CAPITOLUL
14
Atacul împotriva steagului
Prin apele ‘nălţimii
văd vulturii de pradă
Rotindu-se cu ură
deasupra mea şi azi;
Aşteaptă numai
clipa prielnică, să cadă,
Să-mi sfâşie fiinţa
s-o-mprâştie prin brazi...
În orice
luptă vrăjmaşul caută cel mai dintâi să doboare steagul unităţii cu care se
războieşte, ştiind bine că, doborând steagul, unitatea cade sigur în mâinile
lui.
De aceea
comandantul unităţii îşi alege ca purtător al steagului pe cel mai viteaz şi
mai dintâi dintre ostaşii săi. Apoi îi alege acestuia ca ajutoare în garda
steagului, tot aşa, pe cei care îi vede el mai vrednici şi mai curajoşi din
rândurile unităţii sale. Fiindcă steagul trebuie să fâlfâie sus, totdeauna
neclătinat şi biruitor, pentru că ochii tuturor luptătorilor sunt aţintiţi la
steag.
Câtă
vreme steagul lor stă sus, înălţat la locul său din frunte, atâta vreme toţi
ştiu că unitatea lor luptă şi biruie. Inima tuturor ostaşilor este cu steagul
şi braţul fiecăruia luptă cu tărie când ochii lor văd culorile scumpe şi sfinte
strălucind în fruntea rândurilor luptătoare. Iar pe purtătorul steagului, acolo
sus, la locul lui.
Oricât
de grea ar fi bătălia şi oricât de mari pierderile, câtă vreme steagul rămâne
sus şi purtătorul lui stă în picioare, speranţa nu-i pierdută, credinţa nu-i
învinsă, dragostea lor arde, ochii lor strălucesc, mâinile lor luptă.
Câtă
vreme steagul rămâne sus, rândurile împrăştiate se refac, luptătorii rătăciţi
se adună, răniţii căzuţi se ridică - şi cu toţii au unde să se strângă, îmbărbătându-se.
Au de ce să se însufleţească, au în jurul cui să se strângă.
Dar când
steagul cade, când purtătorul lui este doborât şi când cei din jurul lui sunt
risipiţi, poate fi o oaste cât de multă şi cât de tare, în curând ea va fi
nimicită de tot.
Când nu
mai este steag şi stegar, nimeni nu mai ştie pe unde s-o ia. Nu mai cunoaşte
nici o cale, nu mai vede nici o speranţă şi nu mai are de unde să primească
nici o îndrumare.
Atunci
se lasă întunericul şi deznădejdea şi dezorientarea peste toţi. Atunci duşmanul
poate nimici cum vrea. Mincinosul poate spune ce vrea. Dezbinatorul poate
împrăştia cum îi place. Steagul - care reprezintă forţa şi orientarea, fiinţa
şi viaţa unei unităţi - odată pierdut, pierdut este totul.
Cristos
este, desigur, Steagul Oastei, Puterea voluntariatului ei duhovnicesc.
Dar
purtătorul căzut al acestui steag, acel viteaz ales al lui Cristos căruia Duhul
Sfânt îi încredinţase solia acestui voluntariat sfânt - era pentru noi părintele
Iosif. El era exponentul acestei idei, iniţiatorul şi îndrumătorul acestei
frumoase şi minunate mişcări duhovniceşti.
În jurul
lui se formase minunata Oaste a Domnului care aducea în poporul nostru şi în
biserica noastră acel suflu nou şi viu al Evangheliei trăite. Vântul Ceresc al
Duhului Sfânt dăduse acest foc sfânt peste tot în aşa fel încât amploarea lui
cuprinse toate straturile din ţara noastră. Ba chiar din primii ani depăşise
hotarele ţării întinzându-se aproape în toate colţurile lumii.
Dacă
încă zece ani s-ar mai fi bucurat de libertate, saltul ei uriaş s-ar fi făcut
până dincolo de barierele care ar mai fi putut s-o oprească.
Dar
diavolul a grăbit lucrurile, iar uneltele lui au prins ultimul prilej de care
se mai puteau folosi cum s-au folosit, spre a da lovitura nimicitoare.
La
începutul lunii septembrie 1937, fiind încă în armată la Oradea, am primit o
scrisoare în care părintele Iosif mă înştiinţa ca să fac totul ca pe 12 septembrie
să fiu la Sibiu, întrucât va avea loc o consfătuire pe ţară a Oastei Domnului
pentru a lua înseninate hotărâri în legătură cu conflictul Oastei şi cu
orientarea ei de viitor.
Am luat
cu mine pe fr. Maliţa şi Eftimiu Florea şi am mers la Sibiu, unde în seara de
11 şi în ziua de 12 septembrie 1937 am luat parte împreună cu un număr de peste
500 de delegaţi, preoţi şi fraţi, trimişi ai Oastei din toate părţile, la
această consfătuire istorică.
A fost
ultima Consfătuire Generală a Oastei Domnului la care a participat părintele Iosif,
conducătorul ei.
În
unanimitate s-a luat hotărârea că:
"Oastea
Domnului va rămâne şi va lucra pentru totdeauna pe linia învăţăturii şi
credinţei noastre strămoşeşti."
S-a
precizat de asemenea că părintele Iosif este singurul şi adevăratul iniţiator
al Oastei Domnului.
Şi s-a
adresat o rugăminte stăruitoare şi categorică mitropolitului Bălan pentru a
anula sentinţa de caterisire a părintelui Iosif şi a-l repune din nou în toate
drepturile din care a fost scos pe nedrept.
Aceste
trei puncte s-au consemnat într-o Moţiune adresată mitropolitului Bălan şi
semnată în original de către toţi cei prezenţi, peste 500 de fraţi aleşi din
Oastea Domnului.
Au fost
aleşi zece fraţi dintre cei mai cunoscuţi şi mai imparţiali - şi au fost
trimişi s-o înmâneze personal mitropolitului, la reşedinţa sa.
După
plecarea delegaţiei frăţeşti, toţi ceilalţi fraţi împreună cu părintele am
petrecut aproape tot timpul în rugăciuni către Domnul, pentru rezolvarea
favorabilă a cererii noastre şi a problemei Oastei.
Dar
timpul trecea... Se apropia vremea despărţirii fraţilor, iar delegaţia trimisă
la mitropolie nu mai sosea. În sfârşit, după câteva ore, fraţii trimişi au
sosit cu un rezultat trist şi negativ.
După ce
îi înmânaseră Moţiunea, mitropolitul i-a lăsat aproape două ore să aştepte în
picioare jos în holul clădirii, la scările apartamentului său. În sfârşit, a
deschis uşa şi, din vârful scărilor, săgetându-i cu nişte priviri de oţel, le-a
spus un singur cuvânt furios:
— Răzvrătiţilor!
Şi a
trântit uşa.
Apoi
unul din consilierii săi le-a înapoiat Moţiunea, spunând:
„Înalt
Prea Sfinţitul nu primeşte condiţii de la voi. Supunerea trebuie să fie
necondiţionată. Încetaţi imediat răzvrătirea."
Bineînţeles
că orice cuvânt ar fi fost de prisos.
Deci
lupta va continua până la rezultatul pe care îl va decide Dumnezeu.
După o
rugăciune fierbinte şi scăldată în lacrimi, ne-am despărţit de fraţi şi de
Sibiu.
Când,
peste o lună, în octombrie, îmi terminasem la Oradea stagiul militar, eu m-am
întors îngrijorat şi nerăbdător lângă părintele Iosif, la Sibiu.
De ce,
oare, spre încheierea anilor, şi misiunii lor pe pământ, în jurul marilor
oameni ai lui Dumnezeu se creează totdeauna un gol, un vid greu şi apăsător?
Doar câte un suflet binecuvântat de Dumnezeu mai rămâne să însoţească această
înaltă, dar dureroasă singurătate a lor! Ce trist sună acest adevăr în
mărturisirea Sf. Pavel către Timotei: ..."Toţi m-au părăsit... Numai Luca
este cu mine" (2 Timotei 4:11-16).
Şi
astfel de suspine au scos pe rând şi alţii dintre cei mai aleşi trimişi ai lui Cristos
spre oameni. Şi ei, ca şi Domnul Isus, au trebuit să cunoască golul şi
singurătatea părăsirii acesteia dureroase.
Ce
dovedeşte, oare, aceasta?
Dovedeşte
că împotriva celor mai mari aleşi ai lui Dumnezeu, Satan dă cele mai puternice
lovituri chiar în vremea sfârşitului vieţii lor. Tocmai spre a-i doborî mai
ales prin împuţinarea celor din jur. Şi prin însingurarea care le-o creează, să
le umple sufletul nu numai de amărăciunea trădării celor mai apropiaţi - ci
îndeosebi să le zdrobească încrederea în reuşita propriei lor misiuni, ca plan
al lui Dumnezeu.
Însoţitorii
marilor oameni ai lui Cristos, care se dovedesc atunci slabi, sunt de-a dreptul
colaboratori cu Satan la împlinirea acestui plan mârşav. Dar cei ce atunci se
dovedesc tari şi statornici, îşi câştigă o veşnică cinste la Dumnezeu alături
de marele trimis lângă care stau, ca un puternic sprijin, atât de necesar
atunci. Ca Aaron şi Hur, cei doi sprijinind mâinile obosite ale lui Moise, când
lupta devenise cea mai grea (Exod 17:12).
Ultima
instanţă în judecarea cazului părintelui Iosif era cel mai înalt for al
bisericii, adică Sfântul Sinod de la Bucureşti.
Desigur
că măcar această instanţă ar fi trebuit să facă dreptate în această cauză, nu
numai pentru că era reprezentantul cel mai înalt al Bisericii şi al credinţei,
ci şi pentru că nu mai era subordonat mitropolitului nedrept şi răzbunător de
la Sibiu.
Dar s-a
dovedit că şi instanţa asta era tot un corb mai mare care nu scotea ochii celor
doi corbi mai mici care judecaseră înainte. Judecata ei s-a făcut într-un mod
şi mai necrezut de sfidător şi de neruşinat: nici măcar n-a anunţat pe cel
judecat, spre a fi prezent.
Nici
măcar n-a ţinut seama de recursul lui făcut în întâmpinarea judecăţii.
Cel
judecat a aflat numai din ziare despre sentinţa judecăţii lui! Nemaipomenit!
Nici pe vremea celor mai tiranice stăpâniri barbare nu s-a procedat chiar aşa!
După
rămânerea definitivă a condamnării, mitropolia i-a cerut părintelui Iosif
sistarea definitivă şi imediată a foii Isus
Biruitorul, în caz contrar urmând excomunicarea sa formală din biserică şi
punerea sub anatemă atât a părintelui Iosif, cât şi a noastră, a tuturor
colaboratorilor săi!
În
aceste condiţii, spre a nu expune acestei măsuri drastice şi răzbunătoare pe
mulţi dintre fraţi, părintele a înţeles să se sacrifice singur, renunţând la
orice încercare de a-şi apăra cauza sa. Căutând să facă totul numai pentru
supravieţuirea Lucrării Oastei Domnului, chiar şi în condiţiile nespus de grele
care i se creaseră lui personal.
De aici
încolo numele său nu va mai apare pe titlul nici unei gazete, pentru a nu o
expune măsurilor restrictive ale răzbunătorului.
La
începutul lui septembrie 1937, câteva săptămâni după suspendarea foii Isus Biruitorul, trebuinţele hranei
duhovniceşti făceau pe fraţi să stăruiască de părintele pentru editarea unei
alte gazete. Atunci a fost trimis la Făgăraş fr. Marini spre a lua legătura cu
un om de bine, care ne oferise gazeta lui, Ecoul,
spre a o publica cu material religios pentru abonaţii noştri. Acest Cirinean,
cum l-a numit părintele, care venea să-i ajute la purtarea crucii sale, era
avocatul Octavian Metea.
Astfel
au apărut la Făgăraş câteva numere din Ecoul
în care a fost publicată pe larg şi darea de seamă despre consfătuirea din 12
septembrie de la Sibiu.
Curând
însă răzbunarea necruţătoare a mitropolitului Bălan s-a năpustit şi asupra
gazetei Ecoul, înăbuşind-o. O altă
gazetă a aceluiaşi Metea, anume Alarma,
care urma să apară în continuare la Ecoul,
fusese confiscată imediat şi ea din tipografie.
Aceasta
era situaţia când, în octombrie 1937, am ajuns şi eu, eliberat din armată, la
Sibiu. Trecuseră câteva săptămâni de când în ţară nu se mai putuse trimite nici
o gazetă, iar mulţimea fraţilor devenea nerăbdătoare aşteptând hrană şi veşti.
Scrisori tot mai insistente cereau; şi fraţi tot mai mulţi ne vizitau curioşi
şi dornici. Se apropiau Sărbătorile Crăciunului 1937 şi în aceste săptămâni se
pregăteau totdeauna noutăţi importante: Calendarul, Cărţile de cântări,
gazetele de sărbători.
Într-o
după-masă de la începutul lui decembrie părintele îmi zise:
— Vino
să mergem amândoi la avocatul Stoichiţă, să ne înţelegem cu el să ne dea gazeta
lui să scoatem numere paralele pentru fraţii şi abonaţii noştri.
Avocatul
Stoichiţă îşi avea biroul pe strada Avram Iancu, nu departe de fosta noastră
Librărie. El avea o gazetă pe care o scotea doar din când în când în format şi
tiraj mic. Numele însă era frumos: Glasul
Dreptăţii.
Ne-a dus
fratele Popovici, cu maşina veche şi hârbuită pe care o cumpărase Titus în
primăvară, mai mult ca o încurajare şi ca o publicitate pentru Librăria Oastei.
A fost prima şi ultima dată când am călătorit cu "maşina Oastei",
fiindcă apoi s-a stricat şi nu a mai fost reparată niciodată.
Înţelegerea
cu avocatul Stoichiţă şi cu stagiarul acestuia, Cornel Radu, s-a făcut repede
şi frumos. Amândoi erau nişte oameni de un caracter superior şi cu un suflet
plin de înţelegere şi de bunăvoinţă pentru părintele Iosif şi cauza Oastei, pe
care o cunoşteau. De fapt, toţi câţi cunoşteau pe mitropolitul Bălan, îl urau
pentru lăcomia şi răutatea lui răzbunătoare, simpatizând cu toate victimele
lui.
Astfel,
înainte de Crăciunul 1937, apăru Glasul
Dreptăţii cu un număr bogat, în 12 pagini, încărcat de o dulce şi frumoasă
hrană duhovnicească pentru cititorii noştri.
La fel a
apărut un frumos Calendar-carte şi un Calendar de perete, alimentând pe fraţi
cu prisosinţă.
O mare
bucurie a cuprins mulţimea fraţilor şi prietenilor noştri - şi din toate
părţile soseau veşti de mare avânt al luptei Domnului. Se ridicau peste tot
rugăciuni de mulţumire către Domnul Dumnezeul nostru, Care ştie să ajute în
chip atât de minunat Lucrarea Lui, găsind totdeauna nu numai căile prin care să
ne scoată la lumină, ci şi oamenii şi mijloacele prin care să se facă minunile
necesare pentru noi.
După
pronunţarea şi rămânerea definitivă a sentinţei religioase de condamnare a
părintelui Iosif, mitropolitul hrăpăreţ şi-a urmat a doua parte a planului său:
intentarea procesului civil pentru confiscarea tipografiei părintelui Iosif în
folosul mitropoliei.
Tipografia
aceasta a părintelui Iosif era una din cele mai bune, mai noi şi mai moderne
tipografii din ţară. O cumpărase în urmă cu 8 ani din Germania, vânzându-şi
toată averea sa de la ţară şi mai împrumutând pe cambii o mare sumă de bani.
Gândul
părintelui era ca-n felul acesta să poată tipări cât mai mult şi cât mai ieftin
Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu. Tipografiile străine ridicau foarte mult
costul cărţilor.
Mitropolitul
râvnea de multă vreme la această tipografie şi a căutat tot felul de metode să
pună mâna pe ea. Costase două milioane de lei. Era frumoasă, modernă, bună...
Şi mai ales trebuia împiedecată să mai lucreze pentru Dumnezeu!
Acum se
ivise şi prilejul şi conjunctura potrivită pentru aplicarea planului său
hrăpăreţ, aşa că, prin acelaşi procedeu ca la judecata religioasă, el a făcut
ca şi Judecătoria Civilă din Sibiu să îi dea tot lui câştig de cauză. Motivarea
mitropoliei era că părintele Iosif a fost un preot şi salariat al Bisericii şi
prin urmare şi proprietăţile lui câştigate în timpul serviciului său şi - prin
practicarea acestui serviciu - aparţin de drept Bisericii.
Nici un
alt punct de vedere n-a mai fost admis.
Astfel
s-a dat şi aici o sentinţă de confiscare totală a Tipografiei în folosul Mitropoliei,
ca un drept al ei.
Părintele
Iosif şi-a luat ca avocat apărător pe dr. Stoichiţă şi a făcut apel împotriva
acestei nemaipomenit de nedrepte sentinţe.
Apelul
urma să se judece în ianuarie 1938.
Ce
cumplit de nedrepţi sunt oamenii răzbunători şi orbiţi de îngâmfarea ambiţiei
în toate judecăţile lor. Şi ce mari nenorociri se abat asupra multora când
astfel de oameni pot decide neîmpiedicaţi în marile momente istorice, nu numai
de soarta unor oameni ci chiar de soarta unei Lucrări a lui Dumnezeu!
În
astfel de vremuri au fost zădărnicite, de către astfel de oameni, acţiuni unice
care ar fi putut salva generaţii şi popoare... Dar ei le-au zădărnicit.
Un
astfel de mare moment era acela pe care l-a zădărnicit atunci acest mitropolit
întunecat de ură, cu ajutorul celor dominaţi de el, orbiţi de uşurătate şi de
orgoliu. Cu toţii vor ispăşi veşnic crima pe care au făcut-o nu numai împotriva
omului şi Lucrării lui Dumnezeu - ci şi împotriva viitorului acestui popor şi
al acestei Biserici.
Sentinţa
de confiscare a Tipografiei a fost comunicată părintelui chiar în momentul unor
crize acute ale bolii sale.
Lovitura
fusese foarte abil calculată spre a avea efectul cel mai nimicitor. Astfel că
după răpirea tuturor drepturilor morale, venea acum răpirea întregii sale averi
materiale, luându-i-se absolut orice mijloc de existenţă şi de supravieţuire
atât lui cât şi Lucrării Duhovniceşti pe care Dumnezeu o adusese prin el pentru
ţara noastră.
În felul
acesta se vedea bine că măsura suferinţelor părintelui Iosif se umpluse şi că
vremea plecării lui din lumea aceasta se apropia grabnic. Trupeşte slăbise atât
de mult încât devenise numai un schelet, numai nişte moaşte, pe care uşor le
puteam purta pe mâini, când îl luam sau îl aşezam pe pat. Cele două boli grele
care rodeau în puţinul său lut - cum spunea el adesea - acum îi grăbeau
sfârşitul, topindu-l văzând cu ochii. Cei doi fraţi, Opriş şi Popovici, care de
ani de zile aveau grijă să-i schimbe vata în care era înfăşurat permanent,
aveau acum tot mai des de făcut lucrul acesta, căci de multe ori sângele din
ranele deschise străbătea prin stratul de vată, udând cearceaful patului său.
A şaptea
operaţie fusese biruită de boala care îşi întinsese rădăcinile ei mortale tot
mai adânc. Ar fi trebuit a opta operaţie pentru a tăia şi mai adânc. Dar
doctorul Manta şi Eithel, care îl trataseră, priveau la el clătinând din cap:
— Nu va
mai putea suporta altă intervenţie.
Şi ne
recomandau să îi dăm calmante în momentele de criză extremă.
Dar n-a
fost nevoie de calmante omeneşti. Martirul lui Cristos răbda totul cu o tărie
şi o seninătate cerească, privind la răbdarea Mântuitorului său.
Aşa
trăiam noi acele zile ale lui februarie 1938, care au rămas neuitate în Istoria
Oastei Domnului şi în viaţa noastră, a celor ce am trăit aceste evenimente atât
de dramatice şi de sfâşietoare!
Sub
mulţimea şi tăria acestor lovituri ucigaşe dezlănţuite împotriva lui, stegarul
strălucit al lui Cristos se transforma trupeşte în nişte moaşte sfinte, iar
sufleteşte într-un simbol nepieritor, într-un exemplu strălucit de eroism şi
jertfă în slujba Cauzei lui Cristos, în slujba Adevărului - în Slujba Mântuirii
neamului acestuia românesc.
În
Slujba binelui Bisericii acesteia şi Evangheliei lui Dumnezeu.
Am
descris cât am putut mai pe larg momentele acestea în Istoria Oastei, partea a
doua, adeverind cu martori şi cu documente tot adevărul dureros despre
întâmplările acelor zile şi despre oamenii care le-au creat şi care le-au
trăit.
Am ţinut
să încrestez adânc însemnarea acestor adevăruri aşa cum au fost, pentru că încă
mai trăiesc unii dintre acei care au pe conştiinţa lor o mare parte din păcatul
crimei săvârşite împotriva acestui sfânt al lui Cristos şi profet al neamului
nostru. Aceştia se frământă să ticluiască şi ei un fel de istorie a lor, spre a
înfăţişa lumii în chip mincinos lucrurile petrecute atunci, spre a se
dezvinovăţi pe ei şi pe complicii lor. Dar Dumnezeu şi Adevărul nu-i vor lăsa
nici pe pământ nici sub pământ să se poată spăla pe mâini de sângele nevinovat
al profetului pe care ei l-au ucis între templu şi altar, împreunându-şi
consimţământul şi pietrele cu ale vinovatului principal de crima aceasta.
În acea
parte a descrierii din Istoria Oastei a acestor întâmplări şi zile, am amintit
pe larg despre toate cuvintele rostite în ultimele zile şi în ultimele ceasuri
ale părintelui nostru duhovnicesc, martirul şi eroul lui Cristos, al credinţei
şi neamului nostru.
Am
amintit acolo despre cuvintele testamentare rostite de el în ultimele clipe -
dar vreau să fie consemnate şi aici pentru ca cei cărora le va cădea în mână
cartea aceasta fără să o fi avut şi pe aceea, să cunoască totuşi acele
adevăruri, fiindcă ele conţin nişte lucruri de o însemnătate nemuritoare pentru
toţi. În viaţa mea clipele şi adevărurile acestea au însemnat cel mai mare
hotar, cel mai mare salt, cel mai mare examen.
Iată
aici ultimele ceasuri ale vieţii pământeşti a părintelui Iosif - şi ultimele
lui cuvinte, citate după cele scrise în acea Istorie a Oastei:
Vineri, 11
Februarie. Azi-noapte n-am dormit deloc, deşi eram
atât de obosiţi. Din camera unde dormeam doar eu cu fr. Marini, auzeam adeseori
gemetele reţinute ale părintelui suferind. Şi de fiecare dată ne străpungea
inima de durere. De câteva ori Titus venise să-l întrebe dacă nu cumva are
nevoie de ceva. I-a dat câte un calmant.
Dimineaţa a sosit mai liniştită... Dragul
nostru bolnav a dormit puţin, iar apoi, ieşind în vârful degetelor, l-am lăsat
să se odihnească. Din timp în timp suiam încet până la uşă, unde ascultam
răsuflarea lui liniştită, de după paravanul care era în faţa patului său.
Pe la amiază a luat ceva din mâncarea pe
care i-a adus-o sora Liţa, apoi s-a liniştit din nou. În acest timp, noi -
Titus, Marini şi cu mine - ne-am sfătuit să nu-l mai lăsăm nici o clipă singur.
— Vom face toţi trei cu schimbul lângă
el, începând de acum şi până mâine dimineaţă, zise Titus. Care face primul?
— Fac eu primul, răspunsei eu!
— Pe urmă mă scoli pe mine, zise Titus.
— Iar frăţia ta mă scoli pe mine, zise şi
fr. Marini.
— Bine.
De cum se apropia spre seară, mă aşezai
pe scaun lângă părintele, la măsuţa pe care scriam atunci când el îmi dicta
minunatele sale scrieri. Luai Biblia lui să citesc ceva.
Începu să se întunece afară. Era
februarie, dar încă nu ninsese deloc. Era un cer moale..
Părintele deschise ochii, mă privi şi-mi
zise:
— Ce faci?
— Cum vă mai simţiţi, părinte? întrebai
eu. Văzându-mă foarte îngrijorat îmi zise:
— Acum mă simt ceva mai bine După masă
inima îmi este ceva mai întărită. De fapt în mine toate mădularele mi-au fost
slăbănoage. Singură inima mi-a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Acum şi
inima mi-a slăbit. De-abia mai poate. I-a ajuns şi ei. Slăvit să fie Domnul
pentru toate.
Mi-am făcut scaunul mai aproape, zicând:
— Părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi
mereu, dar n-aş vrea să vă obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi mai încet.
— De-acum mi-au mai rămas doar puţine să
mai vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii, am spus. Mulţumesc din toată inima
Domnului, Care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge...
S-a oprit un timp, apoi zise, clătinând din
cap:
— Dar mi se pare că de acum încolo vremea
Adevărului s-a cam dus.
— De ce spuneţi asta, părinte?
— Dă-mi puţin paharul cu ceai. Îmi este
uscată gura! Să fii cu luare aminte la ceea ce-ţi spun.
Iarăşi stătu şi odihni un timp. Apoi
începu rar:
— Pentru că odată venită lumina în lume
oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau
rele...
Glasul îi era profund profetic.
— Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi
poporului nostru Lucrarea Unică şi vădit cerească a Oastei. Poporul a
îmbrăţişat-o cu drag, dar conducătorii Bisericii au respins-o de la început.
Dacă vor continua să o respingă, s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia, iar drept
pedeapsă să îngăduie să vină peste ei lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de
pierzare. Fiindcă n-au primit dragostea Adevărului, Dumnezeu le poate trimite
lucrări rătăcitoare, ca să creadă minciuna toţi cei ce n-au crezut Adevărul -
şi astfel să fie osândiţi, după cum spune Sf. Apostol Pa vel la Tesaloniceni.
Peste poporul care a respins solia
Domnului, pot veni vremi de mari necazuri şi pedepse, fiindcă este un mare
păcat a-L înfrunta pe Dumnezeu, luptând împotriva planului Său, cum au făcut
conducătorii poporului nostru, contra Oastei Domnului.
Mă gândesc şi la fraţii noştri ostaşi, la
conducătorii fraţilor - ce mare răspundere au şi ei în faţa acestei Lucrări
duhovniceşti!
Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele
trebuie să-şi caute alţii mântuirea sufletului lor, noi nu ştim să mulţumim lui
Dumnezeu că nouă ne-a descoperit o cale a mântuirii atât de dreaptă şi de dulce
cum este cea a Oastei Domnului... Dar dacă vreodată fraţii conducători ai
Oastei se vor dovedi nevrednici de acest mare dar, căutând spre alte căi,
atunci Domnul se poate - drept pedeapsă - să le-o ia pe aceasta şi să-i lase
apoi să bâjbâie dezbinaţi după încredinţări străine şi pe căi rătăcitoare.
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor
poate să aştepte pe Biserica noastră şi pe poporul nostru în urma acestei
respingeri... Dar şi mai mult mă cutremur ce viitor poate să aştepte o Oaste care
va respinge duhul Oastei dintâi.
Parcă ne găsim în timpul când Ierusalimul
nu cunoscuse vremea cercetării lui... şi când Mântuitorul îi profeţea nimicirea
apropiată şi de neînlăturat...
...Ierusalimul Oastei - Sibiul - face
acelaşi lucru astăzi, pe care l-a făcut la vremea sa vechiul Ierusalim,
omorâtorul de prooroci şi ucigătorul cu pietre al trimişilor lui Dumnezeu...
Tăcu. În cameră se lăsase întunericul de
mult. Stăteam aşa, neîndrăznind să întrerup cu nimic cuvintele profetice pe
care le ascultam cutremurat. Ascultam pe întuneric...
— Aprinde lumina - îmi zise el după un
timp, încet. Şi mai dă-mi puţin ceai. Aprinsei lumina slabă de pe noptieră - şi
mă uitai la el.
Mă privea cu nişte ochi plini de ceva
care era adânc şi duioşie şi milă.
Dragă Dorz, continuă el, şoptind rar şi
mişcat - după mine va veni rândul vostru. Mie în curând nu-mi vor mai putea
face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în
cetate, ca să se împlinească tot ce este scris.
Dar voi să nu vă temeţi. Nici să nu vă
lepădaţi de Domnul şi nici de Lucrarea Oastei Lui, care de la început a fost rânduită
la suferinţă şi la necazuri, după cum a fost Domnul nostru în lumea aceasta.
Să ştiţi că Domnul, Care a fost cu mine,
va fi şi cu voi. Acela Care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii şi biruinţe
în necazuri, vă va da şi vouă biruinţa, căci El este Acelaşi şi El este veşnic
Biruitor. Aduceţi-vă aminte de tot ce v-am spus eu şi v-am scris: Cu ochii
ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Biruitorul. Cu El
fiţi siguri că Lucrarea Oastei va birui, chiar dacă noi va trebui să cădem rând
pe rând... Să muriţi crezând în biruinţa lui Isus Biruitorul, aşa cum sunt gata
şi cum am fost gata şi eu totdeauna să mor crezând în El.
Întinse mâna spre mine.. I-o luai şi mi-o
apăsai pe buze, plângând, apoi o dusei sub pătură. Văzui lacrimi şi în ochii
lui.
— Să păstraţi toate învăţăturile mele
întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am
ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului. M-am străduit să vă dau nu numai
Cuvântul Domnului ci şi o pildă cum să-L urmaţi. Să călcaţi după Domnul Isus,
pe urmele mele, ca pe urmă să ne întâlnim mai fericiţi la sfârşitul luptei
noastre lângă Domnul Isus în Canaanul Său cel Ceresc. Oricât aţi avea de
suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor, Isus Biruitorul. Să nu
trădaţi cauza Evangheliei şi a Bisericii noastre vii, să nu trădaţi
voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Cristos.
Va veni vremea când Dumnezeu şi adevărul
ne vor face dreptate şi nouă. Să aveţi neîncetat ochii mereu ţintă la Căpetenia
şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Cel Răstignit...
Tăcu din nou. Mă miram de unde are atâta
putere din cât de slăbit era. Vedeam cât de mult se opinteşte ca să vorbească.
Îmi era teamă de efortul pe care îl făcea, dar presimţeam că sunt ultimele sale
cuvinte şi nu aş fi vrut nici să se oprească. Îl ascultam cutremurat. Totul mă
înfiora adânc...
— Ce mulţi erau cândva şi câţi s-au dus Sus
până la El. Unde sunt acum cei mari şi lăudaţi care spuneau că vor fi
statornici până la moarte? Acum au trecut şi ei în tabăra celor ce aruncă în
noi cu pietre ucigaşe. Cu mine vor sfârşi în curând... dar dacă şi pe voi care
rămâneţi vă vor omorî - s-ar putea să nu le mai fie trimişi alţii... Să le fie
daţi drept pedeapsă numai lucrători pierzători şi lucrări pierzătoare.
Tăcu iarăşi, suspinând... După un timp
urmă:
— Dar Dumnezeu este nespus de Bun, nemărginit
de Bun... El iubeşte mereu şi nădăjduieşte mereu, chiar şi pentru cei mai
împietriţi. O, cât de nemărginit de Bun este Dumnezeu...
Apoi tăcu îndelung cu ochii închişi. Se
vedea că îţi sfârşise toată puterea.
— Nu mai vreţi puţin ceai? zisei eu. Dar
este prea rece. (Mă uitai spre reşoul care ardea.) Să-l încălzesc puţin?
— Nu.
— Nu încercaţi să dormiţi puţin? Aţi
obosit vorbind.
Scoase din nou mâna şi făcu un semn
obosit care părea a spune: De-acum am să mă tot odihnesc. Şi o întinse spre mine.
O luai din nou între mâinile mele. Ce
albă şi ce uscată este! Numai străvezie şi osciorul subţirel şi topit... Îmi
părea mai rece decât era normal să fie.
Nu-mi mai putui stăpâni plânsul: O,
mânuţa asta sfântă şi chinuită care s-a topit ţinând în sus făclia luminând,
care a scris atâtea litere de foc şi de aur ce vor rămâne veşnic! -
Care a ostenit şi a suferit atât de mult
pentru mine şi pentru mulţi. Care a făcut atât de mult bine mie şi altora. O,
inimioara asta care bate tot mai încet...
Şiroaie de lacrimi începură să-mi curgă
pe obraji, prelingându-se şi picurând pe marginea patului alb, jos, pe mânuţa
străvezie şi uscată... care în mâinile mele mi se păru dintr-o dată şi mai
nefiresc de rece...
Îmi apăsai din nou, încet şi moale,
buzele peste ea şi apoi o dusei iarăşi sub pătura caldă.
Era târziu şi era peste tot o tăcere
desăvârşită.
Respira încet şi rar. Se părea că vrea să
doarmă.
Dinspre uşa lui Titus auzii un zgomot
uşor. Cred că nici el nu dormea. Cred că nici Marini nu doarme.
Mă uitai la faţa părintelui care era mai
slabă şi mai uscată ca oricând. Într-o săptămână s-a topit ca dintr-o dată.
Ciudat că până azi dimineaţa se zvârcolea de durere, iar acum ce liniştit
odihneşte de parcă n-ar avea nici un ţepuş în corpul său.
Mă uitai din nou. Din cele două adâncimi
încercănate, cei doi ochi - altădată atât de vioi şi de bucuroşi - priveau acum
cu o umbră nepământească spre fereastră.
— Fereastra! zise el destul de tare. Dragă
Dorz, deschide fereastra să vină aer proaspăt!
În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin
minte ceea ce scrisese el undeva despre soţia sa din clipa morţii ei - că
ultimele cuvinte i-au fost să-i deschidă fereastra şi să-i vină mult aer
proaspăt.
Nu ştiu de ce făcui dintr-o dată o
legătură limpede între clipa asta şi aceea de atunci. Între destinele unora din
cei uniţi de Dumnezeu, în ultimele lor clipe sunt atât de tainice potriviri.
Deschisei toate aripile ferestrei. Afară
era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vânt cam răcoros.
După ce aerisii puţin, strânsei iarăşi
aripile ferestrei la loc, spre a nu se face frig.
Iarăşi crezui că a aţipit. Dar iarăşi
deschise ochii.
— Acum, te rog, lasă-mă singur! îmi şopti
stins. Vreau să rămân singur! Şi închise ochii.
Eu stăteam încă în picioare între pat şi
fereastră. Cum să-l las singur aşa? Şi cum să nu-l las - dacă mi-a cerut asta!
Stăteam nehotărât - şi mă uitam la el. Crezui din nou că a adormit.
— Du-te şi te odihneşte şi tu. E târziu!
zise el. Glasul îi era stins, dar plin de o milă stăruitoare.
— Poate mai aveţi nevoie de ceva, părinte
- stăruii eu încet... Nu mi-e somn!
— Nu mai am nevoie de nimic!
— Nu vi-e frig? încercai eu, ca să am
motiv să-i pipăi mâinile.
— Acum nu mi-e nimic, şopti.
Mâinile lui mi se părură şi mai reci. Le
acoperii bine cu pătura, în timp ce ochii lui mă priveau ca de foarte departe, şoptind
ca o liniştire:
— Slăvit să fie Domnul.
Nu vrui să-l mai fac să se obosească
stăruind. Şoptii îndurerat şi eu:
— Slăvit să fie Domnul. Şi trecui
dincolo, în camera noastră, unde era fr. Marini, îl găsii treaz şi
întrebându-mă din ochi:
— Ce este?
— Vrea neapărat să rămână singur, îi
zisei încet la ureche (fiindcă fr. Marini nu prea auzea bine). Dar e foarte,
foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem oare?
— Să-l sculăm şi pe Tit, zise el.
— Mă duc să-l scol, să vedem ce să facem,
zic eu. Poate trebuie să mergem după un medic.
Trecui uşor din nou prin camera
părintelui şi, pe lângă paravanul de pânză din faţa patului său, ieşii la
Titus. Nu dormea nici el. Mă întâmpină stând în capul oaselor.
— Mâinile i-s reci, îi şoptii şi lui
îndurerat. M-a trimis să mă culc ca să rămână singur. Ce-i de făcut? N-ar
trebui să mergem după un medic?
— Am auzit totul - zise el, mai ales acum
când ţi-a spus să deschizi fereastra şi să-l laşi singur.
Stătu puţin şi ascultarăm spre uşă. Eu
lăsasem uşa întredeschisă. Nu se auzi nimic.
— Vino să mergem încet lângă paravan, ca
să ascultăm. Păşirăm uşor, ascultând lângă paravanul subţire de lângă pat. Nu
se auzea nici o respiraţie!
Trecurăm de după paravan unul de-o parte,
celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse la inimă.
— E cald, zise el, la frunte. Apoi la
inimă, înspăimântat: nu mai bate! Strigarăm pe fr. Marini.
Îi strigarăm şi lui: "Părinte,
părinte!"... Îi mişcarăm capul şi mâinile... Nimic.
Îi aprinseseră o lumânare la căpătâi şi
căzurăm toţi trei în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâşietoare
şi îndurerata rugăciune dintre toate rugăciunile vieţii mele.
Mă simţii ca şi cum un puternic perete care
mă apărase s-a prăbuşit dintr-o dată şi m-a lăsat descoperit în bătaia celor
mai grele şi mai ucigaşe dintre primejdii.
Era ora unu şi jumătate din noaptea spre
dimineaţa de sâmbătă, 12 februarie 1938.
Afară începu să ningă cu fulgi mari şi
moi, ca un văl de înmormântare, sau ca o mângâiere...
Ce măreţ şi ce liniştit intrase în
Veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm, ca o corabie care a
luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe
furtuni, iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit de soare, intră
zdrenţuită, dar biruitoare în Portul Fericit şi Salvator.
Însă din pricină că îi eram încă atât de
aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie...
De ce oare a vrut atât de mult să rămână
chiar singur în ultima lui clipă?
Nu ştiu!
Poate pentru ca frumuseţea fericitei sale
întâlniri cu Dulcele Isus, Dragul Său Mântuitor, să-i fie deplin slobodă - iar
prezenţa mea ar fi stingherit această intimitate sfântă...
Poate pentru că mila şi iubirea noastră
îi deveniseră prea grele - şi nu putea suporta durerea rămânerii noastre plângând.
Poate pentru că, trebuind să plece,
prezenţa mea, iubirea noastră îl prea reţinea...
Nu ştiu!
Dar sunt încredinţat că în clipa aceea,
după sufletul lui a venit însuşi Scumpul Mântuitor Isus. Şi că dacă n-aş fi
plecat atunci de lângă el, ochii mei L-ar fi văzut aievea şi cu adevărat.
N-am fost vrednic să-L văd.
Cele ce s-au petrecut în vremea aceea au
fost nu numai pentru mine, ci pentru tot viitorul, ceva de o intensitate unică
şi de o durată care va depăşi mereu tot mai larg şi mai puternic orice cadru şi
timp. Există uneori nişte zile care valorează cât mii de ani, după cum există
uneori mii de ani care nu valorează cât nişte zile.
Poate că ziua de 12 februarie 1938 era o
astfel de zi. Şi numai Domnul Dumnezeu Singur ştie dacă mia de ani de dinaintea
ei valora în privinţa evanghelizării ţării noastre cât ea. Sau dacă în viitorii
alţi o mie de ani se va mai naşte în Biserica şi în ţara noastră un astfel de
om şi o astfel de Lucrare.
Ştie numai Domnul Dumnezeu dacă nu cumva
acest om şi această Lucrare au fost ultimul adevăr, ultimul profet şi ultimul
har dat poporului nostru de către mila mântuitoare a Duhului Sfânt.
Dacă nu cumva după aceasta să nu mai vină
o mie de ani decât întuneric.
Fiecare crimă aduce după săvârşirea ei o
pedeapsă proporţională cu valoarea vieţii pe care a distrus-o şi cu însemnătatea
adevărului pe care l-a zdrobit.
Crimele împotriva marilor adevăruri se
ispăşesc prin prăbuşirea în lungile nopţi ale marilor minciuni. Nopţile acestea
trebuie să fie cel puţin egale cu zilele cu epocile luminii pe care au stins-o.
Iar urmaşii care vor trebui să ispăşească crima părinţilor lor pot fi de multe
generaţii, după cum este scris: „pentru copiii copiilor lor..." Şi după
cum s-a mai întâmplat.
Fiindcă sunt unele păcate care nu se pot
face decât o dată la o mie de ani.
Dar şi unele minuni tot la fel.
Slăvit să fie Domnul.
În
fruntea luptei noastre
În fruntea luptei noastre
E Steagul Tău, Isus,
Mâini tot mai neînvinse
Îl ‘nalţă tot mai sus,
Vieţi tot mai viteze
Îl poartă mai cu drag...
- O, Crucea Ta, Isuse,
Slăvitul nostru Steag!
El arde-n noaptea noastră
Ca focul cel mai viu,
Să ne lumine mersul
Prin orişice pustiu,
Şi ne umbreşte dulce
Al arşiţei meleag...
- O, Crucea Ta, Isuse,
Frumosul nostru Steag!
Cu el în fruntea noastră
Înaintăm mereu
Spre Patria în care
Ne-aşteaptă Dumnezeu,
Cu el vom trece-odată
Al cerurilor Prag...
- O, Crucea Ta, Isuse,
Eternul nostru Steag!