CAPITOLUL
IV
Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
La întrebarea: „Unde este acum
Dumnezeul lui Ilie?" noi răspundem: „El este acolo unde a fost întotdeauna,
pe Scaunul de domnie!" Dar unde sunt azi curajoşii Ilie? Ştim că Ilie a
fost un om „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi", dar vai, noi nu suntem
oamenii aceloraşi rugăciuni ca ale lui! Un singur om care se roagă e la fel de
tare ca o mulţime. Azi Dumnezeu nu poate folosi pe unii, nu fiindcă aceştia sunt
prea neştiutori, ci fiindcă sunt prea plini de ei înşişi. Fraţilor, abilităţile
noastre au ajuns handicapuri, talentele noastre pietre de poticnire.
Din obscuritate, Ilie a apărut
dintr-odată pe scena Vechiului Testament. Regina Izabela, acea fiică a iadului,
a ucis preoţii lui Dumnezeu şi i-a înlocuit cu temple şi parcuri idolatre ale
zeilor ei. Întunericul acoperea ţara şi bezna neagră inimile oamenilor, iar
poporul sorbea nelegiuirea ca apa. În fiecare zi ţara, împestriţată cu temple
păgâne şi ritualuri idolatre, vedea înălţându-se la cer fumul a mii de altare
sângeroase.
Şi toate acestea aveau loc în
mijlocul unui popor care şi-l pretindea pe Avraam ca părinte, a căror strămoşi
au strigat cândva către Dumnezeu în necazul lor iar El îi izbăvise din groapa
pieirii. Cum s-a îndepărtat Dumnezeul slavei de ei! Cum şi-a pierdut sarea
gustul! Aurul şi-a pierdut strălucirea! Dar din această cădere fără măsură,
Dumnezeu şi-a ridicat un bărbat; nu un comitet, nu o sectă, nu un înger, ci un
OM, un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi! Dumnezeu căuta un om, nu ca
să predice, ci „să stea în mijlocul spărturii." La fel
ca Avraam în vechime, Ilie „a stat înaintea Domnului". Astfel, Duhul Sfânt
a putut scrie viaţa lui Ilie în două cuvinte: „S-a rugat!" Nimeni nu poate
face mai mult nici pentru Dumnezeu nici pentru oameni. Dacă Biserica ar avea
azi atâţia oameni ai rugăciunii pe câţi are sfetnici şi experţi administrativi,
am avea o trezire spirituală mondială într-un an de zile!
Astfel de oameni ai rugăciunii,
ca Ilie, sunt eroi naţionali, binefăcătorii popoarelor. Ilie a auzit o voce, a
văzut o vedenie, a gustat o putere, a măsurat un vrăjmaş, şi, împreună cu
Dumnezeu, a avut o biruinţă. Lacrimile pe care le-a vărsat, agonia sufletească
pe care a îndurat-o, suspinurile pe care le-a înălţat, sunt toate amintite în
cartea cronicii lucrărilor lui Dumnezeu. În cele din urmă Ilie şi-a înălţat
glasul profeţind cu graiul infailibil al lui Dumnezeu. Cunoştea gândirea lui
Dumnezeu. De aceea, el singur - un singur om - a gâtuit o naţiune întreagă şi a
schimbat cursul naturii. Acest om, ca un colţ de stâncă, a stat majestic şi
nemişcat ca munţii din Galaad, atunci când a închis cerurile cu un cuvânt. Având
cheia credinţei, care se potriveşte la orice lacăt, Ilie a închis cerul, a pus
cheia în buzunar, şi l-a lăsat pe Ahab să tremure. Da, e minunat atunci când
Dumnezeu îl apucă pe un om! Dar pământul poate cunoaşte o minune chiar mai
mare: atunci când un om se apucă şi se ţine de Dumnezeu. Să strige „în Duhul”, să
suspine un om către Dumnezeu, şi Însuşi Dumnezeu va striga: „Nu mă ţinea!"
Noi vrem realizările lui Ilie, dar nu luptele lui!
Fraţilor, dacă facem lucrarea
lui Dumnezeu după cum vrea Dumnezeu la timpul hotărât de Dumnezeu în puterea
lui Dumnezeu, vom avea parte cu siguranţă două lucruri: binecuvântarea lui
Dumnezeu şi blestemele diavolului. Când Dumnezeu îşi deschide ferestrele
cerului ca să ne binecuvinteze, diavolul îşi deschide porţile iadului ca să ne
lovească. Când ne zâmbeşte Dumnezeu diavolul se încruntă! Predicatorii de
meserie vor să ajute pe oricine şi să nu supere pe nimeni; dar profeţii
adevăraţi răscolesc lumea şi pe unii îi înfurie chiar. Unii predicatori se iau
după lume; profeţii merg împotriva ei. Un credincios eliberat, înflăcărat şi
umplut de Dumnezeu, e ponegrit ca trădător de patrie, fiindcă se ridică împotriva
păcatelor naţiunii; nepoliticos, fiindcă limba lui e o sabie cu două tăişuri;
debalansat, fiindcă are un stil neobişnuit în mesaj. Predicatorul e lăudat;
profetul huiduit.
Ah! fraţi predicatori! Îi iubim
pe vechii sfinţi, misionari, martiri, reformatori: Lutherii noştri, Bunyanii
noştri, Wesleyii, Asburyii, etc. Le scriem biografiile, le respectăm amintirea,
le punem în ramă epitafurile şi le zidim monumentele. Facem orice de dragul
lor, dar nu-i imităm. Le venerăm până şi ultima picătură de sânge vărsată de
ei, dar avem grijă ca nu cumva să ne picure nouă vreuna.
Ioan Botezătorul a reuşit să nu
fie prins, să scape de închisoare vreo şase luni. El şi Ilie n-ar rezista nici şase
săptămâni pe străzile unui oraş modern de azi. Ar fi aruncaţi la închisoare sau
într-o casă de nebuni, fiindcă s-ar ridica împotriva păcatului şi nu şi-ar ţine
gura. America s-ar cutremura de la un ţărm la celălalt în 24 de ore dacă vreun
predicator, uns cu Duhul Sfânt, ar spune lucrurile pe faţă. În Anglia e şi mai
rău. Aprindem interesul naţional vorbind împotriva cruzimii tribului Mau-Mau,
şi în acelaşi timp cochetăm cu criminalii atei conducători de guverne şi cu
prelaţii murdăriţi de sângele martirilor. Preoţii aceştia care îmbată sufletele
oamenilor cu mise idolatre, cu rugăciuni către Maria denigrând Calvarul, înşelând
milioane de oameni şi în viaţă şi după moarte prin cea mai mare minciună pe
care a putut-o inventa Lucifer vreodată. Toate acestea nu ne mai mişcă, nu ne
mai coboară pe genunchi în suspine îndurerate cum l-au mişcat pe Ilie altădată.
Duşmanul vine năvalnic, ca un puhoi de ape. Şi nu se mai găseşte nici un erou,
nici un bărbat plin de Duhul, înarmat cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să
ridice un steag împotriva nelegiurilor? În vremuri ca acestea, mai rămâne un
singur loc de speranţă, în care ne putem păstra inima aprinsă şi ochii înspre
ţintă: colţul rugăciunii! Acest om, Ilie, care avea în loc de inimă un vulcan, şi
în loc de voce o furtună, a venit la împărăţie „tocmai pentru o vreme ca
aceasta."
Problemele pe care le întâmpină
evanghelismul mondial sunt cu duiumul. Dar toate problemele se dau la o parte
în faţa oamenilor dârji, care stăruie în rugăciune.
Ai râuri pe cari nu le poţi
străbate?
Ai munţi la care nu te poţi
urca?
Vino înaintea Domnului cu
toate:
„Lucrurile imposibile" sunt
specialitatea Sa!
Preţul e mare. Înainte ca
Dumnezeu să ne vrea parteneri, împreună-lucrători, El cere să fie Stăpânul
nostru!
Ilie a trăit cu Dumnezeu. Gândea
ca Dumnezeu în ce
priveşte păcatul; suferea, ca Dumnezeu, din cauza păcatelor din jur; a
vorbit, ca Dumnezeu, împotriva
păcatului. Întreaga fiinţă i se mistuia în rugăciune, şi mistuitoare i-a fost şi
denunţarea răului din ţară. N-a avut predici moi. Predicile lui erau vâlvătaie
de foc, şi cuvintele lui pârjoleau inima oamenilor cum sfârâie pielea la
atingerea fierului înroşit.
Şi „Domnul întăreşte paşii
omului, când îi place calea Lui!" (Psalmul 37:23). Domnul a vorbit lui
Ilie: „Ascunde-te!" Apoi, după o vreme: „Arată-te!" Ar fi greşit să
ne ascundem atunci când trebuie să ne arătăm, când trebuie să mustrăm pe regi
în Numele lui Dumnezeu; ar fi greşit să vorbim atunci când Duhul ne spune să
aşteptăm. Trebuie să învăţăm împreună cu David: „Da, suflete, încrede-te în
Domnul, căci de la El îmi vine nădejdea!" (Psalmul 62:5). Care dintre noi
ar îndrăzni să ceară ca Dumnezeu să ne rupă toate cârjele, să ne reteze toate
proptelele, ca să n-avem alt sprijin decât în El? O, căile lui Dumnezeu nu sunt
căile noastre. Căile lui Dumnezeu sunt dincolo de priceperea noastră, dar ni le
descoperă prin Duhul Sfânt. Dumnezeu îi spune lui Ilie să fugă la Cherit. Apoi
la Sarepta. Unde? Să stea într-un hotel elegant? Nu! Nu! Profetul acesta al lui
Dumnezeu, acest predicator al neprihănirii, a primit poruncă de la Dumnezeu să
stea în sărăcia casa unei văduve care nu mai avea nimic.
Observaţi mai târziu rugăciunea
lui Ilie la Carmel. Aceasta e o capodoperă de rugăciune concisă şi clară: „Ascultă-mă,
Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti
adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre
bine" (1 Împăraţi 18:37). E. M.
Bounds are dreptate când spune că rugăciunile scurte, cu putere, rostite în
public, sunt ecoul rugăciunilor îndelungate din taină. Ilie s-a rugat nu pentru
distrugerea preoţilor idolatri, nici pentru fulgere din cer ca să distrugă
poporul răzvrătit, ci ca slava lui Dumnezeu şi puterea Lui să se arate.
Noi adesea vrem să-L ajutăm pe
Dumnezeu să iasă din încurcătură. Vă aduceţi aminte cum a încercat Avraam? Până
în ziua de azi pământul e blestemat din cauza greşelii lui, cu Ismael. Pe de
altă parte, Ilie L-a împovărat cât a putut pe Dumnezeu. A cerut foc, dar a
muiat jertfa în apă! Lui Dumnezeu îi place o aşa îndrăzneală în rugăciune.
„Cere-Mi, şi-Ti voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire!"
(Psalmul 2:8).
Oh, fraţii mei! Multe din
rugăciunile noastre sunt doar sfaturi pe care I le dăm lui Dumnezeu. Rugăciuni
decolorate din cauza ambiţiilor noastre, fie pentru noi înşine, fie pentru
confesiunile noastre. Piară gândul acesta de la noi! Ţinta noastră trebuie să
fie numai Dumnezeu. Unitaţi-vă în jur: Cinstea Lui e pătată, Fiul Său ignorat,
Legile Lui călcate, Numele Lui profanat, Cartea Lui uitată, Casa Lui transformată
în circ de activităţi sociale!
Şi uitaţi-vă la rugăciunile
noastre! Nicicând n-are Dumnezeu nevoie de răbdare mai multă ca atunci când
poporul Lui „se roagă"! Noi îi spunem ce să facă şi cum să facă; dăm
sentinţe şi facem aprecieri. Într-un cuvânt, spunem de toate, numai de rugat nu
ne rugăm! Şi nu există Şcoală Teologică în care să învăţăm această artă. Care
Şcoală Biblică are „Rugăciunea" în programa analitică? Şi de fapt, lucrul cel mai
important pe care-l poate învăţa cineva e patosul şi focul rugăciunilor din Sfânta
Scriptură. Dar unde şi cine le mai învaţă azi pe acestea? Hai să scoatem şi ultimul
bandaj, să deschidem rana, să spunem deschis că cei mai mulţi dintre directorii
şi profesorii şcolilor noastre nu se roagă, nu varsă lacrimi, nu cunosc agonia
rugăciunilor de mijlocire. Pot să înveţe ce ei înşişi nu ştiu?
Dacă ar fi cineva în stare să-i
facă pe credincioşi să se roage, sub puterea lui Dumnezeu, ar deschide uşa
celei mai mari treziri spirituale pe care a văzut-o vreodată acest pământ.
Dumnezeu nu dă greş. El „poate... prin puterea care lucrează în noi" Problema
nu e nici Comunismul, nici Romanismul, nici Modernismul. Problema e
creştinismul adormit!
„Trezirea spirituală şi
evanghelismul, deşi legate una de alta, nu trebuie confundate. Trezirea
spirituală este o experienţă în Biserică; evanghelismul este o expresie a
Bisericii”
Paul S. Rees
„Dumnezeu n-a creat Biserica să
fie un frigider de păstrat evlavia care altfel s-ar strica; ci un incubator în
care să se nască noi convertiţi”.
F. Linciome
„Doamne, nu cumva sunt
eu?" (Ucenicii).
„Dumnezeu ne ajută să căutăm
popularitate acolo unde contează: la curtea lui Dumnezeu”.
Zepp