CAPITOLUL
XX
Cunoscut în Iad
Uneori predicatorii stăpânesc
subiectele predicilor; alte ori subiectele îi stăpânesc pe predicatori; uneori
se întâmplă să vezi câte un „predicator care în acelaşi timp stăpâneşte
subiectele predicilor şi e stăpânit de ele. Apostolul Pavel, sunt sigur, că
făcea parte din această categorie din urmă.
Priviţi-l pe Pavel la Efes (Faptele
Apostolilor 19:8-41). Şapte inşi au încercat la Efes să folosească o formulă
religioasă asupra unei victime de genul gadareanului. Dar, să arunci termeni
religioşi sau chiar versete biblice în faţa oamenilor posedaţi şi controlaţi de
demoni e ca şi cum ai azvârli cu bulgări de zăpadă în Gibraltar cu gândul să
muţi stânca. Un singur om posedat de cel rău a fost deajuns să-i biruiască pe
cei şapte profitori ambulanţi. Toţi şapte fii lui Sceva ruşinaţi au fugit lăsându-şi
hainele, în timp ce îndrăcitul şi-a mărit garderoba cu şapte costume. Fii lui
Sceva, răniţi şi speriaţi, au povestit întâmplarea aceasta în oraş, iar
Dumnezeu a întors eşecul lor spre slava lui Cristos, astfel că Numele Lui a
fost înălţat şi proslăvit. Spiritiştii, vrăjitorii au fost convertiţi la
credinţă; atât iudeii cât şi grecii au fost aduşi la mântuire; la un foc public
şi-au adus cărţile lor de farmece şi au ars cărţi în valoare de 50.000 de
arginţi. S-a împlinit cuvântul că oamenii îl laudă pe Domnul chiar şi în mânia
lor. Dar, ascultaţi mărturia demonului în faţa celor şapte fii ai lui Sceva:
„Pe Isus Îl cunosc şi PE PAVEL ÎL ŞTIU, dar voi cine sunteţi?" (Faptele
Apostolilor 19:15). Aceasta este cea mai înaltă cinste pe care o poate da pământul
şi iadul - a clasifica ei, duşmanii, pe cineva în rând cu Isus.
Dar cum a ajuns apostolul Pavel
la cinstea aceasta? De ce l-au cunoscut demonii pe Pavel? L-au bătut cândva şi
pe el, sau el i-a bătut pe ei? Priviţi pentru câteva clipe la Pavel. Pavel
trăia într-o relaţie strânsă de intimitate cu Dumnezeu. I s-au dat descoperiri
deosebite, îngerii îi slujeau; la degetul lui cel mic erau cutremurele.
Cuvintele lui pline de Duh au făcut ţăndări cătuşele în care era ţinut sufletul
acelei fetiţe pe care lumea o exploata din cauza duhului de ghicire. La Corint,
acest om al lui Dumnezeu a scurs în parte mlaştina aceea a fărădelegii din
oraş, şi acolo, lângă treptele diavolului a ridicat o biserică. Mai târziu a
reuşit să smulgă suflete de la moarte chiar de sub nasul Cezarului, chiar din
familia împăratului. În faţa regilor nu s-a intimidat, căci spune: „Mă socotesc
fericit, împărate Agripa!" Pavel de asemenea a luat cu asalt capitala
mondială a intelectualităţii (colinele lui Marte în Atena) cu adevărul învierii
împrăştiindu-i pe savanţi. Cât timp Pavel era în viaţă, iadul n-avea linişte!
Care a fost armura lui Pavel?
Unde şi-a ascuţit sabia? De mai multe ori apostolul Pavel foloseşte expresia „Sunt
încredinţat!"; aici e secretul. Adevărul care i s-a revelat îl ţinea ca într-o
menghină. Cuvântul, ca şi Domnul, erau imutabili. Ancora
lui Pavel era prinsă în adâncimile credincioşiei lui Dumnezeu. Paloşul său era
Cuvântul lui Dumnezeu; puterea lui era credinţa în Cuvânt. Iar Duhul îl avertiza
asupra viitoarei strategii a diavolului. Pavel ştia maşinaţiile diavolului;
iată de ce iadul bătea în retragere în faţa lui. Chiar şi atunci când oamenii au
vrut să-l asasineze, s-a găsit cineva să-i dea de veste lui Pavel, şi toate
planurile diavolului au fost anulate.
Evlavia care îi fereşte pe
oameni de alunecările la iad şi îi păzeşte pe oameni de păcate vulgare, e
frumoasă, dar cred că e elementară. Când Pavel a mers la Cruce, atunci a
avut loc în el minunea convertirii şi a renaşterii lui. Acesta, cred, e
argumentul măiestru al apostolului Pavel când vorbeşte despre a fi mort şi a fi
viu în acelaşi timp. „ Voi sunteţi morţi” le scrie el galatenilor. Imaginaţi-vă
că încercăm lucrul acesta pe pielea noastră. Suntem noi morţi? - Morţi faţă de
laude, faţă de critici? Morţi faţă de modă, faţă de opiniile lumii? Morţi, ca
să nu avem nici o dorinţă de a fi lăudaţi? Morţi, ca să nu ne cuprindă invidia
când alţii primesc onoruri pentru lucrările făcute de noi? O, dulce e starea
aceasta, sublimă e trăirea în care Îl avem pe Cristos în noi prin Duhul!
Da, Pavel a fost mort. Totodată
el spune: „Şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu". Din toate religiile pământului,
creştinismul e singura în care Dumnezeul omului vine să trăiască înăuntrul lui.
Pavel nu s-a mai luptat cu firea (nici cu a lui nici cu a altora); el s-a
luptat „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului
acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii cari sunt în locurile cereşti."
Oare înţelegem acum mai bine de ce demonul acesta a spus: „Pe Pavel îl
ştiu"? Pavel se lupta împotriva puterilor demonice. (În vremea
modernă, lucrarea „legării şi deslegării”, cunoscută de Pavel, e aproape uitată
sau complet ignorată). În ultima milă a alergării lui pământeşti, el declară:
„M-am luptat lupta cea bună!" Demonii au putut să confirme lucrul acesta,
căci mai mult au suferit ei din cauza lui decât a suferit Pavel din cauza lor.
Da, Pavel era cunoscut în iad.
O altă ancoră care i-a dat
stabilitate acestui suflet de erou a fost mânia lui Dumnezeu cel sfânt împotriva
păcatului. „Ca unii cari cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i
încredinţăm.” (2 Corinteni 5:11). Pavel îi vedea pe oameni pierduţi! Acum
câteva zile am văzut o imagine pe ecran; era ceţoasă, şi nu se distingea nimic.
Atunci operatorul a întins mâna şi a aranjat diapozitul, centrându-l: Ce
diferenţă! Tot aşa, avem nevoie şi noi de mâna Domnului ca să ne facă să vedem
clar starea în păcat şi pierzare a oamenilor din jur. Fiindcă apostolul Pavel Îl
iubea pe Domnul sincer, cu o dragoste desăvârşită, el a urât păcatul cu o ură desăvârşită.
Astfel, i-a văzut pe oameni nu numai risipitori, dar şi în rebeliune, nu numai
rătăciţi de la neprihănire, dar şi conspiratori în fărădelege; oameni care au
nevoie de iertare, sau dacă nu, soarta lor e moartea! Cu intenistatea maximă a
flăcării Iubirii, Pavel a ars nelegiuirea oamenilor supuşi puterii satanice.
Cuvântul său de ordine a fost: „Dar fac un singur lucru!" N-a avut
preocupări lăturalnice, nu s-a apuca să-şi vândă cărţile. N-a avut ambiţii personale,
deci n-a avut invidii şi gelozii. N-a avut ce reputaţie să apere, deci n-a avut ce să se lupte pentru el însuşi. N-a
avut avere, deci n-a avut ce să-şi facă grijuri. N-a avut „drepturi",
deci nimeni nu-i putea face vreun rău. El era deja zdrobit, deci nimeni mai
putea să-l zdrobească. El era deja „mort", aşa că nimeni nu-l mai putea
omorî. El era mai mic decât cei din urmă, aşa că nimeni nu-l mai putea umili
mai mult. A suferit pierderea tuturor lucrurilor, aşa că nimeni n-avea ce să
mai fure de la el. Oare înţelegem mai clar acum de ce demonul acela spunea: „Pe
Pavel îl ştiu"? Iadul avea dureri de cap din cauza apostolului Pavel.
Şi încă o ancoră a duhului
acestui sfânt a fost eficacitatea sângelui Domnului Isus, deci puterea Lui de a
mântui în mod desăvârşit. „TOŢI au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui
Dumnezeu." Da! Însă Cristos „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei
ce se apropie de Dumnezeu prin El." O, dacă ar ajunge oamenii să-L
cunoască pe acest Miel ispăşitor! La Pavel nu există aşa zisa ispăşire
limitată. A fost zelot şi rămâne zelot. În lumina unui iad etern, ce valoare
mai pot avea lucrurile pieritoare ale pământului pentru răscumpărare? Şi în
zilele noastre, ce înseamnă oare rangurile pe care şi le dau oamenii unii
altora? Sau care sunt stratagemele noi ale iadului azi? Fără Cristos, oamenii sunt
PIERDUŢI în păcate înainte de moarte, ca şi după ce mor. Chiar acum oamenii sunt
prinşi de vârtejul de gunoi al nelegiuirilor murdare care în cele din urmă îi
va suge în IADUL VEŞNIC. E chiar adevărat? Apostolul n-are nici o îndoială.
Dacă aşa stau lucrurile, atunci „Tezeşte-te, trezeşte-te şi îmbracă-te cu
putere, braţ al Domnului!" (Isaia 51:9). Îl aud pe Pavel spunând: „Pregăteşte-mi
armura şi sabia pentru luptă!"
O altă ancoră pentru Pavel a
fost siguranţa binecuvântată că atunci când avea să părăsească trupul acesta,
el mergea acasă la Domnul (2 Corinteni 5:8). Nu găsim aici doctrina adormirii
sufletului! Nici starea intermediară interminabilă. Ci, din viaţă în viaţă! La
gândul veşniciei, limbajul omenesc e în zdrenţe, imaginaţia se
poticneşte. Pavel trece peste toate, peste lovituri, bătăi, suferinţe, întemniţări,
oboseli, şi le consideră întristări uşoare de o clipă când sunt
puse în faţa bucuriei de a fi acasă la Domnul. Iar iadul îşi cheltuia muniţiile
diavoleşti împotriva acestui Pavel! Înţelegeţi acum de ce unul din ei a spus:
„Pe Pavel îl ştiu"?
Adevărul final ca ancoră a
sufletului lui Pavel a fost: „TOŢI TREBUIE SĂ NE ÎNFĂŢIŞAM înaintea scaunului
de judecată al lui Cristos!" (2 Corinteni 5:10). Privirea spre valorile
eterne prin Cristos lua şi boldul acestui ultim test. Viaţa în neprihănire aici
pe pământ (şi nu vreau să spun, viaţă de neprihănit, ci în „neprihănirea"
pe care o cere Cuvântul Sfânt) rezolvă toate problemele de după moarte.
Apostolul Pavel s-a identificat atât de mult cu chipul Fiului, încât a fost în
stare să spună: „Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce
aţi văzut în mine, faceţi!" (Filipeni 4:9). A face o copie după altă
copie nu e bine. Dar a-l copia pe Pavel nu e rău, fiindcă el a fost pe
de-a-ntregul consacrat Domnului, sfinţit în întregime, cu totul ÎN CRISTOS.
Te mai miri acum de ce demonul
a spus: „Pe Pavel îl ştiu"? Eu nu mă mai mir!