pe inima mea îndurerată de mila lui.

— Ce nume frumos ai tu, Cristian, numele de urmaş al lui Cristos, de copil al Lui. Mama ta, când ţi-a pus acest nume, a presimţit ea ceva tainic, ceva ceresc. Ce mult te-a iubit mama ta şi ce mult te iubeşte pe tine Dumnezeu. Şi eu te iubesc din toată inima mea, Cristian... Şi tare mult aş dori ca tu să fii salvat din această nenorocită stare în care te zbaţi. Să vii la Domnul Isus. Să ieşi la Soare din acest pustiu mizerabil. Să scapi din această junglă îngrozitoare şi primejdioasă, la Dumnezeu şi Tatăl tău, la Cristos Mântuitorul, Prietenul şi Binefăcătorul tău...

— Cum, zise el mirat, tu mă iubeşti într-adevăr? În felul acesta numai mama îmi făcea când eram bolnav. Şi logodnica mea, când eram descurajat. Acum sunt şi mai bolnav şi mai descurajat ca oricând. Şi nu mai am nici mamă. Şi nu mai am nici logodnică. Sunt aproape şase ani de când am fost rupt de amândouă aceste fiinţe care, singurele, m-au iubit cu-adevărat pe lumea asta. De aproape şase ani mă întreb zi şi noapte dacă mă mai aşteaptă amândouă - sau nu mă mai aşteaptă nici una dintre ele. Că una era prea bătrână... Cealaltă prea tânără... Şi ochii care nu se văd... Acum regăsesc aici, pe umărul acesta, ceva din dragostea amândoura. Oare este adevărat că mai există pe lumea aceasta printre oameni o dragoste adevărată? Eu n-am cunoscut până acum decât silnicie, înşelătorie, ură şi egoism.

Atunci - şi aşa - s-a închegat între noi legătura prin care Cristos Şi-a făcut un tot mai frumos drum spre înţelegerea şi spre simţirea vieţii lui Cristian.

Îmbrăcămintea lui se rupsese de tot în cei câţiva ani cât umblase terfelit prin toate peşterile astea. Hrana îi era atât de puţină pentru trupul lui tânăr şi slăbit. Am rupt din puţinul nostru de hrană şi îmbrăcăminte şi i-am dat şi lui. Asta ne-a înfrăţit şi mai mult. Seara şi dimineaţa ieşeam pentru număr în faţa barăcilor. Trebuia să stăm aliniaţi în rânduri de câte cinci, până ce se făcea numărul pe toate barăcile întregului lagăr. Ne era foarte frig. Stăm aproape tot timpul spate la spate ca să ne încălzim unii pe alţii. Uneori ne cuprindeam cu aripile hainei unul pe altul. Pe Cristian îl luam mereu ori eu ori fratele cu care eram alături între aripile hainelor noastre ca să-l ocrotim de vântul rece şi tăios. Tremuram, dar tremuram împreună. Şi până la urmă ne încălzeam.

În lungul timp de aşteptare la număr, adesea cântam... La Oradea, acum trei ani, aveam cântarea "Vreau lângă Dumnezeu..", aici cântarea noastră deveni Psalmul 125: "Cei ce se-ncred în Domnul..."

De cuvintele puternice şi de melodia plăcută a acestui psalm, curând fură cuceriţi cu toţii din dormitorul nostru. Şi adeseori cântarea psalmului îi antrena pe mulţi, până când cineva observa că vine gardianul furios şi ne făcea atenţi spunând dintr-o dată:

— Pssst!...

În zilele de sărbătoare când era ceva mai călduţ şi puteam ieşi mai liberi din baracă, mergeam şi pe la alţi fraţi din celelalte barăci şi chiar puteam să ne rugăm mai pe ascuns printre paturi împreună. Am regăsit cu aceste ocazii şi pe mulţi alţi fraţi cunoscuţi - şi chiar vechi prieteni sau cunoscuţi din afara Lucrării Domnului - care acolo au început să se apropie de Dumnezeu şi să caute Cuvântul Lui.

Noaptea în baracă trebuia să facem de planton câte trei pe noapte. Am făcut în aceste schimburi de multe ori. Când vedeam aceste sute de oameni zăcând întinşi pe aceste paturi de fier sau pe jos, înghesuiţi unii în alţii, mi se părea că sunt într-un uriaş sicriu, într-o fioroasă groapă comună în care zăceam ca nişte cadavre, aceste rămăşiţe omeneşti. Îmi vedeam umbra proiectată printre paturi pe pereţi, mare şi neagră, ca o moarte...

Atunci mi-a venit în gând şi am compus poezia: Noapte în Gheenă, cu strofa:

...Plantonul doar mai mişcă, târându-şi prin unghere
O umbră uriaşă de schelet străveziu.
- Cum trece, parcă-i moartea, ce numără-n tăcere
Cinci sute de cadavre închise-ntr-un sicriu...

O dată pe săptămână eram duşi la o baie-duş. Abia acolo puteai să-i vezi în ce stare jalnică erau aceşti bieţi oameni. Schelete pe care era întinsă sau lăbărţată o piele aproape vânătă. Erau galbeni-palizi. Celor care la venirea lor fuseseră graşi, pielea le atârna acum nefolositoare, ca nişte falduri pe trupul rămas fără carne. Coastele şi spinarea le ieşeau împungând în afară, iar în locul burţii era o groapă adâncă. Pe trupuri: bube, rane, cicatrici, vânătăi - şi la şolduri: scoarţe, ca pe copaci, de zăcerea pe scânduri, pe fier, ori jos.

Lagărul era un centru din care se triau pentru munci toţi cei ce erau în stare să muncească. Aici eram trei categorii: apţi, semiapţi şi ianpţi. Săptămânal ieşea în curtea lagărului o comisie în jurul unei mese pe care erau duse dosarele noastre. Fiecare din cei strigaţi treceau prin faţa comisiei unde medicul şi mai marii, decideau dacă este în una sau în alta din cele trei categorii. Odată ce se împlinea numărul complet pentru un detaşament, cei rămaşi treceau înapoi în dormitoare, iar cei aleşi erau scoşi şi duşi spre canal, spre şantiere, spre colonii de muncă...

Cu venirea primăverii, detaşamentele celor plecaţi spre munci împuţinaseră efectivul lagărului, iar mâncarea slăbi şi mai mult. Acum crescuse iarba pe lângă garduri, şi foarte mulţi dintre noi culegeau şi îşi umpleau castronul cu iarbă ca atunci când le va pune polonicul de ciorbă caldă, să se moaie puţini şi să-şi poată umplea stomacul cu ceva. Slăbisem încât, când era soare şi stăteam proptiţi de pereţii barăcilor, părea că suntem nişte moaşte din sicrie la lumina soarelui.

Percheziţiile se făceau de câte două-trei ori pe săptămână. Atunci trebuia să te dezbraci când pe jumătate, când de tot. Şi cu toate boarfele pe care le mai aveai, aşezate şi desfăcute pe jos, prin praf ori prin noroi - să aştepţi pe cei ce veneau să ţi le scormonească, zdreanţă cu zdreanţă şi petic cu petic. Apoi, după ce ţi le răvăşeau cu băţul ori cu cizma, trebuia să ţi le aduni iarăşi în traista peticită. Unele percheziţii erau mai blânde, fie pentru că cei ce le făceau erau mai plictisiţi, fie pentru că nu erau prea supravegheaţi. Dar când gardienii aceştia erau mai prelucraţi, ori pentru a nu deveni obişnuinţă toată treaba percheziţiei, atunci totul se făcea cu o deosebită severitate.

Se apropiau Paştele 1953. Pentru Noaptea de înviere trebuia să ni se pregătească ceva cu totul deosebit..., "ca de Paşte".

Era imediat după miezul nopţii, clipa când în toată lumea creştină răsunau primele clopote de Paşti. În baracă năvăliră o echipă de zece gardieni strigând deodată cu toţii din toate puterile:

— Dreeepţi! Percheziţia! Dreeepţi! Dreeeepţi!... Buimăciţi, toţi sărirăm în picioare.

— Dezbrăcaţi la pielea goală! Desfaceţi tot bagajul, apoi cu faţa la perete! Repede, repede!...

În scurtele pauze dintre strigăte şi înjurături, de afară răzbătea până la noi, prin ferestrele sparte, zvonul clopotelor de înviere de la toate bisericile Bucureştilor.

Şi până la revărsatul zorilor am trăit noi, am petrecut noi noaptea învierii din 1953 între cele mai jalnice sunete ale clopotelor din vreo zi de Paşte... şi între cele mai cumplite înjurături şi maltratări din vreo zi de iad.

Îndată după Paşte începură plecările detaşamentelor şi mai dese iar în atmosfera asta de despărţiri şi de necazuri, mulţi dintre cei ce se apropiaseră de Dumnezeu, trăiau clipe de grele ispitiri sufleteşti. Am văzut atunci încă un adevăr trist, anume acela că în astfel de vremuri foarte puţini oameni vin cu sinceritate la Domnul doar pentru iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului lor. Cei mai mulţi vin dintr-un fel de speculaţie, un fel de târg cu Dumnezeu. Omul speră într-un câştig imediat care trebuie să fie o minune. Ori căpătarea imediată a eliberării din închisoare, ori, cel puţin, mai multă mâncare şi o fericită schimbare a condiţiilor grele. Dacă nu se întâmplă nici una, nici alta, credinţa lui slăbeşte, nădejdea lui piere, dragostea lui interesată faţă de Dumnezeu se spulberă - şi omul recade în aceeaşi apatie şi deznădejde în care era înainte de aceasta. Dar mult mai nefericită.

Mulţi ne şi spuneau:

— Şi ce-mi face Dumnezeu acum imediat, dacă eu cred în El?

— Îţi dă iertarea păcatelor şi înfierea cerească.

— Bine - dar altceva şi mai necesar şi mai concret - acum?

— Nimic mai necesar ca asta!

— Eliberarea de aici. Iar până atunci mâncare. Să mă satur odată! Altfel, ce folos am că voi crede în Dumnezeu?

— Dacă veţi crede, va veni şi asta.

— Când? N-am vreme să mai aştept. Iar dacă nu-mi dă acum - să mă lăsaţi în pace. Sunt sătul de poveşti. Drumul la inimă trece prin stomac... Aşa a trecut totdeauna.

Inima acestora era stomacul. Nimic n-a putut-o urca mai sus. Aşa era şi pe vremea Mântuitorului. Şi atunci oamenii îi cereau întâi mâncare şi apoi Cuvânt şi Credinţă. Câtă luptă s-a cerut pentru ca omul să se ridice - şi ce puţin îi trebuie până cade iarăşi!

Şi astfel puţini se mai interesau de Dumnezeu după ce nu se petrecu nici o minune cu ei.

Mai rămăseseră totuşi două suflete puternic ataşate de Cristos, dar încă nehotărâte cu legământ. Unul era Ionuţ, iar celălalt Cristian. Era minunat să vezi transformarea divină care se petrecea în ei, văzând cu ochii. Ajunseseră la o înaltă înţelegere a tainelor mântuirii şi slujirii lui Dumnezeu. Dragostea inimii lor mergea crescând împreună cu înţelegerea minţii lor pentru Cristos. Şi lumina le acoperea tot mai fericită faţa şi fiinţa lor.

Legământul cu Domnul a venit în viaţa lui Cristian în ziua de 22 aprilie a acelui an neuitat.

Presimţeam despărţirea noastră apropiată şi doream ca aceasta să nu vină înainte de predarea lui în întregime şi cu legământ lui Cristos Domnul, pentru a fi sigur de mântuirea sufletului său.

În ziua aceea stăteam amândoi unul lângă altul, proptiţi cu spatele la peretele călduţ al barăcii, cu ochii închişi şi cu faţa spre soarele care ne mângâia toată fiinţa, îl întreb:

— Cristian, spune-mi tu care a fost cea mai fericită zi din viaţa ta?

— Până astăzi - îmi zise el oftând cu întristare - eu nu-mi aduc aminte să fi avut nici o zi despre care să pot spune că a fost fericită. Dar tu ai avut o astfel de zi? Şi dacă da, spune-mi care şi cum a fost.

— O, eu am avut nenumărate astfel de zile, Cristian. Dar cea mai fericită dintâi zi din viaţa mea a fost ziua legământului meu cu Dumnezeu. N-am să uit niciodată ziua aceea.

— Povesteşte-mi-o cum a fost.

Şi i-am povestit-o atunci şi lui, cum v-am povestit-o şi vouă, aceea zi de 8 iunie 1930. Ziua Rusaliilor neuitate, ziua rugăciunii şi lacrimilor mele de atunci, a întâlnirii mele cu Cristos, a transformării cereşti care s-a petrecut cu mine şi în mine în ceasul acela. A cerului deschis şi strălucit în care am fost atunci şi în care mă străduiesc să rămân sufleteşte până când voi ajunge cu adevărat şi pe totdeauna în El.

— Dar tu Cristian, nu doreşti să ai o astfel de zi în viaţa ta? am încheiat eu.

— Ba da! îmi zise el luându-mi amândouă mâinile mele în mâinile lui şi lipindu-le pe inimă.

Apoi îşi plecă duios capul pe umărul meu şi în lumina fericită a acelui soare strălucit din vârful unei întunecate primăveri, s-a făcut în viaţa lui Cristian una din cele mai minunate învieri din moartea unuia dintre cele mai pierdute suflete... "În noaptea aceea" strălucise pentru Cristian o lumină atât de minunată, ca pe câmpiile Betleemului său.

N-am să uit niciodată mărturisirea lui de credinţă în Dumnezeu, de recunoştinţă faţă de Cristos, dulcele lui Mântuitor şi de mulţumire faţă de dragostea Duhului Sfânt, care lucraseră în viaţa lui în aşa fel întocmai toate lucrurile - ca el să ajungă acum aici la această transformare cerească.

Ce adânc şi ce limpede vedea el acum tot ce făcuse bunătatea Domnului, pentru a-l aduce până aici. Ce salvatoare fusese pentru el şcoala suferinţei prin care trecuse - şi fără de care el n-ar fi putut ajunge niciodată ziua acestei fericite împreunări cu Dumnezeu...

Plângeam amândoi ca în cea mai mare durere, atât eram de fericiţi. Lacrimile noastre prelinse pe obraji curgeau, căzând împreună ca nişte picături de soare topit mistuindu-se în pământ şi în cer. Cred că toţi îngerii Betleemului cântau sau plângeau şi ei cu noi...

— Eşti fericit acum, Cristian? l-am întrebat privindu-i printre lacrimi faţa lui, care parcă strălucea.

— Da, şopti el îmbrăţişându-mă tremurând de bucurie. Acuma da, sunt fericit. Slavă veşnică Marelui meu Mântuitor şi Dumnezeu Isus Cristos. Ah, în ce iad îngrozitor am fost şi în ce rai strălucit am ajuns - şi ce fericit am ajuns. Ce orb eram - şi ce luminos văd acum! Ce nefericit am fost - şi ce fericit am ajuns. Dumnezeu să te binecuvânteze, Traian. Dacă numai pentru mine ar fi trebuit să fii adus aici, să nu-ţi pară rău, cum cred în clipa asta că nici lui Cristos nu-I pare rău de suferinţele Lui pentru mine. Căci ceea ce a rodit astăzi din aceste suferinţe în viaţa mea este atât de minunat... o, atât de minunat!

Şi mă săruta plângând - şi plângea sărutându-mă...

— Acum nu-mi mai pare rău dacă trăiesc sau mor. Dacă mor, ştiu ca voi vedea pe Răscumpărătorul meu şi El mă va despăgubi acolo pe totdeauna de tot ce am îndurat pe pământ. Dacă trăiesc, aş dori să mai ajung odată afară şi să-mi aflu în viaţă pe măicuţa mea scumpă, s-o iau de mână cum mă lua ea de mână pe mine cândva - şi acolo, în bisericuţa unde n-am mai intrat de când aveam şapte anişori, să mergem amândoi să îngenunchem împreună, să-I mulţumesc şi să-L laud pe Dumnezeul meu şi al ei, Care a avut o atât de mare milă de noi...

La două zile după asta a plecat şi Cristian într-un detaşament spre Canal. Ziua despărţirii de el a fost ziua uneia dintre cele mai grele despărţiri din viaţa mea. El era unul dintre cei mai minunaţi copii ai Domnului, pe care îl născusem în lanţurile mele. Înţelesese atât de bine Adevărul şi se unise atât de total şi de frumos cu Dragostea lui Dumnezeu, încât îl simţeam suflet din sufletul meu.

Ne-am promis că oricând vom ieşi din acest întuneric să ne căutăm şi să ne găsim unul pe celălalt. Dar amândoi presimţeam că nu ne vom mai vedea niciodată pe pământ. El era atât de slăbit, iar eu eram atât de bolnav cu inima.

Acum ştiu bine că trupul lui a rămas undeva în pământ la Canal, căci nu am mai aflat nici o urmă de viaţă despre el. Dar sufletul lui mă aşteaptă în ceruri, unde, prin Harul Dulcelui nostru Isus, ştiu că ne vom revedea în curând.

Dintre câte suflete am mai văzut venind la Domnul după aceea şi dintre câte legăminte am auzit - nici unul nu mi s-a părut că a fost aşa de frumos ca al lui.

Toţi cei cu care venisem aici în martie, plecaseră care încotro. Plecaseră şi cei cu care stabilisem o oarecare legătură sufletească prin ceea ce arătaseră şi ei că se apropiau de Dumnezeu.

Între timp îmi creasem alte prietenii, dar cei mai mulţi ajunseseră într-o aşa stare de descurajare, încât nu mai puteau suferi nici măcar să audă vorbindu-se despre Dumnezeu. Foamea şi mizeria îi îndobitociseră atât de mult, încât nu mai căutau nimic altceva decât mâncare şi ţigări. Erau atât de nervoşi şi înrăiţi încât stăteau gata totdeauna de ceartă, de insulte, de ocări şi de bătaie pentru orice nimic. Nimeni nu mai era prieten cu nimeni şi fiecare îl ura pe fiecare. Şi toţi doreau să moară cu toţi.

Nu mai veneau noi, iar din cei vechi mai rămăseseră doar cei bătrâni, bolnavi şi paralizaţi. Se vedea că sosise desfiinţarea lagărului. Cei care totuşi mai erau buni să lucreze câte ceva, începură să fie triaţi şi duşi spre munci uşoare la grădinărit. Aşteptându-mi plecarea, mai căutam pe ici pe colo câte un suflet care să mai dorească după Dumnezeu şi să-l intereseze mântuirea. Dar în condiţiile acestea de spargere şi foamete - nimeni nu mai avea răbdarea nici interesul să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Se saturaseră toţi. Simţeam că tot ce putusem face aici am făcut. Cuvântul s-a mărturisit - şi fiecare l-a auzit. Şi fiecare a ales. Misiunea mea aici se sfârşise.

În ziua când am simţit limpede acest lucru, a apărut din nou masa cu dosarele şi cu comisia de triere, între barăcile lagărului. Printre cei strigaţi am auzit şi numele meu.

— Prezent! am răspuns eu şi am păşit în faţa doctorului cu halat alb. Eram dezbrăcat până la brâu.

Doctoriţa mi-a luat tensiunea:

— Unsprezece cu nouă, a dictat ea celui ce scria în dosarul meu. Apoi, ascultându-mi inima, dicta mai departe: Stenoză mitrală, deocamdată compensată. Munci uşoare, jumătate normă! Altul!

Era începutul lunii iulie 1953.

S-a format din nou încă un detaşament de vreo cincizeci de oameni între care şi eu. Au venit nişte camioane, ne-au încărcat şi spre seară eram la Colonia Popeşti-Leordeni de lângă Bucureşti. Colonia era aşezată pe un deal de pe marginea Dâmboviţei, în mijlocul unui câmp larg de grădini şi sere. Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu se improvizaseră nişte dormitoare, o bucătărie, magazii şi birouri, pentru cele două-trei sute de deţinuţi politici din Ghencea cu pedepse administrative între 12 şi 60 de luni, care eram trimişi aici.

Când am ajuns noi în curtea coloniei înconjurată cu sârmă ghimpată, aici era gol fiindcă cele vreo şase-şapte brigăzi nu veniseră încă de la muncă. Dar curând apărură la capătul aleii cu arbori care ducea în colonie, încolonaţi pe câte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.

În faţa coloniei brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta. Cineva strigă:

— Percheziţie!

Tresării. Ce cuvânt groaznic!

De la rândul întâi, începând din dreapta, fiecare deţinut ţinând mâinile sus, trebuia să treacă prin faţa gardianului înarmat care îl controla în traistă, în sân, prin buzunare, pe mâneci, prin pantaloni, de sus şi până jos, pentru a nu aduce ascuns nimic de pe câmp.

— Ce pot aduce de pe câmp? întreb pe unul.

— Legume, zarzavaturi de pe unde lucrează. N-au voie nici să mănânce şi nici să ia cu ei nimic. Dar de mâncat mai mănâncă aplecaţi acolo în lanul de roşii, de ardei, de varză, de castraveţi, de ceapă, de praz. Cine îi poate opri de tot când ei lucrează între ele? Şi aici se dă de mâncare foarte puţin, iar oamenii înfometaţi şi slăbiţi ar mânca. Acolo în câmp mănâncă gol tot ce apucă. Cartofi cruzi, praz gol, chiar şi ardei iuţi. E grozav cum le pot mânca goale, căci pâine nu au. Când ajung la roşii sau varză - este altceva. Dar praz gol, usturoi gol, ardeiul gol!

— Dar la Ghencea cum mâncam iarbă goală? Şi încă ce iarbă, de pe marginea gardurilor! Foametea cea mai cumplită nu-i atunci când n-ai ce să mănânci deloc. Atunci, după câtva timp, nu mai simţi foamea şi mori. Foametea adevărată este atunci când nu ai ce să mănânci cât să te saturi niciodată. Când ţi se dă să mănânci nu ca să trăieşti, ci ca să nu mori...

Ne uitam printre sârme la cei ce veneau de pe câmp. Pe vechile lor haine cu care veniseră de câţiva ani de acasă, erau zeci de petice de felurite mărimi şi culori, încât nu puteai şti care fusese culoarea "hainei" la început. Până şi pe şepcile ori căciuliţele cu care umblau şi acum, în iulie, era plin de petice, ca şi pe traistele legate cu aţă pe după gât. Şi în lagăr erau îmbrăcaţi la fel. Dar aici, duşi pe la munci, erau şi mai rupţi şi mai peticiţi. Unii chiar şi pe îmbrăcămintea încă neruptă puneau petice, pentru protecţie şi prevedere. Nimeni nu ştia cât timp are să stea aici. După ce expira termenul primei condamnări, putea uşor urma prelungirea lui, automat, oricât. Ţi se comunica numai că pedeapsa ţi s-a prelungit încă cu câteva luni sau zeci de luni... Deci petice - cât mai multe petice - fiindcă dacă ţi se rupe haina - gol rămâi. Alta nu mai ai. Peticul devenise astfel nu numai o înţelepciune, ci şi o manie. Ba chiar o podoabă. Mizeria îşi are şi ea o fală a ei.

Mâine ne vor scoate şi pe noi la muncă, fac din noi două brigăzi. Şi uite aşa cu ăştia vom veni mâine seară! Între timp de la cei percheziţionaţi se confiscară o grămadă de legume de toate felurile: varză, cartofi, praz, ceapă, roşii.

— La bucătărie cu ele, porunci unul din gardieni. Iar voi - zise el la vreo trei amărâţi la care aflaseră mai multe - la carceră! Să vă învăţaţi minte să nu mai prăpădiţi avutul poporului, bandiţilor.

În dimineaţa următoare eram aşezaţi în două brigăzi. Ne numiră "cardiaci" şi ne fixară un regim de muncă de 4 ore pe zi. Două ore dimineaţa de la 8 la 10 iar două după-masa de la 4 la 6, când nu era soare puternic. N-am fi putut rezista şi la muncă şi la soare. Când lucram mai aproape, veneam la amiază în colonie. Când lucram mai departe, rămâneam în câmp undeva la umbră. Mâncarea era ceva mai multă ca în lagăr, dar mult mai puţină de cât aveam nevoie.

Duminica nu lucram. Cu cei câţiva fraţi mai vechi şi mai noi ne puteam întâlni atunci ascunşi pe după dormitoare, ca să ne rugăm şi să citim din partea mea luată din Noul Testament, desfăcută în lagăr, pe care o păstrasem ascunsă în căptuşeala hainei mele...

Mişcarea şi aerul ne făcea bine. Munca nu era nici prea lungă şi nici prea grea, dar noi eram slăbiţi peste măsură de mult. Peste două săptămâni primirăm cărţi poştale să scriem acasă. Aveam dreptul la un pachet de 5 kg. alimente şi la un vorbitor pe lună. Familiile trebuiau să vină la noi doar în zilele de duminici când nu se lucra.

Am scris şi eu la Simeria unde ştiam că îmi este fiica cea mai mică la şcoală. Au venit de acolo cu ea cei doi, sora Fiica şi fratele Valer - care m-au ajutat mult în anii aceia de mari necazuri, nu numai pe mine, ci şi pe mulţi alţii.

Aşa au trecut cele patru luni de muncă, din iulie până în octombrie, în răstimpul cărora mi s-au întâmplat multe, dar pe care nu am răgazul să le înşir. Una însă am s-o spun, fiindcă era să mă coste viaţa. Iat-o:

Într-o zi eram brigadă de serviciu pe colonie. În astfel de zile, brigada de serviciu trebuia să asigure bunul mers al bucătăriei cu lemne, apă, curăţenie şi tot ce era necesar pregătirii hranei pentru toată colonia. Când lemnele se terminau, trebuia coborât în pădurea de sub colonie şi doborât un alt lemn, apoi curăţat de crengi şi adus pe braţe în colonie spre a fi despicat în bucăţi bune de pus pe foc. În acest scop colonia nu avea decât un topor cu gura ştirbă, cum loviseră cu el prin pietre şi cuie, câţi tăiaseră înainte - şi un târnăcop. Cu aceste două scule te chinuiai să dobori lemnul, să-l cureţi şi să-l despici bucăţi.

Am coborât în pădure opt inşi cu un gardian de pază. Au ales un fag gros care au crezut că va fi mai uşor. Fagul avea o burtă la mijloc şi, după vreo două ore de opinteli cu toporul şi cu târnăcopul, am reuşit să-l doborâm şi să-l curăţim de crengi.

Mai grea era problema căratului întreg până sus în colonie, fiindcă dealul era foarte abrupt, iar distanţa de urcuş până în colonie era de vreo 2-300 de metri în pantă de aproape 45 de grade. Gardianul ne-a aşezat câte doi şi, cu o prăjină, tre­buia să-l ridicăm şi să-l ducem astfel, pe mâini, toţi opt, până la bucătăria coloniei.

Eu şi cu încă unul am fost puşi la capătul cel mai gros, iar ceilalţi, câte doi, împărţiţi egal până la vârf. Lemnul era foarte greu fiindcă era verde şi gros. Am mers aşa cu el, făcând fiecare pas cu icneli, cu gemete şi cu primejdia să-l scăpăm în fiecare clipă pe picioare. Gardianul înjura şi ameninţa, fiindcă totul era grăbit şi nu avea alt mijloc de cărat decât acesta. Din loc în loc mai puneam jos, dar era şi mai greu după aceea să-l ridicăm.

Cam pe la jumătatea drumului m-am împiedicat de o piatră şi, căzând, tot lemnul a lunecat pe partea mea. Atunci am simţit ca o fulgerătură usturătoare sub stomac şi n-am mai putut face nimic. Foarte cu greu m-am ridicat de jos şi gardianul ne-a dus în colonie ca să vină cu alţii pentru a duce lemnul mai departe. Hernia asta dublă, primită atunci, am purtat-o încă zece ani, muncind aşa, până în anul 1964, după eliberarea definitivă, când m-am internat pentru operaţie la Cluj.

Sosise octombrie, când muncile la câmp se terminaseră şi când începuseră lungile ploi reci de toamnă. Noi în colonie se vedea că nu mai avem nici un rost. Aprovizionarea noastră se făcea foarte greu, trebuind adus totul de departe, iar lemnele pentru încălzit şi pentru bucătărie, am văzut cum se puteau procura. Se vedea bine că trebuia să fim duşi de aici, fiindcă şi gardienilor de pază şi personalului administraţiei le venea foarte greu să vină mereu şi să facă naveta până în oraş unde îşi aveau familia şi locuinţa.

Noi eram ţinuţi toată ziua în colonie cu program de cameră, adică nu făceam nimic decât să consumăm atâta cât ni se dădea, adus aici cu multă greutate, pe deal şi prin noroaie.

Atunci mi-a venit în minte visul din 2 martie cu 2-4-2. Am socotit zilele de la acea dată. Pe ziua de doi noiembrie aveau să de împlinească 242 zile. Sau în luni, 2 şi cu 4 şi cu 2, erau exact 8. Am început să cred că vom sta aici neapărat până în ziua de 2 noiembrie.

Mai era aproape o lună de zile până atunci. În condiţiile asta cu toţii se aşteptau să nu mai stăm aici nici trei zile. Dar lucrurile se amânau - şi nimeni nu-şi putea explica de ce.

Astfel au trecut toate zilele ploioase şi reci ale lui octombrie. A venit 1 noiembrie şi nu se vedea nici o mişcare din care să se pregătească plecarea.

La cei câţiva apropiaţi le spusesem visul meu din trei părţi, a cărui primă parte cu 242 se împlinea pe 2 noiembrie. Şi de asemenea le spusesem şi încredinţarea mea că noi vom sta aici până se va împlini atunci numărul celor 242 de zile.

Şi într-adevăr aşa a fost.

În 2 noiembrie ne-am trezit pe la ora cinci în zgomot de motoare. Ne-am uitat pe ferestre. Afară ninsese un strat subţire de zăpadă iar pe aleea care ducea în colonie, câteva maşini-dube aşteptau.

Îndată începu alarma pregătirilor de plecare. Forfotă, strigăte, înjurături şi ordinele gardienilor:

— Echiparea cu tot bagajul. Dă-i drumu’ afară repede, repede... Încolonarea, alinierea, numărul, repede-repede...

În mai puţin de un ceas eram îmbarcaţi în dube şi gata să fim transportaţi la gară.

Încă în duba maşină, între cei doi fraţi apropiaţi, cărora le spusesem de multă vreme taina înştiinţării privitoare la timpul rânduit să-l petrecem aici - lăudam pe Domnul Dumnezeul nostru pentru minunatele Sale orânduiri cu care prevăzusem totul. Îi mulţumeam Domnului pentru că ne înştiinţase mai dinainte despre numărul zilelor rânduite să le suferim, iar acum ne arătase limpede că nimeni nu putuse nici să scurteze şi nici să lungească acest timp peste cât hotărâse El. Ce liniştitoare şi fericită era încredinţarea aceasta pentru inimile noastre. Ce Puternic şi ce înţelept este Dumnezeul nostru. Şi ce mare este dragostea şi grija Lui pentru noi când trebuie să trecem prin încercările deosebite pe care El în planul Său mântuitor le-a pregătit pentru noi. Iată cum ne-a înştiinţat încă de la începutul zilelor de necaz, cât va trebui să dureze necazul acesta, întocmai cum spune în Apocalipsa cap. 2, versetul 10: "Nu te tenie niciodată de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii dintre voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte - şi îţi voi da cununa vieţii..."

Da, un necaz ale cărui zile sunt numărate. Şi nimeni nu le va putea nici scădea nici adăuga, fiindcă El, Domnul le-a hotărât. Tu, care le suferi, întăreşte-te şi crede. Vei vedea că întocmai aşa va şi fi.

Oamenii cred că ei fac ce vor. Sau că întâmplarea face ce vrea cu noi. Dar adevărul este că Mâna Domnului este cea care face ce vrea. Şi voia lui este cea care hotărăşte totul cu privire la noi.

Uneori din cauza marilor încercări sau a puţinei noastre credinţe, dragostea Domnului ne înştiinţează mai dinainte prin mijlocul tainic al viselor, în timpul somnului, când fiinţa noastră se desparte cel mai uşor în cele două mari părţi ale ei - trupul şi sufletul. Duhul Domnului înştiinţează duhul nostru cu privire la câte ceva ce ne aşteaptă în viitor. Dar înştiinţarea aceasta se face atât de tainic şi de frumos, încât înţelegerea noastră dezleagă această taină numai de la jumătatea ei spre sfârşit. Totdeauna însă în timp destul de potrivit pentru ca bucuria noastră să meargă mereu crescând pe măsura limpezirii pe care ne-o dăruieşte vremea şi Dumnezeu.

În felul acesta noi căpătăm dulcea încredinţare de nezdruncinat că suntem în iubitoarea grijă a Tatălui şi Mântuitorului nostru, care veghează ca nimic să nu depăşească nici puterile noastre, nici timpul Său. Pentru ca inimile noastre puse în foc să se călească şi să nu se ardă. Să ne facă binele, iar nu răul. Să ne fie spre câştig totul - iar nu spre pierdere...

Învăţământul acesta să-l tragem din toate. Noi nu suntem nici în mâinile oamenilor, nici în ale soartei, nici în ale întâmplării. Ci suntem în Mâinile Puternice, Sigure, Milostive, Bune, Înţelepte şi Iubitoare ale Domnului şi Dumnezeului nostru. Chiar şi mâinile celor în care pare că suntem noi - chiar şi aceste mâini ale lor sunt tot în Mâinile Lui. Şi El nu va îngădui niciodată ca mâinile oamenilor să ne facă nici mai mult, nici mai greu decât atâta cât este neapărat necesar pentru binele nostru.

Dar lucrul acesta nu-l vede decât acela care crede, în umblarea cu Dumnezeu nimic nu se poate nici vedea şi nici explica fără credinţă. Numai în măsura în care crezi - vei şi vedea. Crezi puţin - vezi puţin. Crezi mult - vezi mult. Crezi totul - vezi totul. Nu crezi nimic - nu vezi nimic.

În lucrurile omeneşti, lumeşti, trupeşti - se cere vederea. Dar în lucrurile dumnezeieşti se cere credinţă. Fără ea nu poţi nici vedea şi nici explica nimic din lucrurile duhului şi veşniciei. Şi acestea sunt cele adevărate. Celelalte sunt numai părere şi deşertăciune.

Deci iată-ne conştienţi şi siguri în Mâinile lui Dumnezeu, Care lucrează cu noi în chip atât de tainic şi atât de minunat.

S-a încheiat prima dintre cele trei etape despre care am fost înştiinţat. Urmează a doua. Ştim că vom merge acum într-o localitate al cărei nume va începe cu litera C. Şi că acolo va trebui să stăm alt 2-4-2. Că din nou va veni o zi de 2 din care va începe etapa a treia cu H.

O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, ce tainice dar şi ce iubitoare sunt pentru noi căile Tale pe care ne porţi. Ce mare este grija Ta şi dragostea Ta cu care ne porţi pe aceste căi. Ce siguranţă şi ce bucurie avem noi în Mâinile Tale. Ce plan minunat şi strălucit ai alcătuit Tu pentru noi şi ce fericite sunt sufletele noastre când vedem şi înţelegem acest dumnezeiesc adevăr. Te rugăm ajută-ne ca-n orice vreme şi-n orice condiţii, fiecare dintre noi să ne bizuim cu toată puterea şi încrederea inimilor noastre pe dragostea şi înţelepciunea Ta. Să nu ne îndoim nici o clipă de puterea şi ocrotirea cu care veghezi asupra noastră. Pentru ca nu numai noi să fim plini de bucurie cu Tine - ci şi Tu cu noi.

Slavă veşnică Ţie! Amin.

Slăvit să fie Domnul.

Numărate-s ale mele

Numărate-s ale mele zile,
Câte-am rânduite:
Câte vitrege şi grele,
Câte dulci şi fericite,
Câte triste şi amare,
Câte libere şi sfinte,
Câte-n zâmbet şi-n cântare,
Câte-n lacrima fierbinte,
Câte printre fraţi la masă,
Câte prin străinătate,
Câte dus - şi câte-acasă –
Numărate-s toate-toate.

Număraţi mi-s paşii-n viaţă
Şi mi-s urmele ştiute:
Câte-mi sunt făcute-n faţă,
Câte-s în ascuns făcute,
Câte-s merse-n curăţie,
Câte-s în păcat umblate,
Câte-s nevinovăţie,
Câte-s fapte necurate,
Câte-s după Domnul duse,
Câte-s celui rău vândute,
Câte se sfinţesc sau nu se,
Toate-toate-mi sunt ştiute...

Tu, ce ştii a mele zile
Toate câte-am numărate,
Binecuvântează-mi-le,
Scrise-n Cartea Vieţii,
Toate şi-ale lor umblări umile
Fă-le binecuvântate.
Tu, Cel care-mi numeri paşii
Şi-mi ştii urmele prea bine,
Luminează-mi-i, urmaşii
Să mi-i ducă pân’ la Tine –
Şi să fim cu toţi părtaşii
Bucuriilor divine....



Persoane interesate