CAPITOLUL XVIII
Rugăciuni cât
Dumnezeu de mari!
Profeţii din vechime, apucaţi
şi strânşi în mâinile lui Dumnezeu, au avut o sensibilitate deosebită faţă de
faptul că misiunea lor era copleşitor de mare şi cât
se poate de rău văzută de oameni. Pledând motivele insuficienţei şi incapacităţii
lor, aceşti oameni înfricoşaţi de ce vedeau vroiau să scape de sub povara
lucrării ce îi aştepta. Moise, de exemplu, ca să scape din poziţia de
conducător al unei naţiuni întregi găseşte motivul că e bâlbâit. Dar Dumnezeu a
ştiut să treacă pe lângă evaziunea lui, şi i-l dă pe Aaron. Ieremia, de
asemenea, aduce motivul că e doar un copil. Şi în cazul lui Ieremia (ca şi al
lui Moise) obiecţiunile umane nu pot rămâne în picioare. Căci oamenii aleşi de
Dumnezeu au fost trimişi în sălile de consilii ale înţelepciunii umane - nu să-şi
lustruiască personalităţile lor sau să-şi etaleze cunoştinţele. Ci Dumnezeu îl
prindea pe solul acesta ales de el, îl închidea şi îl înconjura cu Însăşi
Fiinţa Sa. Dacă are dreptate Oliver Wendell Holmes, mintea umană când se
extinde cu o nouă idee nu mai poate reveni la starea şi dimensiunile originale.
Atunci, ce putem spune despre sufletul care a auzit şoapta Vocii Eterne?
„Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă!" (Ioan 6:63).
Predicile de azi sunt bolnave fiindcă iau idei din creierul unor oameni morţi în
loc să le ia de la Domnul. Cărţile sunt bune atât timp cât sunt călăuze, dar sunt
rele când ajung lanţuri.
La fel ca şi în domeniul
energiei atomice, unde savanţii moderni au atins o nouă dimensiune a puterii,
tot aşa Biserica trebuie să redescopere nemărginita putere a Duhului Sfânt. Ca
să lovească în nelegiuirea acestui veac de putrefacţie a păcatului şi să-i
scuture din amorţeală pe sfinţii aţipiţi de somn, trebuie să se întâmple ceva.
Predici de viaţă şi vieţi de Evanghelii vor trebui să iasă din veghea
stăruitoare a cămăruţelor de rugăciune. Cineva a spus: „Trebuie să ne rugăm
dacă vrem să ducem o viaţă sfântă!" Da, însă şi reversul e adevărat:
„Trebuie să trăim o viaţă sfântă ca să ne putem ruga!" După David: „Cine
va putea să se suie la muntele Domnului? - Cel ce are mâiniâe nevinovate şi
inima curată!" (Psalmul 24:3-4).
Secretul rugăciunii e
rugăciunea în secret. Cărţile despre rugăciune sunt bune, dar nu suficiente.
După cum cărţile de bucate sunt bune, dar n-au nici un rost dacă nu sunt
aplicate pentru mâncare, la fel şi cu rugăciunea. Oamenii pot citi biblioteci întregi
de cărţi despre rugăciune, şi să nu fie cu nimic mai puternici în rugăciune.
Trebuie să învăţăm să ne rugăm, şi să ne rugăm să învăţăm să ne rugăm. Aşa cum
pot sta în fotoliu şi să citesc o carte despre educaţia fizică, şi să pierd
vremea numai; tot aşa pot să citesc despre rugăciune, să mă mir de Moise, sau
să rămân cu gura căscată în faţa suspinurilor şi a plânsetelor lui Ieremia, şi
totuşi să nu ştiu nici ABC-ul rugăciunii de mijlocire. Aşa cum gloanţele
netrase nu aduc vânat, aşa inima nesimţitoare în rugăciune nu culege nici o
roadă.
Pentru Numele lui Dumnezeu, vă
îndemn, lăsaţi ca rugăciunile voastre să vă hrănească sufletul după cum mâncarea
vă hrăneşte trupurile”, spunea credinciosul Fenelon. Henry Martyn spunea aşa:
„Starea de amorţire în care mă aflu o atribui lipsei de timp suficient şi de
linişte pentru meditaţia în taină. O, dacă aş ajunge să fiu om al
rugăciunii!" Un scriitor de demult spunea: „Multe din rugăciunile noastre sunt
ca şi puştiul care sună la sonerie şi apoi fuge repede înainte ca să se
deschidă uşa." Da, exact aşa suntem. Cel mai vast domeniu
neexplorat din resursele lui Dumnezeu la dispoziţia noastră e locul rugăciunii.
Cine poate spune care e măsura
puterii lui Dumnezeu? Oamenii au ajuns să măsoare greutatea pământului, să
aproximeze dimensiunile Cetăţii Cereşti, să numere stelele pe cer, să măsoare
viteza fulgerelor, să spună timpul răsăritului şi apusului de soare. Dar nimeni
nu poate spune cât de mare e puterea rugăciunii. Rugăciunea e cât Dumnezeu
de mare! Pentru că în spatele rugăciunii e Însuşi Dumnezeu. Rugăciunea e cât
Dumnezeu de mare fiindcă Dumnezeu a făgăduit că răspunde rugăciunilor. Dumnezeu
să ne ierte că în această nobilă activitate a duhului şi a limbii, ne clătinam
fără putere. Dacă Dumnezeu nu ne dă lumina Sa în cămăruţa rugăciunii, ne trăim
viaţa în întuneric. În faţa scaunului de judecată cel mai ruşinos lucru va fi
realitatea rugăciunilor mici din viaţă.
Iată un pasaj majestic din
veneratul Ioan Gură de Aur: „Puterea rugăciunii a stins tăria focului; a îmblânzit
furia leilor, a potolit revolte anarhice în linişte, a stins războaie, a rupt
lanţurile morţii, a lărgit porţile Paradisului, a alungat bolile, a îndepărtat
fraudele, a scăpat cetăţi de la pierzare, a oprit soarele din mersul lui, şi a
îngheţat trăsnetul din drum. Rugăciunea e o întreagă armură de luptă, o comoară
de nesecat, o mină inepuizabilă, o boltă neumbrită de nori, un cer fără
furtuni. Rugăciunea e rădăcina, izvorul, mama a mii de binecuvântări!" Sunt
oare cuvintele lui Crisostom doar expresii retorice, ca să facă dintr-un lucru
obişnuit să apară superlativ? Biblia nu foloseşte aşa metode.
Ilie a fost un om iscusit în
arta rugăciunii, care a schimbat mersul naturii, a gâtuit economia unei
naţiuni; s-a rugat, şi focul a căzut; s-a rugat, şi oamenii au căzut; s-a
rugat, şi ploaia a căzut! Avem nevoie de ploaie, ploaie, ploaie! Bisericile sunt
aşa de uscate că sămânţa nu poate germina. Altarele sunt reci şi uscate, fără
nici o lacrimă a celor ce se pocăiesc. Unde e Ilie? Când Israel a strigat de
sete, un om a lovit stânca şi masivul acela de cremene a devenit un izvor din
care a ţâşnit râul de apă vie. „Este oare ceva prea greu pentru Dumnezeu?"
Să ne dea Dumnezeu un om care să lovească stânca!
De lucrul acesta să fim siguri:
rugăciunea din cămăruţă nu e locul în care Îi întindem lui Dumnezeu lista cu
problemele urgente. Schimbă rugăciunea lucrurile? Da, însă rugăciunea îi
schimbă pe oameni. Rugăciunea a înlăturat nu numai ruşinea Anei, ci a
schimbat-o pe ea însăşi, transformând-o din stearpă în roditoare, din întristată
în plină de bucurie (1 Samuel 1:10 şi 2:1). Da, „i-a prefăcut tânguirile în
veselie" (Psalmul 30:11). Probabil noi ne rugăm să avem veselie, fără să
fi avut cândva tânguirile. Alegem să purtăm hainele de laudă, iar Dumnezeu
spune: „Dau celor întristaţi... o haină de laudă în locul unui duh mâhnit!"
(Isaia 61:3). Dacă vrem să ieşim la seceriş, aceeaşi ordine e valabilă, căci:
Cel ce umblă plângând când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie când strânge
snopii" (Psalmul 126:6).
Numai un Moise cu inima frântă
de durere a putut să strige: „Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare!
Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă
din cartea Ta, pe care ai scris-o!" (Exodul 32:31-32). Numai un Pavel
zdrobit de durere pentru neamul său a putut să spună: „Simt
o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să
fiu eu însumi anatema, despărţit de Cristos, pentru fraţii mei, rudele mele
trupeşti” (Romani 9:2-3).
Dacă John Knox s-ar fi rugat:
„Dă-mi succes!" n-am mai fi auzit nimic de numele lui. Dar el s-a rugat
fără egoism: „Dă-mi Scoţia, ori mor!" - şi numele său s-a înscris adânc pe
paginile istoriei. Dacă David Livingstone s-ar fi rugat să poată despica Africa
în două ca dovadă a duhului său tenace şi a iscusinţei sale în orientarea cu
busola, rugăciunea lui s-ar fi topit la prima adiere de vânt în pădurile
Africii; dar el s-a rugat: „Doamne, când se va închide această rană din trupul
omenirii!" Livingstone a trăit în rugăciune, şi în mod literal a murit pe
genunchi în rugăciune.
Acest veac setos după păcat are
nevoie de o Biserică setoasă după rugăciune. Trebuie să explorăm din nou „făgăduinţele
lui Dumnezeu nespus de mari şi scumpe", în ziua aceea mare şi înfricoşată
focul judecăţii va încerca felul, nu
mărimea lucrării pe care am făcut-o. Ceea ce s-a născut din rugăciune va trece
examenul. Rugăciunea e lucrarea împreună cu Dumnezeu. Rugăciunea
naşte dorinţa câştigării de suflete; dorinţa aceasta naşte rugăciunea. Sufletul
care are pricepere se roagă; sufletul care se roagă are pricepere. Celui ce se
roagă în umilinţa neputinţei sale, Dumnezeu îi dă puterea Sa. Oh, dacă am fi
oameni ai rugăciunii ca Ilie, şi el „supus aceloraşi slăbiciuni ca şi
noi". Doamne, ajută-ne să ne rugăm!
Pe o placă într-o biserică mare
de o mie de locuri, această inscripţie a fost săpată în amintirea lui John
Geddie: „Când a coborât din corabie pe aceste maluri în 1848 aici nu erau creştini;
când a plecat în 1872 nu mai erau păgâni!"
(În Amintirea lui John
Geddie, „părintele" misiunilor presbiteriene din Mările Sudice).
„De la Rusalii încoace, n-a
existat o singură trezire spirituală care să nu fi început prin unirea la
rugăciune, chiar a numai doi sau trei; şi iarăşi, nici o mişcare de felul
acesta n-a înaintat şi nu s-a mai înălţat, odată ce rugăciunile au încetat”.
Dr. A. T. Pierson