CAPITOLUL
VI
Trezirea întârzie... fiindcă...
Harnack a definit creştinismul
ca „un lucru foarte simplu şi foarte sublim: A trăi pentru timp şi pentru eternitate
sub ochiul lui Dumnezeu, prin ajutorul lui Dumnezeu."
O, dacă ar fi credincioşii
Domnului conştienţi de valorile veşniciei! Dacă am trăi fiecare clipă din viaţă
sub ochiul lui Dumnezeu, dacă am judeca fiecare lucrare în lumina scaunului Său
de judecată, dacă ne-am ruga fiecare rugăciune în lumina scaunului Său de
judecată, dacă ne-am aduce zeciuielile din toate bunurile noastre în lumina
scaunului Său de judecată, dacă am predica fiecare predică având în vedere că
mulţimi de oameni vor fi sub condamnare şi osândă la judecata de apoi - atunci
am avea o trezire sub puterea Duhului Sfânt, care ar scutura pământul acesta şi
care, în foarte scurt timp, ar elibera milioane de la pierzare.
Buletinele de ştiri care ne
vin, cu nesfârşitele armistiţii şi încălcările de armistiţii, cu prăbuşirea de
tronuri şi ridicarea altor tronuri, patima după putere mondială în întrecerea
dintre sistemele politice şi sociale, ar trebui să ne sperie. S-a zis, şi pe
bună dreptate, că sunt numai trei clase de oameni azi în lume: cei cărora le e
frică, cei care cunosc prea puţin ca să le fie frică, şi cei care cunosc
Biblia. Sodoma, care n-avea nici o Biblie, nici un predicator, nici o oră de
rugăciune, nici o biserică, a pierit. Cum vor scăpa America şi Anglia de mânia
Celui Atotputernic? Avem milioane de Biblii, câteva mii de biserici,
predicatori fără număr, - dar vai, ce stare de păcat!
Oamenii zidesc biserici dar nu
intră în ele, tipăresc Bibliile dar nu le citesc, vorbesc despre Dumnezeu dar
nu
cred în El, vorbesc despre Cristos dar nu se bizuie în
El pentru mântuirea sufletelor, cântă imnurile noastre şi le uită imediat. Cum
vom ieşi din impasul acesta?
Aproape fiecare Curs Biblic
subliniază faptul că Biserica de azi e ca cea din Efes. Ni se spune că în ciuda
păcatului şi a modului firesc de viaţă, suntem aşezaţi cu Dumnezeu pe scaunul
Lui de domnie. Vai, ce minciună! Da, suntem ca Biserica efesenilor, fără nici o
îndoială. Dar ne asemănăm cu cea din Apocalipsa prin faptul că ne-am pierdut
dragostea dintâi. Ne e ruşine de păcat, dar nu ne împotrivim faţă de el. În
faţa unei astfel de Biserici, rece, firească, cârtitoare, nepăsătoare, nu va
capitula niciodată veacul acesta imoral, plin de pofte şi murdărie. Să nu mai
căutăm ţapi ispăşitori! Cauza căderii în imoralitate nu e nici radioul, nici
televiziunea. Toată vina pentru decăderea şi corupţia mondială de azi stă pe
treptele Bisericii! Aceasta a încetat să mai fie un ţepuş în coasta lumii.
Fiindcă: nu în timpuri de popularitate a triumfat Biserica, ci în vremuri de
prigoană. Nu vi se pare ridicol că suntem aşa de mărginiţi încât avem impresia
că vom schimba lumea prezentându-i standardul nou-testamental al vieţii lui Cristos
printr-un substandard de viaţă ca cel al creştinilor de azi?
De ce întârzie trezirea?
Răspunsul e destul de simplu: fiindcă evanghelismul e azi mult prea
comercializat! Bănuţii văduvei şi ai săracilor sunt cheltuiţi de mulţi
evanghelişti în huzur şi lux. Statisticile umflate, mulţimile enorme, rândurile
de oameni care se predau, elogiile demnitarilor şi a primarilor, etc., sunt
ridicate în slăvi. Toate cu scopul să atragă publicitate... şi bani. Săracul se
înşeală când crede că îşi aduce ofranda în „slujba lui Dumnezeu", când de
fapt tot ce face e să ajute pe un predicator sau altul să-şi păstreze reputaţia
sau să trăiască în saloane fastuoase de Hollywood.
Predicatori care au case şi
cabane lângă lac, un yacht pe lac, şi un cont puternic la bancă, au îndrăzneala
să mai ceară. Cu aşa oameni de jupuială credeţi că va aduce Duhul Sfânt trezirea?
Aceşti băieţaşi-predicatori, drăgălaşii de ei, nu-şi mai schimbă costumele o
dată pe zi, ci de două sau de trei ori. Îl predică pe Cristos din iesle, dar ei
trăiesc în hotele extravagante. Ca să-şi facă poftele, storc audienţa de bani
până la sânge, în numele Celui care a trebuit să împrumute un ban ca să-Şi
poată ilustra predica. Se ospătează la mese nesfârşite în amintirea Celui care
a postit singur în pustie. Azi evangheliştii se cred vrednici nu numai de salarii
enorme, dar şi de avantaje bancare. Ce înfricoşătoare vor fi toate acestea în
ziua judecăţii!
Trezirea întârzie fiindcă am
ieftinit Evanghelia. Avem azi imnuri religioase care se cântă în tempo de
dans, nu numai pe discuri, casete, la radio, ci şi în biserici. Am pus sângele
şi suferinţele Mântuitorului într-o atmosferă de carnaval, închipuiţi-vă! L-am
aranjat pe Duhul Sfânt să fie sincopat! Platforma de evanghelizare arată ca
vitrina unei prăvălii de mărunţişuri, o paradă de manechine. Mai degrabă m-aş
aştepta ca o broască să cânte la pian Sonata Lunii de Beethoven, decât
să-i văd pe aceşti predicatori lucioşi de azi că aduc pocăinţa în sufletele
oamenilor. Evangheliştii de azi sunt pregătiţi să facă orice pentru oricine, doar să atragă lumea să vină în faţă să capete nişte
broşuri. Fac apeluri răguşite: „Cine vrea ajutor, mai multă putere,
fericire?" Un aşa creştinism uşor, fără pocăinţă şi reverenţă, aduce
dezonoare sângelui vărsat la Calvar. Trebuie schimbată definiţia altarelor;
căci altarul e locul unde se moare! Cei ce nu vor să plătească preţul, să-l
lase în pace.
Trezirea întârzie din cauza
neglijenţei. Cei de la altare petrec prea puţin timp cu sufletele care
caută adevărul şi veşnicia. Evanghelistul e fericit să-şi vadă prietenii şi să
stea cu ei. În timp ce sufletele pierdute suspină la altar, el benchetuieşte în
frişca dulceagă a laudelor primite. Iată de ce şi Anglia şi America e bântuită
de confuzie, nesiguranţă, plină de oameni dezorientaţi.
Trezirea întârzie din cauza
fricii. Ca evanghelişti, ţinem gura închisă când vedem falsitatea
religiilor de azi, ca şi cum ar fi mai multe nume prin care am putea fi mântuiţi.
Dar textul de la Faptele Apostolilor 4:12 se află încă în Sfintele Scripturi şi
spune că „nu este alt Nume sub cer". Unora lucrul acesta li se pare
colorat cu prea mare intoleranţă.
Ilie şi-a bătut joc de preoţii
lui Baal şi le-a vorbit cu dispreţ, văzându-le neputinţa. Mai bine, fugi afară
în întuneric (ca Ghedeon) şi dărâmă dumnezeii falşi, decât să-i tolerezi, călcând
voia lui Dumnezeu. Cultele acestea lipsite de Evanghelia lui Cristos,
religiile lumeşti care apar ca ciupercile la acest ceas de miez de noapte, Îl
ispitesc pe Dumnezeu. Nimeni nu vrea să sune alarma? Nu mai suntem Protestanţi,
suntem doar ne-catolici! Împotriva cui şi a căror lucruri protestăm noi? Dacă
am fi pe jumătate de calzi pe cât ne credem, şi doar zece la sută de puternici
pe cât spunem că suntem, creştinii ar fi botezaţi în sânge, ca şi în apă şi în
foc.
Wesley a văzut uşile
bisericilor engleze închise în faţa lui, iar Rowland Hill spune despre el:
„Wesley şi armata lui de salahori laici - o legiune întreagă de predicatori
neprofesionişti adunaţi dintre fierari, tinichigii, căruţaşi şi hornari - au
ieşit să otrăvească minţile oamenilor!" Ce limbaj profan! Dar orice au
spus oamenii de el, lui Wesley nu i-a păsat. Nu i-a fost teamă nici de oameni,
nici de diavoli. Dacă Whitefield era privit în Anglia ca o parodie, în cel mai
josnic sens, dacă primii creştini au înfruntat cu preţul vieţii lor orice
infamie, cum se face că astăzi, din moment ce păcatul şi păcătoşii au rămas
aceiaşi, noi, predicatorii, nu mai provocăm mânia iadului? De ce suntem în mod
atât de frigorific de comuni, în mod atât de splendid de nepăsători? În cazul
nostru, ne răsculăm, însă n-avem treziri. Dar în lumina Bibliei şi a istoriei
Bisericii, spuneţi-mi, unde au fost treziri fără răscoale?
Trezirea întârzie pentru că
ne lipseşte insistenţa şi urgenţa în rugăciuni. Un predicator vestit a
intrat într-o conferinţă biblică zilele trecute spunând: „Am venit la această
conferinţă având pe suflet o mare povară a rugăciunii. Cei care doresc s-o împartă
cu mine, să arate prin ridicare de mână, şi vă rog să nu fim ipocriţi!"
Mulţi au ridicat mâna. Dar mai târziu în timpul săptămânii, când a fost
anunţată o oră de rugăciune pe la miezul nopţii, vestitul predicator s-a dus să
se culce. N-a fost ipocrit, nu? S-a stins integritatea. O viaţă superficială. Factorul care singur e cel mai important în
oprirea Duhului Sfânt de a aduce o trezire spirituală e lipsa aceasta de luptă
a sufletului în rugăciune. Am înlocuit propagarea cu propagandă. Ce nebunie!
Noul Testament adaugă un post-scriptum în legătură cu prorocul Ilie. La Iacov
5:17 e scris: „S-a rugat!" Dacă n-ar fi fost lucrul acesta, citind
Vechiul Testament doar, am fi spus: „Ilie a prorocit!"
În rugăciunile
noastre noi nu ne-am împotrivit încă diavolului până la sânge. Nu, noi nici
măcar nu facem ca „sufletul să ni se frământe în sudoare”, după cum spunea
Luther. Noi ne rugăm cu o atitudine de „Ce ne pasă?"! Ne rugăm rugăciuni la
întâmplare! Dăm lui Dumnezeu ce nu ne costă pe noi nimic. N-avem nici măcar o
singură dorinţă care să ne înflăcăreze. Suntem doar: intermitenţi, capricioşi
şi spasmodici.
Singura putere în faţa căreia
Dumnezeu cedează e cea a rugăciunii. Noi scriem despre puterea rugăciunii, dar
nu ne luptăm în rugăciune. Un titlu care se potriveşte bine pentru biserica de
azi e „Nu s-a luptat!" Facem expoziţie cu darurile noastre, fie
naturale fie spirituale; ne spunem părerile pe undele aerului, vederi politice şi
sociale. Scriem cărţi ca să îndreptăm pe un frate în problemele de doctrină.
Dar cine e gata să ia cu asalt fortăreaţa diavolului? Cine i se va împotrivi
diavolului? Câţi sunt gata să renunţe la mâncare, la anturaj plăcut, la somn,
pentru ca iadul să tremure de ei în lupta încleştată, pentru ca demonii să fie
făcuţi de râs, pentru ca robii să fie eliberaţi, pentru ca iadul să fie decimat
şi sufletele înlănţuite să iasă de sub puterea lui; şi toate ca răspuns la
lupta acestor oameni gata de sacrificiu, a acestor suflete spălate prin sânge.
În final, trezirea întârzie pentru
că noi furăm slava care aparţine numai lui Dumnezeu. Ascultaţi şi
uimiţi-vă. Domnul Isus a spus: „Eu nu umblu după slava care vine de la
oameni." Şi: „Cum puteţi crede voi, cari umblaţi după slava pe care v-o
daţi unii altora, şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?"
(Ioan 5:41,44). Să dispară toate laudele şi bătăile pe umăr şi măgulelile
fireşti de la amvoane! Să piară cu aceste mândrii deşarte ca: „Programele mele”,
„Lucrările mele”, „Biserica mea" „Cărţile mele."
O, ce paradă urâtă a firii la amvoane: „Avem marele privilegiu azi
să"... şi e prezentat predicatorul. Vorbitori (care de fapt sunt acolo
numai prin har) acceptă toate aceste laude, adică nu - chiar se aşteaptă la ele!
Şi de fapt, dacă-i ascultăm bine pe toţi, n-am fi ştiut că sunt mari dacă nu ni
s-ar fi spus.
Săracul de Dumnezeu! Nu capătă
prea mult din partea noastră! Mă mir însă că nu-Şi împlineşte încă făgăduinţa
şi nu ne varsă din gura Lui. Am greşit! Ne-am murdărit. Ne plac laudele
oamenilor. Căutăm slava „pe care ne-o dăm unii altora."
O, Doamne, ridică-ne din
această împerechere cu lumea şi din acest putregai!
Binecuvântă-ne, sfărâmându-ne!
Judecata trebuie să înceapă cu
noi, predicatorii!
„Evanghelia nu e o poveste învechită,
pe care o înoim noi. Ea e un foc al Duhului, ţinut aprins de Iubirea
Nemuritoare; şi vai nouă, dacă, prin neglijenţa noastră în a înflăcăra darul lui
Durgnezeu care este în noi, focul acesta se micşorează”.
Dr. R. Moffat Gautrey
„Cea mai mare minune din ziua
aceea (Rusaliile) a fost transformarea care a avut loc în acei ucenici cuprinşi
de aşteptare. Botezul cu foc i-a transformat pe ei înşişi”.
Samuel Chadwick
„Semnul Creştinismului nu e o
cruce, ci o limbă de foc”.
Samuel Chadwick
„Evanghelia e un fapt; deci
spune-l în mod simplu.
Evanghelia e un fapt plin de
bucurie; deci spune-l cu entuziasm.
Evanghelia e un fapt care ţi
s-a încredinţat; deci spune-l cu credincioşie.
Evanghelia e un fapt al unui
moment infinit; deci spune-l fără preget.
Evanghelia e un fapt al iubirii
infinite; deci spune-l cu simţire.
Evanghelia e un fapt greu de înţeles
pentru unii; deci spune-l cu ilustraţii.
Evanghelia e un fapt despre O
Persoană; deci predică-L pe Cristos.
Archibald Brown
„Adevărata predică e atunci când
sudoarea se amestecă cu sângele”.
Dr. Joseph Parker