CAPITOLUL 11
Răsplata celor nerăsplătiţi
Te-am iubit frumos,
Isuse, Ţi-am cântat şi-am plâns cu dor
Ţi-am dat inima
întreagă? - Poate, dar eram dator.
Ţi-am urmat cu
neclintire şi Te-am ascultat pe plac,
Ţi-am muncit cu
râvnă? - Poate, dar eram dator s-o fac!
Adevărata
lucrare a Domnului Isus pe pământ a trebuit să fie dusă întotdeauna în cele mai
grele condiţii de sărăcie, de lipsuri, de apăsare. Nu numai din cauză că
aproape toţi acei ce au fost aleşi de Domnul pentru lucrul Lui au fost săraci
ori au devenit săraci - ci mai ales pentru că vrăjmaşul lui Cristos care se
laudă că are toate bogăţiile lumii acesteia, le ţine acestea numai pentru sine
şi pentru aceia ce vreau să i se închine lui.
Pentru
Dumnezeu nu vrea să lase nimic. Deşi tot pământul este al Domnului, după cum
este scris, totuşi Satan l-a acaparat pe nedrept, atrăgându-l cu lăcomie şi cu
grabă în totul numai în slujba lui.
Al
Domnului este tot aurul pământului şi ale Lui sunt toate materiile preţioase de
sub pământ - şi totuşi iată cum Satan le-a răpit pe toate şi iată cum le-a pus
şi le foloseşte numai în slujba lui, fără a lăsa lui Dumnezeu nimic.
Ale
Domnului sunt pădurile şi hârtia care se face din ele şi ale Domnului sunt
bogăţiile de deasupra pământului - şi totuşi iată cum vrăjmaşul lui Cristos
le-a atras cu viclenie şi silnicie pe toate, folosindu-le numai în slujba sa,
fără a lăsa lui Cristos nimic.
Ale
Domnului sunt mările lumii, dar tot ce se transportă pe ele Satan caută să
atragă numai în slujba sa şi spre împlinirea scopurilor lui.
Al
Domnului este Spaţiul deasupra pământului, dar Satan caută cu tot dinadinsul să-l
folosească numai pentru împlinirea planurilor lui nimicitoare.
De la
Domnul este priceperea şi puterea dată oamenilor pentru invenţii şi
descoperiri, pentru construirea de maşini şi de mijloace, dar iată câtă
stăpânire a pus cel rău pe toate acestea - şi cum le atrage în slujba lui
pentru nefericirea şi nimicirea omului şi a vieţii pe care le-a creat Dumnezeu
să fie fericite.
Iată
câte tipografii lucrează în lume, câte maşini umblă, câte mijloace produc, câte
idei se difuzează, câte persoane muncesc, câte fonduri se risipesc... Şi din
toată această uriaşă alergare, a câta parte este pentru Satan şi scopurile
sale, şi a câta parte este pentru Dumnezeu?
Câte
localuri are Satan în lume, câte cârciumi, câte case de desfrâu, câte fabrici
de băuturi sau de armament, câte mijloace şi câţi oameni puşi în slujba lui -
şi totuşi nu-i mulţumit.
Vrea tot
mai multe şi tot mai mult. Vrea totul şi vrea pe totdeauna numai în folosul său
- iar pentru Domnul şi pentru lucrarea Lui umblă să nu lase nimic. Chiar nimic.
Până şi puţinul care mai lucrează încă pentru Dumnezeu, Satan vrea cu totul să-l
oprească. Chiar şi firicelul de lumină ce se mai strecoară printre zidurile
întunecate ridicate de el, umblă să-l piardă. Şi pe cei puţini şi slabi care
mai lucrează pentru Cristos - să-i nimicească.
O, cât
de nemărginit de bun şi cât de îndelung-răbdător este Domnul Dumnezeu, chiar şi
faţă de Satan, răbdându-l aşa!
La toate
acestea mă gândeam aproape totdeauna stând de vorbă cu părintele Iosif în acel
an 1935, când ne zbăteam în muncă şi în sărăcie cu lucrarea Domnului.
Mitropolitul
prigonitor părea atotputernic nu numai la Sibiu ci şi la Bucureşti. Şi nu numai
în biserică ci şi în guvern. Şi el folosea toată puterea şi influenţa pe care o
avea pentru a nimici nu numai Oastea Domnului, ci şi pe părintele Iosif. Şi nu
numai cinstea, ci chiar şi persoana lui.
Cu
cenzura supusă lui, a oprit foaia Isus
Biruitorul.
Cu
poliţia supusă lui, a sigilat tipografia Oastei.
Cu poşta
supusă lui, i-a oprit corespondenţa, i-a confiscat mandatele, i-a furat
adresele abonaţilor părintelui.
Cu
justiţia supusă lui, l-a judecat şi condamnat pe nedrept la caterisire şi
confiscarea întregii averi personale.
Cu
minciunile gazetarilor lui, i-a ponegrit cinstea, i-a denaturat intenţiile, i-a
înjosit numele.
Cu
măsurile restrictive, i-a zdrobit sănătatea şi i-a tăiat toate mijloacele de
existenţă.
Cu
măsurile restrictive şi cu carnetele exagerate pe care i le-a impus, l-a
sărăcit şi l-a ruinat.
Şi, cu
toate loviturile morale, i-a agravat boala şi i-a grăbit moartea.
Pe cei
care căutau să-l ajute, i-a lovit, i-a ameninţat şi i-a îndepărtat de lângă
calvarul său. Iar pe cei de care s-a folosit în toată desfăşurarea acestui plan
satanic, i-a făcut să se acopere şi ei, din slăbiciune şi servilism, cu aceeaşi
vinovăţie şi osândă ca şi el, în faţa lui Dumnezeu şi a judecăţii Lui. Cu toţii
încărcându-şi conştiinţa şi sufletul cu una dintre cele mai veşnice şi mai
uriaşe crime, nu numai împotriva acestui mare martir al lui Cristos, ci şi mai
mult - împotriva întregului neam şi a întregii noastre Biserici, prin
împiedicarea şi zădărnicirea acestei Providenţiale Lucrări Mântuitoare, pe care
Domnul Dumnezeu a trimis-o în chip deosebit şi binevoitor ţării şi credinţei
noastre.
Să fie
şi această slabă, dar cutremurătoare mărturie pe care o depun acum şi aici din
tot sufletul meu pentru acest adevăr şi pentru această învinuire contra tuturor
celor vinovaţi, atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi a Istoriei.
Am fost
martorul care am văzut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele şi am trăit cu
toată fiinţa mea toate acestea, nespus mai crâncen de cum le-am putut înfăţişa,
atât aici, cât şi în alte părţi, prin cuvântul sau prin scrisul meu.
De aceea
adeveresc acestea, pentru a nu se mai şterge niciodată, până le va confirma şi
Judecata lui Cristos însuşi.
Luptam
cu o sărăcie cruntă!
Pe lângă
nedreptăţile autorităţii răzbunătoare şi crude, ni se adăugau şi nedreptăţile pe
care ni le făceau abonaţii şi desfăcătorii neplătitori ai datoriilor făcute.
Părintele
Iosif, fiind însufleţit de dorinţa de a da sufletelor nu numai pâinea cea bună,
dar şi la preţul cel mai ieftin şi în condiţiile cele mai avantajoase - fixase
la cărţile şi foile sale preţul cel mai mic cu putinţă. Acesta, chiar achitat
în întregime de cititori, abia ar fi acoperit cheltuielile de tipar, de hârtie,
de transport, şi toate celelalte.
Pe lângă
asta, spre a încuraja răspândirea lor cât mai largă, nu numai că se da un rabat
de 25 şi chiar 30 la sută celui ce le vindea, dar şi se trimiteau pe aşteptare
oricui le cerea.
E uşor
de înţeles cum s-au îmbulzit atunci mulţi necinstiţi, care, prefăcându-se
iubitori de Dumnezeu şi dornici de răspândirea Cuvântului Sfânt, au cerut pe
aşteptare şi au vândut transporturi întregi de cărţi, fără a le mai plăti apoi
niciodată. Şi nu numai din tipăriturile părintelui Iosif, ci şi zeci de mii de
Biblii, pe care el le cumpăra cu bani gata de la Societatea Biblică, iar apoi
le trimitea pe încredere celor ce le cereau... Toate acestea, numai şi numai
pentru a umple cu cuvântul lui Cristos ţara noastră lipsită şi secătuită cu
totul de acest Cuvânt.
Astfel,
părintele Iosif plătea înainte ceea ce da apoi pe aşteptare, pentru ca, după
aceea, mai mult de jumătate dintre cei ce vânduseră cărţile, să nu le mai
achite niciodată. Neputându-i da în judecata lumească - păgubaşul a trebuit să
sufere şi să-şi restrângă tot mai mult şi lucrul Domnului, şi trebuinţele sale
şi ale celor ce erau cu el.
Jumătatea
ce se încasa de la cei ce-şi plăteau cinstit datoriile, abia ajungea să achite
cheltuielile absolut necesare şi care nu îngăduiau nici întârziere, nici
reducere: plata tipografilor şi întreţinerea tipografiei cu chirii, cu impozite,
cu hârtie, cu cerneală, clişee etc; plata celorlalţi salariaţi, celorlalte
chirii, celorlalte taxe, impozite, rate şi cambii scadente.
După
toate acestea, abia mai ajungea cu ce să plătim spitalizarea şi medicamentele
părintelui şi ale fraţilor bolnavi, precum şi sărăcăcioasa noastră bucătărie,
la care nu mâncam numai noi, ci mai totdeauna aveam fraţi şi surori veniţi de
prin ţară, cu care ne împărţeam porţia noastră de hrană. Prăjituri sau plăcinte
nu-mi amintesc să fi avut la masă nici chiar de sărbătorile mari.
Faţă de
scumpetea pieţei şi de ieftinătatea cărţilor şi foilor noastre, venitul nostru
- înjumătăţii cu neplătitorii - era aşa de puţin, că permanent ne zbăteam în
sărăcia cea mai cruntă. Ratele neachitate pentru tipografie, cambiile mereu
amânate pentru hârtie, chiriile mereu amânate creşteau carnetele şi ridicau
sumele datoriilor care apăsau tot mai greu şi mai greu. Preţurile creşteau,
obligaţiile se înmulţeau, cerinţele Evangheliei creşteau şi ele - şi toate
acestea se încărcau, apăsând din ce în ce lot mai tare pe sufletul, dar şi pe
trupul cel mai slab dintre noi. Părintele scădea mereu de unde putea, pentru a
adăuga mereu unde era silit. Un mic ajutor în locul neplătitorilor ni-l mai
dădeau cei ce făceau daruri şi colecte pentru sprijinul tipografiei.
Noi, cei
de la redacţie - Marini şi eu - eram cei ce lucram permanent lângă părintele.
Redacţia era creierul care gândea şi inima care simţea. Ceilalţi erau mâinile
care lucrau ori picioarele care alergau, fără a şti, fără a gândi, şi fără a
simţi prea mult din toate cele ce apăsau şi ameninţau. Dar nici nu li se putea
cere lor asta.
Lucrând
alaturi de părintele, noi am fost mereu martorii tuturor frământărilor şi
zbuciumului său. Am văzut în ce lipsuri se zbate şi cum renunţă la absolut tot
ce ar fi o trebuinţă şi un drept al lui. Trei ani şi jumătate, cât am fost cu
el ştiu că nu şi-a cumpărat şi n-a trimis să se cumpere pentru el personal,
nimic. Avea un singur pardesiu vechi pentru vară şi un singur palton vechi
pentru iarnă. Pălăria, la fel. Celor două-trei cămăşi pe care le avea, sora
Liţa le schimba numai gulerul. Altceva ca îmbrăcăminte n-am mai văzut să fi avut
la el.
Fratele
Marini şi eu am înţeles de la început toată această stare de lucruri, şi am
refuzat orice salar. Şi noi amândoi am acceptat cu bucurie aceeaşi soartă a părintelui,
în privinţa aceasta. Purtam fiecare doar câte un singur costum, până când nu
mai rezista. Abia atunci ne cumpăram altul. În zilele de lucru sau sărbătoare,
în lunile de vară sau de iarnă, noi ne purtam aproape tot la fel.
Părintele
se jena adeseori, văzându-ne, şi căuta să se scuze, spunând:
— Îmi
pare nespus de rău că trebuie să suferiţi şi voi alături de mine, fără ca eu să
vă pot asigura măcar un cât de modest salar şi vouă, ca şi celorlalţi. Poate ne
va ajuta Domnul şi vom mai ieşi şi noi din sărăcie... O, dacă cei ce ne
datorează atâţia bani şi-ar aduce aminte să ne plătească măcar o parte din
datorie, ne-am mai uşura şi noi povara asta.
Dar
speranţa asta se dovedea tot mai zadarnică. Orice apel prin foaie şi prin poştă
către ei nu mai aducea nimic. Cei mai mulţi datornici îşi schimbaseră şi
adresele, ori nici nu mai răspundeau.
Ca să
vedeţi sărăcia noastră, vă voi povesti că toate drumurile le făceam pe jos,
deşi multe căi le aveam pe lângă linia de tramvai.
Dar
n-aveam nici măcar atâţia bani în buzunar cât costa un bilet de tramvai. Nici
chiar când trebuia să mergem împreună cu părintele Iosif de la sanatoriu până
la librărie.
Odată
când, fiind cu el pe drum, n-a mai putut merge pe jos, ne-am suit amândoi în
tramvai fără să avem nici unul în buzunar bani pentru bilet. Atunci, jenat,
părintele s-a dus la conductorul tramvaiului, care îl cunoştea, i-a lăsat
amanet ceasul şi i-a zis:
— Te rog
ţine-l în loc de bilet, până când vom veni înapoi. Atunci vom achita totul.
Şi aşa
am făcut. Când am venit înapoi, i-am achitat cei trei lei pentru bilet. Luasem
de la librărie doar cei trei lei - şi am luat ceasul înapoi.
În
toamna anului 1935 a venit după mine soţia, ca să mă ia şi să mă ducă acasă. Am
dus-o la librărie, la părintele la spital, s-o vadă şi el şi să-l vadă şi ea
cât de slăbit şi de bolnav este, pentru a mă înţelege că nu pot să-l las aşa şi
să mă duc de lângă el. Marini era şi el internat în alt spital, Vonica plecase
acasă la Poiana, Viorel era dus la şcoală, Titus era cu administraţia şi cu
grijile casei.
Atunci
părintele, slăbit şi bolnav, de-abia vorbind, i-a spus soţiei mele despre marea
nevoie pe care o are acolo de ajutorul meu în lucrul Domnului, arătându-i că nu
se poate lipsi acum de mine nici măcar o zi .
— Ce fac
eu aici fără el, vezi şi tu. El este singurul care merge şi vine pentru noi
toţi. E adevărat că nu putem să-i plătim acum cum se cuvine, ca să vă mai
trimită şi vouă acasă ceva. Dar nădăjduim că vom mai scăpa cât de curând şi noi
din aceste lipsuri, şi atunci vă vom trimite şi acolo, căci ştiu câte nevoi
sunt şi la ţară. Acum îţi vom plăti drumul înapoi şi mergi acasă. Lasă-l, căci
vezi bine că nu putem acum aici fără el.
Iar mie,
după aceea, aparte, îmi zise trist:
— Poţi
tu să mergi acum de aici, să mă laşi aşa? Ce să faci acolo, să râneşti gunoiul
din poiată de la vaci, iar aici să laşi lucrul Domului pentru care te-a chemat
El? Las-o în pace să se ducă acasă, şi tu vezi-ţi de lucrul pentru care ai fost
chemat de Dumnezeu. Dar moţii noştri - că mai mult sunt prin ţară ca acasă!
Aşa s-a
şi întâmplat. Am condus-o până la gară şi a plecat singură, iar eu am rămas mai
departe. Şi n-a mai venit apoi de acasă nimeni după mine niciodată.
Când
mi-a apărut primul volum de poezii, La
Golgota, am luat şi eu un premiu de câteva sute de lei, pe care l-am trimis
lor acasă, soţiei şi părinţilor, care se schimbaseră mult...
Erau
primii mei bani încasaţi de la Redacţia foii.
În tot
timpul acesta când noi ne zbăteam în această cruntă sărăcie şi lipsuri, despre
care mai scriam din când în când şi prin foaie - lucrarea Domnului mergea cu
putere şi cu multe biruinţe înainte. Gazeta apărea totuşi regulat, cărţile se
tipăreau şi se trimiteau în toate părţile, iar noi ne bucuram cu o bucurie negrăită
la primirea scrisorilor zilnice din ţară, scrisori care ne aduceau numai veşti
de mari izbânzi şi roade duhovniceşti. Zeci şi sute de scrisori mărturiseau
despre minunatele naşteri din nou şi învieri duhovniceşti de pe toate
fronturile Oastei Domnului. Mulţimi de noi înscrieri în Oaste, sute de suflete
care se întorceau din întuneric la lumină, şi de sub puterea Satanei la
Dumnezeu.
Îmi
amintesc că într-o dimineaţă ne-au sosit cu poşta mai multe astfel de scrisori.
În una, cineva din Bucovina îi scria părintelui Iosif o lungă şi fierbinte
mulţumire, că, datorită cărţilor sale, el - care înainte vreme fusese un beţiv
şi un pătimaş jucător de cărţi, îşi pierduse casa şi averea prin aceste două
mari păcate - citind odată cartea Oglinda
inimii omului, s-a întors la Domnul şi, prin naşterea din nou şi-a schimbat
cu totul felul de viaţă. După aceea, muncind cinstit, în câţiva ani şi-a
recâştigat toată averea şi şi-a ridicat o altă casă, mai frumoasă şi mai mare
decât cea dinainte... Omul pusese în plic şi fotografia casei, ca o vilă
nouă...
Un
altul, colonel în armată de prin Moldova, scria că de când s-a întors la
Domnul, prin intrarea lui în Oastea Domnului, a cheltuit din averea sa patru
milioane de lei pentru ridicarea a patru biserici. Şi făcuse patru fântâni în
patru părţi la drumul mare pentru călători. Şi cumpărase patru vaci cu lapte la
patru familii sărace, cu mulţi copii...
Un
altul, un frate pensionar şi invalid, scria părintelui că este foarte mişcat
văzând anunţat prin foaie cu câte nevoi şi greutăţi luptă lucrarea Domnului şi
cum prea mulţi nu-şi plătesc de ani de zile datoriile, fapt pentru care noi ne
zbatem în lipsuri. El a strâns din mica lui pensioară de invalid şi trimite
pentru ajutorarea Lucrării Domnului, suma de două mii de lei...
— Vezi,
dragă Dorz, îmi zise părintele, oftând cu tristeţe şi cu două lacrimi în
luminile ochilor încercănaţi, noi cu Lucrarea Domnului ne zbatem în atâtea
greutăţi şi lipsuri, cum numai Domnul Singur ştie şi ne crede. Şi iată cum se
poartă faţă de greutăţile Evangheliei cei avuţi şi cei săraci. Primul, cu casa,
recunoaşte că Lucrarea Oastei Domnului l-a salvat nu numai din pierzare
sufletească, dar i-a ajutat să iasă şi din ruină şi sărăcie. El citeşte mereu
prin gazetele noastre despre lipsurile şi greutăţile pe care le avem - dar nu
se gândeşte că din tot avutul pe care el l-a realizat în urma harului lui
Dumnezeu şi a muncii noastre, ar fi dator să ajute şi el cu o parte Lucrarea
Domnului care l-a ajutat şi-l ajută mereu pe el. Afacerile lui propăşesc, dar de
ale Domnului nu-i pasă...
Al
doilea se vede că are multe avuţii, de vreme ce poate cheltui patru milioane în
curs de numai câţiva ani pentru zidirea de biserici, pentru săparea de fântâni
şi pentru cumpărarea de vaci. Departe de noi gândul să spunem că acestea nu ar
fi de folos. Sunt de foarte mare folos toate. Dar astfel de fapte bune mai fac
şi alţii, şi pentru asta se mai găsesc fonduri şi din alte părţi. Dar acest
frate ostaş, având atâtea posibilităţi, nu-şi aduce totuşi aminte şi nu poate
înţelege că Lucrarea aceasta a Oastei Domnului predică de aici Evanghelia în
ţara întreagă şi în lumea întreagă, vestind Cuvântul mântuirii la sute de mii
de suflete, nu numai la câteva zeci care se adună într-o biserică. Şi că de
aici se adapă cu apă vie şi proaspătă mulţimi nesfârşite de suflete, nu numai
câţiva călători care trec din când în când pe un drum. Şi că de aici se hrănesc
cu laptele duhovnicesc dulce şi bun al Evangheliei, un număr nesfârşit de copii
care mulţumesc şi aşteaptă cu sete acest lapte sfânt - şi nu numai câteva case,
care poate nici nu-i mulţumesc niciodată.
În
înfăptuirea binelui, omul trebuie să aibă grijă în primul rând unde este nevoia
cea mai mare să faci binele. Şi unde aduce acest bine folosul cel mai mult. Iar
această nevoie şi folos este în primul rând cel sufletesc, apoi cel trupesc.
Dar iată
cine se află singurul care să se gândească şi să jertfească ceva şi pentru
nevoile Domnului!... Bietul frate nevoiaş şi bolnav. Fratele invalid din
pensioara lui mică nu uită să pună ceva de-o parte. Sora văduvă cu bieţii ei
doi bănuţi. Copilaşul sărac cu cele cinci pâinişoare şi cei doi peştişori.
Sufletele acestea simple şi curate, care din puţinul lor nu uită să dea şi
partea Domnului. Prin aceste daruri curate şi sfinte, puse din toată inima la
picioarele Domnului, El face minuni. Pentru că în acestea El pune putere şi se
ajunge. Le binecuvântează şi ele se înmulţesc. Le sfinţeşte şi ele satură. Şi
prin aceasta Domnul îşi va duce Lucrarea Lui înainte şi în viitor - şi n-o va
lăsa. Pe Cristos şi pe săraci numai cei săraci îi ajută. Cei bogaţi, prea puţin.
Mă
gândesc - continua părintele zâmbind şi întorcând discuţia pe altă faţă, cum
făcea de obicei - ce s-ar alege şi de noi, dacă, să zicem, s-ar ivi şi la noi
la Oastea Domnului un Mecenate cum au fost la alţii, unul care ar vrea să ne
facă un mare dar, cum e acesta cu milioanele... Poate că am fi ispitiţi să
zicem şi noi: "Acum, slăvit să fie Domnul, am scăpat. Destul cu sărăcia şi
cu munca. Hai, Dorz dragă, să ne mai aşezăm şi noi de acum pe odihnă şi pe trai
mai bun. Avem dreptul şi noi să ne îmbrăcăm mai bine, să stăm mai comozi, să ne
petrecem mai omeneşte viaţa. Destul cu munca cea aspră, cu lipsurile, cu postul
şi jertfa..."
Apoi
adăugă vesel:
— Slăvit
să fie Domnul că nu este aşa. Ştii ce s-ar alege şi de noi? Ce s-a ales de
pârâiaşul cel limpede şi curgător, care şi-a zis şi el într-o zi: "Destul
am alergat şi eu toată viaţa la vale printre aceste pietre şi dealuri. Ajunge
cât am tot udat câmpii şi grădini. Mă voi opri să mă odihnesc şi eu. Mai
ostenească şi alţii." Dar curgând, apele lui cele limpezi s-au întins
într-o baltă stătută, care s-a urâţit, umplându-se de broaşte, de şerpi, de
gunoaie şi de noroi.
Şi tot
aşa a zis odată şi plugul cel strălucitor: "M-am săturat şi eu să tot ar
pământul. A venit vremea să mă mai şi odihnesc." Şi s-a aşezat pe odihnă
în şopru. Dar foarte curând a venit rugina, l-a urâţit şi l-a ros, până ce l-a
făcut netrebnic şi urgisit.
Poate că
aşa am ajunge şi noi dacă nu ne-ar feri Dumnezeu. Căci şi la noi pot veni câteodată
gânduri ispititoare....
Desigur
că asta era numai o glumă tristă, un haz de necaz. La noi, totuşi, s-ar fi
întâmplat altfel. Dar Domnul ştie mai bine totul.
Mai este
încă ceva: oriunde s-au adunat bogăţii, este cu neputinţă să nu se fi făcut şi
nedreptăţi. În mod chiar cinstit, nimeni nu poate aduna bogăţie. Tocmai de
aceea Mântuitorul a osândit pentru totdeauna bogăţia, când a spus: "Mai
uşor ar intra cămila prin urechile acului, decât un bogat în Împărăţia lui
Dumnezeu. Pentru că oriunde este bogăţie, este şi păcat" (Matei 19:24).
Tocmai
de aceea Domnul S-a ferit El Însuşi şi a vrut să-Şi ferească şi lucrarea Sa de
banii şi de bogăţiile lumeşti, peste care apasă totdeauna osânda nedreptăţilor
şi scârba necurăţiei prin care trebuie să se fi adunat, ori să se ţină. Domnul
Dumnezeu a vrut mai cu bucurie să Se folosească în lucrul Său sfânt numai de
mijloacele smerite ale sărăciei curate şi de puţinul dat cu sinceritate şi
duioşie de către nevoiaşii Lui. Pe acestea le-a binecuvântat Domnul, şi prin
acestea Şi-a întreţinut El lucrarea Evangheliei Sale vii în lume de-a lungul
veacurilor.
Iată,
câte lucruri lăudate, subvenţionate, susţinute cu atâta risipă de fonduri, de
înlesniri, de mijloace şi bani - s-au nimicit fără să rămână nimic după ele, pe
când Lucrarea Oastei Domnului, care, omeneşte vorbind, pare că de-abia îşi
trage sufletul de azi pe mâine, trăieşte, rodeşte şi biruieşte totuşi atât de
viu şi de puternic, fiindcă ea rezistă şi se bizuieşte numai pe Puterea şi pe
Numele Lui Cel Sfânt, iar nu pe subvenţii, fonduri şi cotizaţii băneşti.
Şi aşa
va fi şi în viitor. Vei vedea că de toată Lucrarea Oastei false a
mitropolitului, asigurată cu atâtea fonduri şi bogăţii pământeşti, în curând nu
se va mai alege nimic. Pentru că este întemeiată pe nedreptate, pe violenţă, pe
făţărnicie şi pe înşelăciune. Pe când această Lucrare a Oastei cu adevărat a
Domnului va dăinui pe totdeauna, trecând prin toate valurile ridicate împotriva
ei. Pentru că ea se întemeiază numai pe Numele Domnului Isus. Şi se întreţine
cu sudoarea sfântă şi cu lacrimile curate ale săracilor Lui. Iată, chiar şi
noi, eu şi voi, ce vase puţine, slabe şi neputincioase suntem pe lângă ei, cei
mulţi, sănătoşi, înălţaţi şi puternici, care sunt împotriva noastră!... Şi
totuşi ce minuni face Dumnezeu prin sărăcia noastră şi pe câţi îmbogăţim (2
Corinteni 6:10)!
Şi o,
câtă dreptate avea părintele Iosif atunci!
Nici
zece ani nu mai aveau să treacă după această dată - şi toată înjghebarea aceea
şubredă şi artificială, orgolioasă şi falsă se prăbuşea ca o baracă putredă. Şi
în curând după ea, s-au prăbuşit pe totdeauna, şi acei care o făcuseră.
Iată
nişte învăţăminte grele şi ascuţite pe care va trebui să le aibă cu toată grija
în vedere atât unii, cât şi alţii dintre cei îndatoraţi la aceasta, pe tot
lungul drumului prin lume al Lucrării lui Dumnezeu, şi a lor, către Judecata
Lui.
Dar
toate evenimentele acestea din viaţa Oastei Domnului sunt scrise mai pe larg în
Istoria Oastei, volumul întâi, cu primii ani ai ei, din 1923 până la 1935. Cine
doreşte să le ştie, le poate afla acolo.
Slăvit
să fie Domnul!
Iubeşte-ţi
crucea ta
Iubeşte-ţi crucea ta şi-o poartă,
Oricât de aspră ţi-ar părea,
Căci şi cea mai amară soartă
Cândva ţi-o îndulceşti cu ea.
Când va veni singurătatea
Şi prea din greu ţi-o vei purta
Ca de-al soţiei sân preadulce
Lipeşte-te de crucea ta.
Când, cu puterile sleite,
Nici s-o târăşti n-ai mai putea,
Prin cele mai fierbinţi ispite,
Mergi apărat de crucea ta.
Când se va năpusti furtuna,
Şi nici un scut nu vei avea,
Cu-ncredere, întotdeauna
Te-adăposteşti sub crucea ta.
Prăpăstii când o să te-nfrunte
Şi nici un pod nu vei avea,
Ea peste ele-ţi va fi punte,
Şi-ai să le treci pe crucea ta.
Iar când vei merge spre cunună,
Cristos ieşi-va-n calea ta,
Spunându-ţi: "Bine, slugă
bună",
Şi-n schimbul crucii ţi-o va da.