CAPITOLUL
17
Mereu prin ape tulburi
Cum strânge
rădăcina piatra pe vârful bântuit de vânt,
Aşa mă strâng de
Tine, Doamne, aici în locul unde sunt,
Cu toate fibrele
fiinţei, întinse, încordat mă ţin,
Să nu mă smulgă să mă
ducă rafalele de vânt hain;
Să-mi sângere,
să-mi crape faţa, să mă întindă să scrâşnesc,
- Dar să mă ţin, să
nu mă smulgă
Acest vrăjmaş de
vânt câinesc...
De-a
lungul anilor de război, stăpânirea ţării înăsprea din ce în ce tot mai mult
măsurile împotriva credincioşilor adevăraţi, urmărind adunările şi activitatea
lor cu tot mai multă vrăjmăşie împotriva lui Cristos. Rând pe rând tot mai
mulţi fraţi şi surori găsiţi în adunări, erau pârâţi de preoţi sau de alţi
slujbaşi - şi luaţi de către jandarmi sau poliţişti care îi băteau, îi amendau
ori îi trimiteau în judecata Curţii Marţiale...
Mulţi
fraţi şi surori, chiar mame cu copii au avut multe de suferit în anii aceia
crânceni, din toate părţile ţării.
Eram
încă pe front, nu mult după întâmplarea mea cu "Păcatele Evreilor",
când am aflat că fr. Marini, fiind în misiune prin judeţele Moldovei, a fost
găsit pe la nişte adunări şi arestat de jandarmi în mai multe rânduri. În satul
Nămoloasa, după ce fusese luat la postul de jandarmi şi anchetat cu brutalitate,
şeful postului voia să-l trimită sub escortă pe jos până la Tribunalul
Judeţean, cale de multe zeci de km. Şi numai cu mare greutate l-a salvat o soră
învăţătoare din localitate, punându-se cu garanţie şi zălog pe ea însăşi în
locul lui.
Sosit
din nou în altă adunare cu fraţii din Comăneşti, a fost arestat împreună cu
alţi fraţi şi surori şi trimişi în judecata Curţii Marţiale care i-a condamnat
la 6 luni închisoare şi o mare amendă în bani. Era încă în închisoare când eu
am fost demobilizat. Am fost la el şi la fratele cu care mai era închis,
vizitându-i în închisoare.
Lucrau
undeva la o cancelarie, fiind scutiţi de alte munci, din cauza bolii lor. Acolo
s-au putut împrieteni într-un fel cu administratorul închisorii, prin care am
obţinut permisiunea directorului să ducă la închisoare cărţi religioase pentru
deţinuţi.
Mi-au
comunicat aprobarea direcţiunii şi, îndată după ajungerea mea acasă, am trimis
prin poştă pe adresa Penitenciarului câteva pachete cu cărţi, reviste şi
Biblii.
Într-o
vreme apărea la Bucureşti, editată de Direcţia Penitenciarelor, o revistă
lunară cu un conţinut foarte bogat moralizator şi educativ pentru deţinuţi, la
care colaborasem şi noi înainte. Ne-am bucurat că puteam face ceva pentru cei
aflaţi acolo în nenorocire şi am mai făcut astfel de încercări, trimiţând
gratuit cărţi religioase şi Biblii şi la alte Penitenciare din ţară. Unele
le-au primit şi ne-au răspuns cu mulţumiri. Altele le-au respins. Cred însă că
au fost multe suflete care au aflat pe Domnul şi în urma acestor seminţe
aruncate acolo.
În toată
ţara continuau totuşi adunările, cu toate că gazetele mitropoliei nu încetau
săptămână de săptămână să ne împroaşte cu tot felul de învinuiri şi de
batjocuri, aţâţând împotriva noastră pe toţi slujbaşii atât ai Bisericii, cât
şi ai Statului. Nimeni nu ne mai spunea "ostaşi ai Domnului", ci
numai eretici, schismatici, sectari, trifişti - şi tot felul de numiri
batjocoritoare. Eram daţi spre urmărire prin ordine circulare de către poliţie
şi jandarmi, care trebuiau să ne împiedice şi să ne pedepsească oriunde am fi
găsiţi. Eu şi fr. Marini eram amintiţi cu numele, iar cărţile şi revistele
noastre la fel. Cenzura trebuia să împiedice orice tipăritură în care ar fi
apărut numele nostru.
Astfel
fu oprită şi revista Familia creştină,
după aproape trei ani de apariţie, într-o perioadă din cele mai grele. Făcuse
şi ea o lucrare frumoasă şi umpluse cu cinste un gol în anii aceia de mari
necazuri atât pentru poporul nostru cât şi pentru Lucrarea Domnului.
Războiul
ceruse o mare parte de jertfe şi din vieţile fraţilor noştri din Oastea
Domnului. Un mare număr dintre cei mai buni fraţi şi luptători ai Domnului Isus
au rămas morţi pe câmpurile de luptă sau în prizonierat. Suflete alese de fraţi
neuitaţi au trecut la Domnul în împrejurările acelea, cei mai mulţi murind în
timp ce căutau să salveze pe alţii.
Adunările
frăţeşti au avut de asemenea foarte mult de suferit, mulţi fraţi rămânând în
teritoriile ocupate ale Basarabiei, ale Bucovinei de Nord, ale Ardealului de
Nord - şi chiar ale Caliacrei şi Durostorului din sudul Dobrogei.
În afară
de asta, prigoanele clerului şi ale regimului au făcut mari spărturi. Unii
fraţi s-au mutat prin alte părţi ca să scape de prigoană. Alţii au trecut pe la
alte crezuri, iar alţii s-au lăsat de adunare, întorcându-se în lume, de unde
îi izbăvise cândva mila lui Dumnezeu.
În vara
aceluiaşi an 1943, m-am angajat funcţionar la notariatul comunal din Mizieş,
făcând zilnic naveta pe jos, cei cinci km dus şi întors de acasă până b
serviciu. N-am făcut însă nici măcar un an de serviciu, fiindcă atât din cauza
bolii care îmi reizbucnise, cât şi din cauza unor împotriviri ale celor ce
nu-mi puteau suferi nici credinţa şi nici numele acolo - a trebuit să plec.
A fost
totuşi un bine că am lucrat o vreme acolo, fiindcă în această ultimă parte a
războiului, regimul care domnea în ţară înăsprise măsurile nimicitoare
împotriva evreilor. Din toate ţările ocupate de Hitler erau duşi spre lagărele
de exterminare convoaie de trenuri ale morţii cu sute de mii de evrei, pentru a
fii nimiciţi.
În ţară
la noi evreii erau strânşi în tabere de muncă şi siliţi să muncească sub pază
în diferite părţi. Se formau detaşamente din cei mai apţi de muncă şi se vorbea
că vor fi duşi chiar cine ştie unde. Într-o zi fraţii evrei din Bucureşti şi
fr. Wurmbrandt mi-au transmis prin cineva un apel stăruitor să le fac rost de
nişte imprimate de Buletin de Identitate, semnate şi ştampilate în alb, spre
a-şi putea astfel completa acte cu care să scape de sub măsurile prigonitorilor
lor.
Le-am
procurat şi le-am dus eu însumi treizeci de astfel de acte, dându-le lui
Wurmbrandt pentru a le folosi cum vor crede ei.
Într-adevăr
un număr dintre ei n-au avut de întâmpinat un timp nici un fel de necaz.
Domnul
m-a scăpat şi pe mine, fiindcă nu s-a aflat niciodată de fapta mea.
După
oprirea revistei Familia Creştină,
s-a făcut iarăşi un gol dureros între noi şi fraţii din ţară, dureros acum cu
atât mai mult cu cât stările din ţară erau nespus mai grele ca oricând:
populaţia răvăşită de război, iar rândurile fraţilor lucrători împuţinate de
morţile de pe front, de plecările din frică, de lepădările de credinţă.
Adunările
se împuţinaseră şi ele mult din cauza prigoanei clerului.
Drept
răzbunare unii dintre cei ce suferiseră, treceau la alte confesiuni. Răbdarea
multora se sfârşise şi n-au mai putut birui ispita asta cu două feţe: o faţă
prigoana dinăuntrul Bisericii şi cealaltă faţă ademenirile din afara ei.
Mitropolitul
Bălan şi colaboratorii lui, îşi desăvârşeau opera lor distructivă, dărâmând
fără cruţare şi fără discernământ.
Nu era
slujbă din duminică sau sărbătoare în care mai toţi preoţii din parohii să nu-i
denunţe la predică pe ostaşii Domnului ca pe nişte sectari primejdioşi de care
lumea trebuie să se ferească. Fraţii şi surorile care toţi erau prezenţi mereu
în biserică stăteau liniştiţi şi cu capul plecat rugându-se pentru cei ce îi
vorbeau de rău.
În cele
mai multe cazuri oamenii străini de Oaste, care erau de faţă, le luau apărarea
revoltaţi împotriva minciunilor şi învinuirilor scornite împotriva Ostaşilor
Domnului.
În
aceste condiţii activitatea noastră misionară era tot mai îngreunată.
Fronturile se apropiau de ţara noastră, lipsurile de tot felul, primejdiile
călătoriilor, restricţiile adunărilor şi asprimea măsurilor luate împotriva
noastră făceau cu neputinţă orice mişcare şi orice legătură între unii şi
alţii.
Cenzura
ne împiedeca orice tipăritură şi în felul acesta au trecut anii până la
terminarea războiului... şi încă mult timp după aceasta când piedicile de tot
felul rămase după război apăsau asupra tuturor.
Singurul
lucru pe care îl puteam face în acest răstimp erau misiunile restrânse prin
apropiere.
După ce
frontul a trecut peste ţara noastră către Apus, iar stăpânirea chinuitoare din
timpul războiului a fost înlăturată, am putut să ne mişcăm mai liber din
pricina jandarmilor - dar preoţimea ne rămăsese tot aşa de potrivnică, fiindcă
urmăritorul nostru principal trăia încă şi domnea tot atât de despotic la
Sibiu.
Pe tot
timpul războiului gazetele mitropoliei n-au avut de suferit nimic, continuând
fără întrerupere acţiunea lor de oficializare a adunărilor Oastei încăpute pe
mâna lor. Şi de învinuire a frăţietăţii noastre duhovniceşti.
Bunele
obiceiuri de mai demult, cu vizitarea de sărbători mari a spitalelor şi
închisorilor cu programe religioase, cu cărţi şi daruri de hrană şi
îmbrăcăminte - au început iarăşi a fi împlinite după posibilităţi de către
fraţi.
La Beiuş
multă vreme după trecerea frontului încă mai funcţiona un spital de răniţi,
care şi după terminarea războiului mai avea bolnavi nevindecaţi de rănile
primite în luptele duse prin aceste părţi.
Printre
cei răniţi erau ruşi, români şi vreo câţiva unguri.
De
Rusaliile anului 1945, am aranjat, împreună cu fraţii şi surorile din Oastea
Domnului, aici, un mic program religios pentru aceşti răniţi. După program
le-am distribuit prin saloane alimente şi cărţi.
Răniţilor
ruşi le-am împărţit Evanghelii şi o carte: Înapoi
la Cristos - tipărite în limba rusă, pe care le procurasem de la Bucureşti.
Programul
a fost deosebit de frumos, participând la el mulţi fraţi şi surori veniţi din
Beiuş şi din împrejurimi. De asemenea darurile aduse, atât cele trupeşti cât şi
cele sufleteşti, au fost atât de binevenite, încât şi răniţii şi medicii şi-au
arătat toată recunoştinţa faţă de Oastea Domnului care a făcut acest frumos
gest creştinesc pentru aceşti oameni suferinzi...
Cu
timpul, după ce lucrurile s-au mai liniştit puţin, am început să edităm lunar
la Beiuş o publicaţie continuând revista Familia
Creştină, sub forme şi titluri diferite încercând să reluăm legătura cu
fraţii, de care fusesem atât de mult despărţiţi.
Dar de
la multe adrese, pachetele noastre au venit înapoi - semn că fraţii nu mai
erau. Ori se mutaseră.
După
recuperarea Ardealului de Nord, am început călătoriile misionare în căutarea
fraţilor şi adunărilor. Uneori amândoi împreună, alteori fiecare separat - eram
mereu pe drumuri.
Dar ce
prăpăd mare făcuse lungul război şi dureroasa înstrăinare care trecuse pe aici!
Trenurile
mergeau rău, călătoream mai mult prin vagoane de marfă, fără geamuri şi uşi,
pline de oameni care mergeau în toate părţile. Din cauza aglomeraţiei cel mai
mult călătoream pe acoperişul vagoanelor în frig, în ploaie, în primejdii de
tot felul de accidente.
În
acelaşi timp în care făceam misiunile prin ţară, ne străduiam să începem şi
munca de tipărire. Anii lungi de război, refugiul şi mutările celor mai mulţi
făcuseră să se piardă cărţile, iar venirea altor suflete noi în familia
Domnului ne cerea cărţi şi hrană sufletească.
Hârtia
se găsea foarte greu, tiparul era foarte scump - iar banii îşi pierdeau
valoarea de la o zi la alta.
Am mers
la Sibiu, l-am căutat pe Titus, fiul părintelui Iosif - şi am început să ne
zbatem ca să putem tipări ceva.
Am
încercat să scoatem Isus Biruitorul -
serie nouă, dar n-am reuşit să tipărim decât un singur număr. Noii conducători
ai oraşului şi ai ţării erau tot dintre cunoştinţele mitropolitului Bălan, cu
obligaţii faţă de acesta.
Am
tipărit însă cărţi. Cărţile de cântări în ediţii noi, cărţi de ale părintelui
Iosif şi cărţi de ale noastre... A fost un mare ajutor şi o mare înviorare a
Lucrării Domnului reluarea apariţiei acestora.
În
călătoriile noastre prin ţară s-au înfiinţat adunări noi şi au început să se
ridice noi lucrători dintre fraţii mai tineri. I-am încurajat cu toate
mijloacele noastre ca să înceapă şi ei să lucreze. S-au format astfel un număr
foarte frumos de tineri misionari care alergau şi ei tot mai frumos în munca
Domnului, împreună cu fraţii care mai rămăseseră dintre cei mai în vârstă.
În vara
anului 1946 pe lângă toate nenorocirile lăsate de războiul pustiitor trecut
peste ţara noastră, după o secetă cumplită, a început foamea din Moldova...
Chemările
dureroase venite din partea fraţilor, ne-au atras acolo. Am cutreierat pe jos
dintr-o parte în alta multe adunări şi multe judeţe, în îmbărbătarea şi
ajutorarea fraţilor noştri, atât sufleteşte cât şi trupeşte.
Prin
revista de la Beiuş am început organizarea ajutorării fraţilor din Moldova
făcând un plan prin care câte un judeţ din Ardeal şi Banat, să ajute pe alt
judeţ din Moldova. Fraţii dintr-o parte strângeau alimente iar fraţii din
cealaltă parte veneau şi le ridicau de la ei.
Când
lipsurile au ajuns şi mai mari, a început transportarea copiilor din judeţele
lovite de nenorocire, spre cele care le ofereau ajutor. Astfel am ajuns să
aducem şi să adăpostim sute de copii moldoveni, pe la familiile de fraţi din
Ardeal. Unii dintre aceşti copii au rămas apoi multă vreme pe la familiile care
îi adăpostiseră. Se împrieteniseră atât de mult, încât cu greu se mai puteau
despărţi.
Cu
ocazia unei adunări în Moldova în vara secetei, am găsit prin judeţul Bacău un
frate slăbuţ, neputincios trupeşte şi cu faţa plină de bube. Nu avea pe nimeni.
La naşterea lui, mama sa - o biată evreică săracă - îl lăsase la uşa unei
biserici din Iaşi. A fost dus la orfelinat, iar de acolo l-au luat să-l crească
nişte oameni milostivi. Dar nu peste mult, ei au murit, lăsându-l iarăşi orfan.
Aşa a
rămas el al nimănui şi al tuturor... Mai târziu l-au aflat bolnav fraţii din
Oastea Domnului şi l-au luat la ei. Toţi îi ziceau fratele Faimuţă...
Mergea
din loc în loc şi trăia de pe la toţi...
Demult
mai erau şi prin alte părţi unii oameni ca Faimuţă, lipsiţi de pricepere,
trăind din mila şi dragostea fraţilor.
Ei erau
cunoscuţi şi iubiţi cu milă, iar surorile aveau grijă totdeauna de hrana, de
îmbrăcămintea şi de adăpostul lor, când veneau ori plecau în drumurile lor,
căci nu stăteau nicăieri mai mult de o zi sau două.
Aşa erau
prin părţile Sibiului - Culiţă, prin părţile Hunedoarei - Simon. Prin părţile
Clujului - Pătruţ şi încă mai câţiva prin alte părţi.
L-am
adus şi pe fratele Faimuţă la noi într-un transport de copii. Era şi el un
copil... Un copil de patruzeci de ani, rămas cu acelaşi suflet curat şi trist
ca la patru ani.
A stat
acasă la noi un timp, până ce şi-a revenit din starea nenorocită în care îl
adusese foametea şi mizeria.
În
Moldova surorile avuseseră grijă de el în vremurile normale, dar când ele nu
mai aveau ce să dea de mâncare nici copiilor lor, bietul frate Faimuţă a ajuns
până la marginea puterii.
Acum la
noi îşi revenise pe cât putea el să-şi revină şi începea iarăşi să cutreiere pe
la fraţii din satele apropiate. Toţi îl primeau cu drag şi el venea la oricare
ca acasă. Ducea veştile despre adunări de la unii la alţii şi felurite ştiri
frăţeşti.
Nenorocirea
vieţii lui însă îl făcea să fie uneori foarte trist. Atunci, din sacul pe care
totdeauna îl purta cu el, îşi lua cărticica lui de cântări, o deschidea şi cânta:
"Eu n-am avut nici mamă, străinii m-au crescut..."
Aceasta
era cântarea lui. O cânta şi plângea... Şi plângeau toţi care-l auzeau şi-l ştiau.
Dar el
îndată se mângâia iarăşi cu dragostea Domnului şi a fraţilor, care făceau totul
ca el să nu-şi simtă prea grea crucea singurătăţii lui.
Prin
1950, după ce eu fusesem din nou închis pentru propagandă religioasă interzisă
- a fost aflat şi el pe undeva cântând. Mergea pe drum şi cânta cântarea lui,
când un şef de post de miliţie l-a auzit. L-a luat imediat la post şi l-a
anchetat cu palme şi cu ce mai ştiau ei să ancheteze, ca să afle cine este şi
de unde vine.
Când a
aflat şeful că el este din Moldova şi că stă la Traian Dorz, i-a făcut îndată
acte de trimitere în judecată şi sub escortă a fost dus la Oradea.
Acolo
judecătorul a văzut îndată că bietul om era un debil mintal şi l-a trimis
înapoi la domiciliul său.
Fratele
Faimuţă, fericit că suferise şi el pentru Domnul, venea bucuros şi spunea peste
tot cum Domnul Isus a făcut o minune că l-a scăpat, făcând de ruşine pe vrăjmaşul
care căuta să-i facă lui rău...
Cu
fratele Faimuţă povestesc numai o întâmplare cu un adânc înţeles sufletesc:
Era
iarna la începutul anului 1950 şi eram doar pentru câteva zile acasă. Zăpada
era mare şi frigul aspru. Fratele Faimuţă venise de pe la fraţi din alte sate
şi trebuia să treacă lunca pe punte.
Puntea
era îngheţată şi lunca adâncă. S-a temut să treacă şi stătea dincolo strigând:
— Frate
Traian, vino să mă treci puntea!...
Dar
lunca era departe, el nu putea striga tare şi pe afară nu prea era nimeni să-l vadă.
Se apropia noaptea... era tot mai frig şi el striga tot mai slab. Într-un
târziu a venit un vecin şi mi-a zis:
— Faimuţă
este dincolo de luncă, nu poate trece puntea.
Am
alergat şi l-am găsit tremurând de frig şi de teamă, cu sacul lui mare în
spate... Încă puţin şi s-ar fi prăpădit de tot.
— Am să
te iau în spate cu sacul tău cu tot, dar să nu te mişti că amândoi cădeam acolo
în fundul prăpastiei.
L-am
luat în spate, zicându-i:
— Ţine-te
bine de mine şi să nu te mişti!
— Nu mă
mişc, nu mă mişc, nu mă mişc... repeta el tremurând şi închizând ochii să nu
vadă primejdia.
Când
l-am lăsat jos dincolo, a izbucnit în lacrimi de bucurie, zicând: Slăvit să fie
Domnul! Am scăpat...
Atunci
mă gândeam: Iată, aşa a făcut şi Domnul Isus cu mine. Eram în primejdia morţii,
strigam şi nimeni nu era să vină în ajutorul meu.
Dar El,
Dulcele Mântuitor m-a auzit. A venit şi m-a luat în spatele Său cu bagajul meu
cu tot - şi m-a trecut Dincolo, în fericita Lui Împărăţie.
Slavă
veşnică Lui.
În
primăvara anului 1952, bietul frate Faimuţă s-a îmbolnăvit grav pe când era la
fraţii din Beliu în judeţul Bihor. Acolo Domnul l-a luat la mângâierea Lui cea
veşnică.
A fost
înmormântat cu şapte preoţi şi o mare mulţime de fraţi şi străini care îl
cunoşteau l-au petrecut până la mormânt.
După cum
am mai spus, îndată după terminarea războiului, în marile schimbări care au venit,
noi - fr. Marini şi eu - în acelaşi timp cu reluarea şi strângerea legăturilor
noastre frăţeşti înăuntrul Oastei Domnului, am simţit un puternic îndemn pentru
o întâlnire cu toţi fraţii credincioşi şi din celelalte grupuri religioase din
ţară. Aveam în general şi despre activitatea evanghelică a acestora înţelegerea
şi preţuirea care vine din dragostea lui Cristos despre care tot scriem şi vorbim
cu toţii... Şi aveam comunitatea idealului de propovăduire a mântuirii tuturor
celor ce nu-L cunosc pe Domnul şi nu au naşterea din nou prin credinţa vie şi
lucrătoare în El.
Cel
dintâi căruia i-am comunicat gândul nostru de a ne întâlni cu toţi fraţii de la
conducerile cultelor din Bucureşti, a fost fr. Wurmbrandt. I-am împărtăşit
gândul nostru cam în termenii următori:
— Iată,
am trecut cu toţii printr-un război cumplit. Am avut de suferit mult, atât unii
cât şi alţii. Dar toţi suntem trimişi la oamenii între care suntem ca să le
propovăduim pe Cristos şi naşterea din nou. Şi toţi avem în faţa Domnului marea
datorie şi marea răspundere de a face acest lucru cu toată puterea şi
înţelepciunea, în unitatea deplină şi în dragostea frăţească dintre noi, pentru
ca acei la care ne ducem să-i chemăm, să vadă într-adevăr prin aceasta că noi
suntem nişte adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu.
Timpul
acesta şi prilejul acesta, ziceam, este unic.
Dacă
reuşim să ne înţelegem acum, când toţi facem un început nou, atunci noi vom
realiza cea mai mare izbândă pentru Evanghelie în ţara noastră - şi poate în
lumea întreagă.
Dimpotrivă,
dacă din vina noastră acest prilej unic se va pierde şi noi vom continua iarăşi
luptele sectare şi confesionaliste dintre noi, Lucrarea Domnului va suferi o
pierdere de neînlocuit, iar noi vom fi traşi odată la răspundere în faţa
Judecăţii Domnului ca nişte răufăcători ai Evangheliei şi ca nişte vinovaţi
pentru pierderea multor suflete.
Fr.
Wurmbrandt ne-a înţeles - şi s-a alăturat îndată planului nostru. Am fixat o zi
săptămâna aceea şi am luat legătura cu toţi câţi i-am crezut în stare de a
primi acest gând bun. De fapt noi îi credeam pe toţi destul de credincioşi şi
de înţelepţi pentru a îmbrăţişa iniţiativa noastră, deşi ne dam seama că
aplicarea ei pe teren va întâmpina destule greutăţi... Credeam sincer, însă,
că, odată luată hotărârea şi lucrând toţi cu o inimă curată la realizarea ei,
Harul Domnului ne va da mai curând de cât s-ar crede, o izbândă fericită.
Ce
minunat moment era acesta pentru o iniţiativă mare şi binecuvântată ca asta!
Eram plini de bucurie în aşteptarea primirii răspunsului celor invitaţi - şi
făceam la planuri ce minuni se vor putea realiza în ţara noastră prin toate
forţele noastre unite.
Cum va
binecuvânta Duhul Sfânt cu participarea Lui eforturile noastre armonioase!
Au venit
câţiva de la un cult, câţiva de la alt cult. Restul cei de la Evreii creştini
şi noi cei doi, Marini şi eu.
Dar nici
de la acele adunări nu veniseră primii îndrumători, ci doar oameni de mâna a
doua.
Am văzut
cu durere că cei vizaţi nu înţelegeau nici acum marele preţ al momentului şi
marea cerinţă a lui Cristos. Totuşi - ne-am zis noi - dacă măcar cei prezenţi
vor ajunge cu toţii la acel înalt nivel duhovnicesc din care să apreciem necesitatea
şi porunca Evangheliei din momentul de faţă şi vom conlucra împreună,
rezultatele fericite vor atrage şi pe ceilalţi - şi nu peste mult se va realiza
colaborarea tuturor. Dar bruma s-a aşternut curând şi peste aceste flori.
Dorind
totuşi să începem cumva, fr. Wurmbrandt a propus editarea împreună a unei
reviste care să poarte mesajul nostru scris către toţi credincioşii, chemându-i
la o colaborare interconfesionalistă în slujba şi spre slava lui Cristos.
Revista
urma să apară bilunar şi sub conducerea unui grup format din persoane de frunte
din toate confesiunile creştine participante.
Scrisul
trebuia să fie inspirat numai din Dragostea şi Adevărul Evangheliei, în aşa fel
încât să fie acceptabil şi folositor tuturora.
Până ce
se va obţine o nouă autorizaţie pentru altă revistă, fr. Wurmbrandt ne-a pus la
dispoziţie revista lor, Prietenul,
care apărea la Bucureşti.
Cu
această propunere au fost de acord cu toţii. Dar când s-a pus problema
colaborării - n-am fost prezenţi de fapt decât numai noi trei: fr. Wurmbrandt,
Marini şi eu.
Atunci
am văzut cu inima zdrobită de durere, cât de puţini credincioşi suntem,
credincioşii de azi. Şi că de fapt aproape nimeni nu mai caută foloasele lui Cristos.
Ce alt necaz mai mare trebuie, care să mai treacă peste noi, spre a ne trezi?
Şi ce
alt moment, oare, va trebui să mai vină, spre a şti să-l folosim? Până ce
Domnul nu ne va pune într-un foc şi mai cumplit în care fiecare personal să fim
săraţi şi arşi până la alb - se vede că nu vom ajunge la punctul de sudură la
care trebuie să ajungem, ca să fim în stare ca Cristos să lucreze prin noi...
Nu tot numai noi prin El!...
Ideea
însă era atât de frumoasă şi de sfântă încât a anunţat-o şi Mântuitorul că se
va realiza, odată, pe veci când a zis:
"Şi
va fi o turmă şi un păstor..." (Ioan 10:16).
Acum se
pare că încă n-a sosit această vreme. Totuşi nu poate fi departe, dar noi
trebuie să o dorim şi să o pregătim.
Atunci
însă prea mă grăbeam să vorbesc despre alţii. Va veni în curând vremea când voi
vedea că nici chiar în sânul aceleiaşi grupări nu se va mai putea realiza o
unitate deplină de gânduri şi o armonioasă colaborare între fraţi, nici chiar
în sânul familiei noastre a Oastei Domnului.
Necazurile,
în loc să ne apropie, ne depărtează.
Momentele
mari, în loc să ne unească, ne dezbină.
Şi
furtunile grele, în loc să ne înalţe pe toţi, pe cei mai mulţi îi prăbuşesc.
Comportarea
plină de egoism a celor mai mulţi era un semn că acei ce trebuiau să vadă acum,
nu vedeau că milioanele de morţi şi mările de sânge şi de lacrimi nu ne
învăţaseră nimic.
Trăiam
prima mea cutremurătoare dezamăgire - de astă dată din experienţele mele cu
"credincioşii" noştri şi ai lor.
...O,
câte vom mai vedea!
Am
încercat din nou cu foaia la Sibiu. Acum Titus era altul. Tovărăşia lui de acum
10-12 ani cu Viorel care îl dusese la neascultarea sa de tatăl său, o plătise
scump iar bietul fiu rătăcit îşi ispăşise prin multe roşcove amare păcatul lui.
O, dacă
ne-ar face dragostea să ascultăm înainte - şi nu pedeapsa în urmă! Dar nu ştim
de ce, oare, tocmai fiii celor mai înţelepţi oameni cad adeseori în cea mai
mare nebunie! Bine este atunci că Domnul foloseşte faţă de ei câte o nuia
usturătoare pentru a-i învăţa.
Cu Titus
se putea acum lucra... Domnul folosise nuiaua.
Am
revenit deci din nou cu gândul să începem o lucrare mai stabilă aici la Sibiu,
unde poziţia mitropolitului începuse să slăbească mai ales în privinţa
relaţiilor lui cu Autorităţile de Stat, care nu mai erau acum atât de
slugarnice şi la dispoziţia lui ca înainte.
Sibiul
era totuşi ceva neuitat pentru Oaste. Centrul ei tot aici trebuia să rămână!
În anul
1934 când venisem prima dată la Sibiu, adunarea Oastei de aici era relativ
tânără, ca de altfel majoritatea adunărilor din ţară. Întreagă Lucrarea Oastei
n-avea decât 12 ani. Dar cei din Sibiu veniseră la Domnul într-un fel mai
deosebit decât ceilalţi din ţară. Sibienii veniseră mai mult la cuvântul vorbit
al părintelui Iosif şi nu la cuvântul scris, cum veniseră în totalitatea lor
fraţii din ţară, care aproape nici unul nici nu-l văzuseră la faţă niciodată pe
omul care îi adusese pe ei la Mântuitorul Isus Cristos.
Ostaşii
din Sibiu se îndestulau să audă cuvântul părintelui o dată pe săptămână, sau la
două săptămâni, sau chiar mult mai rar.
Cărţile
sau foile scrise ale părintelui, ei prea puţin şi prea puţini le aveau ca o
hrană temeinică şi dorită. Pe când ostaşii din restul ţării şi al lumii
cunoscuseră întoarcerea la Domnul şi viaţa trăită cu Cristos numai din cuvântul
scris, care era mult mai statornic, mai îndestulător şi mai adânc.
De aceea
şi ataşamentul fraţilor din Sibiu era mult mai slab faţă de părintele Iosif
decât al celorlalţi din ţară.
Anul
1946, deci, l-am petrecut până toamna în pregătiri pentru reapariţia foii Isus Biruitorul, sub direcţia lui Titus
care era moştenitorul formal al părintelui Iosif, iar ca redactor fr. Marini. Între
timp am mai tipărit o ediţie din Cartea de cântări, Calendarul pe 1947 şi o
serie de alte cărţi.
La Beiuş
continua tipărirea lunară a variantelor revistei Familia Creştină. Misiunile prin ţară împreună cu fr. Marini le
făceam tot mai rar.
După
adunarea de Rusalii 1946, eu a trebuit să mă întorc la lucrarea de la Beiuş,
urmând ca fr. Marini să mă anunţe despre mersul şi pregătirile în vederea
apariţiei gazetei. La apariţia foii Isus
Biruitorul eu trebuia să sistez Familia
Creştină, la Beiuş, pentru a nu da impresia unei dezbinări între noi, şi a
ne uni la Sibiu toate forţele împreună. Doream mult această apariţie.
Între
timp a venit seceta din Moldova despre care am scris, cu necazurile ei, iar
aceasta ne-a sustras pentru un timp de la munca noastră cu tipăriturile.
Pe la
jumătatea lui ianuarie, după ce primisem acasă primul număr din Isus Biruitorul - mi-a sosit o telegramă
fulger: "Vino imediat, sunt grav bolnav. Marini".
Un fior
rece mi-a străpuns inima şi un şuvoi de lacrimi îmi porniră din ochi,
scăldându-mi obrajii.
I-am
expediat imediat o telegramă fulger cu următorul cuprins:
"Sunt
cu tot sufletul alături de tine. Voi veni imediat."
Dar
pentru orice deplasare, atunci eu trebuia să fac o cerere la Poliţie înainte cu
8 zile.
Am făcut
imediat cererea şi am dus-o la sediul Poliţiei din Beiuş cerând eliberarea cât
mai repede a permisului de a călători, dată fiind gravitatea situaţiei. (După
mulţi ani când am ajuns din nou pe acolo, m-am întâlnit şi cu această
neînsemnată cerere a mea de atunci, trebuind să mai dau unele amănunte şi în
legătură cu asta. Ca dovadă că nimic nu se pierde!...)
Dar n-am
primit nici cu un ceas mai devreme de opt zile permisiunea călătoriei. Aşa că
am ajuns la Sibiu abia în ziua morţii mamei fr. Marini.
Pe el
l-am găsit într-adevăr grav bolnav în casa fr. Titus. Mai multe surori
îngrijeau de el.
Mama lui
era în sicriu la Săsciori. Fratele lui, Nicolae, zăcea şi el în alt pat, aici
la Sibiu. Tatăl lor era grav bolnav şi el în spital la Sebeş, iar sora lor,
Mărioara, tot bolnavă, departe, la Sâmbăteni, lângă Arad.
Fratele
Marini nu ştia decât de mama şi de Nicolae, dar peste câteva zile va zace şi
tatăl său în sicriu alături de el în casa lor de la Săsciori.
Acum,
abia sosit aici lângă patul lui, odată cu ştirea morţii mamei sale, mi s-a
adresat cu lacrimi în ochi, spunându-mi:
— Te rog
să mergi în locul meu la sicriul maniei mele, să o însoţeşti până la mormânt...
Noi am fost atât de legaţi prin iubirea lui Dumnezeu...
Nimic nu
mai poate să înlocuiască iubirea Domnului şi iubirea mamei...
În
curând ne vom întâlni la Domnul Isus...
Am
plecat îndată la Săsciori şi am făcut tot ce am putut, dar nimeni altcineva de
pe lume nu-l poate înlocui ca şi el însuşi pe un fiu lângă sicriul mamei sale.
După
plecarea mea, fr. Marini s-a cerut să fie dus şi el la spitalul din Sebeş, ca
să fie mai aproape de Săsciori. Acolo la spital a fost pus pe un pat alături de
patul în care zăcea tatăl său bolnav tot atât de grav şi tot de aceeaşi boală.
În ziua
de 2 februarie 1947 erau duşi în două sicrie amândoi, acasă la Săsciori.
La
înmormântarea lor am luat parte împreună cu o mare mulţime de fraţi.
În foaia
Isus Biruitorul, în numerele din
februarie 1947, am relatat pe larg despre toate aceste dureroase întâmplări.
Ce
tainică şi înţeleaptă este totuşi lucrarea grijii şi iubirii Domnului faţă de
mersul şi sorta Oastei Lui!
Atunci
am preluat eu toată redacţia foii Isus Biruitorul care a apărut apoi până la
sfârşitul anului 1947, când am fost închişi amândoi, Isus Biruitorul la Sibiu, iar eu la Beiuş.
În
septembrie 1947 într-o adunare ţinută în casa noastră din Mizieş, s-au predat
Domnului cei trei copii ai mei care mai trăiau:
Florica
de zece ani, născută în anul 1937, Viorel de 9 ani, născut în 1938 şi Ileana
(Nina) de 7 ani, născută în 1940. Ultimul copil, Ecaterina, născută în 1944,
murise în acelaşi an, pe când avea numai trei luni.
O, de-ar
da Dumnezeu ca ei să-şi ţină legământul pus acum cu El!
Lucrul
Domnului înainta. Dumnezeu nu ne-a părăsit chiar niciodată, pe cei care nu L-am
părăsit pe El.
Sute de
fraţi plecau în misiune în toate părţile. Era o perioadă de mare libertate şi
adunările Oastei se înmulţeau cu mare putere. Toţi fraţii lucrau sub îndemnul:
într-o dragoste fierbinte pentru Isus.
Multe
mii de suflete noi care se predau acum Domnului erau rodul minunat al acestor
osteneli făcute pentru Domnul într-un mare elan şi avânt al dragostei de către
mii şi mii de fraţi.
Sutele
de tineri şi lucrători ai Domnului cereau stăruitor nişte cursuri de şcoală
biblică, diferite îndrumări de orientare duhovnicească şi multe sfaturi pentru
misiune.
Atunci
am organizat, în octombrie 1947, o săptămână de şcoală biblică pentru tineret
în Nordul Ardealului, la Chiuieşti.
Am
publicat chemarea şi planul acestei şcoli biblice în foaie şi totul s-a
desfăşurat fericit. A fost ceva nespus de frumos şi folositor.
Foarte
mulţi tineri care au luat parte la cursuri s-au organizat apoi în echipe de
misionari, împărţindu-se doi câte doi, în toată ţara pentru călătorii
misionare.
Dar şi
acest început era să fie ultimul pentru cine ştie câţi ani, căci de atunci şi
până azi aşa ceva nu s-a mai putut face la Oastea Domnului, din pricina
furtunilor care s-au abătut peste noi îndată după aceea.
Şi nu
s-au mai potolit nici astăzi.
Slăvit
să fie Domnul.
Isuse-nvaţă-mă
Isuse-n vaţă-mă de-acum
Cântarea viitoare,
Desprinde-mi ochii de pe drum
Să pot privi în soare
Şi scapă-mi sufletul, pe rând,
De orişice povară -
Ca liber să pot fi intrând
În mult dorita-mi Ţară.
Isuse-ajută-mă să-mi pot
Mai larg deschide mintea,
Spre Rugul Sfânt, venind, să-mi scot
Grăbit încălţămintea -
Ca inima să mi-o sfinţesc,
Mai blând plecat sub cruce,
Ca la intrare să primesc
Sărutul Tău cel dulce...
Primeşte-mă, Isus, zâmbind
Cu-o dragoste duioasă,
Cum ai primi-un copil venind
De prea departe-acasă –
Că prea rănit şi obosit
Mă-ntorc din lunga-mi cale,
Primeşte-mă, Isus Iubit,
La Inima Ta moale...