CAPITOLUL
XIX
După cum e Biserica, aşa e şi societatea!
Pentru ora aceasta târzie de
miez de noapte, e nevoie de oameni „incandescenţi".
La Rusalii, flacăra Dumnezeului cel viu a devenit pentru ucenicii
umpluţi de slavă flacăra inimii omeneşti. Biserica a început în
camera de sus cu aceşti oameni să simtă agonia acestei făclii; dar azi
freamătul acela se sfârşeste în săli de banchete cu oameni care se ghiftuiesc
la mese, sub cuvânt că se organizează. Biserica a început cu o trezire la
viaţă; azi sfârşeste cu o adormire în ritualuri. Am început cu o acţiune
virilă; sfârşim cu o stare sterilă. Membrii înscrişi în rândurile Bisericilor
au fost oameni de foc, nu cu grade; azi au grade, dar n-au foc. O, fraţii mei,
nevoia imperioasă a ceasului pe care îl trăim sunt oameni cu inimile aprinse şi
înflăcărate de focul sfânt.
Bărbaţii lui Dumnezeu trebuie
să fie stâlpi de foc, oameni călăuziţi de Dumnezeu care să conducă pe cei
dezorientaţi în viaţă; Paveli înflăcăraţi care să mişte pe Timoteii timizi;
oameni de foc care să aprindă şi să provoace la lumină pe credincioşii care
doar poartă numele. E nevoie de cavaleri viteji ai rugăciunii care să stea de
veghe în nopţile de rugăciune. E nevoie de adevăraţi profeţi care să se ridice
împotriva profiturilor false, a câştigurilor mârşave, căci „ce foloseşte unui
om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?" (Marcu 8:36).
În ceasul acesta
din urmă atitudinea de „nani-nani-puişor" a multor predicatori ambulanţi e
o tragedie. Strigătul ar trebui să fie: „Strigaţi cu trâmbiţa în Sion! Vestiţi
un post, chemaţi o adunare de sărbătoare... Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă!"
(Ioel 2:15,17).
Până şi piscurile Alpilor par
calde pe lângă sufletul care a simţit cândva în el focul lui Dumnezeu, dar l-a
lăsat să se stingă. Fierul se topeşte doar când arde focul; stingeţi focul, şi
fierul se întăreşte. Tot aşa, inima lipsită de focul divin e un gheţar.
Dacă Duhul lipseşte, biroul de
studii al predicatorului devine un laborator pentru disecţia doctrinelor şi întocmirea
unor dogme fără viaţă. Pentru predarea învăţăturilor divine e nevoie de ungerea
divină; adevărul trebuie spus cu o forţă pătrunzătoare; iar comfortul şi comoditatea
trebuiesc schimbate în jar misionar.
E o nevoie disperată azi de
oameni inspiraţi! Generaţia degenerată de azi are absolută nevoie de
credincioşi cu suflete activate de Duhul. Vântul năpraznic al nelegiuirii
veacului din urmă poate stinge uşor o simplă făclie de religiozitate formală;
aşa cum o trestie uscată se frânge în furtună, aşa se rupe şi luminarea slabă a
sectarismului firesc. Se aude în lume apropiindu-se vuietul înfricoşător al
religiilor false şi al creştinismului căldicel. Iar avertismentul împotriva
acestora ne vine din partea unor oameni care nu au foc sfânt, aşa că preferăm
adesea şi noi să fim mai bine deloc fără foc.
Nefiind în stare să deosebim ce
e firesc şi ce e Duh, mulţi oameni religioşi ai zilei trâmbiţează o nouă
spiritualitate în lume. Dar ceea ce e bun e doar un semn al mediocrităţii, şi
ajunge din nou duşmanul de moarte al desăvârşirii (Cei înţelepţi vor pricepe).
Nu staţi nepăsători! Conflictul se ascute! Aceasta e noaptea ruginii şi a
molimei. Dumnezeu să ajute popoarele, ruinate de religii făurite de oameni,
aduse la blestem de culte întocmite de oameni, bântuite de doctrine născocite
de oameni! A mai fost vreodată o aşa oră grozavă? Strădanii irosite sunt preţul
pe care-l plătim pentru progresul de azi.
După cum e Biserica, aşa e şi
societatea.
Dacă străjerul doarme, duşmanul
cucereşte cetatea. Predicatorul ar trebui să-şi rezerve cel puţin o zi pe
săptămână pentru pregătirea predicilor, şi apoi o altă zi care să-l pregătească
pe predicator să predice predica pregătită. Inspiraţia e un mister ca viaţa,
căci amândouă vin de la Dumnezeu. Numai viaţa naşte viaţă. Numai oameni
inspiraţi vor fi în stare să inspire.
Avem nevoie de oameni ca Iosua
care să conducă poporul lui Dumnezeu în Ţara Promisă a vieţii trăite în puterea
Duhului Sfânt. Ca şi Israel, noi am ieşit din Egipt, de la Faraon (cea ce înseamnă
în experienţa noastră, lumea şi Satana), dar ne-am împotmolit la Cadeş-Barnea.
Ceea ce trebuia să fie o treaptă a devenit o piatră de poticnire. Ceea ce
trebuia să fie o poartă de trecere a devenit un popas permanent, o ţintă. Ceea
ce trebuia să fie un drum a devenit o gară.
„În necredinţă şi neascultare
Omul rătăcind, orbeşte,
Şi a Domnului lucrare
În zadar o mai priveşte!"
Nu cumva şi noi am scăpat de
sub sclavia lumii, dar n-am reuşit încă să intrăm în Canaanul bogăţiilor lui
Dumnezeu?
Gândiţi-vă bine! Patruzeci de
ani acest popor ales n-a mai văzut minuni şi n-a mai avut rugăciuni ascultate;
nimic altceva decât morţi, pustie şi întuneric. Şi toate, din cauza
necredinţei. „Uriaşii Canaanului sunt prea mari pentru noi!" strigau ei
(Numeri 13:17-33). Azi acesta este strigătul nostru: „Uitaţi-vă la puterea
duşmanului; măsuraţi-i, dacă puteţi, tăria!" Când, de fapt, rugăciunea
noastră ar trebui să fie: „Doamne, deschide-i ochii să vadă!" (2 Împăraţi
6:17). Este mâna Domnului prea scurtă ca să răscumpere, ca să mântuiască (Isaia
59:1)? Îl vom privi doar ca Dumnezeu al trecutului, ca Dumnezeu al profeţiilor,
dar nu ca Dumnezeu al prezentului?
Predica lui Petru la Rusalii a
fost o predică de pârjol şi răscolire. Adevărul a prins viaţă: „Aceasta este ce
a fost spus prin prorocul Ioel!" (Faptele Apostolilor 2:16). Şi scriitorul
inspirat al lui Dumnezeu şi-a dat îndată seama că această „sabie a
Domnului" avea un nou tăiş care a străpuns inima ascultătorilor.
Ni se spune adesea că în
vremurile acestea de încercări grele oamenii au nevoie să fie mângăiaţi. Sunt
de acord, mulţi au nevoie de mângăiere: cei bolnavi, cei întristaţi, cei în
suferinţă. În acelaşi timp, nimeni să nu se înşele: a tăcea şi a fi nepăsător când
casa e cuprinsă de flăcări e o crimă. Nu-l mângăie pe vecin cel ce-l lasă să
doarmă şi vede cum hoţul îi sparge casa.
În faţa oamenilor de paie de
azi, care îşi bat joc de evanghelismul nostru care vesteşte pierzarea şi focul
şi iadul, care preţuieşte sângele vărsat la Calvar, care crede în întruparea
din fecioară, avem dreptul să ne moleşim? Dacă am da înapoi ne-am arăta ca
nişte paiaţe. Legiunile iadului sunt mari; dar oştile cerului sunt şi mai mari.
Diavolul e puternic; Dumnezeu e Atotputernic. Riscul e mare. Şi mare e preţul.
Dar mare e şi premiul!
Se spune că în America Patrick
Henry a făcut mai mult decât oricare alt bărbat în
istorie în croirea drumului libertăţii şi a drepturilor omului. Ascultaţi-l,
aprins de o dragoste înflăcărată pentru poporul său, vorbind în faţa
Congresului din Virginia, la 23 martie 1775: „Este viaţa atât de dragă şi
pacea atât de dulce ca să merite a fi cumpărate cu preţul lanţurilor şi robiei?
Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu ce vor alege alţii. Cât despre mine,
daţi-mi libertate! Dacă nu, mai bine moartea!" Ai fi putut oare Cato
sau Demostene să depăşească această perlă oratorică? Poate fi ea tradusă de noi
azi în viaţă?
Lanţurile fricii şi ale
sclaviei, care există azi în lume, şi cari ameninţă întreaga omenire, nu sunt
basme. Teroarea dictaturilor poate ajunge să cuprindă întreg pământul (oricât
de greu de imaginat e această posibilitate); dar pentru un copil al lui
Dumnezeu există o nenorocire şi mai mare: să vadă în focul care nu se stinge al
iadului pe cei neîntorşi la Dumnezeu!
Cred că e timpul să ne trezim.
Ar trebui să ne apropiem de limbajul lui Patrick Henry astfel:
„E oare lungimea vieţii aşa de
dragă şi e oare comfortul caselor noastre atât de preţuit încât să fim gata să
le cumpărăm cu preţul unei vieţi de necredinţă, cu preţul rugăciunilor uscate
şi fără viaţă? Nu cumva la marea judecată, în ultima instanţă, în faţa lui
Dumnezeu, vor veni milioane de oameni trimişi la pierzare, la focul cel veşnic,
să mă acuze că am fost nepăsător de soarta lor, că am trăit un materialism doar
învelit în câteva versete de Scriptură? Ferească Dumnezeu Preasfântul! Nu ştiu
ce vor alege alţii Cât despre mine, daţi-mi focul trezirii sufletului meu şi a
Bisericilor din întreaga ţară. Dacă nu, mai bine moartea!"
„Orice vei lega pe pământ va fi
legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pământ va fi deslegat în ceruri”.
Mântuitorul
„Potrivnicul vostru, diavolul…
Împotriviţi-vă lui tari în credinţă!”
Ap. Petru
„Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu,
împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi!”
Ap. Iacov
„Cu cât îşi dau seama în
rugăciunile lor cei credincioşi de lupta lor cu diavolul, cu atât vor gusta din
libertatea Duhului în rezolvarea problemelor din viaţă”.
F. J. Perryman
„Doamne, chiar şi dracii ne sunt
supuşi în Numele Tău!"
Cei şaptezeci
„Legiunile iadului de m-ar
ataca,
Nebune, chiar toate de s-ar
năpusti
Cu furie asupra mea,
Stânca Vieţii mă va adăposti,
Isus mă poate mântui,
Mă poate salva!”
Isaac Watts