CAPITOLUL
16
Există un echilibru
În veci nu poate fi
iertate pentru păcatul nimănui
Când nu-i căinţă pe
măsura mărimii şi-adâncimii lui;
Acel ce-şi calcă
legământul, nesocotind tot ce-a iubit,
Doar c-o egală
suferinţă va ispăşi ce-a săvârşit.
În toate
lucrările lui Dumnezeu există un echilibru fără de care viaţa n-ar putea să
existe. Fără de care dreptatea nu s-ar putea face şi ordinea nu s-ar putea
păstra. Fără de care totul s-ar prăbuşi într-un haos şi o moarte veşnică.
Când
păcatul se înmulţeşte, stricând echilibrul şi înclinând cumpăna, atunci ori
trebuie să se înmulţească harul care să-l ierte, ori trebuie să vină pedeapsa
care să-l ispăşească, ori focul care să-l ardă.
În anii
aceia de dinaintea celui de-al doilea război mondial, păcatul se întinsese şi
se înmulţise pretutindeni în toate părţile şi de toate felurile.
La
redacţia unei gazete şi mai ales religioase, unde se adună zilnic tot felul de
ştiri din ţară şi din lume, trec prin faţa sufletelor celor ce lucrează acolo
toate evenimentele vieţii. Se derulează ca într-un film oamenii şi lucrurile,
stările şi vremurile, din care oricine care cunoaşte adânc tainele Cuvântului
Sfânt al lui Dumnezeu îşi poate da uşor şi limpede seama, în lumina acestui
Cuvânt, la ce oră din Ceasul Vremii se găseşte lumea atunci.
Din
toate cele ce se petreceau de câţiva ani, se vedea cu îngrijorare cum se
agravează toate lucrurile în lumea întreagă şi la fel şi în ţara noastră.
Păcatele
politice, păcatele sociale, păcatele religioase şi toate celelalte de toate
felurile tot mai multe şi mai mari, trăgeau din ce în ce tot mai greu, apăsând
în cumpăna dreptăţii şi strâmbând echilibrul lumii spre dezastrul total.
Lumea
era ca un butoi plin cu dinamită la care din toate părţile se lucra să i se
aprindă fitilul. Un simţământ că se apropie un mare cataclism apăsa pe toate
sufletele oamenilor...
În
fiecare zi creşteau şi se înmulţeau presimţirile rele.
În toate
ţările Europei se făceau mari mişcări de trupe şi intense pregătiri de război.
Conducătorii popoarelor rosteau cuvântări războinice şi peste tot se auzea
zăngănit de arme.
În ţara
noastră, din martie 1939 începuseră concentrările şi construirea de tranşee şi
cazemate pe frontiere şi interior.
Fratele
Marini, deşi era bolnav şi reformat de armată, totuşi fu chemat şi el pentru o
comisie medicală. Dar constatându-se inaptitudinea lui faţă de orice efort
militar, după câteva zile i s-a dat drumul, clasat definitiv ca inapt şi
eliberându-l astfel total pentru lucrul Domnului.
Cu mine
lucrurile erau mai complicate, dar Dumnezeu le simplifica.
Pe la
jumătatea lunii martie 1939, am fost chemat la o concentrare la Comandamentul
Diviziei din Oradea, unde îmi încheiasem stagiul în 1937. Trimis cu un
subofiţer undeva spre munţii Sălajului pentru nişte rechiziţii de cai şi
căruţe, m-au surprins nişte vremi cu lapoviţă şi frig, călătorind ud într-o căruţă
descoperită zile şi nopţi prin frig.
Am răcit
rău de tot şi după câteva zile m-am îmbolnăvit iar, ca şi în 1934, foarte grav,
trebuind să fiu adus cu salvarea la spitalul militar din Oradea.
Iarăşi
izbucnise vechiul meu reumatism poliarticular acut, ţinându-mă la pat pentru
trei săptămâni cu o temperatură şi o stare alarmantă, tot în oraşul unde mai
suferisem şi în 1934.
După o
slabă ameliorare, am fost lăsat într-un lung concediu medical. Acesta m-a
ajutat să merg din nou la lucrul Domnului până în septembrie 1939, când
lucrurile s-au agravat cu agresiunea germană care pornise asaltul împotriva
Europei.
Atunci
am fost concentrat şi eu din nou.
Dar,
înainte de plecarea din Cluj, hotărâsem aici cu fraţii o mare adunare.
Presimţeam că de mulţi fraţi ne vom despărţi în curând şi pentru totdeauna. Şi
doream să răsune încă o dată puternic Cuvântul Domnului în oraşul Cluj, unde
lucrasem un an încheiat. Şi să ne mai vedem o dată cu fraţii, înainte de a se
agrava situaţia din ţară şi din lume.
Adunarea
a fost anunţată prin gazetă pentru 3 septembrie.
Încă din
ajun au început să vină mari mulţimi de fraţi din toate părţile, dar mai ales
din Nordul Ardealului şi din Maramureş.
După
programul mai restrâns din seara de 2 şi dimineaţa de 3 septembrie din biserica
Iris, îndată după-masă ne-am încolonat şi, pe jos, am parcurs toată distanţa,
încolonaţi într-un şir lung, toţi cei aproape două mii de fraţi şi surori, cu
steaguri şi tăbliţe cu numele localităţilor - până în centrul Clujului la Casa
Armatei.
Acolo am
avut un bogat program, ţinând ore în şir, prin cuvântări, cântări şi rugăciuni
înflăcărate şi mişcătoare, ca la un prilej de mare răscruce a vieţii şi a
istoriei noastre, după cum s-a dovedit că era.
Deşi
timpul era ploios şi rece, totuşi demonstraţia noastră a avut o reuşită
deplină. Toţi locuitorii Clujului adunaţi pe străzi şi pe la ferestrele caselor
de pe lungul parcurs al coloanelor noastre, au putut avea o bună mărturie
despre Lucrarea Oastei Domnului.
Fraţi şi
surori au împărţit de-o parte şi de alta multe foi volante, gazete şi cărţi, în
tot drumul coloanelor noastre.
Aceasta
a fost o ultimă chemare puternică la Domnul, care a răsunat în acel Cluj peste
care în curând aveau să vină vremurile grele ale cedării, apoi cele şi mai
grele, ale războiului...
Câteodată
bunătatea Domnului mai face o ultimă chemare înainte de potop, ca oricine mai
are urechi de auzit şi inimă de ascultat să mai intre în ultimul moment în
corabia mântuirii, înainte de a se închide definitiv uşa.
Ştie
numai Bunul Dumnezeu câţi au prins momentul acela.
A urmat
apoi un an din care câte o lună eram concentrat pe diferite zone, iar altă lună
în concediu. Toate concediile le-am petrecut în lucrul la redacţia din Cluj sau
în misiune prin ţară.
Singuri
noi doi eram cei care trebuia să tragem la jugul cel mai greu în privinţa asta,
dar Domnul ne-a dat mare putere atunci şi lucrarea Domnului a crescut nu numai
în număr, ci şi în putere şi roade.
Ne-am
înţeles cu preotul Chindriş ca el să tipărească foaia cu titlul vechi, Viaţa Creştină, iar noi să scoatem o a
doua ediţie, ca supliment, sub titlul Misionarismul
Vieţii Creştine.
Foile
vor apărea tot în patru pagini cu singura diferenţă că la Viaţa Creştină doar pagina întâia va fi schimbată, purtând articole
semnate de scriitori de ai lor. Celelalte pagini vor fi cele scrise de noi în Misionarismul Vieţii Creştine.
De fapt
ei nu aveau decât doar câteva zeci de abonaţi, pe când noi aveam multe mii.
Numai să avem şi noi grijă ca şi celelalte pagini ale noastre să fie oarecum
mai accesibile prin conţinutul lor şi celorlalţi cititori.
În afară
de gazeta din Cluj, noi am mai continuat să tipărim atât la Oradea, cât şi la
Cluj o serie de cărţi şi calendare, făcându-ne un adevărat depozit de
literatură în Cluj şi alimentând de aici toată mulţimea fraţilor cu tot ce ne
cereau: cărţi, Biblii, calendare, etc.
Astfel că
în septembrie 1940, când s-a răspândit cu iuţeala fulgerului vestea cedării
Ardealului de Nord către Ungaria, noi aveam în Cluj o mare cantitate din aceste
cărţi.
În
zilele acelea eram concentrat undeva pe lângă Ocna Mureşului, la Unirea.
Am cerut
şi am primit câteva zile de concediu spre a mă duce la Cluj să vedem ce puteam
face cu evacuarea celor ce le aveam acolo.
Dar în
condiţiile cumplite de atunci n-am putut evacua aproape nimic. Doar câte două
călătorii am făcut fiecare cu câte două coşuri, în care ne salvam doar câteva
din lucrurile strict personale, nişte corespondenţă şi registrele cu adresele
abonaţilor şi desfăcătorilor noştri.
Poşta nu
primea nimic.
Calea
ferată la fel.
Tot ce
puteam noi duce, călătorind permanent pe scările sau tampoanele trenurilor
supraaglomerate, era ca nimic.
Aşa că
am renunţat, lăsând acolo în seama familiei Chindriş, care rămânea la Cluj, tot
avutul nostru adunat acolo. Şi plecând doar cu ce era pe noi, ne-am întors în
ţară şi acasă.
În tot
răul acesta a fost totuşi şi un bine. Tot depozitul nostru de cărţi şi Biblii
rămas acolo la Cluj a fost grânarul de la care s-au alimentat apoi, în toţi cei
patru ani cât a durat ocupaţia străină, fraţii noştri din Ardealul cedat şi din
Vechea Ungarie.
Când,
după cinci ani, noi am revenit la Cluj să mai aflăm ceva din munca noastră - nu
mai era nimic. Familia preotului Chindriş ne-a spus că totul a fost devastat şi
distrus în timpul războiului şi ocupaţiei. Şi astfel a trebuit să pornim a
treia oară cu toate de la început...
În
ianuarie 1941 eram concentrat la Comandamentul Diviziei Blindate din Bucureşti.
În
timpul acesta am făcut cunoştinţă mai îndeaproape cu Biserica Evreilor
Creştini, care pe atunci îşi avea adunările în strada Mihai Bravu, iar ulterior
în strada Olteni. Lucra acolo un predicator, anume Richard Wurmbrandt, altul
Rozemberg şi altul Magne Solheim.
Auzisem
despre aceşti evrei creştini încă din ianuarie 1938 când, pe la patul părintelui
Iosif din Sibiu trecuse unul dintre conducătorii evreilor creştini din Iaşi,
Isaac Feinstein.
Impresia
pe care mi-a lăsat-o atunci acest om care s-a rugat fierbinte la căpătâiul
părintelui şi i-a arătat în cel mai mişcător fel admiraţia şi dragostea sa
pentru tot ce a lucrat şi a suferit el pentru Numele şi Evanghelia Domnului
Isus, m-a făcut să nu-l mai uit niciodată.
Prin
această impresie i-am văzut apoi totdeauna şi pe ceilalţi fraţi evrei creştini.
Ce mult
contează impresia pe care o lasă un credincios pe unde trece, despre credinţa
şi despre fraţii lui! Din pricina acestei impresii, oamenii pot vedea ori bine,
ori rău lucrarea Domnului din care suntem noi. Depinde de felul cum ne-am
purtat noi acolo, de felul cu s-a purtat primul credincios care i-a vizitat.
Acum,
când îi întâlneam eu pe evreii creştini, aievea, aici la Bucureşti, m-am
apropiat de ei cu gândurile cele mai bune pe care mi le lăsase exemplul frumos
al fratelui Feinstein, atunci, la Sibiu, în simpatia mea faţă de ei, îi vedeam
ca pe întregul popor Israel, care va aduce Zorii Fericitei Veşnicii Profeţite.
Dar şi
ei, când m-au văzut, mi-au arătat de la început o mare şi sinceră bucurie,
fiindcă aveau printre ei, de mult, cunoştinţă despre lucrările mele şi despre
numele meu.
Astfel
am început să-i cunosc îndeaproape pe unii dintre ei; pentru mine fiind mai
deosebiţi şi mai aleşi decât orice alţi credincioşi, fiindcă şi ei aveau parte
de aceleaşi suferinţe de la cei din neamul lor, cum aveam noi de la ai noştri.
Şi suferinţa te apropie de cel care sufere la fel cu tine, mai puternic de mii
de ori decât veselia.
În total
am stat în Bucureşti atunci timp de trei ani. În aceşti trei ani am fost dus
multe luni şi pe front, dar când am revenit în ţară, tot acolo lucram în
serviciul unităţii militare. Astfel că multă vreme am petrecut în adunările şi
familiile evreilor creştini, mai ales în a lui Wurmbrandt, şi de aceea i-am
cunoscut mai îndeaproape doar pe cei care erau în familia lui.
Pastorul
Solheim era norvegian şi avea conducerea misiunii norvegiene din Bucureşti,
care avea sub patronajul ei pe evreii creştini. El era un om respectuos, dar
tăcut şi distant. Soţia sa şi copiii săi erau cam la fel. N-am simţit niciodată
o apropiere caldă a mea faţă de ei şi tot aşa au fost şi ei faţă de mine.
Cu
Wurmbrandt şi casa lui era însă altceva. N-am întrebat niciodată de trecutul
lor, dar felul în care se arătau acum faţă de mine şi faţă de toţi cei ce
veneau în casa lor, m-a impresionat plăcut. Trecuseră şi ei prin multe
suferinţe care îi frăgeziseră sufleteşte - şi îi simţeam foarte asemănători cu
fraţii din Oaste.
În
timpul cât făcusem serviciul militar în Bucureşti - prin natura acestui
serviciu umblam adesea pe la Direcţia Presei. Acolo am cunoscut un funcţionar
superior cu care, discutând dorinţa mea de a scoate o revistă literară şi de
informaţie creştină la Beiuş, i-am cerut ajutorul pentru obţinerea unei astfel
de autorizaţii.
Cu
ajutorul lui am obţinut autorizaţie pentru editarea revistei Familia Creştină, cu redacţia la Mizieş,
în casa părinţilor mei.
Cu
ianuarie 1941 am şi început redactarea şi tipărirea acestei reviste. Primul
număr în 24 de pagini a fost o biruinţă frumoasă.
L-am
lucrat împreună cu fr. Marini, care se stabilise acasă la noi, în Mizieş.
Tipăream
această revistă lunar în 16-20 pagini la Tipografia "Doina" din
Beiuş, cu proprietarul căreia eram prieten.
De la
tipografie revista o aducea tatăl meu, Constantin, încărcată în carul lui tras
de cei doi boi frumoşi ai lui, înaintea cărora mergea el pe jos, având toată grija
sa nu se întâmple nimic rău. Acum, prin harul lui Dumnezeu, şi tata devenise
credincios şi lucra pentru Domnul cu dragă inimă tot ce putea face şi el.
Adusă
acasă, revista era împăturită, împachetată şi adresată pentru expediţie. La
toată munca asta de obicei luau parte şi câţiva fraţi tineri din Mizieş, care
îl ajutau pe fratele Marini.
Când
totul era gata, pachetele cu reviste şi cărţi erau iarăşi încărcate în carul cu
cei doi boi - înaintea cărora tata mergea şi mai cu grijă. Fratele Marini sus
în car, şedea pe pachetele încărcate şi mâna boii, până la poşta din Beiuş, de
unde se expediau în toate părţile ţării şi lumii. Mai aveam încă mulţi abonaţi
şi în străinătate - în Europa, America şi chiar şi în Australia...
Era o
privelişte unică, minunată să vezi cum cei doi boi frumoşi şi curaţi legănau
carul încărcat cu revistele şi cărţile Domnului, mergând dimineaţa prin soarele
răsărind, abia văzându-se prin lanuri, ducând atâta lumină câtă ne dăruise
Dumnezeu, spre cele patru părţi ale lumii, care o aşteptau. Părea carul cu
chivotul Legii strălucind, trimis poporului sfânt care îl aştepta...
Aceasta
a durat aşa lună de lună până prin anul 1943, când, printr-un ordin al Cenzurii
- la insistenţa vechiului nostru vrăjmaş - a fost suspendată şi Familia Creştină.
Războiul
cuprinsese toate ţările. Ţara noastră intrase şi ea în război din luna iunie
1941. Unitatea de motorizare şi tancuri la care eram mobilizat şi eu, era
printre primele trimise spre front.
Primul
contact cu aviaţia inamică l-am luat încă înainte de a ajunge la Prut. După
aceea, primejdiile războiului ne-au urmărit în toate felurile zi şi noapte,
umblând dintr-o parte în alta de-a lungul sectorului nostru de front. Fiind
singura mare unitate de maşini şi blindate, eram într-o continuă mişcare şi
luptă când aici, când colo, de-a lungul liniei frontului. Fiind mai tot timpul
când în deplasări, când în lupte, am trecut prin mii de primejdii de moarte,
din care numai puterea Domnului Isus m-a izbăvit, uneori făcând minuni izbitor
de puternic vizibile pentru asta.
Am avut
în toată vremea aceea nişte experienţe atât de cutremurătoare cu Dumnezeu.
Primejdiile fiind nemăsurate, tot aşa erau şi izbăvirile. Nu mi-ar ajunge nici
timpul şi nici locul să le înşir. Nu pot alege una, căci au fost atâtea! Dar din
toate şi zilnic se închega tot mai fericită umblarea şi părtăşia mea cu Domnul
Isus, în aşa fel încât toate aceste nenumărate izbăviri deveniseră o singură
mare izbăvire continuă. Şi toate multele minuni deveniseră o unică şi mare
minune. Trecând prin sute de situaţii grele - bombardamente de aviaţie, tiruri
de artilerie, ploi de gloanţe - am scăpat totuşi neatins de nici o schijă şi de
nici un glonţ.
Trimis
într-o delegaţie la Iaşi în iulie 1941, am trecut anume şi pe strada Dancu nr.
l, unde ştiam adresa fr. Feinstein cu redacţia revistei sale, Prietenul, la care şi eu colaborasem.
Speram să-l găsesc pe el acasă.
Însă am
ajuns acolo în momentul cel mai tragic. La Iaşi tocmai avusese loc la sfârşitul
lui iunie îngrozitorul pogrom. Mii de evrei fuseseră strânşi în vagoanele unui
lung tren marfar, înghesuiţi grămadă unii peste alţii, cu praf de var pe jos,
fără apă, fără mâncare, cu uşile şi geamurile legate cu sârmă ghimpată şi
acoperite, purtaţi zile şi nopţi dintr-o parte în alta a ţării, urlând de sete
de foame, de chinuri - până au murit cu toţii în acest îngrozitor iad...
Şi
printre ei fusese şi fr. Isaac Feinstein, acel minunat copil al lui Dumnezeu
care făcuse atât de mult bine pentru Numele şi poporul Domnului Isus. Soţia lui
şi cei şase copii erau zdrobiţi de durere. I-am mângâiat şi ne-am mângâiat
numai cu rugăciunea şi cu lacrimile.
Cât de
neînţelese sunt căile îngăduinţei Domnului şi cât de mare este uneori preţul cu
care răscumpărăm nu numai răul, ci şi binele pe care îl facem pe pământ.
Am mai
cunoscut atunci un grup de tineri evrei creştini în casa fr. Feinstein: Duţu
Moscovici, Milan Haimovici, Bianca Bringer, Monica, Malici... Filip, Izi şi
alte multe suflete scumpe de fraţi în Isus.
Pe unii
i-am mai regăsit după câtva timp la Bucureşti în Biserica lor de pe strada
Olteni.
Pe
văduva fr. Feinstein şi pe orfanii lor însă nu i-am mai întâlnit. Îndată ce au
putut, au plecat în Elveţia. Dar tragedia lor, unită cu a tuturor celorlalţi
evrei ucişi şi chinuiţi fără nici o milă de fiara apocaliptică dezlănţuită, m-a
înfiorat şi m-a străpuns până în fundul sufletului. Nici până astăzi groaza nu
mi-a trecut, nici rana nu mi s-a închis, nici rugăciunea nu mi i-a uitat.
De-a
lungul frontului, apoi şi de-a lungul anilor acelora am văzut şi am auzit
atâtea grozăvii de acestea încât mi se părea că trec printr-un vis rău,
printr-un coşmar cumplit, printr-un iad real... Fiindcă nici cu ochii şi nici
cu mintea nu-mi puteam crede că se pot întâmpla astfel de fapte.
Dar iată
că s-au putut. De-a lungul frontului, mii de oameni ucişi în luptele la
baionetă. Dealurile cu grâu nesecerat până în august, puţind îngrozitor din
cauza grămezilor de soldaţi morţi şi rămaşi neîngropaţi, ciuguliţi de roiurile
de ciori şi corbi, care se lăsau şi zburau în grămezi negre.. Apoi mâncaţi de
roiuri de muşte mari şi negre aproape la fel şi ele de mari şi de negre... Apoi
de viermi mişunându-le prin ochi, prin gură, prin maţe...
Sau
femei, copii, bătrâni şi tineri nevinovaţi ucişi şi aruncaţi prin şanţuri sau
călcaţi de cai, de căruţe, de tancuri, în fuga lor îngrozită din faţa frontului
şi a fiarelor. Toţi putrezeau aruncaţi prin şanţurile drumurilor - ca să nu
împiedice circulaţia - ca nişte hoituri de câini, amestecaţi cu hoiturile de
cai morţi de povară sau de bombardamente. Vara umflaţi, iarna îngheţaţi...
Ceva mai
târziu, din caii încă neputreziţi, oamenii înfometaţi începură să taie bucăţi
de carne şi să mănânce.
La
începutul anului 1942 într-un concediu, trecând de pe front prin Bucureşti, pe
la fr. Wurmbrandt, el mi-a încredinţat un manuscris, anume "Păcatele
Evreilor", rugându-mă să-l tipăresc la Beiuş sub numele meu, deoarece sub
numele lui evreiesc nu s-ar fi putut tipări. Prigoana împotriva evreilor era
necruţătoare. La toate păcatele lor şi ale părinţilor lor le venise o ispăşire
îngrozitoare.
În
broşurile fratelui Wurmbrandt, se spunea tocmai acest lucru, dar după asta era
acolo o chemare către toţi evreii aceştia încercaţi, să se întoarcă la
Mântuitorul Cristos, singurul Care îi mai poate salva din nenorocirea de
acum... Apoi totul se încheia cu o înştiinţare cutremurătoare despre nişte
necazuri şi mai mari care ar putea să vina peste ei dacă nici acum nu vor vrea
să asculte glasul şi înştiinţarea Domnului Isus Cristos, Singurul şi Adevăratul
Mesia.
— Tipăreşte-o,
te rog! îmi zise el. Este de cea mai mare importanţă acum, să le spunem acestor
oameni adevărata cauză a îngrozitoarelor suferinţe care au dat peste Israel...
Singura lor salvare din aceste necazuri este Cristos. Cei care vor asculta,
Dumnezeu va avea milă de ei. Iar cei ce nu vor asculta, cel puţin să ştie. E
acum una dintre cele mai mari datorii a voastră, a credincioşilor dintre
neamuri, faţă de poporul lui Israel în moştenirea căruia voi aţi intrat acum
prin harul pe care ei l-au respins...
Era un
foarte bun şi frumos lucru al fratelui Richard.
Ajuns
acasă am dat-o imediat la lucru, spre a-i putea face corectura şi a o putea
termina şi expedia la ei, înainte de terminarea concediului meu. Nu voiam să
las pe fr. Marini riscul publicării acestei cărţi, fiindcă bănuiam că va avea
nişte urmări primejdioase... Am scris pe ea: Tipărită de Traian Dorz.
Într-adevăr,
la o săptămână după ce trimisesem cu cineva broşura tipărită sub numele meu la
Bucureşti, iar fr. Wurmbrandt o expediase în diferite părţi din ţară, m-am
pomenit într-o dimineaţă chemat la Poliţia de Siguranţă din Beiuş.
M-am
prezentat şi am fost introdus imediat în biroul Şefului - comisarul Borza. Pe
masa lui am văzut un pachet cu vreo 50 de exemplare din broşura Păcatele Evreilor, confiscate, zicea el,
de la Cernăuţi. Revista, purtând pe ea numele meu şi al Tipografiei, uşor au
identificat-o şi cei de acolo o trimiseseră pentru cercetări la Beiuş.
Două
ceasuri am fost anchetat pentru asta, fiind interogat asupra tuturor
relaţiilor, cunoştinţelor, legăturilor mele cu evreii, despre scopul publicării
acestei broşuri, despre numele şi adresele abonaţilor cu care aveam legătură.
Am
vorbit cât am putut mai puţin şi am tăcut cât am putut mai mult. Iar la urmă,
după declaraţia scrisă şi mai pe scurt, mi s-a dat drumul cu ameninţarea de
proces şi alte consecinţe.
Peste
trei zile va trebui să mă prezint din nou la poliţie la el.
Dar
peste trei zile expira concediul meu - şi plecam pe front. De acolo nu mă mai
puteau aduce, fiind la o unitate din prima linie. Iar după câtva timp totul s-a
clasat, astfel că pentru acele Păcate
eu n-am avut de suferit decât puţin. Deşi, de drept vorbind, parcă nu mi-ar fi
părut rău să sufăr şi eu ceva mai mult pentru păcatele evreilor, deoarece
atâţia mari fii ai acestui popor, au suferit prea mult pentru păcatele mele.
Mai ales Cel mai mare Fiu ieşit din Israel, Isus Cristos - Domnul şi
Mântuitorul nostru al tuturor.
Am
trecut astfel, în două veri şi două ierni, până în martie 1943, prin toate
grozăviile acestui război...
Zile şi
nopţi am fost cu unităţi angajate în lupte, deşi eu, fiind gradat, aveam o
misiune de lucru la unul din birourile Comandamentului Diviziei. Totuşi treceam
mereu prin toate primejdiile morţii, în opriri sau deplasări, expuşi mereu
bombardamentelor aviaţiei, tirului artileriei, focului partizanilor, moartea
putea fi sigură la orice pas.
Ajunşi
în încercuiri, uneori fără mâncare, alteori fără apă, prinşi de ploi şi de
furtuni, de zăpadă şi de ger... Îngheţaţi şi flămânzi, nedormiţi de zile şi nopţi,
hărţuiţi şi ameninţaţi în toate felurile, departe, pe un pământ străin şi vrăjmaş
- numai minunile Bunului Dumnezeu, care mă însoţea necurmat, mi-au salvat
viaţa, fără să fi fost nici atins măcar de vreo schijă sau glonte, deşi uneori
am trecut printre ele căzând ca grindina în jurul meu. De fapt şi arma cu care
am luptat eu tot timpul a fost numai stiloul şi maşina de scris.
Unitatea
cu care am fost pe front, trecând prin toată desfăşurarea luptelor crâncene din
stepele Donului, prin încercuirile şi retragerile îngrozitoare din noiembrie
1942 până în martie 1943, era doar o ruină când am ajuns retrăgându-ne, până la
Nipropetrovsk. Acolo unitatea a fost oprită pentru refacere.
Iar eu,
fiindcă lucrasem la Biroul Adjutanturii şi avusesem în grijă memoriile
Ofiţerilor Diviziei, precum şi dosarele de avansări şi decoraţii, am fost
trimis cu aceste documente secrete şi importante în ţară.
Împachetate
în două lăzi mari, am fost îmbarcat cu ele la tren la Nipropetrovsk, ca să le
ducem Marelui Cartier General la Bucureşti.
Astfel
mi-am luat rămas bun, i-am lăsat acolo pe toţi ceilalţi care mai rămăseseră
dintre cei cu care suferisem împreună de-a lungul războiului până aici - şi am
plecat numai cu caporalul Rădoi.
În
timpul iernii grele prin care trecusem în aceste cumplite retrageri, mă
îmbolnăvisem de vechea mea maladie şi zăceam târându-mă pe picioare, deoarece
nu voiam să rămân cine ştie pe unde de unitatea mea, până ce vom ajunge cu
toţii undeva să ne stabilim în refacere.
Domnul a
voit să fiu delegat astfel pentru venirea aceasta în ţară. După îndeplinirea
misiunii mele, am mers la o comisie medicală de la Permanenţa Diviziei noastre
din Bucureşti.
Această
comisie m-a trimis acasă într-un concediu medical de o lună. După luna aceasta,
la o altă înfăţişare, m-a clasat inapt pentru serviciul militar, din cauza
bolii mele de inimă, care se agravase.
M-am
întors de pe front decorat cu "Crucea Serviciului Credincios",
singura decoraţie pe care o aduceam pe pieptul meu, în locul unde purtasem
odată cruciuliţa Oastei pe care mi-o pusese pe inimă conducătorul meu
duhovnicesc şi părintele meu, Iosif Trifa, cu puţin înainte de plecarea lui în
marele concediu de odihnă şi de răsplată din ceruri.
Acum
decoraţia militară mi-o pusese pe piept şeful meu de la serviciul unde
lucrasem, cu mulţumirea lui pentru felul credincios cu care am servit unitatea
mea în toate împrejurările prin care trecusem.
M-a
mişcat simbolica denumire: "Crucea Serviciului Credincios..."
La
terminarea misiunii mele, comandantul Permanenţei de la Bucureşti, privindu-mi
decoraţia şi semnându-mi de primire, mi-a dat mâna şi m-a felicitat pentru
îndeplinirea credincioasă a misiunii mele până la capăt.
Cu inima
bătându-mi puternic, m-am gândit atunci şi m-am rugat ca şi la terminarea
misiunii mele de pe pământ în Oastea Domnului meu Ceresc, când mă voi întoarce
la Marele Cartier General al Conducătorului meu din Ceruri, să pot avea pe
pieptul meu, deasupra inimii mele tot Crucea Serviciului Credincios pentru El
şi Cauza Evangheliei Sale.
Atunci Marele
meu Comandant şi Dumnezeu Isus Cristos să mă îmbrăţişeze sărutându-mă pe ranele
obrajilor mei îndureraţi şi pe lacrimile ochilor mei obosiţi, să-mi spună cu
bucurie fericită:
— Bine,
slugă bună; intră în bucuria Domnului tău.
Aceasta
ar fi toată răsplătirea mea cea foarte mare, după care - am spus şi am scris de
atâtea ori - n-aş mai dori o altă răsplătire niciodată.
O Doamne
Isuse, ajută-mi Te rog. Amin.
Slăvit
să fie Domnul.
Cine-şi
pierde...
Cine-şi pierde mâna dreaptă,
Cum mai face-o cruce?
Cine-şi pierde soţul vieţii,
Jugul cum şi-l duce?
Cine-şi pierde ochiul,
Oare lumea cum s-o vadă?
Cine-şi pierde legământul,
Fraţii cum să-l creadă?
Cine-al lui genunchi şi-l pierde,
Cum să se mai roage?
Cine-şi pierde calea sfântă,
Oare unde trage?
Cine-şi pierde părtăşia
Dulce-a rugăciunii,
Cum va mai scăpa de groaza
Iadului minciunii?
Cine-şi pierde limpezimea
Inimii din sine,
Cu ce, Doamne, să mai afle
Calea către Tine?
Cine-şi pierde-aripa sfântă,
Cum o să mai zboare?
- Cine şi le pierde toate,
Doamne, greu mai moare...