CAPITOLUL
18
La 25 de ani
Eben-Ezer... Ajuns
aici
Gândesc cu sufletul
durut:
Ce paşi mărunţi, ce
urme mici
- Ce-a trebuit - şi
ce-am făcut.
...Cât am vorbit
din ce făceam,
Cât am făcut din
ce-am vorbit –
Cât am iubit din ce
aveam,
Cât am avut din
ce-am iubit?...
Marile
răscruci ale vremurilor şi ale vieţii noastre, ne sunt date de Dumnezeu
fiecăruia dintre noi, ca prilejuri de adâncă cercetare lăuntrică, de
cutremurător bilanţ, spre a ne da seama în ce măsură ne-am împlinit sau nu,
datoria pe care o avem, legământul pe care l-am pus, munca pe care o avem de
făcut...
Binecuvântat
este sufletul smerit şi tăcut, care, la astfel de răscruci, priveşte cu
înţelepciune înapoi spre tot drumul străbătut şi îşi judecă fără părtinire toţi
paşii vieţii sale, buni sau răi, drepţi sau nedrepţi, chibzuiţi sau nebuni.
Binecuvântat
va fi sufletul cinstit şi drept, care, la aceste necruţătoare judecăţi de sine,
trage cele mai folositoare învăţăminte şi ia cele mai sănătoase hotărâri. Apoi,
ţinându-le, îşi duce pe viitor viaţa în cel mai chibzuit fel, ca unul care n-a
suferit în zadar, care n-a trecut fără folos pe lângă întâmplări şi care n-a
trăit degeaba sub soarele acesta minunat al lui Dumnezeu.
Dar vai
de acela care trece prin toate ca un orb şi ca un surd care nu judecă nimic, ca
un nebun care risipeşte tot ce-au strâns părinţii lui - şi ca un blestemat care
face ruşine familiei sale.
Să
înţelegeţi bine ce spun, că aici este vorba de lucruri în primul rând
duhovniceşti.
De
moştenirea lăsată nouă de înaintaşii noştri credincioşi.
Şi de
familia noastră cea de la Dumnezeu.
De mii
de ori ar fi fost mai bine pentru aceşti fii şi urmaşi risipitori ai adunărilor
Domnului, dacă ei nici nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Dumnezeu şi dacă n-ar
fi avut în mână niciodată Cuvântul lui Cristos. Să nu fi ajuns niciodată în
Lucrarea Oastei lui Isus şi să nu se fi împărtăşit niciodată din Duhul Harului,
decât, după ce le-au avut toate acestea, să le batjocorească ta acest fel
(Matei 18:6-7; Evrei 10:29).
Se
apropia Anul Nou 1948, când aveau să se împlinească 25 de ani de la începutul pământesc
al Oastei Domnului din ţara şi Biserica noastră. Şi se apropia împlinirea a
zece ani de la sfârşitul pământesc al părintelui Iosif, omul trimis de Dumnezeu
pentru începutul acestei sfinte Lucrări.
Lucram
la redacţia foii, pentru întocmirea celor două numere de Crăciun şi de Anul
Nou, spre a le face gata pentru tipar din vreme, întrucât doream ca de toate
sărbătorile care se apropiau, să fiu acasă ta familia mea şi între fraţii mei
de la Beiuş.
Obişnuiam
să pregătesc astfel tot materialul foii din timp şi să-l las paginat lui Titus,
care urma să-l dea în lucru la tipografie în ziua hotărâtă, iar apoi să facă
corecturile şi ceea ce s-ar mai fi ivit ta ultima oră, în lipsa mea.
Când
rămăsesem la redacţie, cele mai multe din numerele foii le pregăteam mai
dinainte, din cauză că adeseori trebuia să plec în misiune prin ţară, cum
mergeam şi mai demult, când ne perindam la acestea cu fr. Marini.
Ne
împărţisem cu Titus munca fiecăruia. El avea administraţia, iar eu redacţia
foii şi misiunile pe la fraţi. De multe ori luam materialul cu mine şi lucram
foaia cine ştie pe unde, pe la fraţi. Sau călătorind, prin gări, în ceasurile
de aşteptare a trenurilor. Când încheiam paginile, le puneam la poştă pentru
Sibiu, şi mergeam mai departe. Redacţia noastră era atunci în strada Turnului
nr. 9, jos, la începutul celor două scări lungi, pe sub marea catedrală evanghelică
germană, cu ceas. Tipografia era în curtea redacţiei unde era şi locuinţa lui
Titus. Aşa că lui îi era foarte uşor, avându-le pe toate la îndemână.
Şi, după
cum am mai spus şi în alte rânduri, între fraţii noştri, era de la început
obiceiul ca de marile sărbători ale anului, să cercetăm spitalele şi
închisorile cu câte un program evanghelic, însoţit de daruri trupeşti şi
sufleteşti: hrană, îmbrăcăminte, vorbiri şi cărţi - oricând şi oriunde se
putea.
În
timpul stăpânirilor aspre de dinainte şi din timpul războiului, nu se putuse
face aceasta. Dar acum, mulţumim Domnului, lucrurile se schimbaseră în bine şi,
cu cât erau timpuri mai cu multe lipsuri, cu atât era mai nevoie să se facă
aceasta.
Fusesem
în vară într-o astfel de misiune cu Lily la închisoarea de femei
"Văcăreşti" din Bucureşti. Nu avusesem atunci prea multe mijloace de
ajutor, dar alimentele pe care le duceam şi de care era atâta nevoie, ne-au
deschis fără greutate porţile închisorii şi am putut să mângâiem multe dureri
sufleteşti ale bietelor fiinţe chinuite acolo. Câteva zeci dintre ele se şi
predaseră atunci Domnului Isus.
Acum
publicam în foaie un apel şi o îndrumare către toate adunările frăţeşti din
ţară, ca să pregătească în chip deosebit pentru sărbătoarea Naşterii Domnului
Isus un program evanghelic urmat de cât mai multe daruri, pentru închisorile şi
spitalele cele mai apropiate. Era cu atât mai mare nevoie de asta acum, cu cât
lipsurile de hrană, cât şi starea sufletească a celor din suferinţă era mai
grea.
Sfătuiam
pe fraţi să ia din timp legătură cu Direcţia închisorilor şi a spitalelor,
pentru a se face totul cu aprobarea şi concursul acestora.
Noi, la
Beiuş, luasem din timp toate aceste măsuri, iar în ziua a treia de Crăciun,
după cum hotărâsem cu toţii, ne-am întâlnit din toate satele înconjurătoare, la
şcoala primară din Beiuş. De acolo ne-am împărţit în două grupuri. Unii cu
coşurile lor pline de hrană şi cărţi au luat-o spre spital, unde trebuiau să se
împartă câte doi în fiecare salon, să stea de vorbă cu fiecare bolnav şi să-i
lase fiecăruia câte un dar de hrană trupească şi alt dar de Biblii şi diferite
alte cărţi.
Un alt
grup, cel mai mare, urma să mergem în închisoare, fiindcă acolo era o şi mai
mare nevoie.
Directorul
închisorii cu care luasem din timp legătura, dăduse deja dispoziţia ca toţi
deţinuţii să fie adunaţi în jumătate din marea sală de întruniri a închisorii,
în cealaltă parte ne-am aşezat noi. Între grupul nostru şi între deţinuţi erau
aşezaţi vreo zece gardieni, spre a păstra ordinea.
A
început programul nostru cu o rugăciune zguduitoare pe care toţi au însoţit-o
cu multe lacrimi - împrejurarea aceasta fiind cu totul deosebită. Bieţii oameni
nefericiţi se agăţau de Dumnezeu cu toată disperarea sufletului lor...
O, ce
mare nevoie are sufletul oamenilor de Dumnezeu totdeauna, dar în zilele
necazului lor El rămâne singura lor nădejde.
Programul
a continuat cu mărturisiri puternice despre Cristos şi planul dragostei lui
Dumnezeu, Care împlinea la Naşterea Mântuitorului profeţiile făcute de veacuri
pentru venirea Răscumpărătorului Care va izbăvi pe om din păcat şi din moarte,
zdrobind puterea Satanei care ne ţinea robi prin păcat
Toate
cuvântările aveau un conţinut plin de chemare şi de întoarcere la Dumnezeu, mai
ales din această cumplită stare de robie atât sufletească cât şi trupească în
care erau ei...
Dar nu
numai ei...
Mai erau
de faţă şi doi preoţi credincioşi, care veniseră şi ei să ia parte la această
lucrare a dragostei lui Cristos împreună cu noi.
Copiii
şi tineretul nostru au recitat mişcătoare poezii şi cu toţii am cântat multe
cântări şi colinzi ascultate cu bucurie şi lacrimi.
La urmă
s-a încheiat totul cu o altă rugăciune puternică de mulţumire către Tatăl
Ceresc pentru ocazia aceasta şi de chemare a îndurării Sale prin Domnul Isus,
pentru îndreptarea şi mântuirea sufletelor acestora care au auzit Cuvântul Său
mărturisit în faţa lor.
Directorul
închisorii a mulţumit călduros pentru acest frumos gest al Oastei Domnului şi
ne-a zis hotărât:
— Uşile
închisorii vă vor fi deschise oricând veţi mai dori să aduceţi un cuvânt bun şi
o rază de mângâiere acestor oameni ajunşi aici.
Asta a
fost ca o profeţie pe care ne-a făcut-o atunci, fără să ştie, acest director,
fiindcă într-adevăr de atunci şi până astăzi uşile multor închisori s-au tot
deschis pentru noi...
Dar nu
în felul în care zicea el atunci.
Între
timp se răspândi în tot oraşul vestea că Oastea Domnului este cu o serbare şi
cu daruri pentru cei din închisoarea oraşului.
Şi ne-am
pomenit că vin şi vin tot felul de doamne şi femei cu coşuri pline, până nu mai
încăpeau în locul din faţa sălii unde eram adunaţi. Sufletele milostive rupeau
din hrana lor de Sărbători şi veniseră să aducă o bucurie semenilor în
suferinţă şi în lipsă.
După
terminarea programului duhovnicesc, surorile şi fraţii au adus darurile lor
trupeşti... Se pregătiseră trei cazane mari de hrană caldă şi coşuri multe
pline de plăcinte, cârnaţi, cozonaci şi altele, ca de sărbători.
Era o zi
călduţă şi toate aceste daruri au fost făcute grămezi câte una pentru fiecare
om pe lungile mese fixe care erau întinse în curtea închisorii.
Lângă
fiecare grămadă de alimente de tot felul, erau şi câteva cărţi religioase pe
care am cerut permisiunea să le împărţim.
S-au
ajuns din belşug toate nu numai la toţi deţinuţii, dar şi la gardieni, mai
rămânând încă şi pentru magazie spre a le fi împărţite în zilele următoare.
O, cum
le străluceau ochii şi sufletele bieţilor oameni! Şi ce sărbătoare neuitată a
fost asta pentru ei, dar şi pentru noi toţi cei ce luasem parte la ea.
Abia
când am ieşit pe poartă în stradă ca să ne împrăştiem fiecare spre casă, am
văzut ce mulţi eram. Cei ce plecaseră la spital, terminaseră mai devreme şi
veniseră şi ei aici.
Cei ce
se adunaseră de prin oraş erau în atât de mare număr încât strada spre centru
se umplea de noi, o coloană lungă, ca la o manifestaţie.
Bucuroşi
şi fericiţi de ceea ce reuşisem să încheiem cu bine, nici nu ne gândisem atunci
că, trecând prin centru, de la geamul partidului fusesem văzuţi şi cineva
întrebase:
— Ce
manifestaţie este asta?
— Este
Oastea Domnului. Vine de la închisoare, unde a făcut o serbare religioasă
pentru deţinuţi - a răspuns cine va.
— Aha.
Bine!
A treia
zi, plutonierul de jandarmi de la postul comunei se opri în faţa casei noastre
şi spuse lui tata:
— Spune
fiului tău să iasă până afară.
Am
ieşit. Plutonierul era călare pe un cal uriaş şi din spinarea calului mi-a zis:
— În
cinci minute să fii gata să mergi cu mine la Comisariat la Beiuş.
Am
îmbrăcat o haină ceva mai groasă şi, luând în mână o colecţie a foii Isus Biruitorul din anul acesta, spre a
o arăta, dacă va fi nevoie undeva că eu lucrez acolo, am ieşit, spunând:
— Sunt
gata!
— Vino
cu mine. Vom merge pe sus prin sat să-l luăm şi pe popa care a fost cu voi.
Şi o luă
înainte la drum, el călare, eu pe jos, înapoia lui.
La
preotul acasă nu era nimeni, aşa că, după ce am făcut acest mare ocol, am
întors la şoseaua care ducea spre oraş.
Era joi,
zi de târg la Beiuş înainte de Anul Nou şi drumul era plin de oameni care
veneau de la oraş. Toţi se uitau după mine miraţi şi clătinau din cap. Mă
cunoşteau din copilărie ca pe un om credincios şi nu puteau înţelege de ce sunt
dus acum de jandarm în acest mod ruşinos.
Unii
încercau să mă întrebe, să stea de vorbă cu mine, dar jandarmul furios se
răstea la ei:
— Taci
şi-ţi vezi de drum! Sau vrei să te iau şi pe tine lângă el? Am ajuns la poarta
Comisariatului de Poliţie.
Comisarul
de serviciu m-a dus înăuntru în faţa unui bărbat înalt şi voinic, care m-a
întrebat răstit:
— Cum te
cheamă pe tine?
— Traian
Dorz, i-am răspuns liniştit.
— Ce-i
aia în mână la tine?
— Colecţia
foii Isus Biruitorul la care sunt
redactor!
— Bine,
las-o aici! De aici înainte ne vom ocupa noi de asta. Tu te-ai ocupat destul.
Ce ai prin buzunare? Scoate tot şi pune aici pe masă!
Scoate-ţi
şi cureaua şi şireturile, tot ce ai, ceas, stilou, bani, acte... Tot ce ai
asupra ta. Tot, tot...
Am scos
totul şi le-am depus pe masa lui. Apoi a făcut semn la unul care mai era acolo
- iar acesta m-a luat şi m-a dus în fundul coridorului larg unde era o uşă cu
cheia pe dinafară.
A
descuiat-o şi, împingându-mă, a zis:
— Hai şi
tu la ăştialalţi care te aşteaptă, că li-e frig singuri. Vă mai încălziţi dacă
sunteţi mai mulţi. Şi, râzând, trânti uşa după mine, răsucind cheia.
M-am
uitat la cei trei care mai erau acolo, stând pe trei scaune de trei feluri. Era
un avocat, un notar public şi unul dintre cei doi preoţi cu care mă dusesem
alaltăieri la serbarea de la închisoare.
— Dar tu
ce-ai făcut? - zise avocatul, un om mai în vârstă, pe care îl cunoşteam mai
mult după nume. Nu avusesem niciodată nimic deosebit cu el! Noi mai înţeleg să
fim luaţi ca oameni primejdioşi pentru regimul acesta, că am mai făcut politică
şi am mai avut şi alte păcate - zise el, uitându-se mirat spre ceilalţi - dar
acest om pe care îl ştiu de când eram copil, ca pe un sfânt, n-a făcut nimic.
De ce-l vor fi luat şi pe el? De ce te-au luat, măi frate?
— Nu
ştiu! am zâmbit eu liniştit. Nu mi-au spus absolut nimic. M-au adus aici, mi-au
luat tot ce aveam asupra mea şi m-au băgat în magazia asta lângă dumneavoastră.
Dar cu dumneavoastră ce-i?
— Nu
ştii nimic ce s-a întâmplat la Bucureşti?
— Nu!
— Regele
a fost detronat, ţara s-a declarat republică, iar noi, cei care eram mai
nu-ştiu-cum, am fost aduşi aici pentru ca nu cumva să primejduim cu ceva
procesul înnoitor care a început în ţară. Asta e!
— Fii
liniştit, zise notarul zâmbind, peste două, trei zile au să ne dea drumul. Nu
suntem noi oameni primejdioşi pentru ţară nici unul - afară, poate, de
dumneata, care eşti un aşa de înarmat ostaş al Domnului...
Toţi
râseră - apoi începură să povestească altceva din care fuseseră întrerupţi prin
venirea mea.
Nu mă
interesau poveştile lor lumeşti, la care din când în când le mai răspundea cu
câte o observaţie părintească şi preotul. Era şi el din oraş. Mă retrăsesem
într-un colţ şi, închizând ochii, mă prefăceam că dorm, spre a nu mă atrage şi
pe mine în discuţiile lor.
Gândurile
mele zburau departe la lucrul Domnului pe care-l lăsasem, la fraţii faţă de
care aveam o mulţime de obligaţii...
La
treburile atât de multe care mă aşteptau şi la faptul că nimeni dintre-ai mei
şi dintre fraţi nu ştia unde mă aflu şi nici cât voi fi ţinut aici.
Spre
seară a mai fost adus şi băgat cu noi încă unul care era acum secretar al
primăriei oraşului. Pe acesta îl cunoşteam bine, căci era copilul cel mai mic
din cei cinci ai vecinului nostru. Cel mai sărac de lângă noi. Tatăl lui fusese
un beţiv şi murise beat când el avea vreo cinci ani. Era mai mic ca mine cu
vreo doi ani şi de mână l-am dus eu prima dată la şcoala din sat.
De-a
lungul anilor, pentru că ai lui erau săraci, eu îl ajutasem cu de toate. După
ce mă întorsesem eu la Domnul, îl duceam cu mine şi pe el pe la adunări şi-i
dădeam tot felul de cărţi să citească.
Învăţase
bine la şcoală, iar pe urmă am vorbit cu naşul meu care era un preşedinte pe o
instituţie din Oradea şi l-am angajat acolo.
Mai
târziu a trebuit să-l dea afară fiindcă se ţinea şi el acum aproape numai de
beţie şi de furturi. Apoi a ajuns salahor pe la Bucureşti, de unde s-a întors
bolnav, spunând că a avut un accident de muncă. A fost un timp slugă pe la
nişte unguri, iar pe urmă a intrat angajat ca om de serviciu pe la notariatul
din satul nostru.
Învăţând
mereu, a cerut să fie angajat funcţionar la acest notariat într-un post care se
ivise după plecarea altuia de-acolo.
A
trebuit o garanţie materială pentru el, dar ai lui nu aveau.
Atunci
tatăl meu l-a luat pe garanţia sa, urmând ca noi să plătim orice sumă în cazul
că el va produce vreun fel de pagubă statului.
Aşa a
ajuns el funcţionar.
După
aceea a făcut armata, unde iarăşi a avut nişte încurcături cu acte false, după
care a intrat în închisoare. L-am căutat şi acolo până ce a scăpat. S-a
amestecat apoi în politica cea mai primejdioasă, fiindcă era ambiţios şi dorea
să facă mereu bravuri. Când politica lui a dat cel mai urât faliment, a căutat
îndată să intre în partidul care venise la putere.
Se
căsătorise cu o tânără credincioasă. Nunta lor fusese în 1944.
Avea
acum doi copii şi locuiau la Beiuş, el fiind secretar al primăriei oraşului. Nu
ştiu cum ajunsese şi el pe la sfârşitul programului nostru de la închisoare şi
la ieşire fusese văzut printre noi.
Acum era
aici, şi protesta mereu să-i dea drumul, fiindcă cheile de la casa primăriei
sunt la el.
Mai
târziu a fost scos la şeful şi n-a mai venit la noi.
Se
descurcase şi aici ca şi în alte locuri.
Se
înserase şi vedeam că nu se gândesc să ne lase acasă.
În locul
acesta unde stăteam era strâmt şi nu puteam să ne întindem spre a ne culca.
Celor
din oraş familiile le-au adus hrană şi pături pentru dormit.
M-am
întins şi eu pe lângă fratele preot, dar nimeni dintre noi n-a putut închide
ochii...
Era în
noaptea de Revelion şi camera unde eram noi era vecină cu camera de primire în
care şeful lucra fără întrerupere.
În oraş
erau petreceri cu muzică şi chiuituri. Din când în când auzeam uşi trântite şi
izbituri, apoi ţipete şi înjurături...
Înţelegeam
că erau aduşi de prin oraş diferiţi cheflii, care erau apoi anchetaţi pentru
tot felul de fapte rele cu care şeful şi băieţii lui îi învinuiau printre
înjurături şi pumni. Iar ei se dezvinovăţeau printre jurăminte şi vaiete.
Numai
spre ziuă s-au mai liniştit toate acestea, rămânând acolo numai cineva care
scârţâia din când în când un scaun.
Ceilalţi,
obosiţi probabil, merseseră la culcare...
Eu,
adânc zbuciumat după toate cele ce auzisem, stăm întins cu ochii în tavan şi mă
gândeam că într-o noapte ca asta, acum 25 de ani şi tot într-o stare cam ca
asta a mea, se ajunsese la o răscruce istorică, de la care în viaţa poporului
şi a Bisericii noastre începea un drum nou prin Oastea Domnului, începea drumul
tainic al mântuirii, pe care Dumnezeu chema poporul nostru răvăşit de patimi
politice şi de păcate sociale. Şi Biserica noastră amorţită de formalism şi
superstiţii.
În
noaptea Anului Nou 1923, părintele Iosif prin Duhul Sfânt, înfiinţa Oastea
Domnului.
Acum
eram la o altă răscruce...
Istoria
ţării noastre va lua alt drum, iar Istoria Oastei Domnului va avea de trecut
prin cerneri şi împrejurări noi.
Eu
însumi mă simţeam la cea mai mare răscruce, poate, din viaţa mea.
O etapă
zbuciumată se încheia acum, la acest sfârşit de an vechi - şi o alta va începe
la acest An Nou.
Cuvintele
psalmului 139 îmi veniră în minte - şi lacrimi fierbinţi începură să-mi scalde
obrajii, udând colţul de pernă străină pe care îmi sprijineam capul - şi
picurau jos pe parchetul gol pe care eram culcat.
"... Doamne, Tu mă cercetezi de
aproape şi mă cunoşti.
Ştii când stau jos şi când mă scol şi de
departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate
căile mele.
Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă - şi
Tu, Doamne, mi-l cunoşti în totul.
Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte
- şi Îţi pui mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de
puterile mele, este prea înaltă ca s-o pot ajunge.
Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi
unde voi fugi departe de Faţa Ta?
Dacă mă voi sui la Cer, Tu eşti acolo.
Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor,
iată-Te şi acolo.
Dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi
duce să locuiesc la marginea mării - şi acolo mâna Ta mă va călăuzi - şi
Dreapta Ta mă va apuca.
Dacă voi zice: cel puţin întunericul mă
va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu - iată că nici chiar
întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea străluceşte ca ziua şi
bezna ca lumina.
Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai
ţesut în pântecele mamei mele.
Te laud că sunt o făptură atât de minunată.
Minunate sunt lucrările Tale... şi ce
bine vede sufletul meu lucrul acesta...
Trupul meu nu era ascuns de Tine când am
fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat ca în adâncimile
pământului.
Când nu eram decât o fiinţă fără chip,
Ochii Tăi mă vedeau şi în Cartea Ta erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite,
mai înainte de a fi fost vreuna dintre ele.
Cât de nepătrunse mi se par gândurile
Tale, Dumnezeul meu - şi cât de mare este numărul lor!
Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele
de nisip... Când mă trezesc sunt tot cu Tine.
...Cercetează-mă, Dumnezeul meu - şi
cunoaşte-mi inima. Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o
cale rea şi du-mă pe calea Veşniciei... Amin."
Slăvit
să fie Domnul.
Cei
care se-ntorc
Cei care se-ntorc la Domnul
Trebuie să aibă frică
De la vina cea mai mare
Până la vina cea mai mică,
Trebuie să aibă grijă
Să urmeze cu-ascultare
Din porunca cea mai mică
În porunca cea mai mare.
Harul Domnului ne spală
Tot păcatul şi-l ridică:
De la vina cea mai mare
Pân-la vina cea mai mică,
Dar tot Harul ne ridică
O viaţă de-ascultare
Din porunca cea mai mică
În porunca cea mai mare.
Vine Ziua Judecăţii
Când nu e uitat nimică:
De la vina cea mai mare
Pân-la vina cea mai mică
Dar şi Ziua ce-o să zică
Laude pentru-ascultare;
Din porunca cea mai mică
În porunca cea mai mare.
Suind
din nou...
Suind din nou un vechi urcuş, port jertfe
noi spre-un vechi altar,
Cu noi răniri de vechi câtuşi ‘nalţ
înc-un stâlp pe-un sfânt hotar.
Eben-Ezer! - Ajuns aici, privesc tot
lungul drum trecut:
...Ce paşi mărunţi, ce urme mici, ce-a
trebuit - şi ce-am făcut!...
Gândesc cu sufletul durut la anii ce i-am
risipit,
- Cât am trăit din ce-am ştiut, cât am
ştiut din ce-am trăit?
Cât am gândit din ce făceam, cât am făcut
din ce-am gândit,
Cât am iubit din ce aveam, cât am avut
din ce-am iubit?
Cât am trăit din ce-am crezut, cât am
crezut din ce-am trăit,
Cât am vorbit din ce-am făcut, cât am
făcut din ce-am vorbit?...
...La stâlpul meu de greu hotar, cad azi
cu faţa la pământ:
- Nu-n cântec pun, ci-n plâns amar,
Isuse, noul legământ.
Şi-aş vrea de-acum pân-la sfârşit, prin
harul Tău dumnezeiesc,
Să pot trăi tot ce-am vorbit, să pot
vorbi tot ce trăiesc.
La
anii...
La anii răstignirii, când am intrat în
beznă
Eroic, dar cu suflet naiv şi neprecis,
Lucea cătuşa pusă la mână şi la gleznă
Dar ochii şi-Adevărul purtau umbriri de
vis...
Urcuşul greu şi crâncen, prin anii duri
de după,
Mi-au dăltuit un suflet mai matur şi mai
clar,
Căci, bând singurătatea cu-o prea amară
cupă,
I-am fost deschis iubirii prea slobod
stăvilar.
Trăind, prea fără oameni, o
lume-nchipuită,
Nu cunoscusem fiara sub zâmbetul senin:
Cum să pricep că poate chiar mâna miluită
Să-ntoarcă bunătăţii, tăişul cu venin?
Dar anii încercării prin foc şi rugăciune
Mi-au ars pe veci perdeaua naivelor
vederi
Şi, strâns lângă frumuseţea sfinţeniei
străbune,
I-am juruit depline rămasele puteri.
Descoperind Lumina de Dincolo de Fire,
În tainele din duhuri şi inimi am pătruns
- Şi-atunci cărări şi fapte mi-au prins
să se deşire
Sub înţelesul tainic ce-n toate
zace-ascuns.
...La anii învierii când am ieşit din
beznă,
Despovărat de fumuri, de neguri
şi-amăgiri,
Cătuşa ruginise la mână şi la gleznă,
Dar ochii şi-Adevărul purtau cereşti
luciri...