CAPITOLUL
19
Şi binele trebuie plătit
...Să ştiu s-aştept
şi suferinţa,
Căci şi ea are
de-mplinit
O mare taină-n
viaţa celui
Ce cu Cristos se
vrea unit;
Dar orişicare-ar fi
cuptorul
Şi-n orice flăcări
să mă-ncing,
Nimic nu-mi
frângă-ncredinţarea
Că am să-nving, că
am să-nving...
Era
atunci noaptea Anului Nou 1948... Trecuseră 25 de ani.
Poate
adormisem ceva sau poate nu, pentru că şi ceilalţi lângă care stăteam culcat se
mişcau şi oftau întruna. Trecusem nu numai într-un an nou, ci într-o eră nouă,
într-un ev nou, într-o lume nouă...
Simţeam
ceva ca atunci când, într-un război la care mergeam silit, am trecut hotarul
apei ce despărţea de veacuri viaţa noastră şi ţara noastră de viaţa străină a
străinului care ne-a fost dintotdeauna vrăjmaş. Am simţit atunci că păşesc pe
un pământ primejdios unde stăpâneşte răul şi unde la fiecare pas de acum şi
până la sfârşit mă pândeşte o ameninţare şi pe faţă şi în ascuns.
Şi mă
urmăreşte un vrăjmaş de moarte - şi văzut şi nevăzut...
Pe
geamuri se făcuse ziuă, dar în jurul sufletului meu se făcea tot mai noapte şi
tot mai întuneric. Intrasem într-un tunel lung, cine ştie cât de lung.
Trenul
în care fusesem împins mergea încet, nespus de încet şi razele palide care
fulgerau câte o clipă din timp în timp îmi arătau feţe tot mai speriate şi
locuri tot mai necunoscute. Trupeşte nu-i vedeam un capăt decât prin vreo
minune... Uneori mă gândeam că undeva se va prăbuşi peste noi, înainte de a
ieşi din el. Alteori ştiam că se va petrece minunea.
Că
dintr-o dată se va face o mare lumină şi că totul se va transforma într-o
clipeală din ochi din cea mai neagră noapte în cea mai strălucită zi.
Eram
încredinţat că toţi aceştia care sunt acum aici cu mine - şi cele trei femei
care sunt închise dincolo, în camera vecină - nu astăzi poate, căci este Anul
Nou şi nu se lucrează nici chiar aici, dar mâine - vor fi eliberaţi. Cu ei vrăjmaşul
cel nevăzut nu are nimic, iar cel văzut va termina repede.
Cu mine,
însă, războiul va dura mult... Eu sunt aici cu Isus Biruitorul, Care a fost
luat împreună cu mine. Cu noi vrăjmaşul cel nevăzut nu va termina repede, nu va
termina niciodată cât vom fi pe pământ. Războiul a fost declarat în primul rând
împotriva lui Isus - nu împotriva noastră, împotriva mea. Întâi a fost luat şi
închis El, apoi eu. Deodată am fost amândoi, dar întâi El şi în urmă eu.
Tot aşa
gândesc că trebuie să fie şi la ieşire: întâi El şi pe urmă eu... Adică eu nu
voi putea ieşi din întunericul acestui tunel decât cândva, când iarăşi Isus
Biruitorul Se va elibera pe Sine - apoi mă va elibera şi pe mine. Cum va fi
asta, nu ştiu... Când va fi asta, iarăşi nu ştiu... Dacă pe pământ - sau numai
în cer, Singur El ştie...
La
ceilalţi, ai lor le-au adus de mâncare de acasă. Le-au adus şi pături de
învelit şi perne, fiindcă este frig... Afară zăpada este mare şi de sus tot mai
cade încă.
Cei ce
stau aici povestesc între ei fără prea multe griji. Ei sunt oameni lumeşti care
se acomodează repede la orice situaţie şi chiar încep să facă glume şi bancuri,
râzând uneori chiar nefiresc de tare pentru locul şi starea aceasta. Ei sunt
siguri că mâine vor ieşi. Şi eu sunt sigur de asta.
Şi au şi
ieşit...
Întâi
secretarul primăriei... Apoi notarul public, apoi preotul, apoi avocatul, în
fiecare zi câte unul.
În a
cincea zi, seara mi s-a spus să fiu gata că voi pleca la Oradea.
Am fost
luat împreună cu o doamnă pe care n-o mai văzusem decât o singură dată în viaţa
mea, la adunarea religioasă de la închisoare, din săptămâna trecută. Auzisem că
e sora unui fost ministru şi adusese şi ea cu servitoarea ei nişte daruri
pentru deţinuţi. Celorlalte două femei le dăduseră drumul, dar ei nu. Probabil
aveau altceva şi cu ea.
Fără
nici un fel de anchetă, şeful ne-a dat în primire unui poliţist, care - zicea
el - va trebui să ne predea la Siguranţa din Oradea. Acolo vor face cu noi ce
vor vrea. Va trebui să plătim trenul şi pentru poliţistul care ne va escorta,
fiindcă Statul nu are bani să plătească şi pentru duşmanii săi. Destul rău i-am
făcut până acum, dar de acum s-a terminat cu noi...
— Frate
Dorz, ce va fi cu noi, zise plângând doamna care vorbea cu mine pentru prima
dată în viaţa ei?
— Dacă
îl avem pe Dumnezeu, doamnă, va fi bine. Dacă nu-L avem, va fi rău, oricine am
fi şi oriunde am sta, răspunsei eu, mirat de ce repede ajunsesem fraţi, eu -
fiul de ţăran din Mizieş şi ea - fiica unui moşier şi sora unui ministru.
Durerea şi umilirea ne nivelează pe toţi într-un ceas, ca într-o mie de ani.
Am
tremurat de frig toată noaptea pe trenul hodorogit în îmbrăcămintea mea subţire
şi uzată.
La
Oradea am fost împins de spate să urc scările unui celular construit în grabă
în curtea unei clădiri cu zidurile pe patru străzi. Celularul acesta avea
parter şi etaj. Câte opt celule fiecare. Patru de-o parte şi patru de alta. Iar
la mijloc, coridorul. Totul era din scândură, aşa că uşor se auzea tot ce se
întâmplă, deşi cei doi poliţişti se încruntau neîncetat pe coridor, mai mult
prin gesturi decât prin şoapte, la toţi...
Celula a
doua din dreapta de la etaj - în care am fost împins fără nici un cuvânt, ci
numai prin zmucituri - avea trei priciuri din câte o scândură goală, două pe
părţi şi una în fund. Două erau ocupate, pe cea liberă m-am aşezat eu.
Era spre
ziuă când am ajuns. Le-am spus bună dimineaţa. Probabil le-am spus destul de
tare, căci amândoi au dus în acelaşi timp degetul la buze, îngroziţi şi mi-au
spus: "Psst! În şoaptă!"
Pe urmă
mi-au explicat plini de frică, mai mult prin gesturi şi ei decât prin şoapte,
că n-avem voie să vorbim. Că n-avem voie să ştim cine este lângă noi. Că n-avem
voie să întâlnim pe nimeni de acasă. Că n-avem voie să întrebăm şi să spunem
nimic nimănui. Că n-avem voie să ieşim decât până la WC de două ori pe zi când
suntem scoşi, dimineaţa şi seara, la program, de către gardianul care stă pe
coridor zi şi noapte să ne supravegheze pe toţi.
— Dar
peste zi, dacă ai nevoie, nu te scoate?
— Cu
foarte mare greutate, după ce baţi de nu ştiu câte ori în uşă. Dar mai bine să
nu baţi, mai bine să suferi cât poţi.
— Dar de
mâncare, dă ceva?
— Dacă
îţi aduce familia, îţi dă. Dacă nu ştie familia de tine, sau eşti departe, vine
o dată pe zi un deţinut de la penitenciar cu o găleată şi îţi dă. Cine are
castron şi lingură de acasă, mănâncă. Cine nu - rabdă!
— De
dumneavoastră ştie familia?
— Ştie!
Noi suntem de aici din Oradea. Soţiile ştiu de noi şi vin în fiecare zi să ne
aducă de mâncare.
Ei erau
simpli muncitori de la tramvaiele oraşului. Deci nici cu ei lucrurile nu vor fi
prea complicate. Peste câteva zile o să li se dea drumul. Cei ce aveau cu ei
nişte mărunte socoteli, o să-i înveţe minte puţin şi apoi o să-i lase în pace.
Nu
mâncasem nimic de ieri, nu dormisem toată noaptea, iar acum aşteptam fără grabă
şi fără curiozitate ce va veni. Nu ştia nimeni cât ar putea fi ceasul şi numai
după foamea pe care o simţeam, bănuiam că trebuie să fie pe la amiază.
Pe sală
se făcu mişcare. Uşa se deschise şi gardianul aduse mâncare caldă de acasă
celor doi care se şi grăbiră s-o termine ca să dea înapoi cratiţele goale. Nici
unul nu-mi oferi nici măcar o bucăţică de pâine, deşi porţia fiecăruia ar fi
ajuns pentru doi.
Grozav,
cât de lacom şi mult mănâncă omul când nu are. Constatarea aceasta voi face-o
de mii de ori în mulţii ani care vor mai urma astfel pentru mine de acum
înainte.
Într-un
târziu uşa se deschise din nou şi gardianul, arătând spre mine, îmi zise:
— Tu ai
castron şi lingură, mă? Vino, ia-ţi mâncarea!
Pe sală
era un om în haine vărgate de penitenciar, cu o găleată până cam la jumătate de
fasole în mână şi cu un băţ în vârful căruia era prinsă cu un cui o cutie goală
de conservă, cam de 300 de grame - asta era polonicul.
— În
ce-ţi iei mâncarea? Repede că n-am timp. Ori rămâi nemâncat până mâine?
M-am
uitat împrejur şi, nevăzând nimic - cum îmi era foame - mi-am împreunat mâinile
ca un castron şi omul mi-a pus porţia mea de mâncare, o cutie de aia de
conserve, în căuşul palmelor şi astfel, direct cu gura, cu nasul, cu ochii - am
mâncat din fasolea goală fără nici un strop de pâine. Aşa mi-am luat eu prima
mea masă de la stat de când venisem de pe front.
Dar
niciodată n-am simţit în inima mea o bucurie mai mare după o masă, ca după
asta. Simţeam că Mântuitorul meu este alături şi suferă şi El împreună cu mine.
Scriu asta pentru ca cei ce vor mai avea vreodată să treacă prin astfel de
stări, să nu se teamă. Prezenţa lui Cristos lângă ei le va da atâta bucurie
inimii, încât vor putea suferi totul în felul cel mai demn şi mai frumos.
Uşa
noastră se deschidea foarte rar, dar multe uşi de pe coridorul nostru se auzeau
deschizându-se des, atât ziua cât şi noaptea. Peste tot însă nu se auzea nici o
vorbă, ci numai mişcare şi paşi. După asta bănuiam că suntem mulţi acolo.
Pe sala
noastră erau de pază permanent, cu schimbul, doi gardieni maghiari, care ştiau
foarte puţin româneşte. Unul dintre ei era bun şi pe omul bun nu prea ţii minte
cum îl cheamă..., dar era unul rău. Pe acesta îl chema Zoli-baci. Era totdeauna
cu o coadă groasă de mătură în mână. Când ne scotea la "program"
dimineaţa şi seara, de multe ori o folosea lovind sau împingând pe cei ce nu se
terminau atât de repede cum voia el la WC şi la spălat.
Dacă se
întâmpla în afară de seara sau dimineaţa să ai nevoie la WC - fiindcă în celulă
nu era nici măcar o oală - trebuia să baţi în uşă foarte încet de trei ori cu
degetul. Şi dacă Zoli-baci voia să te lase, ieşiai. Dacă nu, sufereai acolo
până ce nu mai puteai.
Când,
după lungi şi nemaiîndurate suferinţe, omul, bătea mai des şi mai disperat,
auzea uşa deschizându-se, dar şi ciomagul căzând.
Cred
însă că pe lângă chinul de care scăpa nenorocitul, loviturile primite nu
însemnau aproape nimic.
Astfel
de întâmplări se petreceau zilnic cu cei cărora li se aducea mâncarea de acasă,
dar mai ales duminica. Atunci familiile aduceau mâncare mai multă, iar cel ce o
primea la poartă era mai binevoitor. Lăcomia de mâncare au plătit-o atunci
mulţi cu multe chinuri îngrozitoare. Se întâmplau şi lucruri pe care nici nu le
poţi descrie aici.
De câteva
nopţi, după ora 12, se auzeau mişcări neobişnuite pe sală. La răstimpuri
scurte, zăvoare erau trase şi paşi mergeau pe scări fără a mai veni înapoi.
Presimţeam ceva rău. Nu mai puteai dormi. Nu înţelegeam ce se întâmpla, dar
simţeam că este ceva neobişnuit. Aşteptam în orice clipă să ne deschidă şi
zăvorul nostru. Vecinii mei şopteau:
— Duc pe
frontieră şi împuşcă.
Într-o
noapte cam pe la ora unu, simţirăm că se trage zăvorul nostru dintr-o dată. Şi
cineva, care mi se părea având în mână o armă scurtă, împinse degetul arătător
înspre mine şi-mi făcu semn să ies, poruncindu-mi încruntat în şoaptă:
— Cu tot
bagajul!
N-aveam
decât traista cu câteva nimicuri.
Uşa se
închise şi în faţa mea un gardian în uniformă, cu un pistol atârnat de umăr,
îmi făcu semn cu ţeava spre scări, apoi în şoaptă:
— Coboară!
Lângă
scara cu cotituri, un alt pistol întins spre mine, mă împinse:
— Hai,
mai repede!
La prima
cotitură de scări un alt pistol scrâşni:
— Mai
repede, banditule! La a doua cotitură - la fel.
La
ieşirea în curte, întuneric şi forfotă nevăzută. Cerul înnorat, nici o lumină,
ci numai mişcare.
Cineva
din spatele meu, foarte apropiat, îmi proptise ceva tare între spete şi mă
împingea:
— Cu
faţa la zid şi cu mâinile sus!
M-am
întors la dreapta şi m-am aşezat cu faţa la zidul celularului din care
coborâsem. Omul care îmi poruncise se aşeză înapoia mea şi-mi porunci din nou:
— Mâinile
la ochi. Să nu vezi nimic!
Am pus
mâinile la ochi, dar cu toate acestea vedeam la un metru, doi câte ceva lângă
mine.
Un alt
om înarmat adusese pe un alt prizonier, căruia îi poruncise la fel ca şi mie...
Când a
fost împinsă lângă mine, am recunoscut-o pe doamna cu care venisem. Plângea şi
se tânguia încet, îngrozită de moarte în timp ce omul din spatele ei o
împingea, o smucea şi o ameninţa cu înjurături.
— Ne
împuşcă, frate Dorz!
— Fie
Voia Domnului.
— Gura
bestie, strigă cel din spatele ei!
Apoi lângă
ea a fost adus un altul, apoi un altul la rând în linie, cu faţa la zid şi
mâinile la ochi. Şi tot aşa până n-am mai ştiut câţi eram.
Dintr-o
dată s-a auzit din fundul curţii un şuierat scurt, iar apoi cineva începu să
bată des şi puternic, ca într-un covor scuturat de praf.
Nu ţinu
mult şi din nou alt fluierat scurt. Bătăile covorului încetară şi cineva spuse
încet:
— La
comandant!
Aud că
unii din spatele nostru pleacă într-acolo. Cel din urma mea şopti:
— Nu
mişcă nici unul. Cine mişcă s-a ras!
— Frate
Dorz, şopti iarăşi plângând doamna - ne omoară!
— Nu vă
temeţi, doamnă! Nu ne lasă Dumnezeu. Rugaţi-vă!
— Cine a
vorbit - scrâşni cel din spate, apropiindu-se ameninţător? Tăcurăm amândoi...
După
câteva minute, cei plecaţi se întoarseră. Cel de lângă mine îmi comandă în
şoaptă:
— La
stânga şi dă-i drumul înainte!
Eram
primul. Mă întorsei şi-o luai prin întuneric bâjbâind pe lângă zid. La colţ îmi
porunci din nou:
— La
dreapta!
Nu
vedeam nimic, dar mi se păru că intru într-un tunel sau într-un coridor foarte
îngust şi întunecos. Nu vedeam pe unde calc...
— Fă-ţi
testamentul, banditule, îmi zise satisfăcut cel din urma mea, împingând ceva
tare, tot mai puternic sus în spatele meu, aproape de gât, de ceafă...! Acum
s-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!
În clipa
aceea am ştiut sigur că merg la moarte... Dar - ciudat! Vă mărturisesc în faţa
Domnului, nu numai că nu am simţit absolut nici un fel de teamă sau de
cutremur, ci dintr-o dată un singur gând nespus de fericit şi de curios îmi
umplu toată inima şi fiinţa mea: iată clipa când voi întâlni pe Domnul meu
Isus. Să văd cum va fi chiar clipa acestei întâlniri!
Să văd,
să văd pe Domnul meu Isus, pe Care L-am dorit atât de mult. O, ce bine, ce
bine!
Nu mai
simţii absolut nici o părere de rău, nici după viaţă, nici după familie, nici
după fraţi, după nimic din lumea aceasta. Nu simţii în tot sufletul meu decât
un dor plin de nerăbdare după moarte, după trecerea cât mai grabnică la Domnul
meu Isus. O singură şi fericită dorinţă curioasă să-L văd, să-L văd pe Isus.
Dragul, Dulcele, Scumpul şi Doritul meu Mântuitor. Nimic altceva, nimic, dar
absolut nimic altceva.
Fraţii
mei şi surorile mele, vă adeveresc cu mâna pe sufletul meu, că acesta este
adevărul. Eu am trecut atunci prin moartea mea.
Am fost
cu toată fiinţa mea trecut dincolo de hotarul care desparte existenţa aceasta
de cealaltă. Dumnezeu m-a trecut spre a face această ultimă experienţă, cea a
morţii. Şi să mă încredinţeze atât pe mine, cât şi pe voi că nu trebuie să ne
temem niciodată de moarte. De absolut nici un fel de moarte. Fiindcă tocmai în
clipa aceea puterea lui Cristos ne va transforma totul într-o aşa de strălucită
bucurie, încât nu teama, ci fericirea negrăită va fi simţământul care ne va
umple viaţa. Atunci mi-a venit în gând clipa martiriului lui Isaac, care stătea
liniştit în faţa cuţitului pe altarul său de jertfă..., sau a sfântului Ştefan
care, când curgeau asupra lui bolovanii ucigaşi, striga cu faţa strălucind de
bucuria slavei: "Văd cerul deschis şi pe Isus Cristos stând la dreapta
Tronului Măririi."
Ştiam că
peste o clipă când se va repeta şi cu mine lucrul acela, voi vedea şi eu
priveliştea aceasta - şi cred că faţa mea strălucea atunci de această sfântă
siguranţă nerăbdătoare.
Mai
trecusem o dată, cu câţiva ani în urmă, pe front, printr-o astfel de
împrejurare. Şi atunci eram exact într-o astfel de aşteptare imediată şi sigură
a morţii. Şi exact astfel de simţăminte am avut.
Mai
târziu, peste câţiva ani, voi mai avea iarăşi să trec printr-o astfel de
experienţă... Apoi o alta, câteva deci, nu numai una. Şi de fiecare dată
lucrurile s-au petrecut aidoma. Aşa că puteţi crede ce spun: nu mă mai tem de
nici un fel de moarte.
Ştiu
sigur, nu numai cred sigur: Cristos a biruit moartea cu adevărat pentru noi cei
ce credem şi ne încredem în El. Pentru noi nici nu mai există moarte: trecem,
cum a zis El, din existenţa aceasta mizerabilă - într-o clipă fericită - la
existenţa cealaltă, eternă şi strălucită. Şi aceasta fără nici o zguduire, fără
nici o teamă, fără nici un gol. O trecere scurtă - atât!
Nu vă
temeţi de moarte! De nici un fel de moarte - voi care sunteţi ai lui Isus şi cu
El, moartea nu există pentru noi. Eu ştiu aceasta sigur! Şi aştept clipa aceea
când voi vedea pe Domnul meu drag, ca pe clipa celei mai fericite cununi.
Acesta
este învăţământul pe care l-am tras din împrejurarea aceasta în care n-am mai
văzut apoi nimic dramatic. Era numai o experienţă necesară.
La
capătul coridorului întunecos, m-am izbit cu genunchii în ceva.
— Suie,
îmi şuieră umbra din spatele meu!
Am
pipăit cu mâinile... Ochii mei - orbiţi câteva săptămâni de lumina puternică a
becului aprins zi şi noapte - cu greu se puteau deprinde cu lucrurile din jur.
Desluşii totuşi că urcam într-o dubă trasă cu uşa chiar în ieşirea coridorului.
Îmi adusei
aminte că cei doi din celulă îmi şoptiseră că acei ce sunt scoşi noaptea, sunt
încărcaţi în dube care îi duc apoi până la frontieră, cei câţiva kilometri, iar
acolo, ca şi cum ar fi vrut să fugă, sunt repede lichidaţi...
— Slăvit
să fie Domnul, mi-am zis. Nu mai doresc nimic altceva, decât să fie asta cât
mai repede.
— Ne duc
să ne împuşte, frate Dorz - o auzii din nou scâncind lângă mine pe doamna,
care, profitând de zgomotul paşilor care urcau, credea că nu o mai aude nimeni.
Dar omul de lângă ea scrâşni din dinţi şi o trânti pe banca de lemn izbind-o de
peretele dubei.
— Gura,
bestie!
Ne înşiruirăm
pe bănci, fiecare cu însoţitorul lângă el. În urmă se sui cineva singur,
probabil un şef.
Uşa se
trânti, dar îndată se deschise din nou. O chemare scurtă şi "şeful"
sări înapoi jos.
Câteva
minute de şoapte jos, apoi şeful urcă, spunând:
— Gata!
Maşina
porni smucind. Era un frig de ianuarie. Afară văzusem zăpadă. Un ger tăios ne
pătrundea până în inimă şi un frig de ne dârdâiau dinţii în gura. Totul era de
gheaţă: banca, pereţii, oamenii - totul.
Nu ştiu
cât am mers... Simţeam că trecem peste gropi, peste câmpuri, peste şanţuri...
Urcam, coboram, stăteam, iarăşi porneam...
Până
când odată s-a oprit. "Şeful" ne-a dat jos şi o poartă a scârţâit
scurt, apoi am intrat într-o curte.
— Gata,
jos!
Când am coborât,
era dimineaţa şi am văzut că eram la Penitenciar tot în Oradea. Cum de ne-au
trebuit oare atâtea ceasuri să facem cei câteva sute de paşi câţi aveam de
acolo şi până aici? Pe unde ne vor fi dus? Ce vor fi avut de gând să facă cu
noi - şi s-au răzgândit?
Numai
Dumnezeu ştie.
Am
trecut pe rând prin camera de primire, unde ni s-au luat bagajele, numele,
actele, lucrurile, amprentele... Noi, bărbaţii, am fost duşi "sus"...
"Sus":
am fost băgaţi într-o încăpere de la etajul doi al acestei clădiri, construită
acum vreo 300 de ani, printre cele zidite de împărăteasa Austro-Ungariei, Maria
Tereza. Cum vor apăsa acum, de 300 de ani, asupra sufletului ei, acolo în iad
unde este ea acum, aceste ziduri!
Gardianul
ne-a numărat încă o dată la uşă, eram nouă. Apoi a trântit uşa de fier masiv
după noi, izbind peste ea cele două zăvoare uriaşe sus şi jos.
Sus în
tavanul înalt şi boltit ardea un bec slăbănog la care nu vedeam pe jos decât o
pardoseală de cărămizi, roase din loc în loc de picioarele paturilor de fier ce
fuseseră aici, iar prin aceste găuri, băltoace de motorină cu care se
dezinfectaseră cândva pentru a se stârpi ploşniţele şi păduchii. Altceva nu era
nimic.
Nici
măcar o laviţă pe care să poţi sta. Pereţii groşi de un metru străluceau de
îngheţaţi. Steluţele groase erau ca o chiciură spânzurând şi pe păianjenii din
colţuri, iar prin fereastra fără nici un geam, luminile oraşului ne sfredeleau
sufletul cu fiori de frig şi ne îngroşau aburul anemic ce ne ieşea şi pe gură
şi pe nări.
Ne-am
uitat unii la alţii, cercetându-ne din ochi şi încercând să ne dezmorţim cumva
mădularele îngheţate.
Am făcut
cunoştinţă: un preot greco-catolic, un învăţător, un grefier de judecătorie
rurală, doi ţărani, un profesor de ucenici de la C.F.R., doi muncitori de la
tramvaie - şi eu. Nouă.
— Dumneavoastră,
părinte, pentru ce aţi fost arestat? - întrebă profesorul, care se dovedi cel
mai comunicativ şi mai curios dintre noi.
— Pentru
ochii mei cei frumoşi - zise nefiresc de vesel preotul. Aşa mi-a spus şi
jandarmul cel care m-a arestat când l-am întrebat şi eu: "Pentru ce mă
arestezi pe mine, domnule şef?" Exact aşa mi-a spus, cum vă zic eu acum:
"Pentru ochii dumitale cei frumoşi". Şi pentru asta m-a ţinut zece
zile acolo în arestul lui, pe frigul ăsta aşa, cum sunt aici, fără măcar vreo
pătură, fără să-mi dea nimic din ce mi-au adus de-acasă, lăsându-mă să-mi
zdrobesc de duşumelele lui ilionul, ischionul şi pubisul meu pe care pielea mea
s-a făcut o scoarţă ca pe un copac uscat. Apoi m-au adus aici la Oradea, unde
la fel nimeni nu mi-a spus şi nimeni nu m-a întrebat nimic. Apoi adăuga
zâmbind:
— Acum
uitaţi-vă şi voi la mine, fraţilor, dar să spuneţi drept: am eu nişte ochi
chiar aşa de frumoşi încât să merite trei săptămâni de astea?
Toţi ne
înveselirăm tropăind, zgribulind şi frecându-ne mâinile în care suflam să ne
încălzim cu toată căldura care o mai aveam în noi. Dar simţeam că toată puterea
ni se sleieşte cu aburul care se ridica drept spre bec, ca un fum chinuit al
jertfei noastre care se topea sub el.
Prin
fereastră începu să bată un vânt aspru şi tăios dinspre luminile îndepărtate,
care se uitau la noi fioros şi reci.
— Dar
dumneata, pentru ce ai ajuns aici, îl întrebă cineva pe învăţătorul?
— Pentru
...Teţ Vasile din Oşand, zise acesta zâmbind trist.
— Cine-i
ăla?
— Un
coleg mort acum 10 ani.
— Şi
ce-a făcut colegul dumitale cel mort?
— Nimic,
a murit într-un accident, iar eu într-o seară, în glumă am făcut spiritism cu
încă vreo doi colegi. Şi ce îl voi fi întrebat eu, ce nu, în glumă - nu ştiu.
Dar după câteva zile, nişte vii au aflat ce întrebasem eu pe un mort - şi acum
iată-mă aici.
— Dar
dumneata, pentru ce eşti? îl întrebară pe profesorul de ucenici.
— Eu?
Pentru "cele două posibilităţi" - zise şi el tot aşa hazliu ca şi
ceilalţi. Am spus şi eu ceva cuiva în glumă, iar el m-a înţeles în serios.
— Cum,
cele două posibilităţi?
— Aşa ca
acum! Una bună, una rea. Dacă nimereşti în cea bună, e bine, dacă ajungi în cea
rea, e rău - dar iarăşi ai două posibilităţi. Să scapi mai curând, ori să scapi
mai târziu. Dacă scapi mai curând - e bine. Dacă scapi mai târziu, e rău - dar
iarăşi ai două posibilităţi: să ieşi sănătos, ori să ieşi bolnav. Dacă ieşi
sănătos e bine, dacă ieşi bolnav e rău - dar iarăşi ai două posibilităţi.
— Să te
vindeci sau să mori - râse preotul. Toţi râseră.
— Dacă
te vindeci e bine - zisei eu - dacă mori, ei, dacă mori nu mai ai decât
ultimele două posibilităţi. Să mergi ori în Împărăţia Cerurilor cu Dumnezeu - dacă
ai crezut în El şi ai trăit după Voia Lui - ori să mergi în prăpastia
întunericului veşnic cu diavolul, dacă ai trăit în păcat fără Dumnezeu. Acolo
nu mai există decât această una îngrozitoare posibilitate pentru vecii vecilor!
Nimeni
nu mai râse. Trei voci mă întrebară deodată:
— Dumneata
pentru ce ai fost arestat?
— Am
fost de Crăciunul trecut cu un program religios la închisoare şi la spital. Am
redactat o foaie religioasă şi am scris nişte poezii creştine.
— Dumneata
eşti cumva din Oastea Domnului?
— Da!
— Cunoaştem
şi noi ceva despre Oastea Domnului - spune-ne mai pe larg cum a fost.
— Să ne
găsim cumva un loc mai întâi.
Privirăm
cu toţii spre fereastra fără nici un geam. Un suflu de ger aspru ne tăia ochii
şi răsuflarea. Ne depărtarăm repede din faţa ei.
— Ce
putem pune în fereastra asta să nu ne mai bată vântul chiar aşa?
— Reverenda
părintelui - glumi necuviincios profesorul, căutând să facă haz de necaz,
pentru a nu cădea cu toţii în descurajarea situaţiei.
— Şi
apoi eu în ce mai tremur, răspunse cu un glas de glumă jalnică preotul?
— Să
pună badea ăsta cojocul lui cel de oaie.
— Nu-l
pun că îngheţ fără el.
— Atunci
ce punem?
— Dau eu
o cămaşă, mai dă altul una. Mai un prosop... Am acoperit astfel fereastra.
— Şi
acum unde să stăm, că nu vom putea sta mult aşa? În peştera asta nu-i nimic,
numai obiectul acela în colţ. Era tineta, hârdăul de murdării.
Ce bine
că este măcar acesta. Ce îngrozitor suferisem dincolo fără el!
— Eu bat
la uşă să ne aducă nişte paie sau nişte priciuri - zise profesorul. Şi bătu în
uşă o dată, de două ori, de trei ori, tot mai tare.
În uşă
se deschise o vizetă cât o gamelă. Văzurăm o jumătate de puşcă şi două mustăţi
mari şi încruntate:
— Ce
vrei, mă?
— Domnu’
şef, n-avem nimic aici pe ce să ne aşezăm. Daţi-ne măcar nişte priciuri, nişte
scaune, nişte paie, orice numai să stăm pe ceva. Murim aici de frig. Ce faceţi
cu noi?
— Aşteptaţi!
Şi trânti vizeta.
În
închisoare încă nu se sunase deşteptarea.
Simţeam
că îngheţăm, începând de la picioare. Genunchii ne înţepeniseră. Ne mişcăm tot
mai greu încoace şi încolo, suflând în palme şi frecându-ne urechile. Ne lipeam
unii de alţii spre a ne încălzi spatele. Ieşea aburul din noi ca din nişte oale
golite. Părea totul mort. Părea că în curând vom muri şi noi.
Dar
dintr-o dată se auzi un clopoţel undeva în curte. Apoi voci şi mişcare. Zgomote
de uşi şi paşi. Curând zăvoarele uşii noastre se izbiră trase, iar marea uşă se
deschise, scârţâind ascuţit.
— Mergeţi
toţi în colţul cela cu faţa la perete! răsună vocea aspră a gardianului. Şi doi
deţinuţi cu haine vărgate intrară cu două braţe de paie pe care le aruncară în
partea cealaltă. Apoi ieşiră.
— Le
împroşcaţi şi staţi pe ele!
După ce
ieşi gardianul, se repeziră fiecare să ia cât mai multe pentru sine, din paiele
fărâmiţate. Dar paiele erau puţine. Şi după ce luară primii lacomi, pentru
ceilalţi nu mai rămăsese nimic.
— Nu
aşa, zise unul dintre cei ce rămăseseră fără paie. Le aşezăm uniform, iar apoi
ne aşezăm cu toţii unul lângă celălalt. Bine, rău, cum este, dacă e aşa, e aşa.
Trebuie să împărţim totul egal, frăţeşte. Aici suntem fraţi vrând-nevrând.
Abia ne
aşezarăm pe paie, când se deschise vizeta de jos.
— Mâncarea!
Nouă
porţii de turtoi. Un fel de mămăligă coaptă şi rece. Nu mai văzusem de asta în
viaţa mea. Era cam cât o bucată de săpun de rufe. Îmi luai şi eu porţia mea.
Era rece şi necoaptă, ni se lipea de degete... Am început s-o mâncăm,
lingându-ne degetele năclăite şi îngheţate.
— Staţi
că vine şi cafeaua, nu mâncaţi turtoiul gol!
Pe
vizeta deschisă intrară nouă gamele aburind cu ceva ca o apă neagră pe fund.
Nu ne-am
mai uitat la gamelele turtite, ruginite, cu smalţul sărit. A mea curgea pe la
un colţ...
— E
caldă, ce bine! zise cel ce luă prima gamelă.
Am pus
un deget în gaura prin care picura gamela mea şi, retrăgându-mă într-un colţ,
mulţumeam Domnului, încălzindu-mi mâinile pe gamela ruginită pe care o ţineam
între palme, ca pe o ofrandă înaintea lui Dumnezeu.
Acesta
era darul Lui pentru mine şi jertfa mea pentru El.
...O,
Dumnezeul meu, primeşte şi Tu ceea ce-ţi dau eu, cum primesc şi eu ceea ce-mi
dai Tu!
Din
ochii mei picurau lacrimi liniştite în castronul aburind.
Căldura
lor era la fel.
Niciodată
nu mi-aş fi putut închipui că cineva poate simţi atâta mângâiere şi bucurie
într-o astfel de stare. De fapt nici nu bănuiam niciodată că pot fi astfel de
condiţii undeva pentru om.
Dar acum
cred şi caut să mă obişnuiesc cu toate, fără să mă mai mir de nimic. Doresc un
singur lucru: să pot suporta totul mulţumind lui Dumnezeu, cu bucurie, sau
măcar cu răbdare.
Încă o
dată: nu spun asta decât pentru a trage nişte învăţăminte, fiindcă viaţa poate
fi uneori mai grea decât moartea, de o mie de ori. Şi pentru că frica morţii
fiind mai mare decât frica veşniciei, omul adeseori îşi vinde veşnicia sa
pentru a-şi mai amâna cu câteva clipe moartea aceasta.
Niciodată
să nu faceţi aşa ceva!
Viaţa de
fiecare zi aici este o foamete continuă. Afară de bucăţica de turtoi de
dimineaţă se primea la amiază cam tot atâta turtoi şi tinicheaua aia de
conservă din vârful băţului cu ciorbă, dar care, fiind legată cu sârmă, se
clătina, vărsând jumătate înapoi, ori pe jos. Seara tot atâta ciorbă goală, mai
mult fiind numai zeamă în care fusese nişte arpacaş.
Număram
firele de arpacaş rămase pe fundul castronului ruginit.
Fiecare
aveam între şapte şi cincisprezece boabe. Când primeam cartofi, era norocos
acela care afla - prin zeama neagră de cartofi necurăţaţi şi nespălaţi,
adeseori aduşi îngheţaţi şi putrezi - câte un sfert sau jumătate de cartof,
printre pământul şi nisipul rămas gros pe fundul castronului.
Slăbisem
în câteva săptămâni, încât mi se clătinau dinţii în gură şi abia vedeam cu
ochii la câţiva paşi...
Într-o
dimineaţă gardianul ne-aduse în loc de turtoi şi cafea nouă porţii de hrană
rece. Un sfert de pâine şi o bucată de slănină.
— Ce-i
cu asta, dom’ şef?
— Hrană
rece. Veţi pleca de aici!
— Unde,
întrebară vreo trei voci deodată?
Dar uşa
se trânti furioasă. Ce îndrăzneală şi ce prostie să întrebi aici aşa ceva! Cine
ştie nu-ţi spune niciodată - cine spune, nu ştie.
După câteva
ceasuri am fost scoşi afară cu tot bagajul şi doi temniceri ne-au înşirat doi
cu doi, împingându-ne şi îngrămădindu-ne să ţinem aproape şi să nu ne uităm
decât în jos. Repede, repede...
Jos la
poartă ni se dau lucrurile fiecăruia - aici eram mulţi - şi un ofiţer aşteaptă
lângă masă, privindu-ne pe fiecare dintre noi încruntat şi sever. Un temnicer
vine cu o grămadă de lanţuri, pregătindu-se să ni le pună la mâini sau la
picioare.
— Le
punem la fiecare, sau la câte doi?
Ofiţerul
ne măsură încă o dată pe toţi cu ochi cunoscători şi, văzând probabil că nici
unul nu arătam a fi primejdioşi, mai ales în halul în care eram, zise:
— Nu le
punem deocamdată. Le luăm cu noi şi... vom vedea. Nu-i putem duce cu lanţuri
prin oraş. Dar, întorcându-se spre noi, ne spuse ameninţător:
— Fii
atent aici! Mergem prin oraş. Să nu care cumva să te muşte şarpele de inimă şi
să faci vreunul vreo mişcare că, uite! (şi scoase de sub manta ţeava
ameninţătoare a unui mare pistol şi continuă) asta te aşteaptă. Ai înţeles?
Nu-ţi pun lanţurile deocamdată. Dar îndată ce văd că e nevoie, uite-le aici!
— N-aveţi
nici o frică domnule locotenent - îl asigurarăm noi toţi. De ce să fugim, ce
rău am făcut?
— Acum
doi cu doi vă luaţi de mâini şi-i daţi drumul după tovarăşul gardian.
Am ajuns
la gară îngheţaţi de tot, lipăind prin gropi şi gunoaie pe străzile pline de
apă şi noroaie. Apoi, înghesuiţi cu mai mulţi, aduşi de alţii într-o
dubă-vagon, am călătorit, numai Domnul ştie cum, până am auzit pe cineva
spunând afară: "Urmează Gherla". Atunci paznicii noştri, acum mai
mulţi, au intrat iarăşi în alarmă:
— Fii
atent aici! Coborâm! Nu care cumva să te muşte şarpele de inimă pe vreunul că,
uite, - şi iarăşi văzurăm ţeava pistolului uriaş scos de sub manta - ‘nţeles?
— Nu vă
temeţi, domnilor, îi asigurarăm noi iarăşi, liniştiţi.
Dar acum
am fost încolonaţi pe patru şi, între câte trei pistoale scoase pe dreapta,
alte trei pe stânga şi câte unul înainte şi altul înapoi, am luat-o iarăşi prin
mijlocul noroaielor şi uliţelor de la gară până la fiorosul penitenciar cu
renume istoric şi universal, Gherla, despre care auzisem şi citisem atât de
mult. Ştiam că, împreună cu Aiud şi Seghedin, acesta era cel mai temut
penitenciar încă de pe vremea cumplitei stăpâniri austro-ungare. Că pe aici au
trecut sau au rămas pe veci mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni
despre care auzisem. Pe aici au trecut marii patrioţi români din vremile
monarhiei asupritoare. Aici suferiseră sute de ani marii luptători pentru
mântuirea popoarelor subjugate. Aici pieriseră unii dintre cei mai renumiţi
haiduci şi răsculaţi, împinşi la aceste acte disperate de către vitregiile
vremurilor şi ale stăpânirilor nedrepte.
Acum
iată-mă şi pe mine aici, pentru Numele cel Scump al Domnului şi Mântuitorului
meu Isus Cristos. Cine ştie mai câţi dintre cei ce trecuseră sau rămăseseră
aici vor mai fi suferit necunoscuţi şi ei pentru Numele Domnului Isus? Aici au
venit cei mai mulţi aduşi de ură, de lăcomie, de răzbunare, de cruzimi... Dar
câţi oare vor mai fi fost aduşi de dragostea pentru Cristos?
Slavă
ţie, dragoste a lui Isus Cristos! De acum ai şi tu pe cineva adus numai pentru
tine, aici. Ajută-mă să mă arăt vrednic de misiunea pentru care m-ai adus în
locul acesta.
Serviciul
de la poartă ne luă în primire după felul cunoscut: percheziţie, reţinerea
actelor, luarea amprentelor, apoi luaţi în primire de paznici noi, trecuţi prin
două curţi şi două porţi până în faţa marii clădiri cu trei rânduri de ferestre
la intrarea căreia ne oprim. Cineva se uită în sus şi şopti grav:
"Pe
vastul frontispiciu ctitorit,
Inert în
vânt şi ruginit cu ploaia,
Un ceas
enorm arată-ncremenit
Că
timpul nostru şi-a oprit bătaia..."
— Daţi-i
drumul sus, la camera 43!
La
numărul 43 era atunci o cameră mare cu fereastră înaltă prevăzută cu nişte
gratii groase ca mâna, fără obloane şi prin care se vedea până departe peste
case, peste grădini, peste Someş, până spre dealurile îndepărtate spre miazăzi.
Şi uşa
se închise cu zgomot din nou în urma noastră.
Am stat
şi aici trei luni, până în Aprilie, la Paşte.
În toate
privinţele atunci aici era mai uşor. Era un regim de lagăr, în cele două
colţuri de jos ale clădirii în formă de "U" întors, erau amenajate
atunci, la începutul anului 1948, două lăcaşuri de rugăciune, unul pentru
ortodocşi, celălalt pentru greco-catolici. Preoţii din oraş şi din lagăr
oficiau în fiecare duminică slujbe religioase şi deţinuţii din lagăr puteau
participa în voie la aceste rugăciuni. De dimineaţa de la deschidere, până
seara la închidere puteai veni să stai uneori să citeşti şi să te rogi aici.
Aceasta a fost un mare bine pentru mulţi, dar mai ales pentru mine. În timpul
unei rugăciuni mi-a venit aici îndemnul să încep versificarea psalmilor şi a
altor părţi din Sfânta Scriptură.
Am şi
început lucrul acesta şi multe zile şi ceasuri fericite am avut cu Domnul
lucrând la aceste versificări, în singurătatea evlavioasă a acestor lăcaşuri
lăsate acolo de Dumnezeu ca nişte oaze binecuvântate în acel pustiu sufletesc.
Cu mulţi am putut vorbi atunci despre mântuirea sufletului lor.
Şi unii
au aflat-o.
Dar
curând pârjolul pustiitor a trecut şi peste aceste oaze, aducând pentru cine
ştie câtă vreme şi acolo înstăpânirea vaietelor înăbuşite în lacrimi.
În
Săptămâna Patimilor, ca un dar ceresc al suferinţelor lui Cristos pentru
oameni, sosiră listele de eliberare. La fiecare două zile sosea o listă de câte
50 de nume. Se formau coloane şi cei închişi erau eliberaţi...
Priveam
la bucuria celor eliberaţi şi la durerea celor rămaşi şi mă gândeam la marea
alegere din Ziua Judecăţii Divine... Când se vor citi numele celor
răscumpăraţi, înscrişi în Cartea Vieţii, iar cei ce-şi vor auzi numele, cum vor
ieşi dintre ceilalţi, strigând un fericit "Prezent" - şi trecând de-a
Dreapta Tronului Slavei în ceata nenumărată a biruitorilor încununaţi cu
strălucirea veşnică... Vai, când se va termina de citit - ce vor face acei ce
vor rămâne? Cei al căror nume n-a fost găsit scris acolo? Ce plânsete, ce
ţipete, ce vaiete vor mai răsuna atunci...
Atunci
nu vor mai fi decât aceste două tabere: a celor mântuiţi şi a celor pierduţi. A
celor eliberaţi pe veci. Şi a celor rămaşi în închisoare pe veci.
Am văzut
atunci prieteni despărţindu-se foarte greu. Stătuseră timp atât de îndelungat
împreună, iar acum unul este strigat iar celălalt nu. Unul trebuia să plece,
iar celălalt să rămână. Se despărţeau poate pe veci. O, ce cutremurător
învăţământ am tras eu atunci din aceste dureroase despărţiri! Şi cum aş dori să
vă fac şi pe voi, dragii mei, să vă gândiţi adânc asupra adevărului mântuirii
sau al pierzării cu care veţi fi confruntaţi neapărat şi fără putinţă de
înconjor, nu se ştie care şi când - dar sigur, în curând şi cu toţii.
Căci
dacă rămânerea noastră într-o închisoare vremelnică poate îndurera atât de
mult, ce poate să însemne rămânerea definitivă într-o închisoare eternă? Atunci
cum să nu ne folosim chiar acum de unicul prilej pe care îl avem de a-L primi
pe Domnul Isus, spre a fi mântuiţi? Spre a fi înscrişi în Cartea Vieţii Eterne?
Pe lista
sosită în Vinerea Patimilor, era trecut şi numele meu.
Mi-am
căutat din ochi prietenii mei, care în timpul suferinţelor mele veniseră la
Domnul aici şi de care eram acum atât de legat sufleteşte. Le-am împărţit celor
ce rămâneau tot ce aveam şi am ieşit, despărţindu-mă de ei cu adâncă durere şi
multe lacrimi. Suferinţa îndurată împreună, precum şi faptul că ei veniseră la
Domnul aici în acest cuptor al încercării, ne legau împreună mai adânc decât
orice alte legături. Pe cât de mult îi doresc pe cei de afară, pe atât îmi pare
rău de cei dinăuntru. O, dacă n-ar uita ei niciodată lacrimile şi legămintele
pe care le-au înălţat atât de cutremurător spre Dumnezeu în clipa predării lor!
Lungile seri de citire a Bibliei. Sau frumoasele ceasuri petrecute în
rugăciunile din Biserică.
După
terminarea citirii listei, şeful de secţie strigă:
— Luaţi
pe două rânduri să facem numărul. Ne-au numărat de două ori. Eram mai mult cu
unul.
— Nu se
poate! Care eşti ăla care nu ţi-ai auzit numele strigat de pe listă şi ai venit
aici?
— Toţi
ni l-am auzit!
— Nu se
poate. Ia fiţi atenţi, mai citim odată.
Într-adevăr
era unul care intrase printre noi, fără să fi fost înscris în listă. Şi tocmai
el se înghesuise în fruntea tuturor.
A fost
înhăţat şi îmbrâncit înapoi cu ocări şi lovituri.
Mi-am
adus aminte atunci de pilda Mântuitorului cu cel intrat în Odaia de Nuntă, fără
haina de nuntaş. Şi m-am gândit la mulţi dintre cei ce intră prin adunările
credincioşilor Domnului fără naşterea din nou, fără o adevărată întoarcere la
Dumnezeu şi transformare a vieţii... Sunt unii dintre aceştia care fac ca omul
ce nu fusese scris în lista Conducerii, dar care se înghesuia în fruntea celor
eliberaţi... Ce mulţi mai sunt de aceştia şi astăzi prin fruntea adunărilor
creştine şi a bisericilor Domnului Isus, dându-se drept conducători şi lăudându-se
cu siguranţa mântuirii lor! Dar va veni în curând marea verificare şi atenta
numărătoare. Şi toţi aceşti intruşi şi uzurpatori vor fi daţi afară pe faţă
înaintea tuturor, apoi aruncaţi aşa cum se cuvine acolo unde merită.
Oare tu
unde vei fi atunci?
În
Sâmbăta Mare eram acasă, în Duminica învierii, dis-de-dimineaţă, cântam şi eu
cu cele mai fericite lacrimi, din tot străfundul recunoştinţei mele, împreună
cu toţi cei dragi ai mei, în bisericuţa luminată ca un cer înstelat: "Cristos
a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă
dăruindu-le..."
Într-adevăr,
în ce morminte fusesem - şi ce viaţă îmi dăruise dintr-o dată Marele meu
Dumnezeu şi Mântuitor, Cristos Cel înviat!
Când
ieşeam din Gherla, mi se dăduse o "Foaie de Liberare" cu care trebuia
să mă prezint la Poliţia de Siguranţă în cel mult trei zile de la sosirea mea
acasă.
După ce
au trecut cele trei zile de Paşte, mi-am luat "Foaia" şi m-am dus
iarăşi la şeful cel uriaş de la Beiuş.
— Ei, ai
venit?
— Da!
— Cum a
fost?
— Aşa
şi-aşa!
— Ei,
acum îţi pun în vedere ca pe viitor să întrerupi orice activitate cu Oastea aia
a Domnului. Altfel să ştii că vei ajunge din nou la noi. Şi atunci nu va mai fi
tot aşa de uşor cum a fost acum! Ai înţeles?
— Bine!
După ce îmi
scrise numele într-un registru şi mai însemnă ceva în dreptul numelui meu, îmi
întinse foaia şi îmi zise:
— Acum
pleacă! Peste două zile te prezinţi din nou la noi. Vei fi aici poimâine la ora
6 dimineaţa.
Peste
cele două zile, la ora 6 dimineaţa eram la poarta lor. Poarta era închisă, iar
dincolo un paznic poliţist, care, printr-o vizetă din uşă, îmi zise:
— Vino
mai târziu, pe la 8 sau 10.
M-am dus
în parcul oraşului, m-am plimbat, am stat pe bănci - şi la ora 8 am fost acolo.
Poarta
din nou era închisă, iar glasul prin vizetă îmi porunci batjocoritor:
— Vino
mâine la ora şase. Tovarăşul şef este ocupat astăzi!
Astfel
începură drumurile mele cu şicanări şi amânări ameninţătoare, cu zile, cu
nopţi, cu săptămâni pe drum, cei 8-10 km de mers pe jos încolo şi înapoi de
fiecare dată.
Toate
acestea îmi părură mai grele decât cele din închisoare, fiindcă nu mă chinuiau
numai pe mine, ci pe toată familia şi pe toţi fraţii. Nu ştiam niciodată dacă
mai vin înapoi, în ceasul când plecam la ei. Motive se puteau găsi destule, iar
nesiguranţa este mai grea decât însăşi primejdia pe care o ascunde.
După
două săptămâni de drumuri, într-o zi se întâmplă ceea ce presupuneam. Când m-am
prezentat în faţa lui, şeful îmi spuse:
— Acum
nu mai pleci! Rămâi aici la noi. Mâine vei fi dus iarăşi la Oradea. Eşti
arestat din nou.
— Pentru
ce, din nou?
— Ţi se
va spune acolo! Deocamdată până diseară ai de lucru aici! Şi scoţându-mă afară
îmi arătă grădina:
— Vei
uda toate straturile astea. Apoi le vei săpa pe celelalte. Iar paznicului
poliţist:
— Ai
grijă de el! Vezi să lucreze bine!
La
plecarea mea de acasă nu mâncasem nimic şi nu-mi luasem nici haine mai groase.
Ştiam că de obicei că mă voi întoarce iarăşi după două-trei ceasuri Era luna
mai, totuşi noaptea era frig. Ani muncit toată ziua flămând... Apoi am tremurat
de frig toată noaptea închis fără nici o învelitoare într-o cameră goală
Dimineaţa,
însoţit de paznicul poliţist, am ajuns la Oradea, la locul cunoscut unde mai
fusesem şi în ianuarie. Am fost dat din nou în grija lui Zoli-baci, cel cu
ciomagul din coadă de mătură.
— Lasă-l
aici la mine. Am io grije de el!
O
săptămână trecu astfel, fără ca măcar să mă întrebe iarăşi nimeni nimic. În a
opta zi fusei scos şi dus în camera unui ofiţer anchetator:
— Spune
cum a fost cu propaganda religioasă pe care ai făcut-o în spitalul de răniţi
sovietici din Beiuş în 1945?
— N-am
făcut decât o serbare de Rusalii cu daruri pentru răniţii români şi ruşi, cum
se obişnuia pe atunci. Dar totul a fost făcut cu învoirea şi concursul
direcţiunii spitalului. Ce a fost rău în asta?
— Propaganda
religioasă pe care aţi făcut-o printre răniţii sovietici! De unde aţi avut
cărţile religioase pe care le-aţi distribuit printre ei?
— De la
librărie, le-am cumpărat!
— Ce
cărţi erau?
— Evanghelii,
Testamente şi o carte „Înapoi la Dumnezeu"
— Cine
le-a tipărit, tu?
— Nu eu!
— Aici
aşa stă scris că tu le-ai tipărit.
— Eu
nici nu am avut tipografia mea. Nici condiţii să tipăresc aşa ceva!
— Cine
le-a tipărit dacă nu le-ai tipărit tu?
— Nu
ştiu ce tipografie de la Bucureşti. Erau în toate librăriile, de vânzare,
astfel de cărţi pe atunci.
— Deci
nu le-ai tipărit tu?
— Nu!
— Bine,
dă aici o declaraţie.
Am scris
declaraţia cerută, potrivit cu cele ce făcusem. Apoi am fost dus iarăşi în
grija lui Zoli-baci unde am mai stat alte câteva zile aşteptând în celula
comună cu tot felul de infractori perindaţi pe aici, gândindu-mă că dacă răul
trebuie greu ispăşit în lumea aceasta, iată că şi binele trebuie uneori ispăşit
şi mai greu... Că există o compensaţie şi pentru bine ca şi pentru rău.
Şi
compensaţia aceasta ţi-o cere răul pe care l-ai păgubit când era ceasul lui şi
puterea întunericului. Cum fusese în Săptămână Patimilor pentru Mântuitorul
Care trebuia să plătească cum plătea, binele pe care îl făcuse lumii.
În a
treia sâmbătă. seara, Zoli-baci, trăgând zăvorul, deschise uşa celulei şi
arătând, spre mine, zise:
— Ieşi
afară, cu tot bagaj! Repede-repede!
Acest
"repede-repede" era totdeauna spus tare şi răstit, pentru ca nici
unul dintre cei cu care erai să nu-ţi poată încredinţa nimic pentru ai lor de
afară.
Mă luă
de mână şi mă conduse numai el singur, prin acelaşi coridor prin care ieşisem
în convoiul cu duba, atunci în noaptea cea din ianuarie, când plăteam serbarea
de Crăciun de la penitenciarul din Beiuş. Deschise poarta dosnică din zidul
gros şi, izbindu-mă afară, îmi zise:
— Liber,
mergi acase. Dacă mai vii odate aici, se ştii che nu mai ieşi aşa! Şi trânti
uşa de fier în urma mea, cu o înjurătură în limba lui.
Slăvit
să fii Tu, Doamne Isuse, - am zis eu cu lacrimi, privind în sus şi respirând cu
tot sufletul meu aerul curat şi liber al lui Dumnezeu, din cea mai frumoasă
lună pe care o poate avea un an. Şi din cea mai frumoasă zi pe care o poate
avea un mai.
Eram ca
un om înviat a doua oară...
Slăvit
să fie Domnul.
Fără
luptă nu-i cunună
Fără luptă nu-i cunună veşnică şi bună,
Căci cununa fără luptă este o minciună
Şi cununa fără luptă grabnic veştejeşte –
Numai cea cu răni plătită veşnic
străluceşte.
Fără lacrimi nu-i cântare dulce şi frumoasă,
Căci cântarea fără lacrimi duhul rece-l lasă
Şi cântarea fără lacrimi e numai din gură
–
O cântare, doar prin lacrimi poate-avea
căldură.
Fără jertfă nu-i iubire, nici n-a fost
vreodată,
Căci iubirea fără jertfă piere lepădată
Şi iubirea fără jertfă-i numai amăgire –
Unde nu e nici o jertfă, nu e nici iubire.
Fără moarte legământul nici un preţ nu
are,
Legământ e numai cel ce ţine până moare,
Legământ e numai cel ce moare dar nu lasă
–
Numai moartea-ncununează dragostea
frumoasă.
Fără-acestea nici în ceruri nu-i nici o
răsplată,
Căci răsplata cea din ceruri nu oricui e
dată,
Ci răsplata cea din ceruri e-o adeverire
C-o iubire şi-a dus crucea pân-la
răsplătire.