CAPITOLUL
III
La amvoane,
ungerea! În popor, strângerea!
După ce ani de zile şi-a târât
viaţa într-o religie lâncedă, de formă, când un credincios intră dintr-odată în
alertă spirituală şi se înflăcărează în lupta Domnului, când e prins de un zel
nestăpânit pentru câştigarea altora la Cristos, toate stările acestea au un
motiv, o explicaţie. (Dar suntem atât de „subnormali" în credinţă azi încât
credinţa nou-testamentală normală ni se pare anormală). Motivul, secretul,
acestui „om cu motoare de reacţie" e că undeva în viaţa lui a avut, ca Iacov,
o noapte de luptă cu Dumnezeu, şi a ieşit din ea zdrobit, dar „întărit prin
Duhul Sfânt”.
Aşa cum am mai spus, există doi
factori necesari unei vieţi de biruinţă în credinţă: Viziunea şi pasiunea!
Unii înfruntă talazurile criticilor fireşti şi iau cu asalt înălţimile de
cremene ale împotrivirilor diavoleşti, ca să împlânte acolo, în locurile
cruzimii şi ale răutăţii, crucea dragostei lui Cristos. De ce? Fiindcă au fost
prinşi de o viziune, şi au contractat o pasiune!
Iar acum altcineva vine şi ne
avertizează să nu care cumva să avem gândirea prea cerească încât să nu mai fim
de folos pământului. Fraţii mei, generaţia de credincioşi de azi în nici un caz
nu suferă de aşa ceva! Adevărul dureros, cutremurător, este că noi avem gândirea
atât de pământească încât nu mai suntem de nici un folos pentru cer.
Dragul meu, dacă ai fi în
lucrurile spirituale tot aşa de sârguitor cât eşti la serviciul
tău, ai fi un pericol pentru diavol; dar dacă la servici ai fi tot aşa de
delăsător după cum te îngrijeşti de sufletul tău, ai ajunge să-ţi cerşeşti pâinea
în curând.
George Deakin mi-a rămas în
amintire cu următorul raţionament spiritual care mă obsedează de câţiva ani: „O
viziune fără misiune crează un visător; o misiune fără viziune aduce chin şi
amărăciune; dar, o viziune cu misiune crează un misionar!” Bine spus!
Isaia a avut o viziune, o
vedenie, în anul morţii împăratului Ozia. A trebuit să moară împăratul,
ca Isaia să aibă o viziune. Pentru tine, care e persoana care îţi blochează vederea
clară a Domnului? Lărgirea orizontului spiritual e de multe ori costisitoare şi
adesea înfiorător de dureroasă. Eşti gata de viziunea care îţi cere preţul cel
mai mare, pierderea unui prieten sau distrugerea unei cariere? Nu există ieftiniri
de preţuri pentru revoluţionarea spirituală. Dacă vrei să fi doar mântuit,
sfinţit şi mulţumit, atunci în lupta Lui, Domnul n-are nevoie de tine.
Isaia a avut o viziune în trei
dimensiuni. Observaţi textul de la Isaia 6:1-9: În versetul 5, „Vai de
mine!" - o mărturisire! În versetul 7, „Iată... cărbunele
acesta" - o curăţire. Şi în versetul 9, „Du-te" - o
trimitere.
Apoi, viziunea lui Isaia a fost
în trei direcţii: a fost în sus, L-a văzut pe Domnul; a
fost lăuntrică, s-a văzut pe sine; a fost înafară, a văzut
lumea din jur.
A fost o viziune de înălţime,
a văzut pe Domnul pe un scaun de domnie foarte înalt. O viziune de adâncime,
a văzut adâncul păcatului din viaţa lui. O viziune de lărgime, a
văzut lumea.
A fost o viziune a
sfinţeniei O, iubiţii mei! Ce mult avem nevoie azi de o viziune a lui
Dumnezeu în toată sfinţenia Sa! Dar a fost şi o viziune a păcătoşeniei: Sunt un om cu buze necurate!
Şi, o viziune a urgenţei: Cine va merge pentru noi?
„Când nu este nici o
descoperire dumnezeiască poporul este fără frâu!" Unde nu e viziune
poporul se rătăceşte şi e nimicit. Unde nu e pasiune biserica piere, chiar dacă
e tixită până la refuz.
Un bun predicator, unul care a
fost folosit de Dumnezeu în chip minunat la aprinderea câtorva treziri reale
(deosebite însă de trezirile în masă), mi-a spus că şi el a avut o asemenea
vedenie întreită. Parcă-i văd şi acum faţa solemn crispată când îmi vorbea şi
nu ştia dacă fusese un vis sau o vedenie, dacă era în trup sau era transmutat;
totuşi vedea clar într-un abis o mulţime pe care nimeni nu putea s-o numere, înconjurată
de flăcări, în locul întunecat, în iad, „ospiciul de nebuni al întregului
univers." De atunci, predicatorul n-a mai fost acelaşi ca înainte. Cum ar
fi putut să rămână acelaşi?
Oare ne poate Dumnezeu încredinţa
şi nouă asemenea descoperiri? Am trecut noi prin locul tainic al rugăciunii şi
prin şcoala suferinţei ca sufletele noastre să fi fost călite pentru tablouri
atât de dureroase? Binecuvântat e cel căruia Dumnezeu îi descoperă asemenea
vedenii!
Nu e nimeni care să trăiască o
viaţă mai înaltă decât idealul viziunii sale. Teologii cu gândiri grele nu pot
deschide cortina de fier a superstiţiilor şi întunericului în spatele căreia milioane de oameni au pierit de-a lungul
mileniilor. O pot face însă cei care, deşi vor fi având probabil un orizont
intelectual mai redus, au însă o adâncime profundă în idealul viziunii lor.
Dacă judecăm spiritual
lucrurile într-un cerc mic, avem bucurie şi pace. Dacă privim lucrurile
statistic, mai larg, ne tulburăm. Citiţi şi plângeţi:
JAPONIA: Guvernul de acolo afirmă că populaţia ţării a
depăşit cifra de 87 milioane. Populaţia creşte cu 1.100.000 în fiecare an!
Numărul creştinilor din Japonia a crescut cu cinci milioane în ultimii cinci
ani. Puneţi, vă rog, Japonia pe lista de rugăciune!
COREA: În Corea există nouă milioane de oameni fără
casă, cei mai mulţi dintre aceştia refugiaţi, fără hrană.
INDIA: Milioane trăiesc în întuneric şi în umbra
morţii.
ORIENTUL APROPIAT: Aici trăiesc peste un milion
de refugiaţi arabi!
EUROPA: Unsprezece milioane de refugiaţi - "oameni
fără ţară". Ce durere copleşitoare, amarnică!
CHINA: O treime de milion de oameni refugiaţi din
China, trăiesc în corturi şi colibi în jurul Hong Kong-ului.
Ca să împovărez sarcina şi mai
mult, adaug că există:
- 15 milioane de
evrei;
- 315 milioane
mohamedani;
- 170 milioane budişti;
- 350 milioane
confucianişti şi taoişti;
- 255 milioane
hinduşi;
- 90 milioane
şintoişti;
- şi încă alte
milioane şi milioane de oameni pentru care a murit Cristos şi încă n-au fost
atinşi de binecuvântata Evanghelie.
Chiar şi America, cea care ştie
de Dumnezeu, are 27 milioane de tineri sub vârsta de douăzeci şi unu de ani
care n-au nici o pregătire religioasă, şi o mie de sate în care nu există nici
o casă de rugăciune. Aproape un milion de oameni mor în fiecare săptămână fără Cristos.
Nu vă doare lucrul acesta?
Lumea de azi, această mlaştină
a păcatului, cere urgent ungerea celor de la amvoane pentru mobilizarea
oştirii Domnului şi strângerea poporului la acţiune şi mărturie!
Trebuie să scăpăm de religia „sintetică”, artificială. Colţul celor ce exclamau
„Amin!" în biserici
a dispărut cam odată cu dispariţia maşinilor Ford „model T". Iar
gloria adunărilor din corturile de evanghelizare a trecut. Zelul după adunările
de stradă s-a stins.
Poate - cine ştie? - Dumnezeu e
mai supărat împotriva Americii şi Angliei decât împotriva Rusiei! Nu vă sperie
lucrul acesta? În Rusia milioane de oameni n-au auzit niciodată de Evanghelia
Domnului Isus Cristos, n-au avut niciodată o Biblie în mâinile lor, n-au auzit
niciodată un program religios la radio. Dacă ar fi avut ocazia, ei s-ar fi dus
la închinăciune.
Rugăciunea pe care o aud des, în
care dorim ca păcătoşii să vadă în faţa ochilor lor un tablou al chinurilor din
iad, s-ar putea să fie total greşită. Dimpotrivă, cred că aceştia au nevoie de
un tablou al Calvarului, cu Mântuitorul în suferinţele răstignirii cerându-le
să se pocăiască. Cine poate sta nepăsător în faţa
Golgotei?? William Booth, întemeielorul
Armatei Salvării, spunea că dacă i-ar fi fost cu putinţă, la sfârşitul
cursurilor de pregătire a soldaţilor săi, timp de douăzeci şi patru de
ore i-ar fi suspendat deasupra iadului, ca să privească pe cei din chinul
veşnic. Mişcarea fundamentalistă are nevoie să vadă încă odată de acest tablou
îngrozitor. Evanghelistul galant, grandilocvent, are nevoie de acest tablou!
Charlie Peace a fost un
criminal. Legile lui Dumnezeu şi ale oamenilor l-au ajuns şi a fost condamnat
la moarte. În dimineaţa execuţiei în închisoarea Armley, din Leeds, în Anglia,
a fost luat şi condus pe ultimul drum. În faţa lui mergea capelanul închisorii,
citind adormit şi monoton câteva versete din Biblie. Condamnatul l-a atins pe
umăr şi l-a întrebat ce citeşte. „Mărturia Religiei”, i-a răspuns capelanul.
Charlie Peace a fost şocat de felul calm în care capelanul citea despre iad.
Poate fi cineva atât de nesimţitor încât sub umbra spânzurătorii să vorbească
unuia care urmează să fie omorât, şi cu ochii uscaţi să-i spună despre adâncul
fără fund în care va cădea în întunericul veşnic? Oare crede capelanul acesta
ceva din ce citeşte? Crede el că există un foc veşnic care nu mistuie dar
chinuie? Dacă da, cum poate să citească fără nici o emoţie? Poate fi cineva cu
adevărat om şi să citească, rece, fără nici o lacrimă în ochi: „Vei muri
veşnic, dar fără să cunoşti uşurarea pe care o aduce moartea"? Lui Charlie
Peace i s-a părut prea de tot. Şi atunci a început el să predice! Ascultaţi
cuvintele lui înainte de moarte:
„Domnule”, i s-a adresat Peace
capelanului, „dacă aş crede ce spui că crezi dumneata şi biserica lui Dumnezeu,
chiar dacă toată Anglia ar fi acoperită cu cioburi de sticlă de la un ţărm la
altul, aş umbla peste ele, dacă trebuie desculţ, şi aş spune că s-a meritat să
trăiesc dacă aş fi în stare să salvez măcar un suflet de la un iad atât de
grozanic şi înfricoşător!"
Cititorul meu, fiindcă Biserica
a pierdut focul Duhului Sffnt, oamenii se duc înspre focul iadului! Avem nevoie
de viziunea sfinţeniei lui Dumnezeu. Trăsătura esenţială a lui Dumnezeu este sfinţenia.
Heruvimii şi serafimii nu exclamă: „Atotputernic, Atotputernic e Domnul!",
nici „Atotprezent, Atotprezent e Domnul!", ci „Sfânt, sfânt, sfânt!"
Acest termen vast şi grandios din tezaurul evreiesc trebuie să ne pătrundă şi
pe noi. „Dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua
aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mâna Ta
mă va călăuzi!" Dumnezeu înconjoară şi cuprinde toate dimensiunile
timpului nostru. Dumnezeu, inevitabilul Dumnezeu, ne aşteaptă dincolo de timp,
în veşnicie. Am face bine să ne împăcăm cu Dumnezeu de aici, şi să ne
punem în centrul planurilor Sale chiar acum.
Rugăciunea de dimineaţă, în
aşteptare cutremurată în faţa acestui Dumnezeu de trei ori sfânt, înainte ca să
plecăm de acasă înspre munca zilnică, e unul din stimulentele spirituale cele
mai puternice. Cel ce se teme de Dumnezeu, nu se mai teme de oameni. Cel ce îngenunchează
în faţa lui Dumnezeu, rămâne în picioare în orice furtună. O privire zilnică înspre
Cel sfânt ne face să ne supunem atotprezenţei Sale, să ne umilim în faţa
atotputerniciei Sale, să rămânem tăcuţi înaintea atotştiinţei Sale,
şi să stăm într-o solemnitate adâncă în faţa sfinţeniei Sale. Fiindcă,
sfinţenia Sa devine sfinţenia noastră. Blasfemia acestui ceas în
care trăim e faptul că există învăţătură despre sfinţenie, dar cei care o învaţă
trăiesc în nesfinţenie! Robert Murray McCheyne spunea: „Un slujitor al
Evangheliei îmbrăcat în sfinţenie e o armă extraordinară în mâinile lui
Dumnezeu!"
Înainte de
experienţa avută în capitolul şase al cărţii lui, Isaia are o sumedenie de
„Vaiuri!" pentru o mulţime de oameni. După vedenia avută, Isaia strigă:
„Vai de mine!" O cântare spune: „Da, eu! Da, eu, Doamne!
Eu trebuie să mă rog!" Cât de adevărat! Oare n-are mintea noastră
odăi în care stau agăţate încă tablouri murdare? Oare n-avem lucruri ascunse în
unele unghere? Avem curajul să-l lăsăm pe Duhul Sfânt să ne conducă prin unele
coridoare ale sufletului nostru? Şi oare nu sunt încă motive ascunse, intenţii
murdare, idei poluate, care ne controlează viaţa? În fiecare din noi trăiesc
trei chipuri ale noastre: „Unul care credem noi că suntem; unul care cred
oamenii că suntem; şi unul, cel pe care ne cunoaşte Dumnezeu că suntem!"
Ne tolerăm pe noi înşine, dar suntem
aspri cu ceilalţi, fiindcă nu dorim cu tot dinadinsul o biruinţă reală! Ne
iubim pe noi înşine; deşi despre Gerald Majella s-a spus: „A iubit pe toţi
oamenii afară de unul, şi acela unul a fost Gerald Majella." S-ar putea să
fi fost aşa! Dar prea adesea noi ne ascundem de noi înşine, ca să nu ne vedem
şi să ne vină rău. Să-L chemăm pe Dumnezeu cu ochiul Său pătrunzător, ca El să
ne găsească „eul" corupt, pătat, în descompunere, din noi. Fie acest
„eu" al nostru scos din noi şi „răstignit împreună cu Cristos, pentru ca
trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim
robi ai păcatului" (Romani 6:6).
Nu merge să dăm alt nume
păcatului. Nici să spunem: „Cutare are un temperament drăcesc; al meu e doar
animat de o indignare dreaptă!" Sau: „Ea e iritabilă; eu am doar nervii
slăbiţi." Sau, cum zic unii: „El e pătimaş; eu doar îmi lărgesc
venitul." Sau: „El e încăpăţânat; eu însă am convingeri personale."
Şi încă: „Ea e mândră; eu am gusturi înalte." Dacă mergem pe linia
aceasta, găsim o scuză pentru orice lucru.
Duhul Sfânt nici nu ne cruţă
nici nu ne înşeală; doar să-L lăsăm să ne cerceteze cu infailibila Sa
scrutinare. Domnul Isus a întrebat (pe orbul venit la El): „Ce vrei să-ţi
fac?" Şi orbul I-a răspuns: „Învăţătorule, să capăt vederea” (Marcu
10:51). Avem şi noi nevoie de aceeaşi rugăciune, „Să ne căpătăm vederea!"
- o vedere în sus, o vedere lăuntrică, şi o vedere în afară! Atunci, ca Isaia,
când vom privi în sus, Îl vom vedea pe Dumnezeu în toată sfinţenia Sa. Când vom
privi înlăuntrul nostru, ne vom vedea aşa cum suntem şi vom dori curăţirea. Când
vom privi în afară, vom vedea o lume care piere în păcate şi are nevoie de Mântuitorul.
„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi
cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi, dacă sunt pe o
cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!" (Psalmul 139:23-24). Atunci abia,
pentru vestirea Evangheliei la amvoane va fi ungerea, iar pentru unirea
laolaltă în lucrarea sfântă şi proslăvirea lui Dumnezeu în popor va fi strângerea!
„Oare nu ne bazăm în ziua de
azi prea mult pe braţul firii pământeşti? Oare mai pot fi azi trăite minunile
de demult? Oare nu se plimbă şi azi ochii Domnului de-a lungul şi latul pământului
ca să-Şi arate puterea Sa în sprijinul celor ce-şi pun încrederea în El? Oh,
dacă aş avea mai multă credinţă în Domnul! Unde este acum Dumnezeul lui Ilie?
Dumnezeu îl aşteaptă pe Ilie să se roage”.
James Gilmour de Mongolia
„Cunoaştem folosul rugăciunii
după eforturile duhurilor rele care vor să ne împiedice de la această slujbă
dumnezeiască; iar roada rugăciunii o trăim în biruinţa pe care o avem asupra
duşmanilor noştri”.
Joan Climacus
„Când ne adresăm lui Dumnezeu în
rugăciune, diavolul ştie că primim puteri împotriva lui, de aceea i se opune
din răsputeri”.
R. Sibbes
„Caut printre ei un om!” (Ezechiel
22:30)
„Ilie era un om...” (Iacov 5:17)