CAPITOLUL
13
Jugul, sarcina şi crucea
Ce bine o să-ţi pară
cândva c-ai plâns acuma,
Ce mult ai să te
bucuri de tot ce-ai suferit,
Când toată avuţia o
să-ţi rămână numa’
Ce-ai pătimit cu
Domnul - şi ce I-ai dăruit...
Jugul
este unirea - este împreunarea cu Cristos.
Sarcina
este lucrarea împreună cu El.
Iar crucea
este suferinţa împreună cu Domnul, pătimirea împreună cu Cristos - cu El şi
pentru El.
Aceste
trei stări cuprind toată desfăşurarea vieţii noastre cu Cristos, cu El şi
pentru El.
Unii
credincioşi ajung numai până la prima stare şi rămân pe totdeauna la aceasta.
Aceştia se hotărăsc pentru Domnul, se unesc cu El prin credinţă, ajung chiar la
naşterea din nou şi se bucură de această stare - dar fără a merge niciodată mai
departe de aici.
Stau
doar cu jugul, dar stau. Nu păşesc niciodată cu El, nu trag la nici o sarcină
pentru Isus. Alţi credincioşi fac un pas mai departe. Ajung la înţelegerea
Adevărului că un suflet care a luat jugul lui Cristos trebuie să ţi tragă la
acest jug, alături de Domnul. Că trebuie să-şi ia şi ei asupra lor o parte din
greutăţile lucrării Domnului, din sarcina lipsurilor Lui, a săracilor şi a
lucrătorilor Domnului.
Fac şi
aceştia ceva din asta, dar nici ei mai departe nu merg niciodată. De orice
suferinţă pentru Domnul, de orice risc pentru cauza Lui, de orice încercare care
se iveşte în calea lor cu Cristos se tem, se feresc, se ascund cu grijă şi cu
teamă. Şi numai cei puţini sunt aceia care, luând jugul lui Cristos şi
înţelegând să tragă la sarcina Lui, sunt gata să poarte şi crucea împreună cu
El, primind ocara Lui, prigonirea Lui şi suferinţa împreună cu El. Fără să
fugă, fără să se lepede, fără să trădeze.
Desigur,
fiecare dintre aceste trei cete de credincioşi îşi va avea răsplata sa, atât pe
pământ - în mulţumirea şi bucuria sufletească prin Duhul Domnului, în urma alipirii
lor de Cristos - cât şi în ceruri de la El, pentru partea pe care au luat-o la
sarcina şi la crucea Lui. Dar răsplata celor ce, prin răbdare, împreună cu Cristos
s-au făcut vrednici de a împăraţi împreună cu El, va fi nespus mai strălucită
decât a tuturor celorlalţi.
Eu le-am
acceptat de la început şi fără nici o teamă sau rezervă pe toate acestea!
Prin
cele două dintâi trecusem oarecum uşor... Ceva mai greu a început să-mi fie
doar la cea de-a treia.
Cum însă
Domnul mă trecuse printr-o oarecare experienţă încă din primii ani cu El, încă
din casa mea părintească de la sat - apoi câte ceva şi prin şcoala şi
spitalizarea de la Oradea, iar aici câte ceva şi la Sibiu - nu-mi va fi cu
neputinţă să trec şi prin cele ce mă vor mai aştepta şi-n viitor. Mai ales în
timpul cât voi fi în armată.
După
trei zile de şedere acasă la Râturi, în dimineaţa plecării în armată - au
trecut pe la mine luându-mă cu ei cei cinci-şase colegi ai mei de contigent de
acasă. Cărând în spate marile noastre cufere de lemn pline cu mâncare şi cu de
toate cele necesare acolo, am plecat pe jos la gară, unii singuri, alţii mai
însoţiţi şi de câte cineva de acasă.
Abia
suiţi în tren, colegii mei, mai aflându-şi şi pe alţii ca ei, începură să
scoată sticlele de băutură, să bea şi să cânte.
Văzându-mă
că stau deoparte şi că tot nu beau nici acum, mă mai luară în râs, dar după
aceea mă lăsară în pace cu ale mele şi îşi văzură de ale lor.
Eu am
scos cartea mea şi citeam. Ei, luându-se de cap, începură să cânte şi să chiuie
de răsuna mai puternic decât zgomotul trenului hodorogit.
Doar
unul dintre ei, care nu lua parte la zgomotul celorlalţi, se aşezase şi el
lângă fereastra vagonului şi, privind mereu undeva departe, cânta cu lacrimi în
ochi. Ţin bine minte şi acum una din doinele pe care poate că le compunea chiar
atunci. Avea un glas foarte frumos...
"Sireacele
ce regrute,
Când
trecură peste munte
Erau
şase-şapte sute
- Iar
când veniră ‘napoi
Din
necazuri şi nevoi
Mai
veniră unul-doi..."
...Astăzi
când îmi aduc aminte de toţi cei cu care am plecat atunci - un vagon plin - mă
gândesc cu amărăciune cum şi-au prezis ei nenorocirea care îi aştepta curând...
Cel care
cânta şi cei care se uniseră cu el cântând îşi preziseseră tocmai soarta şi
viitorul lor. Într-adevăr din necazurile care au urmat îndată, cu concentrările
şi cu războiul cel greu şi lung, când veniră înapoi, mai rămăseseră doar
unul-doi dintre cei ce cântau în vagonul care ne ducea spre începutul acestora.
Am fost
repartizat pentru instrucţie la un regiment de infanterie din Oradea.
Din prima
zi aveam să fac cunoştinţă cu cel mai greu fel de armată care era pe atunci,
cea de infanterist. Şi cu cel mai îngrozitor tratament care se aplica atunci în
primele săptămâni de instrucţie bieţilor recruţi.
Ofiţerii
şi subofiţerii ne-au lăsat pe seama gradaţilor, care la plutonul nostru erau
nişte caporali şi nişte fruntaşi foarte înapoiaţi - şi de aceea foarte răi.
Aflând din primele vorbe că eu sunt credincios şi văzând la mine în cufăr
cartea şi nu sticla şi ţigările, se pregăteau să mă ia în primire cu toată
răutatea de care erau în stare încă de la început:
— ...
Lasă că te învăţăm noi aci carte - zise unul, rânjind la mine şi privindu-mă cu
nişte ochi de lup.
La
echipare, mi s-au aruncat din magazie nişte haine rupte şi peticite, vestonul
lung şi pantalonii scurţi. Capela largă îmi venea până peste urechi, iar
bocancii rupţi - abia li se ţinea talpa în câteva cuie, care mă împungeau în
degete şi în călcâi.
Ne-am
încolonat pe cinci, în frunte cu muzica regimentului care ne asurzea cu
trâmbiţele şi tobele şi ne-au scos pe poarta cazarmei spre câmpul de instrucţie
de la marginea oraşului.
Îndată
ce am ieşit pe poartă, caporalii se ţineau pe lângă noi urlând: Stâng, drept,
stânguuu... un-doi, un-doi, un doi, stâng, drept, stânguuu... Şi începeau să
lovească înjurând pe cel care nu ştia să ţină cadenţa şi alinierea...
— Pas de
defilare, marş! - sună o comandă scurtă şi câteva palme peste capetele celor ce
le cădeau la îndemână.
— Sus
piciorul, să rupeţi pământul!
Am
ridicat şi eu piciorul - dar de la primul pas de defilare, am rămas fără talpa
bocancului drept.
Am ieşit
din rând şi am arătat caporalului meu piciorul gol şi bocancul fără talpă.
Am
primit două palme zdravene şi o înjurătură îngrozitoare, apoi de gât m-a împins
spre subofiţerul plutonului zicându-i:
— Ce fac
cu el? A rămas desculţ!
— Du-l
înapoi la cazarmă să-i dai alţi bocanci.
M-a luat
din nou la înjurături şi la ghionturi până la magazie - şi iarăşi tot aşa
înapoi până la câmpul de instrucţie.
Dându-mi
seama de nivelul lui, de atmosfera anume creată pentru noi printre ei, precum
şi de răbdarea ce mi se cerea să o am eu în toată această încercare prin care,
cu voia şi planul Domnului, trebuia să trec, mi-am înghiţit lacrimile, mi-am
plecat capul şi n-am scos nici un cuvânt.
Îndată
ce am sosit înapoi de la instrucţie, rupţi de foame şi de oboseală - cu ochii
plini de praf şi de sudoare, cu mâinile murdare de culcări şi de sculări prin
praf şi prin noroaie, cu hainele rupte şi tăvălite - a început mizeria din dormitor
cu înjurăturile şi bătăile, cu "sub pat fuga marş" - şi cu
"drepţi" de sub pat, cu saltelele şi cu păturile în cap.
Tocmai când
se apropia rândul meu să merg prin flanc cu tot echipamentul la inspecţie, cu
hainele împăturite şi cu bocancii "lună" - pregătit să iau şi eu
câteva centuri sau pumni ca şi ceilalţi dinaintea mea, îmi auzii numele strigat
de sergentul de la cancelaria companiei, care intrase şi-i oprise din
"program".
— Prezent,
am răspuns eu, din faţa caporalului!
— Echipează-te
şi vino imediat cu mine la cancelarie! Să-l laşi în pace pe acesta, îi zise el
apoi caporalului care era gata să mă judece după legea lui... Şi să nu vă mai
atingeţi de el, căci din seara asta după instrucţie el va lucra la cancelarie.
Cu o
gură deschisă şi cu nişte ochi miraţi, caporalul n-avu încotro, dar l-am văzut
ce rău îi părea că mă scăpase din mâini, tocmai în clipa când credea el că
venise mai bine "să mă înveţe"... cum zisese. Sergentul de la
cancelarie era omul comandantului şi toţi îi ştiau de respect, îi erau şi
inferiori lui toţi gradaţii noştri.
— Vino
cu mine, îmi zise el, când eram echipat. Dacă ştii să scrii bine vei lucra de
azi înainte cu mine la cancelaria companiei, îndată ce vii de la instrucţie.
Măcar nu vei mai fii pe mâna ăstora care nu ştiu altceva decât să bată şi să
facă mizerie. Nu scapi de ei numai dacă ai avea să le tot dai să mănânce, să
bea şi să fumeze. Eu am văzut din foaia ta matricolă că ai o oarecare pregătire
şi nu ştiu ce m-a făcut să vin să te scot de acolo, fiindcă ştiu ce fac şi acum
cu bieţii recruţi.
Eu mă
bucuram, mulţumind din toată inima Domnului meu, Care mă izbăvise din iadul
acela cu urlete şi cu lovituri. Toată cazarma părea o casă de nebuni, în toate
dormitoarele răsuna: "Drepţi! Sub pat fuga marş. Afară fuga marş. Culcaţi,
drepţi, înapoi fuga marş..." Şi iarăşi lovituri şi urlete şi înjurături.
— Pentru
ce fac toate acestea? l-am întrebat într-o zi pe sergent, în timp ce treceam cu
el prin faţa dormitoarelor atât de pline de praf că de-abia se vedea om cu om.
— Pentru
formarea disciplinei militare, pentru insuflarea fricii de superiori, pentru
impunerea autorităţii, pentru anularea oricărui sentiment de personalitate,
pentru egalizarea tuturora într-o maşină subordonată fără crâcnire, pentru
executarea oarbă şi necondiţionată şi pentru chinuirea drăcească a oamenilor -
îmi răspunse el supărat.
— Bine -
şi nimeni dintre comandanţi nu ştie ce se face aici? De ce lasă să se facă
aceste grozăvii, fără să se ia nici o măsură?
— Ba
ştiu toţi... Dar aceasta este metoda. Le convine ca ei să nu aibă nici un fel
de probleme cu oamenii. Pentru asta îi lasă pe mâna acestor brute ca să-i îngrozească
cu acest tratament până nu mai este nimeni în stare să zică nici un cuvânt în
faţa lor. Dacă totuşi se află cineva să zică, ofiţerul se arată şi mai dur
decât caporalul. Vei vedea.
Acum
stai aici şi liniază la "situaţia" asta. Vom sta aici amândoi până
sună stingerea. Atunci mergi să te culci la patul tău în dormitor. Vei face cu
grijă ceea ce ţine de program, dar restul nu. Am să mai vorbesc eu cu ei.
Instrucţia
recruţilor era foarte grea. Hainele vechi şi peticite ori ne strângeau, ori ne
erau prea largi. Bocancii vechi şi grei, la fel. Puşca lungă şi grea, baionetă,
lopată, târnăcop, toate atârnate de centură, raniţa cu masca, cu cartuşe, cu
grenade, cu pătura legată deasupra, cu altă mulţime de câte toate, gamelă,
bidon, ne împiedecau la mers, se încurcau peste cap la culcări, ne loveau peste
genunchi, peste mâini, peste ochi... Soarele cald, mişcările grăbite, ţipetele,
loviturile, fuga în dreapta şi în stânga... atâtea lucruri fără nici o noimă.
Întoarcerile,
prezentările, foamea, culcările, setea, dorul după cei dragi... Drumurile lungi
prin soarele aprins şi dogoritor, bocancii care ne rodeau... picioarele - numai
băşici sângerânde; foamea care ne-ar fi făcut să mâncăm orice se găsea; ochii
usturând de sudorile murdare; mâinile unse de puşcă şi pline de noroi şi de
praf...
Toate
acestea alcătuiau iadul în care ardeam de vii. Şi de multe ori, în câte o clipă
de repaus întins pe spate şi cu ochii plini se lacrimi şi roşii de sudoare, mă
uitam în sus şi nu mă rugam pentru nimic altceva decât să mor. Aşa de singur şi
de chinuit eram.
Abia
după o lună de la încorporare, după depunerea jurământului, ni s-au dat pentru
prima dată câteva ceasuri de învoire în oraş.
Mi s-a
părut că scap pentru câteva clipe chiar din iad.
Am
luat-o întins spre locuinţa fratelui Maliţa. Ardeam de dorinţa de a afla ceva
despre părintele Iosif şi despre tot ce lăsasem acolo, de care fusesem rupt ca de
o moarte - şi despărţit ca de un mormânt.
El s-a
umplut de o mare bucurie când m-a văzut. A scos din buzunar cinici sute de lei
şi mi i-a pus în mâna, zicându-mi:
— Sunt
din partea părintelui Iosif, care mi-a trimis şi notiţa asta. Ia-o şi o
citeşte.
Iau în
mâna tremurândă hârtia sfântă şi citesc cu lacrimi scrisul atât de drag şi
cunoscut, venit ca din cer, din partea celui mai apropiat de picioarele
Tronului lui Cristos, cele câteva rânduri trimise spre iadul meu...
„Preaiubitul nostru
luptător, frate Maliţa,
- În numele
Domnului îţi mulţumesc pentru toată dragostea şi pentru tot ajutorul cu care
ne-ai însoţit de la început. Bunul Dumnezeu, care ştie ostenelile şi jertfele
fiecăruia, să vă dea răsplată de Sus.
Vă mulţumesc în
special pentru purtarea de grijă pe care o aveţi dragului nostru Traian de la
armată. Aveam nădejde să-l pot transmuta aici. Dar Domnul a voit altcum.
Te rog fierbinte,
frate, să-i deschizi o rubrică în contul cărţilor noastre de acolo, dându-i
totdeauna sumele de bani de care are lipsă pentru ca să nu ducă lipsă de nimic.
Îl iubesc foarte mult ca pe un copil al Domnului şi al meu şi doresc să aibă la
îndemână totdeauna ajutorul de care are lipsă.
Mulţumindu-ţi
pentru toate şi rugându-l pe Domnul să vă dea ajutor şi binecuvântare în toate,
- Am rămas
Pr. Iosif Trifa
N.B. Suntem acum pe
o cale bună de înţelegere şi cu mitropolia. De va fi voia Domnului, de
Sărbători vom avea mult dorita pace."
Fratele
Maliţa, după ce a văzut c-am terminat de citit scrisoarea părintelui către el,
scoase din buzunar altă scrisoare zicând:
— Şi
acum iată asta, sosită pe adresa mea, în care, desigur, îţi scrie mai multe.
O
deschid la fel cu mâinile încă tremurânde şi cu ochii încă împăienjeniţi de
lacrimi:
"Dragă Dorz,
adevăratul meu copil în Domnul,
Domnul să te mângâie
şi să te păzească acolo departe unde eşti. Nu poţi să-ţi închipui cât de rău
îmi pare că m-am încrezut în Oprişan când mi-a promis că va interveni şi va
aranja ca tu să faci armata la Sibiu. Ce mult nădăjduiam că te voi avea aici lângă
mine, nu ca să te mai pun tot la muncă, ci ca să-mi fii aproape, căci atât de
mult simt lipsa ta, mai ales acum când am rămas singur cu toată munca. Niculiţă
umblă după căsătorie... Viorel şi Titus sunt acum complet absorbiţi de
treburile politicii lor nefaste. Mi s-a dat şi în privinţa asta încă o cruce
grea pe lângă cele multe ce le am de dus. Numai Marini este cu mine, dar ştii
cât de bolnav este şi el.
Abia acum văd cât
de mult îmi lipseşti şi cât de mult te iubesc. Dacă vei primi cumva vreun
concediu, caută de vină cât de curând. Doresc atât de mult să te văd şi să mai
stai măcar câteva zile la noi.
Am scris
preaiubitului nostru frate Maliţa de la Oradea ca din costul cărţilor noastre
să-ţi deschidă un cont - şi de la el să iei totdeauna banii de care ai nevoie
ca să nu duci lipsă acolo unde sunt atâtea lipsuri, până când Domnul va face să
treacă şi asta.
Când mai poţi,
trimite-ne câte o poezie nouă, sunt atât degustate şi de dorite poeziile tale.
Toţi întreabă de tine şi aşteaptă veşti. Ne gândim să-ţi strângem poeziile cele
publicate şi cele mai noi ca să ţi le publicăm în al doilea volum. Primul volum
s-a terminat şi ni se cer mereu.
Te îmbrăţişez
fierbinte în Domnul şi-ţi doresc tot harul şi ajutorul Scumpului nostru
Mântuitor, ca unui copil iubit al meu. Slăvit să fie Domnul.
Pr. Iosif Trifa”
Îmi
simţeam inima ca o catapeteasmă sfâşiată de sus şi până jos. Sufeream mai
cumplit ca orice durere lipsa şi depărtarea dintre noi. Îmi părea şi mie nespus
de rău că fr. Oprişan ne-a înşelat. El era doar director într-un minister, om
care se lăuda cu multe relaţii. Desigur că i-ar fi fost uşor să facă treaba
asta cum făcea multe altele, dar cine se deprinde să-şi modifice credinţa după
interes, îşi preţuieşte şi cuvântul tot după cât avantaj personal are în urma
lui.
Omul
care îşi poate schimba cuvântul dat lui Dumnezeu, cum să şi-l mai ţină pe cel
dat oamenilor? Oprişan aşa făcuse nu numai cu acest cuvânt, ci şi cu altele
mult mai mari.
Ce odios
este omul făţarnic şi oportunist, care se călăuzeşte numai după vântul
interesului său lumesc!
Ceilalţi
"ofiţeri" de rangul şi de felul lui Oprişan, de la Bucureşti, se
prăbuşiseră şi ei cel puţin de la primul atac. Şi nu se mai ridicaseră. Dar
Oprişan, ca un avocat ce era, mai oportunist ca ceilalţi, alerga încă după doi
iepuri. Urmărind felurite interese, căuta încă să plutească în amândouă
luntrile. Promiţând şi unei tabere şi celeilalte, îşi urmarea de fapt numai
scopurile sale. Însă l-a ajuns curând şi pe el, ca şi pe alţii, răsplata lui
Dumnezeu, după cum o şi merita.
Nu mă
îndurerau atât de mult faptele lui Oprişan, care era totuşi un străin, deşi
mi-era încă vie în minte scrisoarea trimisă părintelui Iosif, când şi el ceruse
să fie înscris în Oastea Domnului, tot în acelaşi an, 1930, ca şi mine şi ca
ceilalţi. Ce legământ solemn îşi luase şi el atunci şi ce promisiuni făcuse în
faţa Domnului că va fi credincios şi statornic până la moarte. Şi iată cât şi
le ţinuse!...
Ci mă
durea cel mai mult ceea ce făcuseră Viorel şi Titus, chiar ei, cei doi la care
părintele ţinuse ca la ochii lui...
Şi iată,
acum, chiar în ceasurile lui cele mai grele, ei îi mai adăugau o cruce, poate
cea mai grea, pe lângă cele multe pe care le avea de dus - cum scria el. Vai de
viitorul acestor fii care, în loc de bucurie, fac cea mai mare durere
părintelui lor şi martirului lui Cristos!
Am
purtat multă vreme scrisoarea aceea dureroasă în buzunarul tunicii mele soioase
şi transpirate. Am citit-o de multe ori până ce am învăţat-o pe de rost şi n-am
uitat-o nici astăzi. Pe urmă am adăugat-o la toate celelalte scumpe răvaşe ce
le-am mai primit de la părintele şi de la alte mâini sfinte, până ce le-am
aşezat în locul cel mai de cinste, acasă. Dar toate au căzut în 1950 pradă
primului pârjol nimicitor care ne-a pustiit casa împreună cu alte comori care
nu vor mai putea fi nici refăcute, nici înlocuite cu nimic pe lumea asta,
niciodată.
După
încheierea primei perioade de instrucţie, am primit concediul de vară de
aproape două luni. Am mers direct la Sibiu lângă părintele pe care l-am aflat
doborât de muncă şi de boală. Treburile administraţiei mergeau şi ele din ce în
ce mai greu din pricina celor doi fii care, departe de-a se îndrepta, lucrau
tot mai nesupuşi părintelui. Vrăjmaşul lucrării Domnului lucra cu putere pentru
nimicirea atât dinăuntru, cât şi din afară.
Intrigile
şi manevrele mitropolitului şi ale anturajului său nu se fereau nici de cele
mai vinovate metode în atingerea scopului lor. Astfel mitropolitul îşi
introdusese oameni de-ai săi până şi în mişcările politice extremiste, pentru
a-şi avea pretutindeni susţinători şi unelte. Cu ajutorul unor astfel de oameni
i-au atras pe Viorel şi pe Titus tot mai adânc în aceste afaceri politice
necurate, pentru a-i da în felul acesta părintelui şi Oastei Domnului un
colorit politic şi apoi a-i crea greutăţi cu autorităţile.
Aceşti
copii nepricepuţi au căzut în cursa aceasta şi într-adevăr ne-au creat mari
necazuri din pricina numelui lor pe care îl purtau prin acele locuri urâte.
Pe lângă
asta, părintele Iosif fiind dat în judecata instanţei bisericeşti, în prima
judecată din 1935 a fost condamnat la caterisire. Nu s-a ţinut seama de nici o
apărare a celui acuzat şi de nici o dreptate. Pârâtorul era şi judecător, aşa
că se înţelege ce judecată dreaptă a putut face.
În 1936
s-a ţinut a doua judecată după apelul făcut împotriva primei şedinţe de
caterisire. Dar şi a doua instanţă, care era tot pârâtorul, a judecat scurt şi
repede, menţinând sentinţa de condamnare dată de prima instanţă, tot a lui.
Metoda
era profund nedreaptă! De la început procesul trebuia transferat unei alte
instanţe de judecată imparţială. Dar victima a fost lăsată deplin în mâinile
agresorului care, cu ajutorul legii şi cu complicitatea tuturor celorlalţi mai
mari ai clerului, săvârşeau crima fără nici o frică de Dumnezeu şi fără nici o
ruşine de lumea care vedea şi striga după ei din toate părţile. Iar prietenii
lăudăroşi fugiseră şi se ascunseseră până la urmă ca nişte vrăbii la vederea
uliului, lăsând-o pe cea prinsă în ghearele lui să-i facă ce vroia el.
Concediul
meu de vară trecu repede. Între timp fratele Marini se mai refăcuse. Şi
părintele se simţea ceva mai bine. Vonica nu era acolo, pleca undeva prin
judeţul Vlaşca, la o fată cu care începuse corespondenţă de căsătorie. În
toamnă s-au şi căsătorit fără voia părinţilor lui, care doreau ca el mai întâi
să-şi termine Teologia spre a-şi face un rost, apoi să se căsătorească.
Dar el
nu i-a ascultat, iar ei nu l-au mai primit acasă. La marile lor stăruinţe,
părintele Iosif i-a primit pe amândoi, făcându-i rost şi soţiei lui de serviciu
la administraţie, ajutându-i astfel cu înţelegere şi dragoste să treacă cu bine
peste momentul acesta atât de greu pentru ei. Dar în curând femeia aceasta
pretenţioasă şi mândră l-a manevrat în aşa fel pe Vonica, încât el a ajuns să
intre pe ascuns în legătură cu mitropolitul pentru terminarea teologiei, ca ea
să ajungă preoteasă. Preţul care i se cerea lui Vonica era trădarea părintelui
şi trecerea lor în tabăra de vrăjmaşi ai Oastei. Şi până la urmă Vonica acolo a
ajuns. Dar despre asta vom avea de vorbit mai târziu.
După
plecarea mea din concediul de vară, la unitatea mea, aflasem că fusesem
transferat cu serviciul la Comandamentul Diviziei, la un birou.
La noua
mea muncă eram scutit de unele din necazurile avute în primele luni, dar
dădusem şi aici peste altele. Aveam, în schimb, mult mai mult timp liber şi
puteam să lucrez mai mult pentru Domnul.
Putem
merge zilnic în oraş, ţinând astfel legătura mai îndeaproape atât cu fr.
Maliţa, cât şi cu Sibiul.
Aici
părintele îmi scria direct şi-n timpul acela am avut o bogată corespondenţă cu
el. Nu mai scriam nimănui decât lui şi nu-mi mai scria nimeni altcineva decât
el. Mi-a cerut în câteva rânduri ce anume poezii, pe ce subiecte să-i scriu,
pentru completarea tâlcuirilor sale din gazetă, ori Calendar ori cărţile ce le
scria.
Concediile
următoare de iarnă şi vară le-am petrecut în cea mai mare parte tot la Sibiu,
ajutând după puterile mele la continuarea lucrului împreună cu părintele şi cu
fr. Marini.
În vara
anului 1936 părintele mi-a tipărit a doua culegere de poezii, "Pe drumul
crucii", după cum spusese.
Îndată
după vestea asta de bucurie am primit din partea părintelui şi vestea tristă a
trădării lui Vonica şi a trecerii lui în tabăra mitropolitului, printr-un
articol plin de învinuiri josnice, publicat împotriva binefăcătorului său, în
gazetele mitropoliei. Acesta era preţul cerut lui.
Astfel,
cel ce mâncase cu noi din acelaşi blid, întorcea acum cel mai murdar călcâi
împotriva binefăcătorului său, chiar în unul din cele mai grele momente ale
vieţii lui şi ale lucrării Domnului Isus. Câtă vreme fusese necăsătorit,
rezistase şi Vonica frumos împreună cu noi, la toate chemările şi promisiunile
ademenitoare ce ni se făcuseră din partea mitropoliei ca să trecem şi noi de partea
lor, părăsindu-l pe părintele nostru şi cauza sfântă. Dar acum nevastă-sa - de
care el a ascultat mai mult decât de Dumnezeu - l-a făcut să cedeze, până ce a
căzut, primind târgul şi trecând în slujba lor.
Am scris
despre Vonica şi trădarea lui pe larg în Istoria
Oastei din vremea aceea. Şi nu voi mai stărui mult aici asupra acestui fapt
amar. N-aş vrea să închei aceste rânduri înainte de a mă opri adânc asupra unor
învăţăminte care trebuiesc neapărat trase din nişte fapte ca şi cele de care am
vorbit.
Orice
trădare a cauzei lui Cristos, a cuiva care a avut parte de o chemare şi de un
loc deosebit în slujba cea sfântă a Lui, aduce după sine o cutremurătoare
judecată şi grea pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Este de o mie de ori mai
uşor pentru un suflet să nu-L nici cunoască pe Domnul, decât, după ce L-a
cunoscut să devină un vânzător al Lui şi al lucrării Sale.
Dacă
cineva nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, are o dezvinovăţire. Dar după ce L-a
cunoscut, are o mie de învinovăţiri.
După
trecerea lui Vonica în tabăra adversarilor părintelui, lui i s-a cerut cel mai
murdar preţ de batjocuri şi învinuiri, iar el l-a dat. Ceea ce nici un alt
batjocoritor n-a îndrăznit să scrie pe hârtie în văzul lui Dumnezeu şi al lumii
- acest om netrebnic a scris.
A şi
fost răsplătit cu tot ce a vrut. A fost făcut preot la Catedrală, apoi
consilier. I s-a dat locul de redactor al gazetelor mitropoliei, înlocuindu-l
pe primul vânzător al părintelui, pe preotul Secaş. Acest al doilea îl
întrecuse chiar Şi pe primul, pe Secaş, înaintaşul său în trădare.
Dar
toate onorurile şi satisfacţiile acestea nu i-au folosit decât vreo trei ani,
după care s-a îmbolnăvit grav, de data aceasta fără vindecare pentru totdeauna.
A zăcut
prin diferite spitale, a cerut să fie dus în diferite locuri spre a-şi căpăta
liniştea: la Poiana, în locurile natale, la Păltiniş în vilele mitropoliei, la
mănăstirea Brâncoveanu de la Făgăraş - dar nicăieri nu şi-a mai aflat nici
sănătatea nici liniştea. A murit acolo strigând: "Deschideţi
porţile!".
Nevasta
i-a rămas văduvă, iar copiii orfani.
Pe
pământ asta i-a fost răsplata lui Vonica. Cea de sub pământ şi-o primeşte
acolo.
Ce
cutremurătoare concluzie putem trage cu toţii şi din asta.
Slăvit
să fie Domnul!
Mai
vin şi-ndoieli
Mal vin şi-ndoieli adesea - nu pot să nu
vină,
Dar credinţa să ne fie vie şi deplină,
Iar iubirea să ne ardă ‘naltă şi frumoasă,
Căci credinţa şi iubirea, morţii nu ne
lasă...
Mai vin şi ispite-adesea - nu pot să nu
vie,
Dar prin post şi rugăciune scapi de-a lor
urgie;
Rugăciunea cea fierbinte şi-nfrânarea sfântă
Cu lumină şi putere sufletu-nveşmântă.
Mai vin şi vrăjmaşi adesea - au şi ei o
vreme,
Dar când eşti deplin cu Domnul, n-ai de
ce te teme;
Bizuindu-te puternic pe-al Său Nume Mare,
Harul Lui va fi cu tine şi-ţi va da scăpare.
Mai sunt şi-ncercări adesea - trebuie să
fie,
Căci prin ele ni se ţine viaţa-n curăţie
Şi prin ele ni se face dragostea frumoasă;
Fericit cel care-n ele calea nu şi-o
lasă...
Vin şi lupte - au şi ele sfânta lor menire
Ca-nvingându-le, s-ajungem sfântă
mântuire;
Astfel toate ni-s spre bine
şi-nspre-ncununare,
Numai să-L avem pe Domnul Temelia Tare.