CAPITOLUL
V
O trezire într-un cimitir plin cu oase
„Mâna Domnului a venit peste
mine, şi m-a luat în Duhul Domnului, şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de
oase... şi iată că erau foarte multe... şi erau uscate de tot... El mi-a zis:
„Proroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: „Oase uscate, ascultaţi cuvântul
Domnului...” Am prorocit cum mi se poruncise. „Duhule, vino peste morţii
aceştia!"... Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stătut în
picioare: era o oaste mare, foarte mare la număr” (Ezechiel 37).
Oare există în istorie, oricare
istorie, vreun tablou mai ridicol ca acesta? Aici e vizibil capătul tuturor
nădejdilor. Cine a mai avut o audienţă ca aceasta? Predicatorii lucrează cu posibilităţi,
profeţii cu imposibilităţi Isaia a văzut ţara plină de răni
deschise; boala a dus la moarte, moartea la putrefacţie, şi iată că valea e
plină de oase uscate: semn al totalei deznădejdi. Deasupra întregului tablou e
scris cu litere de-o şchioapă: I-m-p-o-s-i-b-i-l! Acum, desigur,
ca să împlineşti posibilul nu-ţi trebuie credinţă; şi doar o bucăţică din
această putere supraatomică e suficientă pentru împlinirea imposibilului, căci
o credinţă cât măsura unui grăunte de muştar poate face mai mult decât îndrăznim
să visăm. Dumnezeu ne cere să îndrăznim nu ceea ce avem putere să facem, ci
lucruri pe care nu le putem. Ca dovadă că nu în mâinile noastre e puterea, ci în
legătura neputinţei noastre cu atotputernicia Sa, cuvântul „imposibil" este
eliminat din dicţionarul credincioşilor.
Profeţii sunt oameni singuratici;
umblă singuri, se roagă singuri, şi Dumnezeu îi face singuri. Pentru ei nu
există tipar; planurile matriţei lor le are Dumnezeu. Dar să nu dispere nimeni;
şi nimeni să nu spună că suntem prea bătrâni. Moise avea optzeci de ani când a
luat comanda unui popor de sclavi îndureraţi. După ce George Müller a împlinit şaptezeci de ani, a înconjurat
pământul de câteva ori, şi fără ajutorul radioului a predicat la milioane de
oameni.
Cât despre Ezechiel, n-a
convocat nici un comitet şi nici n-a trimis scrisori pentru rugăciuni şi
ajutoare. Situaţia era de criză, de viaţă sau moarte. (Aceasta e situaţia în
evanghelizările de azi: de aceea, fiecare predicator să fie atent să nu-i lase
pe oameni să meargă acasă spunând: „Îmi place predicatorul acesta! Bun
orator!" iar viaţa lor să rămână mai departe în întuneric). Acestui munte de
oase, Ezechiel trebuia să-i spună: „Mută-te!" Aşa a spus şi aşa s-a
împlinit! Acolo era un blestem: avea el vreo vindecare? Acolo era moartea:
putea aduce el viaţa? Nu avea nevoie de enunţarea doctrinelor. Dragii mei,
ascultaţi. Lumea nu aşteaptă o nouă definiţie a Evangheliei, ci o nouă
demonstrare a puterii acestei Evanghelii. În zilele acestea de acută criză
politică, fărădelege morală şi slăbiciune spirituală,
unde sunt oamenii nu de doctrină ci de credinţă? Nu se cere credinţă ca să arunci
blesteme împotriva întunericului sau să prezinţi statistici uimitoare care
arată că lucrurile merg în jos şi că valul necurăţiilor diavoleşti au inundat
această generaţie. Doctrină? Avem destulă şi încă să dăm şi la alţii; în timp
ce o lume înfometată după adevăr piere bolnavă, sugrumată de păcat.
La ora aceasta tristă, lumea
doarme în întuneric, iar Biserica doarme în lumină; aşa că Isus e rănit „În casa celor ce-L
iubeau." Biserica luptătoare şchioapăta şi e luată în râs şi numită
impotentă. În fiecare an folosim munţi de hârtie şi râuri de cerneală ca să
retipărim scrierile unor oameni demult morţi, în timp ce Duhul Sfânt, care e
viu, caută oameni care să fie gata să calce sub picioarele lor ştiinţa lor, să
spargă balonul umflat al egoismului lor, şi să recunoscă deschis că deşi au
ochi sunt totuşi orbi. Astfel de oameni, cu preţul inimii zdrobite şi al lacrimilor
vărsate, caută să primească uleiul sfânt al doctoriei pentru ochi, care se
cumpără numai cu preţul recunoaşterii sărăciei sufleteşti. Cu mulţi ani în urmă
un predicator a pus acest semn în faţa bisericii: „Biserica aceasta va avea
ori o trezire ori o înmormântare!" Aşa o disperare îi place lui
Dumnezeu, deşi iadul se înfurie. Nebunie, spuneţi? Exact! O biserică rece
n-ajută la nimic. E nevoie de oameni îmbătaţi de Duhul Sfânt. Vrea
Dumnezeu prea mult? Au fost Wesley, Whitefield, Finney, Hudson Taylor ediţii
speciale de predicatori? Nu. Dacă citesc bine cartea Faptelor Apostolilor,
aceasta era norma obişnuită cândva.
Bomba atomică a pus în mişcare
întreaga lume, în afară de Biserică. Încercăm să ne salvăm eşecul şi sărăcia
spirituală ascunzându-ne sub doctrina suveranităţii lui Dumnezeu şi împotmolindu-ne
într-un dispensaţionalism stagnant. În timpul acesta iadul se umple... Puterile
întunericului avansează, iar Dumnezeu caută zadarnic un om care să stea în
spărtură, aşa cum a stat Ezechiel! Dragul meu frate predicator, azi ne place
mai mult să călătorim decât să suferim, de aceea, nu există naşteri spirituale.
Doamne, trimite-ne, şi cât de repede, profeţi care să nu meargă la pas cu o
biserică ce nu merge la pas cu Tine.
E prea târziu ca să se mai
nască încă o denominaţie. Acum, Dumnezeu Îşi pregăteşte curajoşi Ilie pentru
ultima mare ofensivă pe pământ împotriva fărădelegii militante (fie în domeniul
politic, fie în cel religios). Această ultimă mare revărsare a spiritului de
trezire, născută din Duhul Sfânt şi călăuzită de El, va fi noul vin care va
umfla burdufurile sectarismului uscat. Aleluia!
Observaţi că Ezechiel a fost
călăuzit de Duhul. Ca om, desigur, s-a scuturat la vederea muntelui sinistru de
oase omeneşti uscate. Dar pivotată în credinţa lui Ezechiel, era soarta a mii
şi milioane - vă rog observaţi, am spus: pivotată în credinţa lui, nu în
rugăciunea sa. Mulţi se roagă, puţini au credinţă. Ce cutremur sfânt i-a
electrizat fiinţa când a văzut tabloul acela! Numai cerul şi iadul stăteau ca
spectatori. Cu siguranţă, dacă Ezechiel ar trăi azi, ca şi cei de azi, ar avea
o fotografie pentru presă. Apoi, cum ne plac nouă statisticile, ar fi numărat oasele;
iar când ar fi început să se mişte, ar fi chemat şi pe alţii să-l vadă cum
operează (ca nu cumva mai târziu să nu fie recunoscut
printre evangheliştii de renume mondial!). Ezechiel n-a făcut aşa ceva!
Ascultaţi: „Am prorocit cum mi se poruncise!" (Aici e tot secretul:
Ezechiel era nebun pentru Dumnezeu!) „Ascultaţi, voi, oase uscate! Ascultaţi
cuvântul Domnului!" Nu e aceasta nebunie? Fără discuţie. Nebunie pură.
Le spune oaselor: „Ascultaţi!" şi ele n-aveau urechi. Dar Ezechiel
a făcut ce i se poruncise. Ca să ne salvăm feţele, noi desigur schimbăm
poruncile lui Dumnezeu, şi aşa ne pierdem feţele. Dar Ezechiel a ascultat. Iar
Dumnezeu, ca întotdeauna, a lucrat: „S-a făcut un vuiet." Asta
ne-ar place şi nouă azi. Doar că Ezechiel n-a confundat acţiunea cu
creaţiunea, mişcarea cu umblarea, zgomotul cu trezirea.
Numai cu o singură suflare din
buzele Sale de Atotputernic, Dumnezeu ar fi putut ridica la viaţă grămada
aceea de oase, dar n-a făcut aşa; a ales să fie mai multe operaţii, întâi, „oasele
s-au apropiat unele de altele" (Nu mai e un munte de oase). Un aşa
fenomen ne-ar aduce pe noi la culmea isteriei; nu pe Ezechiel. Dar la ce sunt
bune nişte schelete? Pot ele purta războaiele Domnului? Aduc ele, aşa cum sunt
acum, onoare Domnului? Prea adesea azi, călăuzele oarbe numără
„scheletele" care vin la altare - mişcate desigur, dar încă nenăscute la
viaţă. Mai întâi trebuie să crească vine şi carne pe oase, apoi pielea să
acopere carnea. Şi în cele din urmă rezultatul e că avem o vale plină cu... cadavre!
La ce bun? N-am terminat. Au ochi dar nu văd; au mâini dar nu pot lupta; au
picioare dar nu pot umbla. Aşa sunt toţi cei care caută, până se întâmplă şi
lucrul cel din urmă. Ezechiel a mai prorocit odată. Nu s-a lăsat. A
rezistat îndoielii. În loc să fie descurajat de vederea atâtor schelete sau
cadavre, el s-a încrezut în prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Şi, singur cu
Dumnezeu - a biruit. „Am prorocit cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în
ei (în morţii aceia), şi au î-n-v-i-a-t!"
Dar cine poate spune azi: „Am
prorocit cum mi se poruncise... şi au înviat!"? Nici vorbă, reuşim să
adunăm mulţimi! Reclamele artistice pe care le facem - radioul, muzica,
clădirile, şi toate celelalte - au grijă să atragă pe oameni. De ce? Când cei
care predică nu sunt nici ei siguri că într-adevăr Dumnezeu i-a chemat la
lucrare! Ne doare inima când vedem sufletele cum pier? Optzeci şi cinci de
oameni mor fără Cristos în fiecare minut: Ne doare lucrul acesta? Ne usucă zâmbetele
şi cântările uşoare? Am putea noi acum să privim în faţă pe Dumnezeu cel viu
(căci El priveşte asupra noastră) şi să spunem: „ Vai de mine dacă nu
vestesc Evanghelia!" Sau putem noi spune: „Duhul Domnului este peste mine pentru că m-a uns să vestesc
săracilor Evanghelia!"? Ne gândim noi serios la realitatea
iadului? Adică, spun demonii: „Pe Isus Îl cunosc, şi pe păstorul.... îl
cunosc!", sau zic: „Dar tu cine eşti?"
Pronosticurile celor care dau
cu ghiocul nu sunt deloc încurajatoare, iar conducătorii marilor puteri
militare fluieră singuri ca să-şi dea curaj. Iar cetăţeanul Ion stă buimăcit ca
un spectator ameţit de Russellişti, Millenişti şi Martorii lui Iehova, care îi
varsă otravă la uşă. „Creştinismul Ştiinţific", o religie care nu e nici
creştină nici ştiinţifică, se îmbulzeşte cu Catolicii şi Adventiştii pretinzându-şi
drepturile de a-l băga pe Ion în cer. Săracul om a auzit Evanghelia cu urechile lui, dar ochii lui n-au văzut-o niciodată,
sufletul n-a simţit prezenţa divină. Are tot dreptul să întrebe: „Unde este
Dumnezeul lor?" Ce-i răspundem?
Unul din lucrurile cele mai
dureroase pentru unii e să stea faţă în faţă cu adevărul. Suntem bine
condiţionaţi să ascultăm doctrine. Anticipăm cam ce urmează să spună
predicatorul. Dar lama aceasta e tocită; nu se compară cu sabia ascuţită a Duhului.
Predicatorii din alte părţi ale lumii întâmpină aceeaşi problemă din cauza
lipsei de eficacitate a evanghelismului modern (chiar şi cel ce păstrează învăţăturile
curate) - evanghelism de scânteie, am putea spune, fiindcă străluceşte pentru o
clipă, şi apoi, vai, dispare...
Probabil că avem o suflare de
viaţă - o trezire - în biserici, dar nu e o adevărată înviere în milioanele
pierdute din jurul nostru. Adunăm cu autobusele oameni la evanghelizări în
masă, dar aceştia sunt în mare parte deja credincioşi. Avem nevoie de un
General Booth care să iasă la marginile împărăţiei, la cei de afară, la
străfundurile celor de jos.
Credincioşii de demult cântau:
„Ferice de cei cu duhul frânt,
De cei cu inima zdrobită.
Ferice de cei ce plâng
Şi rămân tari în ispită!"
Există în acest vers, trei
lucruri importante: Inima zdrobită, regretul şi păcatul. Întâi, Dumnezeu nu dispreţuieşte „o
inimă zdrobită şi mâhnită." De fapt, Dumnezeu foloseşte numai inimi
zdrobite. De pildă, Domnul a luat pâinea băieţelului şi a frânt-o; abia după
aceea a dat-o mulţimii. Vasul de alabastru a fost spart; numai atunci a putut
parfumul din el să umple casa, şi lumea. Domnul Isus a spus: „Acesta este
trupul Meu care se frânge pentru voi." Dacă aceasta e calea pe care
a mers Domnul, n-ar trebui şi ucenicul să meargă pe ea? Încercând să ne salvăm
viaţa, nu numai c-o pierdem, o pierdem şi pe-a altora.
Apoi, regretul pentru păcat!
Ieremia striga: „O, de mi-ar fi capul plin cu apă!" Iar psalmistul
spune: „Ochii îmi varsă şiroaie de apă!" Dragii mei, ochii noştri sunt
uscaţi fiindcă inimile ne sunt uscate. Trăim într-o vreme când vrem să trăim în
evlavie dar fără pocăinţă. Cam greu! Când un grup de ofiţeri din Armata
Salvării i-au scris lui William Booth căutând cum să iasă dintr-un impas,
generalul le-a răspuns: „Încercaţi lacrimile!" Au încercat. Şi
trezirea spirituală pe care o căutau a avut loc.
Şcolile teologice azi nu mai învaţă
„lacrimile." Nici nu pot. Materia aceasta e predată de Duhul Sfânt.
Predicatorul, oricât de împovărat cu licenţe şi doctorate, nu poate merge prea
departe dacă nu simte amărăciunea pentru păcatele din vremea aceasta. Un
strigăt repetat al lui David Livingstone era: „Doamne, când oare se vor vindeca
rănile păcatului acestei lumi?" Dar suntem noi în rugăciunile noastre
doborâţi de întristare pentru păcatele lumii? Ne udăm noi pernele cu lacrimi,
ca şi John Welch, în lupta sufletului nostru pentru câştigarea altora? Eruditul
Andrew Bonar zăcea în pat într-o sâmbătă noaptea în Scoţia şi în timp ce lumea
alerga pe străzi de la o tavernă la alta, de la o petrecere la alta, el striga:
„O, Doamne, aceştia pier, pier, pier!" Vai, fraţii mei nu aşa L-am învăţat
pe Cristos după cum Îl trăim.
Mulţi dintre noi cunoaştem doar
un singur fel de predici, uşoare, fără lacrimi, fără pasiune, fără suflet.
În al treilea rând, păcatul!
„Nebunii râd de el!" Cărturarii Bisericii au clasificat „şapte păcate de
moarte". Ştim că n-au dreptate. Orice păcat duce la moarte. Din pântecul
celor şapte se nasc alte şaptezeci ori şaptezeci de milioane de păcate. Sunt
„şapte capete" ale unui balaur care devorează generaţia de azi într-un
ritm alarmant. Avem în faţă un tineret avid numai după plăceri, căruia nu-i
pasă deloc de Dumnezeu. Ameţiţi de un pseudo-intelectualism şi ermetic izolaţi
faţă de lucrurile spirituale, aceştia îşi bat joc de cele mai elementare
standarde morale.
Ar fi chiar comic, dacă n-ar fi
de fapt tragic, să citiţi în ziar că o stea de cinema (îmbrăcată deşuchiat cu o
fustă sumară) refuză să vadă premiera filmului turnat chiar de ea, din cauza
unor scene indecente incluse în film. (E o cerinţă de astfel de filme, de
aceea, şi oferta). Amintiţi-vă că în mitologia greacă, Augeas era rege al
Epeienilor şi era vestit pentru bogăţia cirezilor de vite pe care le avea,
printre care şi zece tauri albi, consideraţi sfinţi de Helios. Dar de câţiva
ani nimeni n-a mai curăţit grajdurile. Atunci Eurytheus i-a pus condiţia lui
Heracles să cureţe grajdurile într-o singură zi. Ca să le cureţe, Heracles a
deschis râurile Alpheus şi Peneus, şi le-a dat drumul peste grajduri.
Numai aşa rezistăm, fraţii mei:
pe genunchi! Nu vă lăsaţi amăgiţi de teoriile omeneşti care vor să ne
stropească cu zeama de linte a teologiei moderniste. Peste putrefacţia aceasta
daţi drumul să curgă apele fluviilor de lacrimi, de rugăciuni, de predici
inspirate, până ce va avea loc în sfârşit curăţirea.
În tabără e păcat. E trădare-ntre noi!
Nu cumva eu sunt cel căzut în
noroi?
Printre noi e motiv de eşec şi
ruşine.
Nu cumva, Doamne, trădarea e-n
mine?
Ne plimbăm cu mantale de Şinear
răsclipind,
Ne atrag plăci de aur şi pungi
de argint;
Purtăm fără fiică în noi gândul
lumii,
Caiafa cu noi îşi arde
tăciunii;
Şi vrem să gustăm Canaanul de
sus
Când Egiptul din noi
Ne trage-napoi
Cu nesaţ nesupus!
Vai! Urgii de amare şi grele
blesteme
O, Doamne-ndurate, ar fi mult
mai bune
Decât să purtăm pe cap diademe
Cu preţul trădării nebune...
Dar nu cumva, în sânge, în
vine,
Trădarea se zbate furtună în mine?
„Putere de sus, iată nevoia cea
mai mare pentru vremurile de azi!”
C.G. Finney
„Dacă Însuşi Cristos a aşteptat
să fie uns înainte ca să înceapă să predice, nici un tânăr n-ar trebui să
predice până când nu primeşte ungerea Duhului Sfânt.
F. B. Meyer
„Feriţi-vă de raţionamente cu
privire la Cuvântul lui Dumnezeu. Împliniţi-l!”
Oswald Chambers
„Nu pot prin fapte şi lucrări
Să-mi mântui sufletul de rău!
Dar după ce m-a scos din hău
Prin harul Său dumnezeiesc,
Cum oare să nu-L preamăresc,
Iubind, slujind pe Dumnezeu,
Ca rob al Său?
„Spuneţi-mi, în lumina Crucii,
oare nu e scandalos modul în care trăim noi azi?”
Alem Redpalh
„Îndată ce nu mai sângerăm, nu mai
binecuvântăm”.
Dr. J. H. Jowett