CAPITOLUL
12
Fermenţii sunt născuţi să moară
Eu nu vreau să nu
mor în lupte
Şi nici să gem,
oriunde-aş sta,
Ci vreau cu cât mai
multe roade
S-ajung la biruinţa
Ta;
Şi nu vreau să nu
dau tot preţul
Cu care simt că sunt
dator,
Ci vreau senin
să-Ţi fiu, Isuse,
În clipa-n care am
să mor.
În toate
generaţiile, profeţii neamurilor, aducând solii care-şi aveau rădăcina în
trecut, tulpina în prezent, iar ramurile în viitor, au avut de întâmpinat şi de
luptat întotdeauna cu inerţia celor de jos şi împotrivirea celor de sus. Atât
unii, cât şi ceilalţi erau tulburaţi în comoditatea şi în obişnuitul lor.
Neamul
nostru şi vremea noastră îşi aveau în părintele Iosif şi în Oastea Domnului
profetul lor. Lucrarea aceasta şi omul acesta veniseră cu o solie şi cu un
adevăr deosebit de la Dumnezeu. Acest adevăr fusese nedescifrat până acum,
fiindcă solia era neobişnuită şi mesajul era divin.
Înţelepciunea
Tatălui Ceresc faţă de poporul nostru găsise că a venit vremea să Se îndure de
suferinţele de veacuri ale înaintaşilor noştri şi dorea să aducă urmaşilor
acestora - odată cu dezrobirea naţională - şi dezrobirea sufletească.
Războiul
care se termina în 1918 trebuia să aducă poporului nostru independenţa
trupească, iar războiul duhovnicesc care începea îndată după aceea, prin Oastea
Domnului, trebuia să ne aducă în final independenţa cea sufletească.
Dar,
după cum au trebuit să treacă atâtea veacuri şi lupte, atâţia martiri şi atâtea
jertfe până când să se nască şi să se fermenteze în poporul nostru conştiinţa
naţională care să-l ducă la independenţa sa, tot aşa se vede că vor mai trebui
poate mai multe lupte, mai mulţi martiri şi mai multe jertfe din partea
luptătorilor Evangheliei, până când să se ajungă aici şi la trezirea şi
formarea conştiinţei naţionale evanghelice.
Marile
idei şi adevăruri cer adesea un lung proces de dospire, iar fiii acestor idei
şi ai acestor adevăruri sunt aluatul şi fermenţii acestora, puşi în
frământătura popoarelor spre a le dospi şi pregăti gloatele lor pentru ceasul
şi felul marilor împliniri ale istoriei acestora.
Dar
fermenţii acestui aluat, acele suflete vizionare şi nobile care descifrează
viitorul cu mult înaintea gloatei, sunt condamnaţi întotdeauna să lupte şi să
meargă jertfindu-se pentru dospirea marilor idei şi coacerea acelor gloate, în
frământătura cărora sunt.
Oastea
Domnului este aluatul evanghelic şi înnoitor pus de Dumnezeu în frământătura
rece şi moartă a decăderii noastre sociale şi a formalismului nostru religios.
Fiecare ostaş, ca un ferment viu şi lucrător, trebuie să lupte ca să antreneze
la viaţă şi la rod grămada cea mare şi moartă din jurul său.
Desigur,
soarta noastră este să ne dospim, asemenea fermenţilor vii din aluatul
salvator, pentru o cât mai grabnică şi mai deplină dospire a frământăturii în
care suntem puşi. Aceasta este şi datoria şi scopul nostru, pentru care ne-a
făcut şi ne-a rânduit Dumnezeu.
Dar a ne
jertfi total şi frumos nu este până la urmă un merit, deşi este şi aceasta. Ci
este rostul şi datoria, sensul şi frumuseţea vieţii noastre de fermenţi.
Conştiinţa
misiunii noastre se trezea şi se forma tot mai frumos. Datoria noastră ne-o
vedeam din ce în ce tot mai mulţi şi mai clar, dar şi greutatea muncii tot aşa.
Pentru că noi avem aici poate că munca cea mai grea, decât a tuturor celor care
trebuie să lucreze în alte popoare şi în alte părţi.
Poporul
nostru fiind atâtea secole subjugat numai de popoare inferioare din toate
punctele de vedere, a avut cel mai greu de îndurat jugul robiei. Şi s-a ales cu
cele mai urâte influenţe şi obiceiuri. Obiceiurile păgâneşti de la prilejurile
noastre religioase - cu jocuri, băuturi şi figuri sălbatice - de la popoarele
păgâne, care ne-au stăpânit, le-am învăţat. Patima fumatului, a minciunii şi a înşelării,
la fel. Pentru că stăpânii fiind răi, zgârciţi şi nedrepţi, bieţii robi n-au
avut decât atunci când au furat, au minţit şi au înşelat, după cum spune
proverbul: "Stăpânul zgârcit îşi învaţă sluga hoţ".
Iar
stările acestea de lucru dăinuind sute de ani, desigur şi deprinderile aduse de
ele s-au adâncit şi s-au înrădăcinat peste măsură de puternic în mintea
multora. Şi la dezrădăcinarea tuturor acestor rele şi ale altora, eram chemaţi
noi să muncim şi să luptăm, prin Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu şi prin aducerea
tuturor sufletelor până la naşterea din nou. Lucrarea aceasta uriaşă şi adâncă
trebuie făcută nu numai cu toată societatea noastră, ci cu fiecare ins în
parte. Trupul neamului va fi sănătos pe deplin numai atunci când fiecare celulă
va fi primenită, însănătoşindu-se.
Acest
adevăr necesar îl vedeau mulţi, dar că această însănătoşire nu se poate face
decât prin Cristos, prin minunea naşterii din nou în El, aceasta n-o vedeau
decât foarte puţini. Şi nu încerca să facă pe viu decât Oastea Domnului şi profetul
ei, părintele Iosif Trifa.
Credinţa
noastră bună şi străbună avea nevoie de aceeaşi transformare, pentru că
aceleaşi stăpâniri nedrepte întunecaseră prin trăirile lor păgâneşti şi bunele
şi străbunele noastre obiceiuri creştine.
Strămoşii
noştri, colonialiştii romani, fuseseră exilaţi aici tocmai pentru zelul şi
dragostea lor creştină. Familiile întemeiate de ei, desigur că la început au
fost însufleţite de cea mai sfântă ascultare şi trăire evanghelică în Duhul
Sfânt. Dar vrăjmaşii stăpânitori au făcut totul ca bunele lor obiceiuri de la
botezuri, de la nunţi, de la aniversări sau înmormântări să fie păgânizate. Şi
în cea mai mare parte au reuşit. Astfel că astăzi toate acestea sunt otrăvite
cu băuturi şi spurcate cu desfrâuri.
Toată
credinţa noastră trebuie încreştinată.
Toată
viaţa noastră bisericească trebuie înnoită şi evanghelizată.
Trebuie
făcut un salt sfânt peste cei o mie cinci sute de ani, până la vremurile
creştine ale primilor noştri părinţi, spre a ne uni cu credinţa lor, spre a ne
regăsi adevărata noastră identitate de la naşterea creştină a poporului nostru.
Asta era
şi este chemată să o facă Oastea Domnului care este şi trebuie să fie sarea
evanghelică a pământului românesc. Lumina cerească a vieţii noastre
duhovniceşti.
Primejdiile
şi ameninţările de tot felul prin care trebuia să ne facem munca aceasta a
noastră atât de frumoasă, dar şi atât de grea, ne împingeau mereu la rugăciunea
cea mai fierbinte şi înlăcrimată. Ori de câte ori puteam găsi un răgaz, ne
adunam doi-trei pe unde puteam şi îngenunchiam în cele mai puternice rugăciuni
şi cereri către Domnul Dumnezeu, pentru ajutorul şi izbânda de care aveam
nevoie în mijlocul tuturor marilor frământări şi lupte prin care treceam.
Regăsisem
astfel iarăşi fericita mea nevoie de părtăşie şi setea mea după ea, din primii
ani ai intimităţii mele cu Domnul în post şi rugăciune. O, ce binefăcătoare
sunt încercările pentru credinţa noastră! Cu părintele mă rugam la sanator,
dimineaţa şi seara, când ne întâlneam şi ne despărţeam. Cu fratele Marini mă
rugam acasă, iar cu ceilalţi, uneori, retraşi prin magazia de tipărituri,
printre baloturi şi stive de cărţi şi Biblii - cu genunchii pe cimentul gol.
Puterea pe care o primeam, totdeauna era înălţătoare şi liniştită.
Viaţa de
post şi rugăciune ne ridica şi ne păstra totdeauna în stări de mare har, de
încredere şi inspiraţie, completând toate lipsurile de tot felul pe care le
aveam.
Harul
lui Dumnezeu a lucrat atunci prin toate aceste mijloace la creşterea, la
maturizarea şi la iniţierea noastră, în aşa fel că, deşi eram doar nişte copii
în toate privinţele, totuşi lucrul pe care Duhul Sfânt îl făcea prin noi, purta
pecetea unei seriozităţi şi vrednicii de care se putea folosi atât de frumos
Domnul şi cauza Evangheliei Sale. Din toate părţile primeam multe încurajări în
lupta noastră dreaptă şi inegală cu toţi potrivnicii care ne prigoneau. Multe
ziare şi reviste din ţară apreciau în felul cel mai înalt eforturile noastre şi
ne apărau dreptatea pentru care luptam.
Am văzut
atunci un alt mare adevăr - şi anume că în lumea asta mai sunt foarte mulţi
oameni şi cinstiţi, care, atunci când văd o nedreptate, nu se lasă înfruntaţi
nici de asupritorul prigonitor, nici de relaţiile lui lumeşti, oricât de mari
ar fi acestea, ci chiar şi cu riscul de a suferi ceva pentru atitudinea lor,
sar în ajutorul celui asuprit şi în apărarea celui drept, osândindu-l pe
asupritor.
Ziarul Universul, cel mai mare ziar din ţară, a
luat în repetate rânduri apărarea părintelui Iosif, sfătuind la moderaţie şi
înţelepciune pe autoritatea bisericească prigonitoare. Un alt ziar de mare
tiraj, Credinţa, a scris şi el în cei
mai categorici termeni despre "gafa de la Sibiu", acuzând şi
condamnând nedreptatea pe care o făcea mitropolia în numele Credinţei şi
Bisericii, tocmai împotriva celei mai curate şi mai frumoase iniţiative
duhovniceşti, împotriva celui mai vrednic dintre slujitorii Bisericii. Până şi Unirea, organul oficial al Bisericii
Române Unite de la Blaj, îşi ridica în mod repetat glasul, puternic, în
apărarea dreptăţii cauzei părintelui Iosif.
Dar
mitropolitul furios şi anturajul lui linguşitor şi gelos nu s-au lăsat
înduplecaţi de nici un sfat şi nici o înştiinţare, de oriunde ar fi venit, îşi
urmăreau cu toată ura şi neruşinarea scopul lor necurat şi crud de-a nimici nu
numai moral, ci şi fizic, victima pe care o sugrumau. A trecut astfel anul 1935
şi am intrat în 1936.
Vonica,
soţul nostru dejug - căruia de la început îi plăcea să aibă întâietatea între
noi cei trei, pe care cineva ne supranumise "Calfele lui Neemia"-
Vonica era deci, tot mai bolnav. Din cauza asta stătea mai puţin la noi, şi mai
mult la spital. Dar între noi trei, eu eram privit mult inferior celor doi, mai
ales din cauza nepregătirii mele şcolare faţă de ei. Din cauza asta mai ales,
el, Vonica, pretindea să-l servesc până şi cu cele mai mărunte lucruri
personale, pe care şi le putea face şi singur.
Eu
tăceam şi făceam, conştient de inferioritatea mea faţă de ei, dar adeseori
luptam cu multă revoltă în inima mea. Uneori am fost chiar ispitit să mă plâng
la părintele Iosif, pentru asta.
Mulţumesc
Domnului din toată inima mea că nu am făcut-o. I-aş fi produs o supărare de
care mi-ar fi părut rău până la moarte. Nici fratelui Marini nu i-am spus
niciodată nimic din supărarea cu Vonica, din cauza bolii şi suferinţei lui.
Nici nu prea discutam cu fratele Marini decât foarte puţin, şi doar relaţiile
de lucru dintre noi şi dispoziţii de-ale părintelui. De fapt o oarecare
reţinere îmi impunea şi faţă de el diploma lui de învăţător şi felul cum i se
adresau cei veniţi din Săsciori, care-i ziceau mereu numai "Frate
învăţător", şi nu "Frate Marini".
El
primea să i se spună în felul acesta, iar asta eu o consideram ca un semn
deosebit de atenţie care îl ridica îndată cel puţin cu un cap mai presus de
mine.
Simţământul
meu de inferioritate a fost foarte bun şi mi-a ajutat foarte mult pentru a nu
cădea în uşurătate şi în familiarism cu nici unul dintre ei, deşi lucram
împreună...
Şi cred
că partea mea de contribuţie nu era cu nimic mai prejos decât a lor în cadrul
redacţiei. Ba poate chiar mai presus într-o anumită privinţă. Singurul meu
merit era numai munca mea. Dar, nefiind eu însumi niciodată mulţumit de ea, cum
puteam să-mi fac din asta un motiv de laudă? Aşa că am tăcut şi m-am privit eu
însumi la nivelul unde mă aşezaseră şi ei.
Titus,
fiul părintelui, din cauza conflictului cu mitropolia, îşi întrerupse şcoala
lui Teologică de la Bucureşti, unde studiase, şi veni acasă, dar Viorel,
nepotul, nefiind direct afectat de asta, îşi continua aceeaşi şcoală, dar la
Chişinău.
Firile
lui Viorel şi-a lui Titus erau complet diferite de-a părintelui Iosif.
Îndeosebi Viorel, îndată ce a devenit mai nesupravegheat, şi-a dat drumul firii
lui dure, ambiţioase şi încrezute, impunându-se peste tot în felul acesta.
Destul de capabil de altfel, a ajuns repede un conducător al studenţilor,
colegii săi, apoi uşor a căzut în ispita primejdioasei politici de atunci.
Părintele Iosif, când a aflat despre această cotitură necredincioasă a
nepotului său, l-a mustrat şi l-a sfătuit să o rupă imediat cu această cale
primejdioasă. Dar fiul fratelui său, crescut de el, acum nu mai voia să
asculte. Ba mai mult, prin influenţa pe care o câştigase asupra lui Titus, care
era cu doi ani mai mic, făcea pe acest fiu să nu mai asculte nici el de tatăl
său. Când venea acasă la Sibiu, Viorel îl lua seara şi pe Titus cu el şi se
duceau pe ascuns la şedinţe politice şi la mai cine ştie ce întâlniri dubioase.
Cu
experienţa câştigată în preajma părintelui Iosif, şi cu ambiţia lui orgolioasă,
Viorel a înfiinţat la Chişinău un cerc literar al studenţimii şi a început să
editeze o revistă al cărei redactor şef era el. Aşa a început înlăturarea şi
prăbuşirea lui Viorel. Părintele Iosif fiind atât de bolnav şi suferind, iar în
acelaşi timp atât de absorbit de toată munca duhovnicească, cât şi de luptele
potrivnice, atât Viorel cât şi Titus au putut destul timp să se sustragă
controlului riguros al părintelui. El era departe în spital iar ei, în rarele
răstimpuri când mergeau pe la el, ştiau cum să se comporte în aşa fel încât
părintele să nu bănuiască nimic.
Eu şi
fratele Marini, care locuiam împreună cu ei, îi vedeam cum ies şi pleacă seara
de acasă, ori dintre noi, şi nu mai ştiam când veneau noaptea târziu. Ei nu
numai că nu ne spuneau nouă niciodată unde se duc, cum le spusesem noi, când
mergeam, dar nici după aceea, când îi întrebam, nu ne spuneau unde au fost. Ba
dimpotrivă, se prefăceau supăraţi şi ne dădeau să înţelegem că întrebări de
felul acesta din partea noastră sunt o mare îndrăzneală - şi noi nu trebuie să
ne uităm poziţia noastră acolo. Îi vedeam tot mai des în tovărăşia unor tineri
lumeşti, iar la adunările frăţeşti nu mai veneau.
Cu
Viorel eu eram născut în acelaşi an; el din aprilie, iar eu din decembrie. Câtă
vreme el nu apucase în cursele lumeşti, noi ne înţelesesem atât de bine, încât
ajunsesem să ne spunem dulce "frăchiuţule", unul altuia, fără ca el
să facă deosebire între noi. Dar îndată ce el a ajuns să umble cu străinii,
simţeam cum ni se despart sufletele din ce în ce tot mai mult. Ceva rece şi
greu se lăsase între noi. Ştiu că prima lovitură pe care am primit-o din partea
lui a fost în august 1935, într-o zi când, intrând la redacţie împreună cu
Titus, cum umblau ei atunci, avea în mână o revistă în limba franceză, Gringoire. Eu, neavând de unde să ştiu
franceza, am pronunţat atunci în faţa lor titlul revistei în limba română, aşa
cum era scris - şi nu în franceză, cum s-ar fi cuvenit. Viorel a izbucnit
atunci într-un râs dispreţuitor şi distant şi, uitându-se la mine într-un fel
pe care n-am să-l uit niciodată, îmi zise:
— Mă, da
prost mai poţi fi!
Şi mă
lăsă, întorcându-mi spatele şi continuă să vorbească cu Titus, râzând. Eu m-am
simţit lovit până în fundul sufletului şi, din clipa aceea, am rupt-o cu toată
intimitatea câtă reuşisem s-o am cu el. Din ziua aceea nu i-am mai putut zice
niciodată "frăchiuţule", ca înainte. Pe urmă a tot rărit-o şi el,
până ce am ajuns să nu ne mai vedem deloc.
Aşa se
poate zdrobi un suflet şi o prietenie pe totdeauna, cu un cuvânt şi cu un gest
urât. Am mai avut şi alte experienţe cu el, din care am constatat cum poate
lumea să transforme chiar pe sufletul cel mai bun într-un suflet rău. Şi din
firea cea mai iubitoare să facă o fire dură, aproape crudă. La el am observat
cel mai bine şi cel mai repede transformarea asta.
Locuiam
atunci pe strada Ion Creangă, mutaţi din strada Zidarilor, la Ion Munteanu,
directorul ziarului Acţiunea, cu care
ne împrietenisem. Locuinţa asta era aproape de arena sportivă, în oraşul de
jos. Pentru a merge de acolo la tipografie şi la sanatoriul părintelui, trebuia
să urcăm destul de mult pe drumul ce duce în oraşul de sus şi dă în piaţa din
centrul oraşului.
Într-una
din după-amiezele acelea, urcam toţi trei, cu el şi cu Titus, pe stradă
(şoseaua spre centru). Titus avea bicicleta şi mergea pe jos, fiindcă urcuşul
era greu. Deodată Viorel se opri în loc, se uită la mine şi, râzând, îmi zise:
— Dacă
poţi să urci pe bicicletă de douăzeci de ori dealul acesta, de acolo din vale
şi până sus, ai de la mine o sută de lei. El avea întotdeauna bani. Şi Titus
avea. Lucrau la administraţie şi îşi făceau totdeauna stat de plată, încasând
salar şi cheltuind, fără să le prea pese de cele ce se petreceau cu adevărat în
jurul lor. Şi mi-a arătat moneda argintie de o sută, zicându-mi râzând:
— Uite,
o vezi? Ce zici?
— Pot,
am zis eu. Daţi bicicleta încoace şi staţi aici şi număraţi!
Am luat
bicicleta lui Titus şi am mers cu ea în jos, ca să încep de acolo urcarea
numărul unu. Ei s-au aşezat la cotitura de la mijlocul drumului, de unde se vedea
bine şi jos şi sus, şi-au început să se uite după mine, vorbind şi râzând. Eu
mă învoisem la aceasta, gândindu-mă că aceşti bani îmi ajung să-mi cumpăr o
cămaşă şi îmi mai şi rămâneau. Aveam numai două cămăşi uzate. Am urcat cât puteam
de repede, dar distanţa era lungă şi panta grea, iar drumul numai pietre şi
gropi, fiindcă treceau sute de căruţe şi de maşini pe el, ziua şi noaptea. După
vreo zece urcări, picioarele începură să-mi tremure, iar faţa să mi se umfle de
sudoare şi de praf. De la a cincisprezecea urcare, simţeam că nu mai pot şi-mi
părea rău că m-am prins, dar acum îmi era ruşine să mă las.
— Îmi
daţi voie să mai stau câte cinci minute jos? i-am întrebat eu.
— Poţi
să stai, dar numai cinici minte, zise Viorel, uitându-se spre Titus, râzând şi
părea bucurându-se că nu mai pot.
Popasurile
mele scurte, parcă mă făceau şi mai slab. Picioarele îmi amorţiseră, oasele îmi
erau ţepene, de-abia mă mai puteam ridica de jos. Mâinile îmi tremurau, ochii
mi se împăienjeniseră, iar urechile îmi vuiau de nu mai auzeam deloc. Tot
sângele mi se suise la cap şi la inimă. Un nod mi se pusese în gât, oprindu-mi
răsuflarea.
— Ei,
hai, dă-i drumul, ai stat prea mult, îmi striga Viorel, râzând şi agitând mâna,
în semn să mă scol şi să pornesc.
Treceam
pe lângă ei, aproape fără să-i mai văd, gâfâind în sus şi în jos. Ei mă priveau
râzând şi mi se părea chiar cu dispreţ, îmi părea aşa rău de asta. Şi,
simţindu-mă dintr-odată străin şi batjocorit, nu-mi mai păsa nici de viaţă. Am
urcat nespus de greu, aproape fără cunoştinţă a nouăsprezecea şi apoi a
douăzecea oară, fără să mă mai uit la ei şi fără să îmi pese dacă îmi vor da
suta sau nu. Voiam numai să-mi ţin cuvântul, să nu rămân de ruşine în faţa lor.
Când am
terminat, le-am trântit bicicleta la picioare, apoi m-am întins zdrobit pe
iarba şanţului şoselei, fără să mă mai uit la ei. Şi am început să plâng...
Eram
îngrozitor de singur, de părăsit, şi de dispreţuit. Sărăcia mea voită îmi era
dispreţuită atât de mult. De ce sunt atât de naiv? De ce să-mi dau eu viaţa
pentru ca cineva care râde de mine să îmi arunce 100 de lei? Voi merge îndată
la părintele şi-i voi spune purtarea lor şi prostia mea.
...I-am
spus cu lacrimi şi cu durere. El m-a mângâiat pe păr cu duioasă milă şi
înţelegere zicându-mi:
— Să nu
mai faci asta! Dumnezeu ţi-a dat ţie puterea şi sănătatea pentru altceva şi nu
pentru a ţi le primejdui în astfel de lucruri. A avut Dumnezeu milă de noi şi
n-a lăsat să ţi se întâmple răul care ţi se putea întâmpla. Când ai nevoie de
ceva bani, spune-mi şi scot eu de la ei pentru tine. Să nu mai faci de-astea.
Lor ce le pasă!
Într-adevăr,
la Viorel n-am văzut nici un strop de părere de rău pentru ce făcuse cu mine!
De la Titus nici nu aşteptam.
Nu mult
după întâmplarea asta, Viorel şi Titus, continuând drumul lor lumesc, inventară
încă ceva pentru a râde de noi ceilalţi. Într-o seară veniră în librărie şi ne
spuseră să venim cu toţii la Redacţie că au să ne citească ceva foarte
interesant şi neobişnuit. Dar fiecare dintre noi care vrem să ascultăm trebuie
să plătim un leu. Ne vor citi o gazetă nou apărută în Sibiu care circulă numai
într-un exemplar. Nu se vinde, nici nu se citeşte - ci numai se ascultă; daţi
fiecare leul! Am dat fiecare leul. Viorel scoase din buzunar o coală bătută la
maşină şi ne-o arată zicând:
— Gazeta costoşilor... apare când poate.
Nu se înmânează ci numai se ascultă. Taxa de ascultare un leu. Cei vizaţi n-au
dreptul să se supere...
Şi
începu să citească pe rând, când el când Titus, tot felul de glume lumeşti pe
care ei le scriseseră pe socoteala noastră, a fiecăruia dintre noi ceilalţi, începând
cu mine, cu fratele Marini, apoi cu ceilalţi de la administraţie, librărie,
compactorie - care o parte eram acolo.
Numele
de "costaşi" îl luaseră dintr-o vorbă a părintelui, stând odată cu
noi la masă şi privindu-ne cu dragoste, ne numise cu duioşie "costoşii
mei". Costoşii se numeau atunci obişnuit acei oameni care luau masa cu
plată sau fără într-o familie la oraş.
Acele
glume destul de răutăcioase şi în orice caz lumeşti, pe care mi le-am auzit
atunci din gura lor, au mai turnat încă o măsură de amărăciune în inima mea. În
foaia Domnului nu mai găseau timp să scrie nimic bun, iar pentru lucruri
lumeşti de felul celor publicate prin gazetele umoristice "Bobârnaci"
şi "Bazaconii" sau "Calicul" care apăreau pe atunci - văd
că aveau vreme.
Ce
dureros şi ce repede se prăbuşeşte sufletul când se desprinde de Cristos, când
pierde Duhul Sfânt şi când lasă în inima lui să pătrundă duhul lumii acesteia,
nu uitaţi asta!
Se
apropia data de 1 Aprilie 1936. Înainte cu o săptămână de această dată am
primit de acasă o scrisoare în care îmi puseseră un bilet, un bilet verde, pe
care scria "Ordin de chemare". Sosise vremea să mă prezint pentru a
fi luat în armată, la Cercul de Recrutare din Oradea.
Era o
lovitură la care nu mă gândisem. Când i l-am arătat părintelui, în ochii lui
s-au ivit lacrimi şi a grăit cu amărăciune:
— Deci
şi în privinţa asta ne-a înşelat Oprişan. Doar l-am rugat stăruitor încă din
toamnă şi mi-a promis solemn că va aranja el la Marele Stat Major din Bucureşti
să te strămute ca să faci armata aici la Sibiu, unde te-aş fi avut aproape de
mine. Dar iată că n-a făcut nimic. Îmi pare foarte rău că m-am încrezut în el.
Dacă aş fi ştiut că nu face nimic, m-aş fi dus eu personal la Bucureşti şi aş
fi făcut totul ca să te avem aici. Acum este prea târziu. Domnul să aibă milă
de noi, căci rămânem atât de slăbiţi...
Cine mai
pleacă acuma la armată dintre tinerii noştri de aici de la Sibiu?
— Numai
Roşianu şi Comiza!
Roşianu
Vasile lucra ca brutar la spital şi vorbea adeseori la adunare. Părintelui îi
plăcea tare mult de el fiindcă era cel mai duhovnicesc dintre tinerii sibieni
din adunare.
Comiza
era croitor, dar avea un altfel de suflet mai închis, mai distant şi ceva mai
plin de importanţa sa. Nu am simţit la el niciodată ceva cald şi apropiat.
Începuse
să se încline tot mai mult spre tabăra cealaltă, în care până la urmă a şi
ajuns. În afară de prezenţa sa cu trupul printre noi, niciodată nu-mi amintesc să
mai fi făcut ceva.
După
câteva zile, la sfârşitul lui martie 1936, într-o adunare restrânsă ţinută în
sala din strada Turnului 33, părintele Iosif şi fraţii au ţinut să-şi ia rămas
bun în felul cel mai frumos de la noi care plecam în armata ţării.
— Voi
plecaţi acum la Oastea ţării - ne-a spus părintele în cuvântul său - dar nici
acolo să nu uitaţi că voi sunteţi mai întâi de toate ostaşi ai Domnului Isus.
Să daţi
şi acolo dovadă că Domnul v-a învăţat să fiţi disciplinaţi, harnici şi
destoinici în aşa fel ca toţi să vadă că voi sunteţi cu adevărat nişte oameni
credincioşi, exemplu bun şi oameni de nădejde în toate privinţele.
În felul
acesta veţi face cinste Domnului şi Oastei Sale în care v-aţi înrolat ca să-I
slujiţi.
Şi ne-a
îmbrăţişat pe fiecare dintre noi.
Cu greu
m-am despărţit de părintele meu sufletesc şi de munca mea!
Venisem
aici un copil, cu un cerc de cunoştinţe atât de îngust, iar acum aveam totuşi
un nespus mai mare orizont în toate privinţele. Nu voi merge prea departe, dar
voi reveni foarte curând aici. Dar chiar şi numai pentru câteva zile, de-ar fi
fost depărtarea aceasta, mă îndurera nespus de mult. De fapt, de toţi ceilalţi
uşor mă puteam despărţi, fiindcă niciodată ei nu se lipiseră deplin şi deosebit
de mine, nici unul. Nici eu de ei. Singurul Viorel fusese o excepţie. Dar după
experienţele cu el - acum chiar doream să ne despărţim. La plecare ne-am rugat
singuri şi-am plâns mult pe umărul părintelui Iosif. Iar el cu mâinile
împrejurul grumazului meu.
Ne-am
făgăduit încă odată dragoste până la moarte. Şi eu lui şi el mie.
Şi ne-am
ţinut de cuvânt amândoi...
Slăvit
să fie Domnul!
Vine-o
clipă...
Vine-o clipă când pătrunzi
Taina-n care te scufunzi.
Adevărului ce-l crezi
Nu-i mai ceri atunci dovezi
Şi-n Iubirea care-o dai
Numai foc şi lacrimi ai;
- Clipa asta-i un hotar
Între gheaţă şi-între jar.
Vine-o vreme când te dor
Orice umbre pe izvor,
Orice frunze care mor
Şi-orice rane-a tuturor,
Când ai vrea din ochi să-i pui
Foc în sufletul oricui;
- Clipa asta-i sfântul salt
Dintre-un cer şi celălalt.
Vine-o clipă când ţi-e drag
De-orice cale şi-orice prag
Şi-ai dori să le săruţi
Paşii fiilor pierduţi,
Numai să-i întorci plângând
Inimilor aşteptând;
- Clipa asta-i nimb frumos
Sufletului în Cristos.