CAPITOLUL 15
Micii contemporani ai marilor oameni
Gândesc cu sufletul
durut
La anii ce i-am
risipit:
- Cât am trăit din
ce-am ştiut,
Cât am ştiut din
ce-am trăit?...
Prea
arareori în viaţa şi în istoria omenirii, venindu-i vremea împlinirii unui mare
adevăr şi arătându-se şi profetul trimis pentru realizarea lui, contemporanii
aceluia l-au înţeles şi l-au urmat. De cele mai multe ori şi cei mai mulţi
dintre profeţii neamurilor au trebuit să forţeze timpul şi să-şi silească pe
contemporanii lor spre a primi binele pentru care veniseră. Iar dacă n-au putut
ei să-i împingă pe contemporanii lor înainte înspre viaţă, i-au împins aceştia
pe ei spre moarte.
Moise a
fost un profet care a reuşit să însufleţească pe contemporanii săi pentru un
mare ideal. Dar Ieremia, deşi a fost un profet tot atât de mare ca şi Moise,
totuşi n-a reuşit.
Urmarea
a fost că după Moise, sute de ani poporul s-a bucurat de libertatea şi
binecuvântările ascultării şi supunerii faţă de acest trimis al lui Dumnezeu
pentru ei.
Dar după
Ieremia, poporul a plătit tot cu sute de ani - de robie şi de suferinţe -
neascultarea lor arătată faţă de profetul şi trimisul lui Dumnezeu la ei.
Bineînţeles
că atunci când Domnul Dumnezeu trimite un steag de dezrobire în vreun popor sau
în vreo generaţie. El îngrijeşte şi de un purtător vrednic al acelui steag,
precum şi de nişte vrednici însoţitori şi sprijinitori ai acestuia, însă o mare
răspundere rămâne totuşi şi în seama contemporanilor acestui stegar, pentru
sprijinul pe care trebuie să-l dea la rândul şi la locul lor şi ei, ideii
înnoitoare pe care o reprezintă steagul şi stegarul trimis lor.
Condiţiile
şi nevoile care au cerut apariţia acestuia sunt evidente şi cunoscute, mai mult
sau mai puţin fiecărui ins, membru al acelui popor, al acelei comunităţi, după
cum robia poporului din vremea lui Moise era cunoscută şi suportată cu greu de
către fiecare dintre fiii poporului Israel.
Deci ei
simţeau cu ardoare şi nevoia izbăvirii de sub ea...
Prin
urmare datoria de a se alipi de profetul trimes şi de a-l ajuta cu tot sufletul
lor pe Moise, omul lui Dumnezeu cel dovedit în stare a conduce poporul spre
dezrobire, o aveau cu toţii în aceeaşi măsură ca Moise, trimisul providenţial
ales pentru asta.
Desigur
că nu toţi fiii poporului au simţit în aceeaşi măsură dorinţa aceasta în
sufletul lor, nici n-au participat în aceeaşi măsură cu Moise la această
jertfă. Dar cea mai mare parte a conducătorilor poporului au simţit şi au
participat la fel cu el.
De aceea
a şi reuşit aşa de frumos planul lui Dumnezeu cu ei.
Cu
David, în vremea lui, a fost tot la fel.
Numai
David singur - fără de vitejii care l-au sprijinit cu tot sufletul lor - şi
fără devotamentul oştirii - ataşată cu toată dragostea şi credincioşia ei faţă
de el - nici chiar David, cu toată vitejia lui, nu ar fi reuşit atât de frumos
în minunatele lui izbânzi.
Şi cu
toţi marii viteji ai lui Cristos a fost la fel.
La
venirea Domnului Isus ca Mântuitor pe pământ, El Însuşi a avut nevoie de o
puternică echipă de ucenici, cu care să pornească la munca şi lupta
Evangheliei. Pentru că oricât de viteaz şi de bine pregătit este un purtător de
steag, el are totdeauna nevoie de o grupă de însoţitori hotărâţi şi curajoşi.
La
îndrăzneaţa luptă pentru curăţirea templului, când trebuiau alungaţi hoţii şi
cămătarii care se înstăpâniseră acolo, Isus mergea în fruntea unei echipe de
doisprezece sprijinitori foarte hotărâţi. În faţa atâtora, desigur că n-a mai
îndrăznit nimeni să se împotrivească. Dar dacă numai unul singur ar fi fost,
poate că totuşi altfel s-ar fi desfăşurat lucrurile.
Când
sfântul apostol Pavel a pornit la marea lucrare de cucerire a lumii pentru Cristos
şi Evanghelia Sa, a avut şi el nevoie de nişte împreună-lucrători adânc
devotaţi lui Cristos şi Cauzei Sale. Şi Harul lui Dumnezeu i-a dăruit pe acei
viteji ostaşi ai lui Isus cu care a putut lucra şi izbuti atât de frumos
apostolul Pavel.
Desigur
este un mare dar de la Dumnezeu să poţi afla nişte însoţitori înzestraţi de
Duhul Sfânt cu înţelepciune şi virtuţi sufleteşti deosebite - şi să fie în
acelaşi timp şi nişte oameni de totală încredere şi statornicie în aceeaşi
învăţătură şi credinţă. Când sufletele lor sunt sincere şi smerite, harul lui
Dumnezeu îi face totdeauna să fie nişte binecuvântaţi biruitori.
Desigur
că totdeauna împotrivirile diavolului faţă de o lucrare a lui Dumnezeu vor fi
şi ele pe măsura importanţei acestei lucrări. Satan îşi adună împotriva
oricărei oştiri a lui Cristos cel puţin tot atâtea puteri ale sale.
Dar în
această luptă el şi-i asociază şi pe oamenii lumii acesteia. În inimile
inferioare, păcatul de orice fel totdeauna stăpâneşte, iar cel în care
stăpâneşte un păcat, devine prin înrudirea păcatului său, un asociat al
diavolului împotriva lui Cristos. Fiecare om care trăieşte în păcat este un cap
de pod pe unde Satan porneşte totdeauna atacurile lui împotriva lui Dumnezeu.
Frumosul
stegar şi viteazul erou al Adevărului de la Oastea Domnului, odată trecut în
veşnicie, nici mort ura lor tot nu l-a iertat. N-au vrut să-i facă nici cea mai
sumară ceremonie de înmormântare, până ce mai întâi au scos de pe cadavrul său,
în a patra zi după moarte, haina sa preoţească în care noi îl îmbrăcasem când
l-am aşezat în sicriu.
Ci numai
după ce doi ciocli ai primăriei i-au sfâşiat haina cea neagră cu care era
îmbrăcat şi a rămas în cămaşa albă, abia atunci protopopul Emilian Cioran a
fost învoit de către mitropolitul răzbunător să-i poată face o scurtă slujbă în
curtea redacţiei şi să tragă clopotul catedralei o singură dată pentru el.
Aşa s-a
răzbunat şi pe cadavrul său, mânia neiertătoare a răzbunătorului mitropolit.
Oricât i se ceruse iertare, el n-a iertat.
Acum îşi
primeşte şi el undeva răsplata faptelor sale.
După ce
a terminat cu părintele Iosif - nemaiavând ce-i face, după cum el însuşi ne
profeţise în ultimele lui cuvinte - toată mânia loviturilor celui ce nu
cunoştea iertarea, s-a abătut asupra noastră, slabii, puţinii şi neputincioşii
urmaşi ai părintelui martirizat.
Doar
patru săptămâni am mai putut apărea cu gazeta Glasul Dreptăţii, după înmormântarea părintelui - şi sabia ucigaşă
dirijată dintre zidurile mitropoliei a tăiat dintr-o dată şi capul Glasului Dreptăţii - al acestui ales
profet curajos şi supărător.
Cu toate
că directorul Stoichiţă avea şi el destule relaţii printre înălţimile din
Bucureşti, răzbunătorul era dezlănţuit şi nu cruţa nici un mijloc spre a-şi
umple măsura nedreptăţilor sale. Şi nimeni nu-l întrecea nici în răutate nici
în viclenie, când era vorba de astfel de abuzuri. De fapt numai într-o vreme
când domneşte undeva silnicia şi corupţia, se pot săvârşi astfel de crime. Fiindcă
atunci de sus şi până jos, nu se găseşte nimeni căruia să-i fie frică de
Dumnezeu ori de Lege şi nici ruşine de oameni, ca să aibă respect pentru adevăr
şi curaj pentru dreptate.
Când
directorul Stoichiţă ne-a arătat ordinul Cenzurii de sistare a gazetei ne-a
spus cu neputincioasă revoltă:
— Mitropolitului
i-a reuşit încă o crimă... Nimeni nu mai are tăria să-i reziste nicăieri.
Tipografia va cădea şi ea în mâinile lui. Nu mai puteţi face nimic. Toate merg
din rău în mai rău şi Singur Dumnezeu mai ştie unde se va ajunge. Deocamdată
aceasta este situaţia şi noi nu mai putem face nimic.
I-am
mulţumit adânc recunoscători acestui nou Cirinean care - ca şi Octavian Metea,
cu Ecoul - pusese şi el umărul la o
parte de drum sub crucea calvarului nostru, tocmai în momentul când era cea mai
mare nevoie.
Slăvit
să fie Domnul, Care ne-a dăruit această foaie tocmai atunci când era cel mai
necesar. Am avut astfel prin ce să comunicăm cu fraţii şi să consemnăm toată
desfăşurarea acelor zguduitoare şi înseninate întâmplări. Dumnezeul
răsplătirilor nu-l va uita nici pe el, cum nu-i va uita nici pe ceilalţi de
dinainte sau de după - care au mai ajutat în vreun fel această Lucrare a
Evangheliei Sale şi a Numelui Său, atât de încercată în toate felurile chiar de
la începuturile ei. Şi noi le vom fi totdeauna recunoscători.
Din
toate părţile ţării soseau iarăşi scrisori de protest şi cereri să facem din
nou tot ce putem pentru a nu înceta alimentarea poporului cu hrana Cuvântului
Sfânt.
Am
alcătuit iarăşi listele de subscripţii - ca şi în urmă pentru Isus Biruitorul - şi le-am trimis prin
ţară şi în străinătate pentru ca fraţii şi cititorii să le semneze şi să le
trimită la Guvernul din Bucureşti pentru eliberarea apariţiei publicaţiilor
Oastei.
S-au
strâns mii de semnături şi s-au trimis multe dosare cu cererile acestea la
Bucureşti; în zadar însă. Ce scrisese Pilat, scris rămânea. Nimeni nu mai
revenea ca să schimbe nimic. S-au mai păstrat încă multă vreme pe undeva o
parte din aceste dosare cu listele de subscripţii de atunci.
Rămaşi
fără nici un mijloc de existenţă şi de rezistenţă în Sibiu, eu şi fr. Marini
ne-am zis într-o zi:
— Noi
doi aici nu mai putem face absolut nimic. Mitropolitul, prin Vonica face tot
felul de presiuni pentru intimidarea şi coruperea noastră, spre a lichida
definitiv orice continuare a lucrului Oastei.
Fraţii
ne cer hrană tipărită, iar Cenzura ne urmăreşte şi împiedică tot ce am putea
face.
Viorel
şi Titus se ascund de noi şi fac tot felul de fapte slabe, compromiţând numele
Oastei şi al părintelui.
Dacă mai
rămânem aici nu numai că nu putem face nimic, dar ne punem în primejdia de a fi
învinuiţi şi noi de cine ştie ce fapte ale lor. Mai bine să încercăm în altă
parte, un mijloc prin care să putem apărea undeva cu o publicaţie pentru fraţii
şi cititorii noştri.
Atunci
eu am plecat spre Beiuş.
După
plecarea mea din Sibiu, fr. Marini a plecat şi el acasă la ai lui, în Săsciori.
De acasă
fiecare mergeam în misiuni printre fraţi şi ne preocupam de o nouă gazetă.
Contactul personal pe teren cu cititorii noştri, era un mijloc fericit pentru mai
adânca apropiere şi cunoaştere între noi. Până acum prea puţin putusem face
misiune personală prin ţară, pentru că tot timpul eram solicitaţi de lucrul la
redacţie. Acum, nemaiavând cuvântul scris, îl foloseam pe cel vorbit, pe care
încă Cenzura nu ni-l putea opri. Aceste prilejuri erau o mare mângâiere şi
bucurie pentru noi toţi, fiindcă cei mai mulţi dintre cititorii şi fraţii
noştri nu ne văzuseră încă faţa niciodată.
În vara
anului 1938 am încercat şi am găsit eu întâi la Oradea posibilitatea unei
publicaţii. Era acolo un ziar, Gazeta de
Vest, pe al cărei director, George A. Petre, îl cunoşteam. Am convenit cu
el să ne acorde tipărirea la ziarul său a unui supliment duminical sub titlul Ogorul Domnului - iar noi în schimb îi
ofeream miile noastre de adrese, precum şi o sumă pentru achitarea costului
acestui supliment.
Bucuros
atât pentru publicitatea pe care şi-o făcea în felul acesta în ţară şi în lume,
precum şi de ajutorul material oferit de noi, George A. Petre s-a învoit şi
astfel am început colaborarea.
Eu
lucram zilnic partea noastră în birourile ziarului său de la Oradea atât cu
redacţia, cât şi cu administraţia.
Au
apărut astfel trei numere pentru trei duminici, dar al patrulea n-a mai apărut
nici din Ogorul Domnului. George A.
Petre fiind şi el cleric, a fost chemat şi mustrat drastic la Episcopie,
punându-i-se în vedere să sisteze imediat suplimentul duminical pentru noi.
Şi
astfel s-a mai adăugat o cruce în cimitirul profeţilor cu glas supărător pentru
Irod.
În
timpul lucrului la Oradea, ne-am făcut totuşi un prieten, pe directorul
întreprinderii Grafica, cea mai mare tipografie de acolo. Cu el am continuat
apoi tipărirea mai multor cărţi, calendare şi broşuri cu care am umplut o vreme
iarăşi golul cerinţelor frăţeşti. Astfel au apărut atunci două ediţii din
cartea de cântări, una cu note, una fără, apoi mai multe cărţi de poezii şi
meditaţii de ale noastre, precum şi de ale altor fraţi ca Eftimiu Florea, Ion
Tudusciuc, Ion Capătă, Simion Paraschiv şi alţii.
Între
timp, căutând mereu, am găsit la Cluj pe părintele Vasile Chindriş, un preot
călugăr greco-catolic, care avea la parohia Iris o mică tipografie, precum şi
autorizaţia unei gazete, Viaţa Creştină,
pe care o scotea din când în când într-un format şi un tiraj foarte mic. El nu
prea avea nici darul scrisului şi nici cititori. Dar avea foarte multă voinţă
şi dorinţă de a lucra ceva pentru Domnul.
Acest
preot foarte zelos şi întreprinzător a fost foarte bucuros când i-am propus o
colaborare. El avea tipografie şi autorizaţie, dar n-avea cititori, iar noi
aveam ce îi lipsea lui, aşa că repede am convenit să începem să lucrăm noi sub
autorizaţia lui, gazeta pentru fraţii noştri.
În felul
acesta noi aveam acum un avantaj pe care nu-l avusesem mai înainte. Preotul
Chindriş făcând parte dintr-un alt cult creştin, mitropolitul ortodox nu-l mai
putea urmări. Suporterii săi greco-catolici aveau oameni până sus în Guvern -
şi la caz de nevoie nu era uşor de luptat cu ei. În afară de asta, el nu mai
era sub îndrumarea lui Bălan.
Preotul
Chindriş din colaborarea cu noi avea un avantaj şi mai mare, întâi material,
apoi moral, fiindcă întreprinderea lui mergea din plin. Era adevărat că
tipografia lui era doar o maşină veche, acţionată manual de o roată mare la
care învârtea uriaşul Ion, servitorul parohiei, ca un adevărat motor.
La caz
de nevoie însuşi părintele Chindriş învârtea cu succes, fiind şi el destul de
puternic şi tânăr pe atunci.
În
Ardeal era ştiut că pe atunci aproape jumătate de populaţie era de confesiune
greco-catolică, iar Lucrarea Oastei Domnului încă de la început s-a răspândit
într-o mare măsură şi printre credincioşii acestei confesiuni. Părintele Iosif
i-a îmbrăţişat cu mare dragoste şi pe fraţii greco-catolici, simţind de la început
că mesajul Oastei Domnului, fiind adresat întregului nostru popor, undeva în
final prin această Lucrare evanghelică s-ar fi realizat în chipul cel mai
fericit şi reunificarea adevărată a celor două confesiuni româneşti.
Deci de
la început s-a făcut o puternică sudură sufletească între toţi membrii Oastei
din ambele confesiuni.
Superiorii
confesiunii greco-catolice de la Blaj, care se ridicaseră în primii ani contra
Oastei Domnului, socotind-o şi pe aceasta ca pe un nou instrument al rivalilor
lor ortodocşi de la Sibiu, cu care erau în nesfârşite lupte şi certuri, văzând
noul curs evanghelic pe care i-l da Oastei părintele Trifa, ei şi-au schimbat
întreg acel fel rău şi bănuitor de vedere, începând acum să vadă chiar cu
simpatie lupta părintelui Iosif, care detesta orice confesionalism - şi n-au
mai împiedecat cu nimic înrolarea credincioşilor lor în Oastea Domnului. Ci,
dimpotrivă, au binecuvântat-o.
Cu
timpul, întreagă atmosfera din confesiunea greco-catolică devenise chiar
favorabilă Oastei Domnului, întrucât între conducătorii lor spirituali erau
mulţi oameni luminaţi, de o mare corectitudine şi valoare morală - care vedeau
în perspectivă marele rost al acestei cereşti Lucrări în mântuirea şi luminarea
întregului nostru popor.
Unul
dintre aceştia, Dumitru Neda, profesor, consilier mitropolitan şi redactorul
organului oficial al Blajului, Unirea,
fusese chiar delegat al Bisericii Greco-Catolice, să aducă salutul lor la
sicriul părintelui Iosif, considerat şi de către ei ca un mare sol al lui Cristos
în poporul şi în credinţa noastră. El l-a sărutat atunci pe frunte şi a rostit
cu ochii plini de lacrimi unul dintre cele mai frumoase şi înălţătoare cuvinte
şi cea mai mişcătoare apreciere pentru munca şi jertfa lui.
Ce
contrast uriaş între felul cum s-au comportat faţă de acest mare profet al lui
Dumnezeu una şi cum cealaltă dintre aceste două confesiuni! Ce frumos s-a comportat
cea considerată străină - şi ce urât cea care profitase de toată avuţia lui
sufletească şi de cea pământească!
În
aceste condiţii am început lucrul la Cluj în toamna anului 1939. Foaia Viaţa Creştină apărea săptămânal în 4-6
şi chiar 8 pagini mari. De sărbători chiar şi 10-12 pagini. Se mai angajară
lucrători la tipografie şi încă un ajutor lui Ion cel care învârtea roata tipografiei.
Întreagă familia preotului Chindriş avea acum de lucru.
Noi -
fratele Marini şi eu - ne aşezasem cu chirie într-o casă de pe strada Războieni
nr. 12, nu departe de biserica Iris şi de tipografia părintelui Chindriş.
Îndată
ce foaia începu să apară cu regularitate, fraţii prinseră încredere şi avânt,
iar legătura noastră se refăcu deplin. Începurăm iarăşi să primim zilnic zeci
de scrisori cu veşti despre mersul lucrului sfânt, cu invitaţii la adunări, la
nunţi, la consfătuiri frăţeşti în toată ţara, pentru rezolvarea feluritelor
probleme în marea noastră familie duhovnicească.
Noi ne
organizasem munca în aşa fel încât să putem face faţă la toate, atât aici la
redacţie cât şi la misiune prin ţară. Aceste treburi le împlineam la început
mai greu, până ce am putut pune lucrurile la punct în ceea ce privea mersul
redacţiei.
După
aceea începusem să putem face faţă la redacţie unul singur. Celălalt putea fi
liber pentru partea cealaltă a misiunii prin ţară printre fraţi, unde era atâta
nevoie şi atâtea cerinţe, pentru reorganizarea şi îmbărbătarea Lucrării
Domnului.
Am
convenit să facem cu rândul aceste două lucrări. Când eram eu la redacţie,
pleca fr. Marini în misiune. Când venea el, plecam eu.
Toate
acestea ne costau şi aici multe cheltuieli, cum ne costaseră şi la Sibiu. Împreună
cu plătitorii buni prin care se susţinea lucrarea, veniseră şi plătitorii răi
care ne creau aceleaşi neajunsuri. Dar eram fericiţi că totuşi puteam respira
şi că puteam atâta cât să acoperim treburile imediate ale lucrului. Salariu
n-am putut să încasăm nici aici, cum nu putusem nici la Sibiu. Nici nu ne mai
gândeam la partea asta.
Ocazional
ne vizitau zilnic mulţi fraţi şi colaboratori din ţară şi încăperea redacţiei
noastre era mereu plină de fraţi şi surori, cu care petreceam fericite clipe de
rugăciune şi consfătuiri. Uneori acestea deveneau frumoase şi fericite adunări
frăţeşti, mai ales cu tineretul din loc sau împrejurimi. Una dintre grijile
deosebite pe care le aveam fiind chemarea şi încadrarea tineretului în toate muncile
Domnului. Tot sufletul meu era înflăcărat de dorinţa de a atrage pe cât mai
mulţi tineri mai ales în munca scrisului sfânt. Ştiam câtă însemnătate are
cuvântul scris şi vedeam ce puţini scriitori şi poeţi credincioşi avem.
Călăuzit
de gândul acesta, publicam în gazetă sute de poezii pe care le primeam din
ţară, pe cele mai multe refăcându-le aproape complet, în scopul de a-i încuraja
pe toţi să scrie, în speranţa că poate câţiva dintre ei se vor alege şi se vor
impune ca excepţii şi talente. Au şi fost unii, într-adevăr, care s-au ales,
dar nici unul n-a devenit până la urmă ceea ce speram.
Îmi
amintesc bine că în luna august 1939 eram eu de rând la redacţie; fratele
Marini plecase pe câteva săptămâni în misiune prin Basarabia, pe la Orhei, unde
erau atunci părintele Vladimir şi fratele Romaneco - doi harnici ostenitori ai
Domnului care îl invitaseră pentru lucru şi pentru un timp de odihnă acolo.
Fratele
Romaneco avea un conac şi o moşie frumoasă la Voinova, iar în jurul lui erau
nişte sate cu mulţi fraţi. Luna aceea a fost ultima, pentru că peste câteva
zile fratele Romaneco a trecut pe neaşteptate în veşnicie, apoi a început
războiul pustiitor care a frânt multe gânduri frumoase, pe totdeauna.
Printre
scrisorile pe care le-am primit în una din acele zile, îmi amintesc de o
scrisoare care venea din partea unui tinerel, copil de trupă la muzica unui
regiment din oraşul Sfântul Gheorghe, jud. Ciuc. Textul scrisorii îl reproduc
aici, pentru că acest tinerel ne va da multe speranţe, dar ne va face şi mai
multe necazuri:
"Mă numesc
Moldoveanu Nicolae - scria el - în vârstă de 17 ani, orfan de tată, născut în
comuna Movileni, jud. Tecuci şi sunt copil de trupă la o muzică militară din
oraşul Sfântul Gheorghe, jud. Ciuc. Doresc foarte mult să citesc gazeta Dvs. pe
care am văzut-o la cineva în comuna mea când am fost în concediu acasă. Dar eu
nu am bani ca să plătesc abonamentul, însă voi vinde suplimentul de lapte pe
care îl primesc aici şi voi achita preţul gazetei. Deci rog să-mi trimiteţi şi
mie foaia Dvs."
Mi-a
tresărit înduioşată inima la cele citite, gândindu-mă cât doream şi eu în urmă
cu zece ani şi cât aş fi dat şi eu ca să pot primi o astfel de gazetă. M-am
gândit că poate din acest tinerel va ieşi un om de mare folos pentru Lucrarea
Domnului şi i-am scris de îndată chiar atunci:
"Dragă frate
Niculiţă, am primit scrisoarea ta şi îţi vom îndeplini îndată dorinţa ta. Te
rog să nu-ţi vinzi mâncarea ta, ci fii liniştit, căci de aici eu îţi voi
trimite săptămânal din fiecare număr de foaie câte cinci exemplare gratuit ca
să ai şi să mai dai şi la acei dintre colegii tăi care vor dori să o citească.
Scrie-ne dacă vei primi foaia şi dacă mai ai vreo nevoie pe care ţi-am putea-o
îndeplini..."
Şi am
semnat scrisoarea cu numele meu şi adresa redacţiei.
A răspuns
îndată foarte fericit şi recunoscător.
Pe urmă
a avut nevoie imediat de toate cărţile noastre, apoi de altele şi altele. Mi-a
tot scris, iar eu i-am tot răspuns tot anul acela.
De
Crăciun îmi amintesc că-mi scria dorinţa lui să vină o dată la Cluj că n-a fost
niciodată şi doreşte să ne vadă.
Va primi
permisie până la Anul Nou. Să-i scriu dacă poate să ne afle.
I-am
scris să vină. Şi îndată după Crăciun am văzut intrând, într-o zi, în redacţie,
un tinerel subţire şi năltuţ, îmbrăcat în haine militare şi cu o trompetă sub
braţ.
A
salutat respectuos şi stătea în picioare la uşă, timid şi cu şapca în mână.
— Tu
eşti Niculiţă Moldoveanu, am sărit eu bucuros, văzând încurcătura lui? Vino mai
aproape şi fii mai curajos. Apoi, arătându-l fratelui Marini i-am zis: acesta
este tânărul de care ţi-am spus.
Iar lui
i-am zis:
— Hai,
dă mâna cu fratele Marini, să te cunoască şi el. Acum vei rămâne la noi, iar
mâine vom merge cu toţii la nişte adunări frăţeşti pe aici, nu departe: la
Ciubanca, Ciubăncuţa şi poate şi în alte părţi.
Îmi
amintesc că a plecat cu noi la adunările de care vorbeam. Dar încă de la
plecare, am avut cu el un necaz. El ne-a spus să nu-i scoatem bilet de tren,
fiindcă el era militar, are bilet de voie şi nu plăteşte trenul. Dar îndată după
pornirea trenului, conductorul voia să-l dea jos, fiindcă biletul lui de voie
nu era valabil pe ruta asta. A trebuit să plătesc pentru el o amendă în tren.
După
două zile, la întoarcere, veneam pe jos şi era noapte.
Treceam
tocmai prin satul Olpret şi mergeam cu grijă, pentru că acolo jandarmul ne
pândea să ne facă rău. Mergând, fratele Marini era înainte cu încă cineva, iar
Niculiţă în urmă cu mine. Îmi amintesc că tot provoca la discuţii despre Împărăţia
de o mie de ani, despre rai, despre iad, despre suflet... toate întrebări puse
nu ca să afle, ci ca să afirme. Am înţeles îndată şi supărat că lucrurile astea
erau nu numai citite de el prin cărţile mileniste, ci chiar şi pătrunseră în
inima lui.
Argumentele
pentru ele vedeam nu numai că le cunoaşte bine, dar ştie să le şi folosească
chiar pe un oarecare ton de contrazicere.
După ce
un timp destul de lung am căutat cu răbdare şi cu dragoste să-l conving, iar el
tot nu se da bătut, i-am zis o dată supărat, retezându-i-o scurt:
— Auzi,
Niculiţă, tu lasă rătăcirile astea cui n-are altceva mai bun de făcut şi ocupă-te
de cântare. Cântarea este chemarea ta. Iar dacă nu înţelegi, să ştii că mă
supăr pe tine.
Am avut
o clipă impresia izbitoare că acest copil este un suflet nesincer, stăpânit de
un duh străin. Am avut chiar îndemnul să mă scap de el chiar mâine, trimiţându-l
la locul lui, de unde venise, şi să-l las acolo în pace pentru totdeauna...
El,
presimţind probabil că va urma ruperea noastră, văzând că m-am supărat, s-a
prefăcut că îi pare rău şi pe urmă n-a mai deschis vorba asta deloc, ca să-mi
lase impresia că l-am convins.
Un
foarte înseninat învăţământ ar fi trebuit să trag eu încă de atunci - şi anume:
întâi că nu trebuia să-mi pun cu atâta grabă mâinile peste nimeni, iar în al
doilea rând că nu trebuie să neglijez prima impresie, prima înştiinţare pe care
mi-o făcusem în inima mea despre acest suflet de om.
În
Sfânta Evanghelie se spune cum Mântuitorul a respins odată pe nişte oameni
pentru că prima Lui impresie despre ei (din felul cum i-a văzut venind la El)
era că ei sunt nesinceri şi nu vin din convingere şi din dragoste, ci vin din
anumite interese fireşti (Luca 9:57-62).
O, dacă
am asculta şi noi mai cu multă grijă de inima noastră, când Duhul Sfânt din ea
ne înştiinţează despre anumiţi oameni şi anumite adevăruri cu care ne întâlnim!
Când am
ascultat de primul meu îndemn venit din inimă, de înştiinţarea primei impresii
despre un om sau despre o lucrare - nu m-am înşelat niciodată.
Dar când
am ascultat de celelalte îndemnuri care au venit apoi îndată să justifice, să
lămurească, să argumenteze - atunci totdeauna m-am înşelat.
Cu
privire la lucruri te convingi mai repede, fiindcă ele n-au cuvântul cu care să
te mintă, ca oamenii. Dar cu privire la oameni trebuiesc uneori treizeci de ani
până te încredinţezi că într-adevăr cel cu care ai întins pâinea ta atâţia ani
în acelaşi blid, era de fapt un vânzător şi un vrăjmaş, nu un frate.
Sfătuiesc
deci pe toţi cei care vor mai vrea să înveţe ceva din tot ce am păţit eu, să ia
bine seama la toate aceste amare experienţe.
Nu vă
puneţi mâinile cu grabă peste nimeni! Când Sfântul Pavel spune asta lui
Timotei, cred că şi el fusese ars destul de usturător de mulţi... Nu toţi cei
care vin în mreaja Evangheliei sunt peşti nevinovaţi - mulţi sunt şerpi
veninoşi.
Nu
credeţi chiar toate văicărelile celor care se prea tânguiesc, nici dragostea
celor care vă prea laudă, nici râvna şi prietenia celor care se arată prea
zeloşi pentru voi şi pentru Domnul. Aceştia adesea sunt vicleni.
Ţineţi
seama bine de prima impresie şi ascultaţi cu atenţie de înştiinţarea inimii,
când vă întâlniţi cu cineva.
Şi când
vi se înfăţişează ceva.
Fiindcă
lumina şi îndemnul care vă vine prima dată în inimă, sunt totdeauna de la
Dumnezeu... Eu aşa le-am aflat.
Când
asculţi de primul îndemn nu te înşeli niciodată.
Dar când
n-am ascultat de acestea, eu am avut să mă căiesc adeseori amar.
Unii -
fiindcă nu ascultă de prima impresie - când vine o a doua stau la îndoială.
Apoi trag la sorţi, târguindu-se cu încredinţările lor.
Nimic
bun nu iese nici din asta. Sorţul niciodată n-a lămurit bine nimic, ci numai a
încurcat şi mai rău adeseori.
Dacă
umbli prin credinţă, cu un cuget curat, fiind atent şi ascultător la
înştiinţările Duhului - atunci nu vei avea nevoie niciodată să tragi nehotărât
la sorţi. Duhul te va încredinţa limpede ce ai de făcut.
Când ai
mereu nevoie să tragi la sorţi, asta înseamnă că n-ai niciodată o încredinţare
adevărată, ci eşti un om nehotărât.
Când ai
o adevărată încredere în Dumnezeu, nu mai ai nici nevoie şi nici voie niciodată
de tragerea la sorţ, care este un obicei al celor puţin credincioşi (Iacov 1:22-25).
Când
asculţi de primul îndemn, n-o să mai faci nici experienţe amare urmate apoi de
zadarnice păreri de rău.
Slăvit
să fie Domnul.
Să
nu-ţi uiţi legământul!
Să nu-ţi uiţi legământul, să nu ţi-l uiţi
- îţi spun,
Că-ai să-l regreţi odată plângând ca un
nebun
Şi-ai să străbaţi pustiuri topindu-ţi
ochii goi;
Dar dragostea zdrobită în veci n-o-nvii ‘napoi.
Să nu-ţi uiţi datoria spre Sfântul Dumnezeu,
Că nu-i o altă vină s-o ispăşeşti mai
greu
Şi-ai să boceşti odată cu sufletul
arzând;
Dar vremea ta trecută n-o mai întorci
nicicând.
Să nu-ţi uiţi aşteptarea acelor ce te
plâng,
Că ai s-o simţi ca jarul arzându-ţi sânul
stâng
Şi-ai ocoli pământul să poţi mai da
de-acel
Ce ţi-ar ierta păcatul, să poţi scăpa de
el.
Să nu uiţi niciodată ce-i unic şi divin,
Că toată viaţa-n urmă ţi-o vei ‘neca-n
venin,
Dorindu-ţi orice moarte, pe zi de mii de
ori –
Nici suportând viaţa - şi nici putând să
mori.
...Ci ţine-ţi legământul şi dragostea
frumos;
Aşa să mergi cu ele în faţa lui Cristos.
Când mulţi se duc la iadul amarelor
mustrări,
Tu ‘nalţă-ţi legământul spre veşnice
cântări.