Hristos, mărturia mea > 10. Uşor e jugul lui Cristos


CAPITOLUL 10
Uşor e jugul lui Cristos

Rămâi pe brazda dreaptă cu ochii către Ţel
Şi-apasă plugul Cinstei cât mai adânc să are;
În Dumnezeu te-ncrede, cu tine este EL
- Şi grâul tău va umple cereştile grânare...

În tinereţea mea de la ţară, tatăl meu avea odată un bou, Iambor. Am mai scris undeva nişte întâmplări şi adevăruri despre el.

Iambor se născuse şi crescuse la casa noastră, a devenit un bou blând şi cuminte, puternic şi ascultător, răbdător şi harnic, mai mult ca oricare dintre ceilalţi trăgători la jug. El nu numai că ducea aproape singur toată povara la care era înjugat, dar niciodată n-a lăsat carul la mijlocul drumului, oricât a fost de greu şi de încărcat. Niciodată n-a părăsit munca lui şi n-a fugit de jugul său. A dus cât i s-a încărcat şi a suit până în vârful dealului cu povara pusă, chiar dacă trebuia să tragă în genunchi. I se zdrenţuia pielea pe genunchi, de pietrele prin care suia uneori cu carul încărcat, dar n-a dat înapoi şi nici n-a cotit în altă parte ca să scape.

Frumuseţea purtării lui Iambor începea de la intrarea în jug. Oricât de obosit ori de flămând era, culcat în grajd sau mâncând la iesle, ori la iarbă verde pe câmp, era de-ajuns ca tata să-i arate jugul şi să-l cheme: "Iambor, hai la jugul tău...", că el se şi scula greoi, dacă era culcat şi obosit, ori lăsa mâncarea, chiar dacă nu se săturase - şi, uitându-se ascultător în ochii stăpânului său, venea încet şi intra cu grumazul lui puternic în jugul ridicat de tata până în dreptul lui.

Apoi, tata punându-i resteul, Iambor rămânea acolo ţinând singur jugul sus până era adus şi celălalt bou, soţul lui, care numai cu greu şi de frică venea la jug.

Acum, ajuns şi eu aici, la jugul Domnului la care trebuia să trag din greu, mi-am adus aminte de ascultarea lui Iambor, de hărnicia lui, de răbdarea lui şi de tăcerea lui în faţa muncii şi a jertfelor grele care i se cereau lui atunci.

Mi-am adus aminte de luarea jugului de bunăvoie, la cea dintâi chemare.

De renunţarea lui la orice drept de mâncare sau odihnă când era nevoie de muncă şi ascultare, fără condiţii şi fără cârtire - şi fără nici o plată, numai de mâncare şi adăpost.

Munca pe care trebuia s-o fac şi eu aici la lucrul Domnului, era cam ca a lui Iambor la casa păruiţilor mei: lungă, obositoare şi destul de grea pentru nivelul puterilor mele.

Şi numai pe mâncare şi adăpost - din cauza lipsurilor materiale.

Mai întâi trebuia să învăţ totul de la început. Luat de la ţară şi strămutat la oraş, trebuia să fiu foarte atent la absolut tot ce aud, tot ce văd, tot ce spun, tot ce fac, pentru a nu face de ruşine locul şi numele sfânt în care lucram. De la cel mai mic gest până la cel mai mare cuvânt.

Trebuia să învăţ să citesc nu atât pe rânduri, ci printre rânduri şi sub rânduri, fiindcă adevărul de cele mai multe ori nu se spune, ci se tace. Şi nu se arată, ci se ascunde. Iar în misiunea pe care o aveam eu, trebuia să învăţ cum dintr-un grăunte se face un lan, dintr-o idee o pagină şi dintr-o lacrimă o cântare. Trebuia să învăţ de la felul cum se ţine în mână un condei, până la felul cum se umple cu el o pagină albă cu litere de aur şi de foc. De la felul cum să te apropii de suflete, până la felul cum să îngenunchi la picioarele mântuitoare ale Crucii lui Cristos.

Toate acestea a trebuit să le învăţ pe viu, lovindu-mă de ele uneori ca de nişte colţuri de stâncă de piatră, cu capul gol, făcând experienţe aspre şi dureroase, ale căror urme le port şi astăzi pe suflet, după cum port pe mâini, pe picioare şi pe spate toate urmele tăieturilor, ale împunsăturilor sau ale loviturilor pe care le-am îndurat de-a lungul anilor mei.

Căutam să ocolesc cât mai mult confruntările cu neştiinţa mea, până când voi ajunge s-o depăşesc singur. Trebuia să-mi însuşesc prin lupta şi prin munca aceasta crâncenă tot ce pierdusem în anii când nu putusem face nimic. Cunoştinţele răvăşite pe care le strânsesem din grămada de cărţi şi reviste pe care le citisem la întâmplare acasă, erau singura mea zestre cu care venisem în lumea asta nouă şi pretenţioasă în care mă aflam, şi unde totul era ordonat.

Nici voinţa mea - puternică, dar săracă, nici memoria mea - atentă, dar slabă nu-mi puteau fi de ajuns pentru tot ce trebuia să ştiu şi să fac, atunci şi acolo unde mi se cereau atât de mari şi de serioase lucruri, în preajma unui atât de mare, dar şi de vulnerabil uriaş al credinţei. Şi în locul atât de înalt, dar şi atât de lovit de la Centrul unei Mişcări Duhovniceşti care era ca o avalanşă pornită din Vârful înalt al Golgotei, trebuind să fie atât de atent şi de competent îndrumată, spre a nu se sfărâma subit de vreo văgăuna, devenind moloz. Părintele Iosif, acest uriaş duhovnicesc, era atât de bolnav şi de slăbit trupeşte, încât numai o minune a Domnului îl ţinea în viaţă. Munca şi hărţuirea aceasta la care era expus pe atâtea planuri de la iniţierea acestei Lucrări Unice, până la organizarea şi alimentarea ei, îi cereau puteri mai mult decât omeneşte te puteai gândi că avea. Şi îi cereau ceasuri mai multe de câte aveau zilele şi nopţile lui. Cele două boli neiertătoare - de plămâni şi de intestin - rodeau necruţător în trupuşorul lui puţin, din care mai rămăseseră doar nişte moaşte chinuite, pe care dragostea Domnului şi ura vrăjmaşului le storceau în aceeaşi măsură.

Este o tactică ştiută a vrăjmaşului oricărei unităţi că, atunci când vrea să nimicească unitatea, îi atacă mai întâi steagul şi pe stegarul acestei unităţi. Vrăjmaşul ştie bine că atunci când a doborât steagul trebuie să fie mai întâi doborât stegarul şi echipa lui. Aşa s-a procedat totdeauna.

Aşa se proceda acum şi cu părintele Iosif, stegarul Oastei Domnului. I-au fost atacaţi în grup sprijinitorii lui, apoi fiecare în parte, spre a-l face să rămână singur. Pe unii i-au înlăturat cu ameninţări, pe alţii i-au atras prin promisiuni, ademeniri şi şantaj.

Căzând ai lui - gândeau prigonitorii - va cădea şi el.

Căzând el, va cădea şi ideea.

Căzând ideea se va zădărnici şi risipi toată înjghebarea din jurul ideii...

Acesta era planul şi calculul vrăjmaşului care lovea.

Şi au căzut într-adevăr cu grămada încă de la primele lovituri, toţi vitejii "ofiţeri" ai Oastei, cum se numeau ei înşişi.

Toţi din aşa-zisa elită a Oastei Domnului, în frunte cu cei din Bucureşti - printre care cei mai lăudaţi erau scriitorii I.G. Oprişan, Al. Lascarov Moldovanu, preoţii Chiricuţă, Gafton, Paschia şi alţii - şi alţii, din multe alte părţi.

Odată ce autoritatea clericală a luat drastică atitudine contra cuiva - pe drept sau pe nedrept, nu conta pentru ei - toţi aceşti aserviţi ai cucerniciei oficiale, direct sau indirect, au fost gata să urmeze cu slugărnicia cea mai dezonorantă poruncile şi exemplul acesteia. Ba chiar depăşind-o uneori în zel şi cruzime.

S-au repetat aidoma şi aici toate cele ce s-au petrecut în cazul Mântuitorului când cărturarii se asociau, josnic de vinovat, cu fariseii, împotriva mântuirii Sale. Deşi cărturarii n-aveau nimic de câştigat, ci numai de pierdut pentru cultură, din această asociere.

Atacurile prin gazetele şi prin circularele oficiale curgeau necruţător asupra părintelui Iosif, a foii sale Isus Biruitorul şi asupra celor ce-l sprijineau şi-i rămâneau ataşaţi. Pe lângă loviturile morale prin insulte, calomnii şi deturnări de tot felul - şi prin măsurile poliţieneşti cu sigilarea tipografiei, cu sistarea foii, cu furarea adreselor, cu confiscarea mandatelor, cu returnarea corespondenţei, cu intimidarea colaboratorilor - nici una din aceste nedreptăţi n-au fost cruţate în lupta pentru doborârea steagului şi nimicirea unităţii.

Dintre cei mulţi care trecuseră şi se opriseră câte un timp în jurul părintelui, abia mai rămăsesem noi, cei câţiva, care n-am plecat. Prin aceştia lucrarea de la Centrul Oastei continua fără oprire şi izvorul se revărsa puternic, făcând să rodească până departe grâul cel curat semănat cu hărnicie în suflete.

În ţară şi peste hotare, marea majoritate a fraţilor simpli stătea unită în jurul stegarului şi steagului Oastei. Dar rândurile intelectualilor s-au prăbuşit sub obligaţiile lor faţă de oameni, crezute pentru ei mai puternice decât obligaţiile lor faţă de Dumnezeu.

Mi-am pus atunci - şi de atunci până astăzi mereu - marea şi dureroasa întrebare la care nici eu nu-i pot găsi un răspuns mulţumitor: de ce oare cărturarii, oamenii culţi, oamenii progresului se unesc mereu cu fariseii, cu oamenii stagnării şi ai interesului egoist? De ce oamenii culturii, în loc să rămână fideli adevărului pe care ei îl cunosc şi îl pătrund mai bine ca oricare, cad mereu în compromisuri şi cedează mereu formalismului bigot şi conservatorist? Şi prin asociere de nivel se unesc cu minciuna care este mereu cu cei culţi, împotriva adevărului care este mereu cu cei desculţi?

În lucrarea lui Dumnezeu am învăţat adevărul amar că nu te poţi bizui aproape niciodată pe cărturari. Domnul a ştiut de la început acest mare adevăr, de aceea nu Şi-a ales printre ucenicii şi trimişii Lui, nici un diplomat şi nici un închipuit dintre cei care îşi au toată valoarea lor în hârtie sau în haină. Ci dintre cei ce-o au în smerenia minţii şi în sinceritatea inimii. Sfântul Pavel a fost o excepţie divină.

Noi însă nu ştim acest adevăr, de aceea ne înşelăm mereu crezând contrariul. Bineînţeles că sunt şi excepţii, căci tocmai prin raritatea lor dovedesc cât de va­loroase sunt.

Desigur vin şi cărturari la Domnul. Vin uneori chiar foarte mulţi. Şi poate că rămân şi dintre ei unii un timp mai scurt sau mai lung. Rămân atâta vreme, însă, cât totul le surâde senin şi paşnic, liber şi oarecum avantajos... Dar îndată ce vin vremile de încercare, împrejurările de primejdie, soluţiile de risc, ei - cu teama cea mare - sunt gata să se lepede, să caute compromisul sau umbra. De teamă să nu-şi piardă nimic - sau cât mai puţin, pentru Cristos. Nu pot renunţa aproape niciodată şi aproape nici unii, la situaţiile privilegiate, la condiţiile de confort, la relaţiile de castă.

Fiţi obiectivi, judecaţi drept - şi veţi vedea că aproape sută la sută aşa stau lucrurile.

De ce oare Mântuitorul lumii, Fiul lui Dumnezeu, Stăpânul Universului, venind pe pământ nu S-a născut în vreun palat împărătesc, nici din vreo prinţesă imperială, nici nu Şi-a ales ca ucenici ai Săi dintre nişte filozofi? Doar în felul acesta ce uşor I-ar fi fost să-şi răspândească Evanghelia Sa şi să-Şi supună pe toţi oamenii!

Slăvit să fie Domnul Isus Cristos, Cel Sfânt şi smerit – însă - pentru că n-a făcut aşa. Ce străină de inima noastră ne-ar fi fost o astfel de Evanghelie şi ce greu am fi ajuns noi la credinţa ei!

Ce departe de dragostea sufletelor noastre ar fi fost slujirea faţă de un astfel de Cristos - şi niciodată un astfel de Mântuitor n-ar fi putut cuceri iubirea unei inimi sincere, nici fiorul unui sărut dulce, nici lacrima unei cântări dragi. Mulţimile celor ce sufăr I-ar fi rămas străine şi toţi cei săraci, flămânzi, goi şi singuratici, ar fi murit pe totdeauna în nefericirea lor, nemaiîndrăznind nici unul şi niciodată să se apropie de El.

Tocmai ei, cei faţă de care nimeni altcineva nu are nici o milă şi nici o înţelegere, decât Cristos.

Domnul Isus Cristos, din tot ce ne-a lăsat scris în Evanghelia Sa, a dovedit că n-a avut niciodată nici un fel de încredere în acele pături suspuse, nu numai pentru că inimile acestora, grase şi sătule, n-aveau nici o nevoie de mângâierile Lui, dar nici minţile lor îndopate cu tot felul de teorii îngâmfate, nu aveau nici un fel de înţelegere pentru învăţătura Sa. De aceea nici sufletele lor, satisfăcute şi sofisticate n-aveau nevoie de mântuirea pe care o aducea El.

Având tot ce le lipsea în lumea aceasta, ei n-aveau nici o nevoie şi nici o dorinţă după cealaltă. Neconsiderând nimic ca păcat, nu aveau nevoie de nici o mântuire. Şi neiubindu-se decât pe ei înşişi, nu numai că n-ar fi dorit salvarea şi ridicarea nici unuia dintre semenii lor înapoiaţi, ci chiar - urându-i pe aceştia şi fiindu-le silă de ei - ar fi avut tot interesul ca aceştia să le rămână veşnic nişte robi îndatoraţi şi supuşi.

Desigur, Domnul Dumnezeu în bunătatea Sa n-a lepădat nici o tagmă în întregimea ei, numai pentru că mentalitatea obişnuită a membrilor acestei tagme era străină de Evanghelie şi de Voinţa Sa. Ori pentru că trăsăturile acestei tagme o făceau să fie mai împotrivitoare faţă de Cristos.

Dragostea nepărtinitoare a Tatălui Ceresc i-a chemat şi i-a dorit mereu pe toţi oamenii la mântuire, indiferent de tagmele din care făceau ei parte. Şi oricine a primit această dragoste sfântă a fost transformat şi înnoit, devenind dintr-un fiu al tagmei un fiu al lui Cristos - de la orice nivel de cunoştinţă s-ar fi aflat el. Dovadă sunt fariseul Nicodim, Iosif din Arimateia, Saul din Tars...

Dar tot aşa este de adevărat şi că, după ce au venit la Cristos, ei nu au mai avut ce căuta în vechea lor societate şi mentalitate, societatea lor i-a eliminat din mijlocul ei şi, dacă au vrut să rămână cu Cristos, ei au trebuit s-o rupă definitiv cu ea. Dar această rupere, prea puţini au putut-o face.

La Oastea Domnului situaţia a fost întocmai aşa. Dar spre a-şi justifica faptele lor, cărturarii Oastei au invocat fiecare în cazul său o mulţime de dezvinovăţiri. În faţa lui Dumnezeu, însă, şi a legământului sfânt făcut cu El, nici una din aceste motivări nu puteau justifica păcatul trădării lor. Un astfel de act de fapt este păcat şi numai a încerca să-l justifici.

Încă odată Domnul Dumnezeu să binecuvânteze excepţiile dacă sunt. Iar acestea să ne ierte dacă n-am putut să ne stăpânim durerea acestor constatări - şi să le tăcem. Am promis însă că vom spune tot ce am experimentat prin suferinţe şi lupte. Iar acest adevăr este o astfel de experienţă şi nimeni să nu se înşele. Oricine vrea să fie un înţelept în Cristos, spune sfântul Pavel, trebuie să se facă un nebun pentru lumea aceasta. Rog să fiu înţeles bine şi nu rău.

Aşa am intrat eu în jugul meu aici, iubind acest jug de la început din toată fiinţa mea şi purtându-l cu toată bucuria inimii mele.

Timpul petrecut cel mai mult împreună cu părintele Iosif, lucrând împreună sau stând împreună şi ascultând la tot ce-mi spunea el, a fost pentru mine cea mai binecuvântată şcoală. Asta a fost "facultatea" mea. Aici, stând la picioarele Domnului Isus, lângă patul celui ce mi-a fost părinte, învăţător şi prieten trei ani şi jumătate, mi-am adunat şi primit eu, prin Duhul Domnului, zestrea cu care am putut lucra apoi până astăzi - tot ce am făcut, după ce am rămas fără el.

O, ce mare har este să ai de la Dumnezeu un părinte bun, un învăţător sfânt, un îndrumător binecuvântat, de la începutul formării tale! Şi mai ales dacă ştii să preţuieşti harul acesta şi să te ştii folosi de el - şi să-l asculţi în cel mai cu grijă fel, atunci când îl ai şi cât îl ai. Căci foarte curând vine vremea să ţi se ia. Iar după aceea mai ai ceva ce ţi-a mai rămas după ce ai uitat ce te-a învăţat el.

Cel mai important lucru pe care îl aveam de făcut, era întocmirea săptămânală a gazetei Isus Biruitorul şi expedierea ei la timp, pentru a putea fi primită pe sâmbătă seara chiar şi în cel mai îndepărtat colţ de ţară.

Foaia apărea pe atunci în câte 8-10-12 şi chiar 16 pagini. Părintele purta sarcina principală, scriind totdeauna articolul de fond, din prima pagină - apoi cele două sau uneori chiar patru pagini, din mijlocul gazetei.

Pentru aceasta, începând de luni dimineaţa, îşi făcea notiţe în caietul său, iar seara îmi dicta mie şi le scriam. El stătea pe pat cu caietul în mână, eu la măsuţa de lângă patul său.

Munca asta ţinea uneori până după miezul nopţii. După aceea plecam şi eu acasă în cealaltă parte a oraşului...

A doua şi a treia seară lucram la fel. Între timp făceam şi noi cei doi (cu fr. Marini) partea noastră, materialul de umplutură pe care ni-l revizuia şi ni-l corecta părintele. Apoi se întocmea după importanţa materialului, paginaţia gazetei.

Tot acest material îl duceam de câte ori era nevoie la tipografie unde făceam şi corectura paginilor, uneori cu Titus sau cu Marini, alteori le duceam la părintele, alteori le făceam singur.

Părintele Iosif avea o uriaşă putere de muncă şi un neobişnuit dar al scrisului şi al pătrunderii dintr-o dată şi fără greutate în miezul adevărului tuturor lucrurilor. Problemele pe care noi nu le sesizam, ori la care noi lucram muncind din. greu şi îndelung, el le rezolva în câteva clipe prin câteva trăsături de condei, fără nici o greutate şi în cel mai inspirat fel.

De fiecare dată ne învăţa arătându-ne totul cu bunătate veselă şi iubitoare, în aşa fel încât dintr-o dată, cu uşurinţă şi cu bucurie, deprindeam limpezirea tainelor acestora minunate.

Miercuri seara gazeta trebuia să fie gata de tipar. Joi se tipărea, iar joi după-masă şi seara urma împăturarea, adresarea şi expedierea ei.

Fiecare număr de gazetă lucrat şi trimis în lume era pentru noi un mare examen şi o mare bucurie. Luminoasele pagini ale lui Isus Biruitorul duceau multe binecuvântări sutelor de mii de fraţi şi suflete care le citeau, din ţară şi din străinătate - iar nouă ne aduceau nespuse bucurii arătate prin atâtea scrisori de mulţumire venite din toate părţile.

Sutele de mii de suflete care îl aflaseră pe Domnul prin Lucrarea Oastei Domnului şi alimentate mereu cu cea mai aleasă şi dulce hrană a Cuvântului Sfânt, erau pentru noi comoara cea mai scumpă înaintea lui Dumnezeu. De dragul lor nu luam în seamă nici o ameninţare a prigonitorilor noştri şi nu ni se părea prea grea nici un fel de muncă.

De multe ori, cu toată boala şi suferinţa sa, părintele Iosif venea de la spital până jos la compactorie unde se făcea expediţia foii, pentru a supraveghea trimiterea ei la timp...

Uneori când erau prea puţini sau prea obosiţi cei de la administraţie şi compactorie, mai rămâneau o parte din foi netrimise.

— În zadar muncim noi cei de la redacţie şi cei de la tipografie ca gazeta să iasă frumoasă şi la timp - zicea atunci părintele - dacă expedierea ei întârzie şi cititorii n-o au duminica pe masa lor... Voi nu ştiţi cu cât dor şi cu câtă sete sufletească aşteaptă fiecare cititor foaia lui, care este singura lui hrană după ce flămânzeşte o săptămână întreagă. Cu osteneala unei nopţi nedormite, noi putem bucura o ţară şi o lume întreagă de fraţi şi de surori. Hai, daţi-i zor, să prindem ultimele trenuri...

Câteodată, după plecarea părintelui, unii - obosiţi şi somnoroşi - se mai duceau la culcare, lăsând pe ceilalţi să lucreze şi partea lor.

Pe măsură ce se termina împachetarea şi adresarea lor, foile pregătite de expediere erau încărcate într-o căroaie mare cu două roţi care era împinsă manual de unul-doi pe şinele liniei de tramvai până la gară. De obicei asta se făcea noaptea, când tramvaiele nu mai circulau.

Toată munca expediţiei trebuiau să o facă cei de la administraţie şi compactorie. Dar pentru că totul trebuia terminat cât mai repede, mai dam ajutor şi noi, cei de la redacţie - care puteam. De fapt Vonica şi Marini fiind bolnavi, rareori puteau sta pe picioare, ori chiar la masă pentru a ajuta. Mai ajuta uneori câte un frate din oraş sau din ţară, care era în trecere prin Sibiu.

Căratul la gară era foarte greu. Cei de la căroaie, uneori foarte obosiţi, plecau lăsând ultimele pachete nepuse la trenuri. Atunci priveam cu durere la grămada de foi care stătea acolo, parcă plângând şi rugându-mă. Mă înhămam eu la căroaie şi o împingeam singur, uneori în fugă să ajung la timp cu ele ultima ambulanţă.

Cât am asudat şi am gâfâit de atâtea ori şi pentru treaba asta!

Dar eram fericit când, cu mâinile tremurânde şi cu picioarele împleticite, mă întorceam pe la orele 3 dimineaţa - mulţumind că totul s-a împlinit la timp. Ştiam că dimineaţa părintele mă va întreba nerăbdător:

— Dorz dragă, aţi terminat expediţia azi noapte?

Şi ce fericiţi eram amândoi când îi puteam spune cu bucurie şi liniştit:

— Da, părinte, slăvit să fie Domnul! S-au dus toate...

De fapt numai după ce ştiam tot lucrul sfârşit cu bine, puteam să merg şi eu liniştit la odihnă! Ştiam ce mult se întristează părintele când ceva nu se face bine sau nu se termină la timp.

Atunci îşi frământa cu amărăciune buzele, îşi frângea îndurerat mâinile cu vinişoarele vineţii pe sub pielea străvezie. Şi i se iveau lacrimi de întristare în ochii cei cu cearcăne adânci. Pentru puţina noastră râvnă faţă de Domnul şi pentru slaba noastră dragoste de fraţi.

Nimic nu mă durea atât de mult ca atunci când vedeam o astfel de întristare pe faţa lui. Atunci aşa mă vedeam de mic şi de nevrednic, încât îmi părea că toată viaţa n-am fost în stare să fac nimic bun. Că o mie de fapte bune pe care le-aş fi făcut până atunci n-au nici un preţ pe lângă asta una rea.

De aceea făceam tot ce puteam totdeauna, numai ca totul să se termine cu bine, ca niciodată să nu-l văd decât bucuros.

Nu mă cruţam deloc. Eram obişnuit cu munca grea, iar Domnul îmi dăduse un trup tare şi sănătos. La cei douăzeci de ani de atunci - şi dragostea acelora - nimic nu-mi părea nici greu şi nici mult.

Ce frumos şi fericit faci o muncă pe care o iubeşti şi lângă acela pe care îl iubeşti!

Jugul meu cu Domnul şi pentru El îmi era şi fericit şi frumos.

Nimic nu-mi apărea mai fericit şi mai frumos decât când trăgeam la cel mai greu jug, simţindu-L lângă mine pe Dulcele şi Dragul şi Preaiubitul meu Mântuitor Isus Cristos şi pe părintele meu.

Slăvit să fie Domnul!

Doamne, sunt dator-dator

Doamne, sunt dator-dator
Orişicui - şi tuturor:
Şi la soare şi la nor
Şi la câmp şi la izvor...
- Doamne, dar de ce nu pot
Să-mi plătesc acuma tot -
Şi la plug şi la altar
Şi la vină şi la Har
Şi la morţi şi la cei vii
Şi la câţi dator mă ştii?

Doamne, sunt dator-dator
Spre câţi nasc
Şi spre câţi mor:
Şi spre jale şi spre dor
Şi spre-al lacrimei fior...
- Doamne, dar de ce nu ştiu
Să plătesc cât nu-i târziu
Tainelor Cuvântului,
Jertfei legământului,
Arderii durerilor,
Cântului tăcerilor?...

Doamne, sunt dator-dator
La trecut şi viitor:
Gândurilor care dor
Şi iubirilor ce mor...
- Doamne, dar de ce nu vreau
Să plătesc ce pot să dau
Unui cântec ne-ncheiat,
Unui sunet prea uitat,
Unui dor fără mormânt,
Unui cer în două frânt?



Persoane interesate