CAPITOLUL XVII
Gunoiul lumii acesteia
Ce înseamnă expresia „gunoiul
lumii acesteia"? (1 Corinteni 4:13). Este oare gunoiul de murdărie din care se nasc organizaţiile
criminale din fiecare ţară? Este oare geniul rău care manipulează revoluţiile
internaţionale? Era Babilonul? E Roma? E păcatul? S-a găsit oare vreun trib de
duhuri rele care să poarte titlul acesta?
O mie de presupuneri ar da o
mie de răspunsuri la întrebarea aceasta, şi toate greşite. Răspunsul bun e
tocmai opusul aşteptărilor noastre. Expresia gunoiul lumii acesteia nu
se referă nici la oameni nici la demoni. Nu e vorba de ceva rău, ci de ceva bun
- ba nu, nu e nici bun - ci, e cel mai bun. Nu e din domeniul material, ci
spiritual. Nu e de la Satan, ci de la Dumnezeu. Nu e vorba de Biserică în
general, ci de un sfânt. Nu e numai un sfânt, ci e cel mai sfânt dintre sfinţi,
e Kohinoorul tuturor mărgăritarelor. „Noi, apostolii", spune Pavel,
„am ajuns ca gunoiul acestei lumi." Apoi adaugă insultă peste
rană, subliniază infamia, adânceşte umilirea, adăugând: (noi, apostolii suntem...)
lepădătura tuturor" 1
Corinteni 4:13.
Oricine se vede pe sine astfel,
„gunoiul lumii acesteia", nu mai are ambiţii personale; deci nu mai are de
ce să fie gelos. Nu mai are reputaţie; deci nu mai are de ce să se certe. Nu
mai posedă nimic; deci nu mai are de ce să se îngrijoreze. Nu mai are
„drepturi", deci nimeni nu-i mai poate face vreun rău. Binecuvântată stare
e aceasta! Omul acesta e deja „mort”, deci nimeni nu-l mai poate omorî. Vă mai
miraţi acum că un aşa om, având o aşa stare a minţii şi a sufletului, a întors
lumea pe dos? Sfinţii plini de ambiţii de azi ar trebui să se gândească la
atitudinea aceasta apostolică faţă de lume! Şi evanghelista de azi care umblă
după popularitate trăind după „moda Hollywood" n-ar strica să ia aminte!
Ce l-a durut pe apostolul Pavel
mai tare decât cele o sută nouăzeci şi cinci de lovituri, decât cele trei bătăi
cu nuiele, decât cele trei naufragii, decât împroşcarea cu pietre? Corintenii
aceia satisfăcuţi de ei înşişi, lumeşti, fireşti, gata mereu să critice!
Biserica aceasta era împărţită din cauza lucrurilor firii, şi din cauza
banilor! Unii au avut succes, s-au ridicat cu faimă pe treptele sociale şi
au ajuns magnaţii comercianţi ai oraşului. Iată de ce spune apostolul Pavel că
au ajuns să se poarte ca împăraţii. Observaţi contrastul izbitor între versetul
acesta, 1 Corinteni 4:8, „O, iată-vă sătui! Iată-vă bogaţi! Iată-vă împărăţind
fără noi!" şi versetul 10, „Noi suntem nebuni... noi, slabi... noi,
dispreţuiţi... noi suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm
din loc în loc!" Compensaţia binecuvântată e în versetul 9: „Noi am ajuns o privelişte
pentru lume, îngeri şi oameni."
N-a fost greu pentru Pavel să arate
toate acestea, fiindcă el se considera mai neînsemnat decât cei din urmă. Dar,
apostolul ia şi compară starea aceasta cu a celor care şi-au pierdut orientarea
în credinţă. Aceşti corinteni erau sătui, dar nu erau liberi (Un puşcăriaş dacă
iese din celula lui nu e liber dacă încă târăşte lanţul după el). Apostolul nu
se necăjeşte pentru că ei au supra-abundenţă iar el nu are nimic. E întristat
fiindcă bogăţia lor le-a pricinuit slăbiciune sufletească. Ei au comfort, dar
nu mai au cruce; sunt bogaţi, dar nu mai poartă „ocara lui Cristos". Nu le
spune că nu mai sunt ai lui Cristos, dar le atrage atenţia că de fapt ce caută
ei e un drum fără spini la cer. Le spune: „Măcar de aţi împărăţi cu
adevărat, ca să putem împăraţi şi noi împreună cu voi" (1 Corinteni 4:8f).
Dacă ar fi ajuns cu adevărat să împărăţească înseamnă că deja ar fi venit Cristos,
mileniul ar fi fost împlinit şi atunci, spune Pavel: „Am fi împărăţit şi noi cu voi!"
Dar cui îi place să fie atât de
dezonorat, dispreţuit, devalorificat? Adevărul acesta e revoluţionar şi
supărător pentru învăţătura creştină coruptă de azi. Ne mai bucurăm noi
fiindcă lumea ne crede nebuni? Ne este uşor să vedem numele noastre
lepădate ca un gunoi? Comunismul nivelează la pământ straturile de oameni.
Creştinismul le nivelează la cer! Creştinismul adevărat e mult mai revoluţionar
decât comunismul (şi fără crime şi vărsare de sânge). Buldozerele socialismului
au încercat „să împingă" dealul bogăţiilor şi „să umple" valea
sărăciei. Credeau că prin educaţie vor „netezi drumurile strâmbe", că
printr-un act al parlamentului, printr-o simplă mişcare a baghetei magice,
mileniul fericirii, atât de mult întârziat, va coborî pe pământ. Dar
schimbările au fost doar schimbări de şefi, iar sluga a rămas tot slugă. Azi sunt
o mulţime de oameni care ajung bogaţi sărăcind pe alţii. Apostolul Pavel spune
că a fost sărac, „totuşi îmbogăţind pe mulţi!" Slavă Domnului! Punga lui
Simion Magul n-are nici azi parte în lucrarea Duhului Sfânt. Dacă încă n-am învăţat
cum să mânuim „mamona bogăţiilor nedrepte", cum vrem să primim
„adevăratele bogăţii"?
Astfel, apostolul Pavel,
bancrutat din punct de vedere material şi social, a primit eticheta pe care
puţini au mai avut-o, „gunoiul lumii acesteia." Desigur aceasta l-a ajutat
să înţeleagă faptul că urma să fie călcat în picioare de oameni. Deşi a fost în
stare să răspundă filosofilor, stoicilor, epicurienilor, la Atena, pentru cauza
Domnului Isus Cristos el a fost gata să fie numit „nebun". În învăţătura
Domnului, antagonsimul lumii a fost fundamental şi perpetuu.
Fraţilor, alegem noi aşa ceva?
Ce ne deranjează mai mult decât să fim clasificaţi ca oameni neînvăţaţi şi ignoranţi?
- deşi un aşa „neînvăţat şi ignorant" a scris Apocalipsa, cartea care încă
le dă de lucru învăţaţilor. Suntem într-o molimă în care predicatorii au mai
multă grijă să aibă capetele pline, decât să aibe inimile cu foc. Dacă vrea
carte cineva s-o facă înainte de a se urca la amvon. Diplomele nu contează,
fiindcă douăzeci şi patru de ore pe zi nu ajung pentru un păstor să amintească
toate numele din turma sa în faţa Marelui Păstor, şi apoi să le pregătească
hrana potrivită. Adevărul e că lucrurile duhovniceşti trebuiesc judecate
duovniceşte (nu psihologic!). Nici Dumnezeu, nici judecăţile Sale, nu s-au
schimbat. După cum găseşte El cu cale, încă există lucruri ascunse de cei învăţaţi
şi „descoperite pruncilor". Şi pruncii, fraţii mei, nu putem spune că au
un intelect colosal. Biserica de azi se poate lăuda cu un nivel înalt de
educaţie în rândul predicatorilor. Dar nu vă grăbiţi aşa tare în gâdilarea
firii: avem în acelaşi timp cea mai redusă creştere în numărul de noi
convertiţi. De ce? Fiindcă diavolul nu se sperie, frate Apolo, de Niagarele
tale de cuvinte!
Linia de demarcaţie faţă de
lume e distinctă, bine determinată, e aleasă în mod deliberat, conştient, şi e
totodată discreditată. Călătorii din istorisirea lui Bunyan ajungând
prin Târgul Deşertăciunilor au ajuns să fie râsul lumii. Erau deosebiţi de
ceilalţi oameni în hainele pe care le purtau, în limbaj, în preocupări şi
interese. Oare aşa e în viaţa noastră azi?
În ultimul război
un general britanic a spus: „Trebuie să-i învăţăm pe oameni să urască, fiindcă
oamenii se luptă împotriva celor pe care-i urăsc." Am auzit mult (deşi
nici măcar pe jumătate cât ar trebui) despre dragostea desăvârşită. Poate ar
trebui să cunoaştem însă şi cum să „ne mâniem şi să nu păcătuim."
Credinciosul plin de Duhul Sfânt va urî nelegiuirea, nedreptatea şi necurăţia; şi
va milita împotriva lor. Fiindcă apostolul Pavel n-a iubit lumea, lumea l-a urât.
Avem şi noi nevoie de această dispoziţie a opoziţiei.
Stanley a scris cartea sa „Africa
cea Foarte Neagră" iar generalul Booth a scris - „Anglia cea Foarte
Neagră" în mijlocul
unor stări de împotrivire zdrobitoare. Primul a văzut pădurile înalte,
impenetrabile, pline cu leoparzi gata de atac, cu şerpi veninoşi, cu băştinaşi
la pândă în întuneric. Booth a văzut străzile Angliei cum le vede Dumnezeu, cu
pofte ascunse, cu ispitele păcatelor la fiecare colţ, cu pofta jocurilor de
noroc, cu pericolul prostituţiei; şi şi-a ridicat o armată pentru Dumnezeu ca
să lupte împotriva lor.
Străzile oraşelor noastre sunt
azi câmpuri de misiune. Nu vă lăsaţi păcăliţi de cultura înaltă, căci o doamnă
elegantă, pieptănată frumos şi cu un limbaj manierat, poate să fie tot atât de
departe de Dumnezeu ca o femeie Mau-Mau care poartă o fustă din frunze. Oraşele
noastre gem de păcate. Un creştin care adoarme în fiecare seară în faţa
televizorului are un creier mort şi un suflet fără putere. Ar fi mai bine
pentru el să-L roage pe Dumnezeu să-l ia din lume, fiindcă oricum şi-a pierdut
deja contactul cu lumea, încât nu mai simte starea de orbire, de păcat şi de
dezmăţ din jur, iar sufletul lui nu mai simte nici o durere.
Fiecare stradă e un râu plin de
activităţi satanice, de beţie, divorţ, întuneric şi pierzare. Dacă te ridici să
stai împotriva acestor lucruri, nu te mira, frate dragă, dacă lumea te urăşte.
Dacă ai fi de-al lumii, te-ar iubi.
Pavel declară într-un limbaj
limpede: „Lumea este răstignită faţă de mine!" Nu cumva e aceasta mult
dincolo de creştinismul veacului al XX-lea? Golgota a văzut în multe rânduri
mulţimi care veneau să privească umilirea condamnaţilor la moarte. La Cruce era
o atmosferă de carnaval. Acolo era batjocura în faţa suferinţei. Dar cine se
ducea a doua zi să mai privească victimele? Primii vizitatori erau vulturii, ca
să le scoată ochii şi să le sfârtece coastele. Apoi veneau câinii care săreau
să le apuce picioarele. Aşa decorate şi mutilate, crucile erau un spectacol
hidos, de groază. Exact aşa e pentru Pavel lumea: răstignită, moartă, fără
nimic care să-l mai atragă!
Să rostim şi noi cu buze tremurătoare,
într-o cutremurare lăuntrică: „Lumea este răstignită faţă de mine!" Când
suntem şi noi răstigniţi faţă de lume, când...
„am murit faţă de lume şi de
poftele din ea,
faţă de mândria oarbă, şi de tot ce-mi poate
da!"
...abia
atunci ajungem să cunoaştem şi noi libertatea pe care a avut-o apostolul Pavel.
Adevărul e că noi, urmaşii lui Cristos, avem respect faţă de lume şi
faţă de opiniile ei, faţă de aprecierile şi calificativele date de ea. Un
critic modern spunea despre credincioşi că au schimbat două cuvinte din
dicţionar, în loc să fie pocăiţi, ei sunt zgârciţil (Numai cei
care se simt vinovaţi se vor supăra că le-am spus- o). Pe de altă parte în acest an de îndurare al lui Dumnezeu
cunosc pe unii de ambele părţi ale Atlanticului care poartă hainele aruncate de
alţii şi îşi dau toţi banii în strângerea dintre pietrele morii lui Dumnezeu.
Cu accentul pe care l-a pus apostolul Pavel asupra separării faţă de lume, ne
mirăm azi cum de s-au convertit oamenii la predicile lui.
Acest binecuvântat bărbat al
lui Dumnezeu, omul pentru care lumea era răstignită, era privit ca
„nebun". Ba chiar mai mult, Pavel a predicat în aşa fel Evanghelia încât alţii
au căutat să-l omoare fiindcă le pusese meseria în dizgraţie şi dispreţ. Aşa
apostoli, cu atitudinea lor sănătoasă, sfântă, faţă de lume, ne fac să ne
ruşinăm de noi înşine.
„Ei au urcat pe trepte de
lumină
Prin încercări, pericole,
dureri,
O, Doamne, dă-ne har şi nouă
În urma lor să mergem către
cer!"
Curând vom spune şi noi: „La
revedere, lume trecătoare! Bun Sosit, veşnicie!" Aici vă doresc vouă,
cititorilor, un an de slujire jertfitoare pentru El care a fost Jertfa noastră.
Fie ca şi noi să ne sfârşim alergarea cu bucurie!
„Fraţilor, e o fraudă să spunem
că o aşteptăm noapte de noapte, lună după lună, dacă noi înşine nu suntem într-o
stare după voia lui Dumnezeu. Mai bine să ne întrebăm: „E inima mea curată? Sunt
mâiniâe mele curate?"
Comentar la Trezirile
Spirituale din insulele Hebride
„Trezirea spirituală e o minune
la fel de mare ca şi un seceriş de grâu. Trezirea vine din cer atunci când
suflete de eroi intră în luptă hotărâte să biruie sau să moară - sau, dacă trebuie, să
biruie şi să moară! „Împărăţia cerurilor se ia cu năvala şi cei ce dau năvală
pun mâna pe ea!"
Charles Finney
„Cauza lui Dumnezeu este încredinţată
oamenilor; Dumnezeu se încredinţează pe Sine Însuşi în mâna oamenilor. Oamenii
rugăciunii sunt viceregii lui Dumnezeu; aceştia îndeplinesc lucrarea lui Dumnezeu
şi Îi împlinesc planurile”.
E.M. Bounds
„Rugăciunea e remediul suprem!”
Robert Hall
„Rugăciunea e testul acid al
consacrării!”
Samuel Chadwick